UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO - CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ, ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ANUL II

CE ESTE UN
COPIL?

Student: Lorena
Neagu

Florentina Sescu
CUPRINS

CUPRINS 2

CAPITOLUL I 3

CE ESTE UN COPIL? 3

CONCLUZIE 10

BIBLIOGRAFIE 11
 CAPITOLUL I
CE ESTE UN COPIL?

,,Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”.

(Henry Ward Beecher)

Etimologia acestui cuvânt este incertă, se supune că este de origine

autohtonă, înrudit cu proto-slavonă.

Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem

un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre
cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi
despre cum să învăţăm să avem curaj. Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de
curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de
durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de a nu pierde
ceva atât de iubit.
 Un copil este o mică persoană. E mic pentru o vreme, apoi se face mare.
Crește cât ai clipi. Încet-încetișor și-n pace, trupul său se-nalță. Un copil nu rămâne
copil pentru totdeauna. Într-o bună zi, el se schimbă. Copiii sunt de toate tipurile, de
toate culorile și de toate formele. Copiii care au decis să nu crească, nu o vor face
niciodată. Vor purta mereu cu ei un secret. Așa încât, adulți fiind, vor fi cuprinși de
emoție la văzul lucrurilor mărunte: o rază de soare, sau un fulg de nea. Copiii au
lucruri mici, pe măsura lor: un pat mic, un scaun mic, cărticele colorate. Totuși,
trăiesc într-o lume foarte mare”...

BEATRICE ALEMAGNA, CE ESTE UN COPIL, SIGNATURA, 2018, 4.

 Orice copil care apare pe lume este un dar al lui Dumnezeu și, ca atare, o minune. Toate
lucrurile ce apar în lume spre folosul oamenilor sunt daruri ale lui Dumnezeu, minuni nepătrunse deplin.
Dar copilul, ca omul începător, este un dar și o minune mai presus de ele. Pentru că el este o formă nouă de
conștiință, doritor să le cunoasca pe toate, dar nemulțumit numai cu ele, ci tinzând să cunoască și ceea ce le
depășește sau cauza lor, care nu numai le cuprinde pe toate, ci le și aduce la existență și le repetă în forma
lor complexă, variată, dar în armonie. Părinții prin care vin copiii la existență nu sunt nici ei cauza ultimă a
copiilor, ci instrumentul prin care aceștia sunt adusi la existență.
 Fiecare dintre copiii noștri este o făptură unică ce nu se va mai repeta niciodată în istoria
umanității. Atunci când se înțelege faptul că fiecare a fost voit de Dumnezeu, rămânem uimiți de ce mare
minune este un copil! El schimbă o viață. Fiecare copil este un rod unic al iubirii, venit din iubire și crescut
în iubire. Copiii sunt unici, dar nu singuri! Și faptul de a avea frați și surori le face bine: fiii și fiicele unei
familii sunt mai capabili de comuniune fraternă încă de la prima copilărie! Copiii sunt bucuria Bisericii, a
familiei și a societății. Copiii sunt un dar, un dar ceresc. Fiecare copil este unic și irepetabil, fiind tainic
legat de rădăcinile sale.
 De fapt, a fi fiu sau fiică, conform proiectului lui Dumnezeu, înseamnă a purta în sine
amintirea și nădejdea unei iubiri care s-a realizat pe sine însăși tocmai dând viață unei alte ființe umane,
