GRUPURILE ªI SOCIABILITATEA

1. Sodalitate, sociabilitate, socialitate

Valenþa umanã de a se asocia cu semenii a fost conceptualizatã în mai

multe moduri (Baechler):
•sodalitate – capacitatea umanã de a întemeia grupuri, definite ca unitãþi
de activitate (cupluri, familii, echipe etc.);
•sociabilitate (termenul “sociabil” este cunoscut din 1522!) – capacitatea
umanã de a forma reþele prin care unitãþile de activitate transmit informaþii
ce le exprimã interesele, opiniile etc.;
•socialitate – capacitatea umanã de a menþine împreunã grupurile ºi
reþelele, de a le asigura coerenþa ºi coeziunea ce le constituie în societãþi.
Sociabilitatea este un concept central al sociologiei, fiind consideratã
premisa constitutivã a societãþii ºi este explicatã în douã moduri:
•consecinþã a naturii umane (instinct social);
•un produs al raþiunii, o normã sau o valoare socialã.

2. Grupurile sociale

Grupul social este important în sociologie. Punctul de vedere

individualist nu este productiv; viaþa socialã apare în esenþã ca fiind mai
degrabã opera unor grupuri decât a indivizilor consideraþi ca atare.
Schimbãrile sociale sunt produse de grupuri, state, clase, naþiuni,
mulþimi.
Sociologia trebuie sã rãspundã: “Ce sunt grupurile?”, “Prin ce se
deosebesc între ele!”, “Ce funcþii au?”
Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat
de o anumitã structurã ºi cu o culturã specificã, rezultat din relaþiile
ºi procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul sãu.
Grupurile sociale sunt unitãþi, ansambluri de indivizi condiþionate
social-istoric reunite prin anumite relaþii ºi activitãþi.
Studiul sistematic – din punct de vedere sociologic – al grupului social a
fost dezvoltat de ªcoala de la Chicago (Thomas, Park, Mead) care considerã
grupul ca faptul social primar. Pentru a sublinia ideea de dezvoltare a
grupului ºi procesele din interiorul sãu, Lewin dezvoltã ideea dinamicii de
grup.
Clasificare grupurilor se poate face dupã mai multe criterii:
1. dupã tipul de relaþii:
•grupuri primare (“face-to-face”) – relaþii directe între membri;
•grupuri secundare (Cooley);
2. dupã normalitate:
•grupuri formale (oficiale, instituþionalizate);
•grupuri informale (neoficiale);
3. dupã apartenenþã:
•grupuri de apartenenþã (Hyman, Merton);

1
 •grupuri de referinþã (grupurile din care individul ar dori/doreºte sã
facã parte; aceste grupuri au mai multe funcþii: normativã,
comparativã, publicã).

3. Tipuri de grupuri

3.1. Cuplul. Este cel mai mic grup posibil ºi existenþa sa trebuie
corelatã cu câteva caracteristici recente alte atitudinilor faþã de cãsãtorie:
•coabitarea – acceptarea de a alcãtui un cuplu fãrã ritul social al cãsãtoriei;
•instabilitatea relaþiilor premaritale ºi maritale;
•întârzierea pronunþatã a vârstei de cãsãtorie;
•celibatul; explicat prin mai mulþi factori din care principalul pare a fi
concepþia partenerilor de a-ºi asigura condiþiile pentru urmãrirea/atingerea
obiectivelor proprii.

3.2. Grupul mic.

•de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi;
•momentul decisiv al apariþiei grupului mic îl reprezintã activitatea de
muncã, dar ºi criterii afective, preferenþiale;
•din numãrul de membri rezultã anumite caracteristici:
− relaþii complexe
− relaþii de comunicare
− relaþii de simpatie, de afinitate
•structuri de dominare
•coeziunea de grup – mãsura în care grupul este unit, dispune de unitate;
coeziunea:
− are un sens valoric
− factor temporal – se realizeazã în timp
•dinamica specificã a statutelor ºi rolurilor
Ca efect al coeziunii ºi dinamicii de grup apare climatul de grup
(atmosfera).
Coeziunea + climatul → factori ai productivitãþii grupului.

