Despre fundamentele politicii.

Conservatorismul nu exista
Accentul pus pe initiativa individuala reprezinta unul dintre elementele importante,
pretuite de oricare miscare ce se considera de orientare conservatoare. Dar care este
intelesul insistentei cu care este afirmata importanta initiativei individuale? Cu alte
cuvinte, de ce nu statul? Cuiva care a trecut prin experienta comunismului o astfel de
intrebare i se va parea fara rost, chiar primejdioasa. Realitatea, ar spune acel cineva,
vorbeste de la sine: nimanui nu ii pasa de proprietate, atat timp cat proprietarul nu este
clar definit. Experienta ne arata, fara cale de intoarcere, ca singurul drum posibil este cel
al unei economii bazate pe proprietatea privata. Experienta sau (un alt nume pentru
experienta) traditia reprezinta masura cea mai buna pentru evaluarea cailor pe care le
putem urma; lectia vietii, intinsa pe mai multe sute de ani.
Desigur, intrebarea se pune in ce masura o astfel de judecata are validitate perpetua si
ubicua. Ce ne facem daca avem de a face cu o traditie malefica? O urmam, orbeste?
Putini dintre cei care se considera conservatori ar putea subscrie la o astfel de intelegere
primitiva a conceptului de traditie. Mai degraba, traditia este ceva dinamic, impletind
rezultatele bune ale experientelor generatiilor anterioare cu nevoia de schimbare si
continua imbunatatire a practicilor din societate, fie ele politice ori economice. Cu sau
fara astfel de precizari, accentul pus pe traditie, poate chiar pe mentinerea si perpetuarea
statu quo-ului, ramane o trasatura fundamentala a "conservatorului", spre disperarea si
agasarea sustinatorului nevoii de schimbare continua. Progres versus traditie pare a fi
problema centrala a acestei dispute.
Cum arata insa acest faimos om "conservator"? Un conservator american ne va povesti
despre el, in detaliu, adaugand ca el exista, insa probabil nu in Europa. Conservatorismul,
in intelesul american al conceptului, este de fapt sinonim cu un anumit mod "anglo-
saxon" de a privi lucrurile - lucru normal, tinand cont de faptul ca acest tip de gandire are
ca punct de referinta si "text originar" scrierile lui Edmund Burke. O alta implicatie insa a
dimensiunii anglo-saxone este ca acest conservatorism este croit pe o anumita forma a
economiei de tip capitalist, de nuanta laissez-faire. De aceea, aproape orice accent pe
dimensiunea sociala este echivalat cu o orientare socialista, conform ideii ca toate tarile
europene sunt de orientare socialista. Astfel, prietenul nostru american il va considera pe
conservatorul european-continental o specie promitatoare (vezi eforturile
neoconservatorilor americani in Polonia), dar deocamdata inexistenta. Unul dintre
motivele pentru care tipul anglo-saxon sa fie, poate, inexistent pe partea continentala este
ca un ethos local (anglo-american) nu poate fi "transplantat" - si acesta ar fi intr-adevar
un lucru pe care un conservator ar trebui sa il stie, din primul moment (si pe care unii il si
recunosc, desigur).
Dar care este trasatura distinctiva a acestui conservator american? Cu alte cuvinte, cum il
putem recunoaste? In linii mari, am putea spune ca el este asociabil cu Partidul
Republican; insa in acelasi moment ar trebui sa amintim si faptul ca un partid american
contine diverse grupuri si orientari, pe care, cu cat cei din afara le considera a fi mai
apropiate, cu atat se straduiesc din rasputeri sa demonstreze cat sunt de diferite. Si, intr-
adevar, un conservator traditional pe linia Edmund Burke-Russell Kirk va urma principii
distincte fata de un asa-zis neoconservator (de tipul William Kristol, Michael Novak,
Charles Krauthammer). Acestia din urma sunt, de fapt, fosti "stangisti" care in anii
‘70-’80 au acceptat principiile economiei de piata de tip american, retinand insa cate ceva
din idealismul anterior.