unice și noi. Și pentru părinți fiecare copil este el însuși diferit, divers și unic în felul său. Un copil este
iubit pentru că este copil, nu pentru că este frumos, sau pentru că este diferit. Nu pentru că el gândește ca
mine, sau întrupează dorințele mele. Un copil este un copil: o viață generată de părinți dar destinată lui,
pentru binele său, pentru fericirea sa, spre binele și fericirea familiei și a societății.
 De aici se inspiră și profunzimea experienței
umane a faptului de a fi fiu sau fiică, ce ne permite să
descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii, care
nu încetează niciodată să ne uimească. Este frumusețea de
a fi iubiți mai înainte: copiii sunt iubiți înainte de a veni.
Sunt iubiți înainte de naștere, ca iubirea lui Dumnezeu
care pururea ne iubește mereu mai înainte. Sunt iubiți
înainte de a fi făcut orice lucru pentru a merita asta,
înainte de a ști să vorbească sau să gândească, ba chiar
înainte de a veni pe lume!
 A fi copii, este condiția fundamentală pentru a cunoaște iubirea lui Dumnezeu, care este
izvorul ultim al acestei minuni autentice. În sufletul fiecărui copil, oricât de vulnerabil, Dumnezeu pune
pecetea acestei iubiri, care este temeiul demnității sale personale, o demnitate pe care nimic și nimeni n-o
va putea nimici. Copiii sunt un mare dar pentru omenire, dar sunt și unii excluși, pentru că nici măcar nu
sunt lăsați să se nască – în cazul avortului. De fapt, după modul în care sunt tratați copiii se poate judeca
societatea, dar nu numai moral, ci și sociologic, dacă este o societate liberă sau o societate „sclavă”
diferitelor interese.
 Copiii ne amintesc un alt lucru frumos; ne amintesc că suntem mereu fii: chiar dacă unul
devine adult, sau bătrân, chiar dacă devine părinte, dacă ocupă un post de responsabilitate, fundamentul la
toate acestea rămâne identitatea de fiu. Toți suntem fii. Și acest lucru ne duce mereu la faptul că viața nu
ne-am dat-o noi, ci am primit-o. Marele dar al vieții este primul dar pe care l-am primit. Uneori riscăm să
trăim uitând de acest fapt, ca și cum am fi noi stăpânii existenței noastre.
 În realitate, este motiv de mare bucurie să simțim că în orice vârstă a vieții, în
orice situație, în orice condiție socială, suntem și rămânem fii sau fiice. Acesta este mesajul
principal pe care ni-l dau copiii, cu însăși prezența lor: numai cu prezența ne amintesc că noi
toți și fiecare dintre noi suntem fii sau fiice. Dacă ai copii, atunci ai învățat și tu, în timp, că nu
este ușor să faci față provocărilor care nu seamănă deloc cu ceea ce ți-ai imaginat că se va
întâmpla în realitate după ce vei avea un copil. Iar dacă nu ai copii, atunci te invit să îți
revizitezi, preț de câteva minute, propria copilărie – și să te vezi cu ochii de acum: cât de grele
au fost primele zile din viața ta, cât de grei au fost primii ani – ai învățat atât de multe lucruri,
ai acumulat atât de multe experiențe, ai avut o paletă întreagă de trăiri pe care nu ți le puteai
explica, pe care nu le puteai înțelege, accepta. Nu este deloc ușor să fii copil – deși adulții așa
tind să creadă.
 Da, copiii cresc, se schimbă, la fel cum și noi am crescut, ne-am transformat
și ne-am schimbat de la o etapă la alta a vieții. Probabil și părinții noștri au fost în etapa
”nu îmi recunosc copilul” – și nu s-a întâmplat nimic rău.

