Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Direcția ID / IFR


Program de studii: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Anul I - ID, 2017 – 2018

STUDENT: PREDA (PRODAN) C. MIHAELA

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR/DEZVOLTĂRII
Analiza a 6 studii privind teoria atașamentului

Lector univ. dr. Cristian Bucur


Relațiile stabile și sigure sunt baza unei dezvoltări emoționale sănătoase. Experiențele
traumatizante, cu preponderență în copilărie, subminează atașamentul, creând stres psihic și
îndepărtarea față de sursele de suport.
Prototipul atașamentului este legătura dintre mamă și copil.
Teoria atașamentului descrie nevoia tuturor ființelor umane de a forma și întreține legături
emoționale puternice față de alte ființe umane, iar atașamentul definește legătura strânsă dintre
oameni. Cei care au formulat si consolidat această teorie a atașamentului in anii ’50, au fost
psihiatrul englez John Bowlby și psiholoaga americană Mary Ainsworth. Acesta consideră că toți
copiii sunt programați să se atașeze de cei ce îi îngrijesc – părinți naturali, părinți maternali, relația
dintre mamă/asistent maternal și copil, fiind forța primară în dezvoltarea copilului. În acest fel, ei
pot explora mediul știind că in fața unei situații periculoase sau stresante, părintele îl poate
proteja. Atașamentul securizat este baza ce da copilului posibilitatea de a explora mediul fără frică,
cu gândul că dacă apare vreo frustrare, vreo durere, o situați e anxioasă, părintele va fi disponibil
pentru sprijin și confort. Acest tip de atașament reprezintă baza pe care copilul o va avea în
dezvoltarea unor viitoare relații, simțul securității în explorarea lumii, rezistența la stres, abilitatea
de a păstra o balanță intre emoții, crearea de relații cu însemnătate.
Relațiile de atașament pot fi dezvoltate și cu alte persoane, așa cum sunt frații, familia
extinsă, profesorii, prietenii, colegii de serviciu, iubiții sau animalele.
Părintele are un rol activ și anume acela de a furniza structura necesară, de a ghida și asigura
securitatea copilului. Când părintele nu este disponibil sau când îngrijirea este marcată de
neglijență față de copil, abuz, respingeri, copilul poate dezvolta atașament anxios față de părinte.
Au fost identificate 2 tipare de atașament anxios: evitarea și ambivalența. În evitare copilul dă
impresia ca îngrijirea nu mai este necesară sau dorită. În tiparul ambivalent, copilul alternează între
a căuta apropiere când este supărat și a arăta furie când este abordat de părinte.
În situații mai extreme, când câteodată implică și un istoric de abuzuri si neglijență, copilul
poate dezvolta un atașament dezorganizat marcat prin indici de comportamente contradictorii față
de părinte, extrem de îngrijorătoare, cu preponderență când copilul este supărat și are nevoie de
alinare. Evitarea, ambivalența si atașamentul dezorganizat, reprezintă tipare de comportament
folosite de către copii pentru a menține proximitatea față de părinte.
Tulburările extreme privind abilitatea copilului de a experimenta simțul siguranței și al
securității față de părintele său, poate conduce copilul la a renunța la speranța că va mai putea
forma vreodată o relație de atașament securizat. Toate acestea pot conduce la o afecțiune
psihiatrică denumita tulburare reactivă de atașament.
Conceptul de reziliență se referă la capacitatea, abilitatea de adaptare si recuperare în urma
unor situații dificile. S-a descoperit că reziliența nu este o trăsătură înnăscută a unui copil, ci, mai
degrabă, este un proces prin care, prin interacțiunea dintre copil și mediul său, copilul dezvoltă
capacitatea de a se adapta cu succes. Reziliența se poate schimba în rău dacă interacțiunea dintre
copil și mediu se deteriorează. Aceasta este produsul balanței dintre risc și factori de protecție.
În situația în care instanța de judecată trebuie să decidă dacă un copil trebuie mutat dintr-
un mediu în altul, trebuie să se apeleze la evaluatori experimentați, cu cunoștințe solide de teoria
atașamentului. Acesta trebuie să țină seama de atașamentul copilului față de îngrijitorii săi actuali,
luând în considerare vârsta lui, nivelul de dezvoltate mentală. El va face și o evaluare a istoricului
părinților privitor la atașament, pentru a determina capacitatea acestora de a furniza securitate si o
relație cu copilul, bazată pe încredere. Trebuie sa folosească multiple măsurători, observații, surse
de informații. Ar trebui sa ia în considerare preocuparea atașamentului în relație cu istoricul de