3.3. Grupul mare (grupul secundar)

Grupul secundar constã din douã sau mai multe persoane implicate
într-o relaþie impersonalã ºi au un scop practic specific. Oamenii
coopereazã cu alþi semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de
grupul primar, relaþia dintre membrii grupului secundar este un mijloc
pentru atingerea unui þel. Exemple de grupuri secundare: corporaþiile,
ºcolile, unitãþile de muncã, unitãþile militare, comunitãþile etnice ºi
naþionale. Prin natura lor, grupurile secundare se manifestã ca medii sociale
în care indivizii se produc ca actori sociali. Relaþiile interumane se stabilesc
în temeiul unor regulamente pe care, fie cã le acceptã sau nu, individul
trebuie sã le respecte. Numai astfel insul integrat într-un grup secundar este
acceptat ca membru ºi poate sã realizeze scopurile sale. Mai mult, în acest
2
tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferenþele ce-i marcheazã,
pentru cã nu au altã cale de înfãptuire a intereselor lor. Ilustrativ este în
acest sens grupul secundar specific unitãþilor de muncã. Într-o uzinã
lucreazã inºi ce urmãresc, prin interacþiunea lor, motivaþia ºi satisfacþia
date de exercitarea unei ocupaþii sau obþinerea unui câºtig, prestigiu
profesional etc. Dacã grupul primar rãmâne prioritar în socializarea primarã a
individului, iniþiindu-l ºi introducându-l în mecanismele vieþii de grup ºi ale
vieþii sociale, grupul secundar are rol esenþial în afirmarea socialã ºi
profesionalã a individului. În grupurile secundare insul fiinþeazã ca realitate
socialã. Grupul primar acþioneazã pentru insul concret, iar grupul secundar
activeazã individual prin statusurile sale. De pildã, în grupul primar poþi fi
prieten, condiþie suficientã. În grupul secundar exiºti cu precãdere printr-un
status social, profesional, cultural, religios etc.
O problemã asociatã analizei grupului secundar o reprezintã relaþia
acestuia cu grupul primar. Relaþiile caracteristice grupului primar se pot
desfãºura în cadrul grupului secundar. Situaþia poate fi întâlnitã, de regulã,
în unitãþile de muncã, unde oamenii dezvoltã, adesea, relaþii de prietenie cu
colegii de muncã. În acelaºi mod au loc relaþii între oameni în cadrul
unitãþilor de învãþãmânt. Trebuie spus cã în anumite contexte sociale sau
culturale, relaþiile interumane din grupurile secundare se pot organiza ºi ca
alternativã la influenþa excesivã a acestor grupuri. Referindu-ne concret la
societatea româneascã de dinainte de 1989, puternic socializantã, este de
notorietate funcþionalitatea raporturilor interumane în cadrul întreprinderii
sau al unei instituþii. Cerinþe instituþionale erau înfãptuite prin intermediul
acestor relaþii specifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de
relaþii se identificã cu relaþiile specifice grupului informal despre care vom
vorbi mai jos.
Diferenþele între grupul primar ºi cel secundar sunt prezentate mai jos
(dupã James W. Vander Zanden, 1988, p.110).

Caracteristicile grupurilor Caracteristicile grupurilor

primare
- numãr mic de persoane
- implicarea întregii
individualitãþi
- relaþie personalã
- interacþiune continuã
- duratã lungã
- aºteptãri informale
- constrângeri impuse informal
- legãturi expresive
secundare
- numãr mare de persoane
- implicarea unor segmente ale
vieþii unei persoane
- relaþie impersonalã
- interacþiune sporadicã
- duratã scurtã
- aºteptãri formale
- constrângeri impuse formal
- legãturi instrumentale

3.4. Grupul de presiune

Grupul de presiune este constituit dintr-un numãr de persoane cu

anumite interese ºi direcþii comune de acþiune ºi care urmãresc atingerea
unor scopuri sociale sau politice în mod declarat sau ascuns. Aceste grupuri
pot acþiona agresiv sau opresiv, cu mijloace deschise, controlabile, ex:
sindicatele, sau dimpotrivã, ele pot fi formale sau informale. Una din
modalitãþile de acþiune: lobby – presiune pentru a obþine o influenþã socialã

3
sau politicã. În principiu grupurile de presiune urmãresc sã-ºi amplifice la
maximum influenþa asupra centrelor de decizie.

3.5. Comunitãþile teritoriale

Comunitatea umanã teritorialã se defineºte ca fiind macrogrupul sau

acea colectivitate umanã care trãieºte într-o anumitã arie geograficã ºi care
dispune de o culturã comunã, de un anumit sistem social, o anumitã
organizare a activitãþilor ºi care este conºtientã de apartenenþa sa la acea
unitate socialã.
Comunitatea are un habitat social.
Clasificarea tradiþionalã a comunitãþilor: rurale ºi urbane.
a) Comunitãþi rurale – caracteristicile tipice:
•autonomie relativã faþã de societatea care le integreazã;
•structura grupurilor locale are un rol în organizarea activitãþilor sociale;
•prezintã o relativã autarhie (închidere) a sistemului economic propriu ºi
care nu separã consumul de producþie;
•existã puternice raporturi de cunoaºtere;
•relativã izolare faþã de colectivitãþile din jur;
•au anumite caracteristici în funcþie de forma de relief (Blaga);
•au o mai mare relevanþã a raporturilor de rudenie;
•predominanþã a elementelor culturii populare (folclor).

b) Comunitãþile urbane (considerat de unii specialiºti cã este un

habitat împotriva naturii) are urmãtoarele caracteristici:
•extensia volumului demografic;
•densitate demograficã foarte mare;
•dominaþia activitãþii de tip industrial;
•relaþii sociale mai puternic reglementate instituþional;
•reducerea proceselor de intercomunicare ºi intercunoaºtere;
•restrângerea ponderii relaþiilor de rudenie;
•viaþa este mai alertã, mai tensionatã;
•relaþiile interpersonale mai restrânse ºi mai puþin intense;
•relaþiile de vecinãtate au o pondere mai micã.
Procesul de urbanizare – corelat cu cel de industrializare – determinã
ca unele caracteristici tipice sã-ºi piardã din importanþã ºi între cele douã
comunitãþi sã fie mai mare deschidere.

4. Socializarea

Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini, valori,

concepþii, modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitãþi în
vederea formãrii adaptãrii ºi integrãrii sociale a unei persoane.
Mecanismul fundamental al socializãrii este învãþarea socialã.
Existã mai multe tipuri de socializare:
•adaptativã ºi anticipativã;
•asociativã ºi instituþionalã;
•pozitivã ºi negativã.
Procese corelate cu socializarea , desocializarea ºi resocializarea:

4
 •desocializarea este izolarea fizicã ºi socialã a unei persoane, depãrtarea ei
de contextele sau persoanele care i-au satisfãcut necesitãþile de
interacþiune;
•resocializarea – se abandoneazã vechile norme ºi se învaþã altele noi (ex:
imigranþii, puºcãriaºii etc.).
Agenþii socializãrii:
•familia;
•ºcoala;
•grupurile (de apartenenþã, de referinþã);
•mijloacele de comunicare în masã.