Și tocmai de aceea, dacă ești părinte și știi ce este un copil numai prin filtrele
prin care îl vezi tu sau prin proiecțiile pe care le-ai făcut asupra sa, sau prin proiecțiile pe
care părinții tăi le-au făcut asupra ta – sau pe care prietenii din parc le fac asupra copiilor
lor – te rog educă-te, informează-te corect și învață să nu tai aripile copilului tău.
 Ziua Copilului ar trebui să fie, de fapt, Ziua Copilului și a Părinților săi. Din nefericire,
majoritatea copiilor devin:
–salvatori ai părinților;
– parteneri emoționali ai părinților nefericiți în relația lor de cuplu.
 Sunt două situații nefirești, anormale. Sunt două situații complexe de abuz
psihologic la care se poate ajunge, atât timp cât tu, ca adult, intri în relație fără a te informa
în legătură cu bagajul emotional si comportamental pe care îl aduci și pe care îl primești în
relație din partea partenerului, fară a te informa ce presupune o relație și ce presupune a
deveni părinte. Te-ai gândit că cel mai frumos dar pe care tu i-l poți oferi copilului tău este
lipsa abuzului verbal, emoțional, psihologic, fizic? Abuzul emoțional asupra copilului
apare ori de câte ori părintele îl denigrează pe copil, ori de câte ori folosește la adresa
acestuia ironia și sarcasmul și ori de câte ori părintele se răzbună pe copil prin tacere și
izolare. Toate acestea generează în copil sentimente de inferioritate, frustrare, furie, ură,
dorință de răzbunare. Lista poate continua. Iar sentimentele de inferioritate, nevindecate,
se transformă în complex de inferioritate.
 Oferă-i copilului tău un părinte care nu îl
abuzează nici verbal, nici emoțional și nici fizic. Este cea
mai mare provocare. Nu-i oferi un telefon mobil de mii de
lei, nu-i oferi un laptop de care nu se vă mai dezlipi și din
fața căruia nu vei mai putea să-l retragi, nu-i oferi haine
scumpe – acestea nu pot fi daruri. Cu așa ceva doar
compensezi ceea ce nu te străduiești să-i oferi: timp,
înțelegere reală, interacțiuni umane. Dar tot cu acestea îți
poți cumpăra copilul și îl poți șantaja – și tu știi asta foarte
bine. ”Eu îți dau să mănânci, deci faci ce spun eu” – este o
altă formă de abuz, foarte des întâlnită. Dacă adultul din
viața ta ți-ar adresa aceste cuvinte, cum te-ai simți? Așa se
simte și un copil căruia mama îi adresează aceste cuvinte ori
de câte ori nu se descurcă să gestioneze comportamentele
care nu-i plac la propriul său copil.
 Copilul nu ,,se repară” – așa cum mulți părinți cred, din păcate. Comportamentul
părintelui ,,nereparat’’ însă, îi va genera si copilului nu doar complexe de inferioritate, ci si posibile
tulburări de comportament, de personalitate și, în multe cazuri, traume care nu vor dispărea pentru că nu
vor putea fi șterse cu buretele, indiferent câte poze afișezi pe Facebook cu un copil fericit de ale cărui
succese și diplome te bucuri în fotografii ca și cum ar fi trofeele tale. Nu, nu sunt trofeele tale – doar el știe
cât efort a depus – poate fară să-i și placă – numai pentru a te face pe tine fericit/ ă. Mai târziu, toate
lucrurile astea vor costa nu mult, ci foarte mult. Costuri psihologice – care nu vor fi ușor de suportat.
 Psihicul copilului nu este o tablă pe care tu ești liber să scrii cu creta
ce vrei tu să scrii la adresa lui și apoi să mai poți șterge. Pur și simplu nu așa funcționează
psihicul copilului tău. Nu așa funcționează uitarea (mulți părinți se bazează pe faptul că al lor
copil va uita jignirile, indiferența, bătăile). Nici iertarea nu funcționează așa – da, iertarea pe
care atunci când va ajunge în terapie de durată, la vârstă adultă, nu va fi dispus să ți-o acorde.
Astea sunt doar idei pe care foarte mulți părinți și le închipuie: copilul va uita, copilul va ierta.
Sunt idei în care cred acei părinți care trebuie sancționați pentru abuzul verbal, emoțional și
fizic asupra copilului.
 Mulți copii sună la Telefonul Copilului. Dar mulți nu fac acest lucru – le este
frică de părinți și de consecințe: bătaia, pedeapsa și reproșurile acelea arhicunoscute: ,,Ne-ai făcut de
rușine!’’ Părinți abuzivi, înseamnă copii anxioși care pot dezvolta diverse tulburări de comportament,
înseamnă viitori adulți iresponsabili, indeciși, dependenți, narcisici, psihopați – lista ar putea continua.
 Un părinte stabil din punct de vedere emoțional nu își abuzează copilul, nu țese și
nu întreține ,,pânze de păianjen” în relația cu celălalt părinte și trebuie să poată învăța ce înseamnă o
copilărie sănătoasă pentru copilul său, realizează că ar putea avea nevoie să învețe ce are de făcut în relația
cu celălalt părinte pentru a oferi împreună copilului ceea ce are nevoie: o copilărie sănătoasă pentru a nu
deveni un adult instabil, nesigur pe el, dependent de alții sau chiar un abuzator, un toxic, un psihopat, un
sociopat.
 O copilărie sănătoasă înseamnă părinți stabili din punct de vedere emoțional.
Înseamnă părinți care, dacă nu fac față, știu și înțeleg în mod adult că trebuie să solicite ajutor specializat –
nu pentru copil, ci pentru ei înșiși. În mod adult, responsabil și asumat – altă variantă, în afara educării
părintelui pentru a deveni un părinte capabil să ofere copilului său o dezvoltare psiho-emoțională-
relațională sănătoasă, nu există.