Si atunci, totusi, ce este un conservator? Poate ca o trasatura comuna ar fi faptul ca o
asemenea persoana a sprijinit interventia in Irak, de la bun inceput, si ca este in general
ceea ce s-ar putea numi un "hawk" - i.e., sprijinind cu predilectie uzul fortei in politica
externa. Insa nici acesta nu poate fi considerat un semn distinctiv definitiv: foarte multi
dintre asa-numitii paleoconservatori s-au opus, de la inceput, interventiei americane in
Irak. Ramane deci sa folosim ca unitate de masura sprijinul acordat Partidului Republican
- cel putin in linii generale. insa Partidul Republican american este specific unui anume
loc si unei culturi particulare (Statele Unite ale Americii) si, desigur, unui anume moment
istoric si este departe de a fi o realitate statica, cu valente universale. Ba, mai mult, ca in
orice sistem politic, fata acestui partid este determinata decisiv de politicile promovate de
celalalt partid, si de "spatiile goale" care apar pe scena politica.
Ce este, deci, conservatorismul (american, deoarece despre cel european continental nici
nu am apucat sa vorbim)? Care este - revenind la cele amintite anterior - criteriul dupa
care putem decide dinamic pastrarea sau renuntarea la anumite traditii? Exista limite in
ceea ce priveste initiativa economica individuala? Care dintre multele grupuri si
grupuscule caracteristice unei istorii si unui ethos particular se pot erija in reprezentantii
unor adevaruri politice universale si pe ce baza?
Liberalismul nu exista
Istoria omenirii este un proces continuu de progres al societatii umane, din toate punctele
de vedere. Cu fiecare generatie, omenirea se perfectioneaza si avanseaza, cultural,
stiintific si moral. Atunci cand toate aceste dimensiuni vor fi perfectionate pe deplin,
lumea va fi intr-adevar asa cum o dorim si nimic nu va mai sta in calea fericirii si pacii
universale.
Progres - ce concept interesant! Viitorul reprezinta in mod obligatoriu progres, iar
trecutul, desigur, "inapoiere". De unde pana unde, insa, progres? De unde ideea ca istoria
are o directie si un tel, ca ne indreptam catre ceva si ca acel ceva reprezinta, probabil, si
daca avem grija, un "mai bine"? Cum se face ca grecii si lumea antica in general nu
detineau o asemenea viziune; ca pentru un Platon sau un Aristotel, de exemplu, istoria nu
are o directie si o finalitate?
Progresul pare a fi ideea principala a liberalismului. insa este oare vorba despre
liberalismul secolului XIX european, care, pe urmele Iluminismului si ale Revolutiei
Franceze, milita pentru ideea progresului universal, prin politici centralizate de educatie a
maselor si prin aplicarea principiilor stiintelor exacte, intru crearea unei societati ideale?
Sau este vorba aici despre liberalismul economic, dupa ale carui principii initiativa
economica individuala si mecanismele pietei (cererea si oferta) trebuie sa fie lasate sa
conduca economia? Daca principiul pietei reprezinta notiunea de baza a liberalismului,
oare asta inseamna ca suporterii Partidului Republican contemporan sunt, de fapt,
liberali? In fond, unele dintre politicile acestui partid sunt intr-adevar criticate ca fiind
"neoliberale"? Ce cuvinte sa folosim si cum sa le spunem, cat timp, dintr-un anume punct
de vedere, unii sunt liberali, iar dintr-altul, aceiasi sunt socialisti, iar adversarii lor sunt
categorisiti neoliberali, dar nu toti, caci unii sunt de orientare comunitara... si asa mai
departe?
Multiculturalismul - poate ca acesta este aspectul esential al liberalismului progresivist
(iata o alta expresie). Dar si acest concept pare a fi compromis iremediabil: este el oare
marca strategiilor agresive de promovare a diversitatii (cat timp nu este prea diversa),
mergand pana la crearea faimosului melting-pot, in care singurul lucru comun este lipsa
de identitate? Sau este multiculturalismul acea atitudine de respect si deschidere fata de
alteritatea culturala si de pretuire a valorilor intalnite in acea diferenta? insa de ce ar fi
"diferenta", sau "celalalt", ceva de pretuit?