abuz si maltratare al copilului, nevoile cognitive, emoționale și fizice la nivel individual ale
copilului, sănătatea fizică și mentală a părinților, precum și resursele disponibile pentru a asista
familia.
Fiecare caz e unic în complexitatea lui, deși unele cazuri adresează puncte comune. In
evaluarea unei asemenea situații, trebuie să se minimizeze timpul de separare față de părinții
naturali sau adoptivi/maternali și să se păstreze contactul cu îngrijitorii primari. Trebuie să se
acorde o atenție sporită la îndepărtarea copilului de lângă părinți atunci când sunt și alte opțiuni
disponibile. Dacă îndepărtarea este necesară, atunci să se permită vizitarea sub supraveghere a
îngrijitorului primar. Dacă îndepărtarea este permanentă, atunci trebuie sa se urgenteze
soluționarea cazului și să se selecteze cu atenție familia adoptivă.
În situația îndepărtării copilului, cazul are două posibile rezultate: întoarcerea copilului acasă sau
căderea părinților din drepturi. Înțelegerea teoriei atașamentului si cercetările specifice pot ajuta
în procesul de permanență, furnizând o baza reală pentru clinicieni, asistenți sociali și reprezentanți
legali privitor la cum să protejeze atașamentul copilului față de părinții maternali, adoptivi sau cei
naturali.
Tribunalul pentru minori poate folosi teoria atașamentului și cercetările în domeniu pentru
a putea determina când este in interesul copilului să rămână în plasament sau să se întoarcă acasă,
având siguranța că părinții copilului au învățat să sprijine și să se îngrijească de dezvoltarea unei
relații în siguranță cu copilul.
Trauma se referă la condiția în care un individ experimentează o multitudine de efecte
negative severe ca rezultat al unor evenimente extrem de stresante. Posibilele evenimente
traumatice variază de la un singur incident (ex: accident de mașină) până la stres repetat. Sunt mai
multe nivele de evenimente cu potențial de stres traumatic: impersonale (ex: tornadă);
interpersonale (ex: un atac); trauma de atașament (Ex: trauma produsă în relațiile de atașament) .
Este important sa reținem amintirile plăcute, împreună cu cele dureroase.
Teoria atașamentului oferă părinților o explicație științifică privitoare la lipsa de apropiere
a relației copil-părinte pa care și-o doresc. Totuși, teoria atașamentului este limitată la a prezice
viitoare comportamente și, mai ales, folosirea ei la nivel terapeutic cu copiii ce experimentează
probleme de comportament. Se consideră că teoria atașamentului este baza a două practici
inovatoare: teoria bazată pe atașament și studii de legătură, precum și abordarea teoretică în baza
căreia se diagnostichează tulburarea reactivă de atașament. Primele idei despre această tulburare
au apărut în anii ’30-’40, atunci când au început să se observe consecințele grave ale creșterii
copiilor în instituții. Bowlby susține ca o relație apropiată mamă-copil este esențială pentru
dezvoltarea socio-emoțională.
Trauma emoțională este adesea legată de probleme de atașament și este probabil a fi
cauzată de neglijență și abuz. Tulburarea reactivă de atașament , din perspectiva clinică, este bazată
pe presupunerea că furia rezultată dine experiențe negative timpurii interferează cu abilitatea de a
forma legături de atașament. Astfel, intervențiile clinice sunt create de așa natură încât copil sa se
elibereze de furie si să capete încrederea ca părinții pot fi de încredere.
Unii părinți încearcă cu disperare să corecteze comportamentele copilului pe care ei le
consideră a fi deviante într-un interval foarte scurt de timp, de teama unor rezultate îngrozitoare în
viitor. Uneori aceste vedere pesimistă a viitorului copilului este data si de specialiști, ceea ce
conduce părintele la a încerca să ia masuri drastice, preventive , de reabilitare. Însă toate terapiile
legate de tulburarea de atașament sunt limitate, deoarece nu întotdeauna impactul lor asupra
comportamentului copilului pot fi mediate prin atașament. Pot exista multe dificultăți în stabilirea
unor relații sociale care se pot forma independent de problemele de atașament.
O nouă generație de intervenții ce se adresează problemelor copilului apărute pe fondul
anxietății si traumei, includ adesea si părinții in roluri terapeutice, apropiindu-i de copii.
Bowlby a concluzionat că disfuncțiile legate de atașament ce se dezvoltă intre părinte si
copil, vor afecta inevitabil relațiile viitoare.
Este important sa reținem că teoria atașamentului, chiar dacă nu în totalitate, ne ajută să
înțelegem deznodământul în cazul victimelor neglijenței , precum și a diverselor situații de trauma
în cadrul familiei.