Și totuși… în tot acest context din casele unde există copii, ce este un copil?
 Uneori vreau o pauză de la stres, griji, viteza cu care jonglez
aspecte diverse ale vieții mele, presiuni ce-mi apasă pe umeri și responsabilități. Vreau să uit,
să fug. Să mă deconectez pentru… a mă conecta la altceva. Un altceva mai liniștit, mai
profund, care să dea sens întregii agitații. Însă pot zice cu mâna pe inimă – nimic nu se
compară cu a fi în preajma copiilor. Doar să aud gălăgia pe care o emană un grup de copii
sau să am contact vizual cu un puști poznaș și sunt ca nouă. Cum așa? Care e „farmecul” pe
care îl au asupra mea acești mici indivizi? Copiii sunt bucuroși fără un motiv anume, doar
„de-aia”! Le sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip debordând de
energie! Iar lucrul ăsta este așa revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind urechile când
trecem pe lângă o școală, observând pentru o secundă copiii cu care ne intersectăm zilnic,
sau proprii copii.
 Privirea unui copil are ceva ce rar văd în ochii adulților: acea puritate, acea
vulnerabilitate prin care se arată lumii fără frică. Un copil o să creadă ce îi spui (până la proba
contrarie) și o să îți acorde mai mult decât prezumția de nevinovăție. Cumva similar cu zicala aceea
“fii persoana care câinele tău crede că ești”, cam așa cu cei mici. Ei ne văd mai sus decât suntem ,
iar asta e o șansă de a ne ridica la acest nivel! Da, cu toți plătim facturi, avem termene limită,
presiuni, regrete. Din trei timpuri posibile, trecutul și viitorul își dispută cel mai adesea teritoriul
asupra minților noastre, absorbindu-ne într-un vârtej al grijilor și preocupărilor ce ne deconectează
de la cel mai important timp: prezentul. Însă încearcă să te gândești la facturi în prezența unui copil
cu ochii aceia sclipitori care se roagă de tine să vă jucați de-a șantierul de construcții sau cursele de
mașini! Iar odată prins/ă în joc, totul capătă o altă perspectivă. Facturile nu mai par așa relevante
după ce ai luat parte la o luptă intergalactică între călăreți justițiari!
 Timpul petrecut alături de copii este foarte prețios dacă te oferi cu totul. Pentru
câteva momente te-ai deconectat de la lume, de la gândurile care curg lanț și te-ai conectat la altceva. La
copilul din fața ta. La prezent. La a fi, nu la a face. La o lume unde totul e posibil. Iar de te dai cu totul
momentului, la finalul lui vei fi mai calm/ă, mai energic/ă, mai zâmbitor/oare, mai tu, pentru că îți vei fi
aminti lucrurile cele mai importante din viață: bucuria, toleranța, puritatea, imaginația fără limite,
încrederea, momentul de acum.
 Atunci când devenim părinți, cu toții avem așteptări. De la culoarea ochilor
copilului nostru și cu cine va semăna, până la ce temperament va avea, ce îi va plăcea, ce școli va face
și așa mai departe.. . Este greu să ne detașăm de așteptări. Să ne dăm un pas în spate și să privim cu
adevărat la El, copilul nostru, așa cum este el în realitate. Să ne detașăm de ceea ce vrem noi și să
privim la ceea ce vrea el cu adevărat. Să lăsăm controlul deoparte și să nu ne mai proiectăm visele
noastre neîmplinite asupra lor. Să conștientizăm că, oricât de tare ne-ar durea și oricum ne-am fi
imaginat noi, copilul nostru nu este ceea ce vrem noi, ci este ceea ce este. Să îl lăsăm să își găsească
propriul drum, oricare ar fi acel drum. Să acceptăm și să cinstim ceea ce este. Așa cum este.
 După cum spune Anita Moorjani
”Iubește-ti copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ce ai vrea
să fie.” Ne-ar ajuta în schimb să ne întrebăm, de fiecare
dată când copilul nostru trezește în noi o emoție puternică,
pe ce rană emoțională a noastră apasă de fapt. Pentru că, da,
este vorba despre rănile noastre cele mai vechi și mai
adânci. Despre toleranța noastră la durere. Despre cât
putem noi suporta. Este vorba DOAR despre noi, părinții.
Clipa aceea în care copilul nostru ,,ne face de rușine” sau
nu ne respectă, sau zice NU la absolut tot, aceea este clipa
vindecătoare. Tot ceea ce este necesar să facem este, în loc
să ne enervăm și să arătăm cu degetul spre el, să ne oprim
și să ne uităm în interiorul nostru. Pentru că acolo sunt
răspunsurile. Câteodată poate trebuie să săpăm mai adânc
după ele, dar ele există în noi.
 Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purităţii, al nevinovăţiei, al frumuseţii, al neprihănirii, ,,… mult