Poate ca accentul pus pe drepturile omului - nu este acest lucru trasatura specifica oricarei
orientari progresive? insa - ne intrebam - de ce ar avea omul drepturi speciale? De unde
ar proveni acestea si cine le-ar conferi? Cine decide care sunt drepturi si care sunt
privilegii? De ce drepturi acordate cu predilectie omului - nu este acesta un caz de
"speciism", cum pe buna dreptate ne acuza Peter Singer? Nu inseamna aceasta implicit o
discriminare a celorlalte specii de vietuitoare? Cu instrumentele ratiunii pure nu prea
putem demonstra ca un copil ar avea dreptul la viata mai mult decat, sa zicem, un porc; la
urma urmei, o suina aduce beneficii mai multe si mai sigure decat un copil nou nascut,
mai ales daca acesta din urma este vulnerabil sau bolnav si poate nici nu va atinge varsta
majora. intr-adevar, de ce ar avea o persoana umana drepturi ori o valoare speciala? Ce
inseamna faptul ca, pentru prima data in istorie, intr-un parlament uman (cel olandez) a
intrat un partid a carui misiune unica este reprezentata de promovarea si protectia
drepturilor animalelor?
Omul: asa ceva nu exista
Sa o luam de la inceput. Orice discutie despre directii politice are ca obiect acelasi lucru:
care sunt politicile care ar putea aduce beneficii unei anume societati (umane, se pare ca
trebuie sa adaugam). Orice raspuns la aceasta intrebare porneste inevitabil de la anumite
presupozitii despre nevoile si posibilitatile fiintei umane. Capacitatea de a lua decizii
politice serioase, de a formula politici care sa confere o directie dezvoltarii unei anume
societati, facand progresul posibil si analizabil, depinde de masura in care omul politic
poate sa gaseasca si sa constientizeze raspunsurile la aceste intrebari. O persoana publica,
capabila doar de reactii imediate la presiuni de diferite feluri, nu este, in acest sens, un
om politic, ci doar un actor-voiajor pe o irelevanta scena politica.
Ce este omul? Persoana umana este constituita de dublul fapt al existentei sale ca individ,
insa ca individ nascut si constituit intr-un sistem de relatii: familie, localitate, societate. in
acest sens, nici individul nu poate fi imaginat fara societate si nici societatea fara indivizi,
iar implicatia directa este ca interesul individual este inseparabil de interesul public.
Astfel, un accent exagerat pus pe dimensiunea individuala va conduce la o societate
sfasiata de diversele interese particulare, in care cei mai puternici vor supravietui (vezi
Rusia postsovietica), iar o prioritate exclusiva acordata interesului societatii, luate ca
entitate distincta, va duce la dirijism si etatism (in care privilegiile personale vor fi mult
mai greu de urnit, de fapt).
Dar de ce am acorda un interes, de orice fel ar fi acesta, persoanei umane? Dincolo de
faptul ca o societate fara oameni nu poate fi inchipuita, se pare ca suntem intuitiv
constienti de faptul ca individul uman are o valoare aparte. Pentru o persoana care
gandeste mai departe, valoarea existentei umane este inseparabila de faptul ca existenta in
sine este un bun si ca este un bun deoarece provine de la (si este mentinuta de) singura
sursa a binelui si a existentei: Divinitatea. De aici provine valoarea intrinseca a persoanei
umane si de aici izvoraste directia fundamentala pe care oricare activitate, inclusiv cea
politica, trebuie sa o ia. Drepturile omului sunt bazate pe o astfel de intuitie si au sens
numai in masura in care individul uman este inteles cum se cuvine, in ansamblul
posibilitatilor si limitelor sale.
insa nu sunt oare aceste principii mult prea indepartate de practica politica? Cum poate fi
implementata in politici publice o asemenea clarificare a fundamentelor existentei umane
si a functionarii societatii?