sprijin în ceea ce priveşte consolidarea căsniciei. Copilul îi uneşte pe cei doi soţi, cum se spune. Este binevenit

şi pentru că îi provoacă pe cei doi soţi la ieşirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la al

treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană

aparte. Cu toate acestea, trebuie spus că însoţirea celor doi reprezintă căsnicia în sine; copilul este rodul

căsniciei. Odată crescuţi mari, copiii se desprind de părinţi şi cei doi soţi rămân mai departe, până la sfârşit,

împreună. Spun acest lucru pentru că există ispita foarte frecventă de a face din relaţia cu copilul un substitut

pentru relaţia cu celălalt soţ. Sunt mulţi părinţi care se refugiază în relaţia cu copiii, încercând astfel să evite

dificultăţile şi mai ales solicitările relaţiei cu celălalt soţ.

PR. PROF. DR. CONSTANTIN COMAN, ÎNTRE ILUZIA ÎMPLINIRII ŞI CERTITUDINEA EŞECULUI, EDITURA BIZANTINĂ, 58-59.
 Adeseori părinții, tata și mama, arată o iubire exagerată copiilor lor. Manifestarea
iubirii lor este de așa manieră încât un ochi experimentat poate imediat să înțeleagă că, în adânc, nu există
adevărata iubire, aceea care scoate pe om din sine și-l face să se dăruiască celuilalt, ci este iubirea aceea
care face pe tatăl său, pe mama copilului, să-l folosească pe acesta ca pe un obiect, ca pe un instrument
pentru propria lor mulțumire. Noua făptură îşi aparţine sieşi ‒ dacă putem să spunem aşa ‒ şi Îi aparţine şi
lui Dumnezeu. Copilul nu este un instrument al părinţilor, nu este un obiect al lor şi nu vine pe lume pentru
a aduce mângâiere părinţilor. ,,Părinţii, înainte de a se naşte copilul şi mult mai mult după ce se naşte,
trebuie să-l vadă pe acesta ca pe o persoană aparte, cu trupul şi cu sufletul său.
 Trebuie să ştie că au devenit împreună-creatori cu Dumnezeu ca să
apară acest om nou, această nouă făptură care nu este posesiunea lor. Nu vine pe lume pentru a
satisface cine ştie ce dorinţe ascunse, pentru a vindeca cine ştie ce ofuri ascunse sau frustrări ale
părinţilor. Copilul vine pe lume în baza poruncii lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, în baza
consimţământului părinţilor de a deveni împreună-creatori cu Dumnezeu, în baza iubirii dintre ei
şi a iubirii faţă de noua făptură. Vine pe lume pentru a se adăuga membrilor Bisericii lui Cristos,
membrilor Împărăţiei lui Dumnezeu.

ARHIMANDRITUL SIMEON KRAIOPOULOS, PĂRINȚI ȘI COPII – DESPRE EDUCAȚIA

COPIILOR, EDITURA BIZANTINĂ, BUCUREŞTI, 2005, 19-20.
 CONCLUZIE

Fiecare copil vine la existență ca un mod propriu al umanității, spre imbogatirea

ei. Fiecare e chemat să se încadreze în unitatea umanității și niciodată nu e perfect definit în ceea ce
reprezintă și aduce el. Fiecare e adus la existență cu pornirea smerită de a învăța de la alții și cu pornirea
generoasă de mai târziu de a învăța pe alții. Dorința lor lacomă și încrezătoare de a învăța, care îi face
capabili să înainteze spre Împărăția lui Dumnezeu, ne e dată ca pildă de Mântuitorul când spune: "Lăsați
copiii și nu-i opriți să vină la Mine, căci Împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei". (Matei 19, 14).
Părinții să nu-i oprească în înaintarea spre Împărăția cerurilor, ci să-i ajute la aceasta.
Ce e un copil ce-ți poate aduce un zâmbet?
Ce e, un glas duios sau plâns cu suspin?
Când îl privești, lumină-ndată-ți aduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o speranță-n casa ta,
E un glas ce poate da laudă lui Dumnezeu,
El e-un dar de mare preț din partea Sa,
E-o moștenire, nu uita, și-o răsplătire pe Pământ.
Ce e un copil, ce sprijin îți poate aduce?
Vezi ceru-n el și slava lui Dumnezeu.
Zâmbetul său printre stele te conduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o săgeată-n mâna ta,
De ești războinic, vei putea lumi întregi să cucerești.
E ferice de oricine-și umple tolba cu săgeți,
Căci de rușine niciodată nu va fi dat.
Deci, pentru tine, ce este astăzi un copil?

Mulțumim, dragi copii, pentru tot ce ne oferiți!

BIBLIOGRAFIE

1. Alemagna Beatrice, Ce este un copil, Signatura, 2018, 4.

2. Arhimandritul Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația
copiilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.
3. Pr. Prof. Dr. Coman Constantin, Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului,
Editura Bizantină, 58-59.