Pentru Konrad Adenauer, parintele Germaniei moderne, a fi om insemna, intrinsec, a fi
crestin - a fi deci constient de faptul ca existenta ti se datoreaza unui Dumnezeu benefic,
care a considerat fiinta umana atat de importanta, incat a luat suferintele si mizeriile
acesteia pe propriii umeri. Dar a fi om inseamna si a te naste intr-o anumita comunitate -
familie, sat sau oras, regiune, o comunitate de istorie si cultura care te formeaza si fata de
care te simti afin. Pentru omul Adenauer, aceasta forma specifica era reprezentata de
faptul ca era un german nascut in regiunea orasului Köln. insa la fel de clar, pentru
politicianul german, era si faptul ca a fi german inseamna, implicit si simultan, a fi
european si ca a fi european inseamna a apartine unei culturi aparte, extraordinar de
bogate, de esenta crestina. Ca politician, acest parinte al Germaniei Federale si al Uniunii
Europene nu putea face altceva decat sa puna in practica ceea ce constituia adevarul
propriei existente. Astfel s-a nascut, printre altele, modelul german al economiei de piata
social-corporatiste (de un succes impresionant), bazat pe un sistem de cooperare intre toti
actorii din economie, de la marii investitori pana la muncitorii din uzine. Elementul
specific al acestui sistem l-a constituit constientizarea faptului ca interesul de grup sau
personal (persoana umana) nu este servit daca alte parti semnificative ale societatii
germane ies in pierdere (dimensiunea sociala). Politician extraordinar de abil, Konrad
Adenauer a condus Germania timp de aproape 20 ani, dintre care 14 ani a fost cancelar.
Capacitatea de a avea succes in jocul politic este o conditie necesara pentru a ramane
parte a acelui joc. Directia in care este utilizata aceasta capacitate, insa, nu izvoraste din
simpla abilitate de a avea succes pe scena politica. Diferenta dintre un adevarat om politic
si un simplu birocrat este ca actiunile primului izvorasc dintr-o clarificare prealabila, in
forul interior, in timp ce, pentru cel din urma, ele sunt palide reflectii ale presiunilor si
politicilor altora - din mediul intern, european, transatlantic.
Adevaratul progres al unei societati nu este posibil atata timp cat nu exista o directie si,
astfel, o masura a acestui progres. Pentru un crestin, structura care da sens fiecarui act
este data de capacitatea de a judeca intre bine si rau, capacitate care este dezvoltata in si
printr-o existenta in spatiul revelatiei crestine.
Feluritele -isme care se agita vocal pe piata publica sunt de fapt constituite, dincolo de o
falsa pretentie de "practicalitate", de anumite sisteme de presupozitii despre om si
societate, care de cele mai multe ori nu sunt coerente cu ele insele. O privire atenta releva
faptul ca aceste ideologii reusesc sa raspunda, de obicei, doar la anumite implicatii
necesare ale realitatii constitutiei fiintei umane. Initiativa individuala si grija fata de cei
vulnerabili, pretuirea alteritatii si constiinta propriei identitati, orientarea catre adevarata
dezvoltare sociala si valoarea experientei anterioare, constiinta faptului ca o societate
perfecta nu poate fi atinsa sunt concluzii egal necesare, ale unei adevarate intelegeri a
conditiei umane.
Nu intamplator, orientarile care poate s-au apropiat cel mai tare de o astfel de abordare
comprehensiva au fost (sunt?) cele de nuanta crestin-democrata, constituite pe valorile
iudeo-crestine umaniste europene. Milioane de persoane in jurul globului continua sa fie
preocupate, in activitatea cotidiana, de intelegerea consecintelor ce izvorasc in mod
necesar din conditia umana - de ceea ce se numeste gandirea sociala crestina. O politica
serioasa, pusa in mod constient in serviciul indivizilor din societatea romaneasca, cu idei
clare despre politicile care trebuie promovate nu poate fi posibila fara o clarificare
interioara a menirii omului - nascut roman, banatean sau moldovean, european etc. Au
existat multe discutii despre datoria Bisericii Ortodoxe de a promova o astfel de
examinare; sugestia mea insa este ca datoria aceasta este constanta si ca ea apartine
fiecaruia dintre noi care este capabil de gandire independenta.
O politica lipsita de astfel de fundamente este o politica "in serviciul societatii", dusa de
parca fiinta umana nici nu ar exista.
Ianuarie 2007, Washington, D.C.