Discursul politic şi cel electoral

Discursul este un mod de utilizare a limbii şi a limbajelor (limbaje nonverbale,

limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă
interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, utilizând o limbă şi
anumite limbaje, producem efecte asupra interlocutorilor noştri direcţi şi indirecţi, putem
spune că orice act de comunicare are o dimensiune discursivă.1
Un discurs este politic atunci când evaluează situatii de interes public.
Discursurile politice sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: “pozitive şi
negative”2. De obicei, candidaţii se folosesc de teme pozitive pentru a-şi sublinia propriul
program, modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă ţara, de un
limbaj negativ pentru a se referi la contracandidaţii lor sau la cei aflaţi la putere în acel
moment. Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se poate observa în orice discurs politic.
Mai mult decât oricare alt tip de discurs, cel politic comunică „versiunea corectă”3
a unor fapte, precum şi implicarea maximă a autorului în ceea ce priveşte veridicitatea
conţinutului. Prea preocupaţi să-şi construiască credibilitatea, actorii politici promit mai
mult sau spun cu prea multă uşurinţă ceea ce vor oamenii să audă, iar în final se dovedesc
a fi doar false promisiuni ale acestora.
Discursul politic este şi unul electoral atunci când este generat de un eveniment
convenţional (campania electorală) şi este construit pe baza unor convenţii de
interacţiune şi comunicare specifice.
Discursul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate
genera evenimente într-o campanie electorală. Acesta, precum şi comportamentul
candidaţilor pre- şi postelectoral poate fi considerat un posibil mecanism de influenţare
nu atât a votului propriu-zis, cât a impresiilor alegătorului faţă de un candidat sau altul.
Cu alte cuvinte discursul candidaţilor poate furniza electoratului criterii de evaluare.

1
Buhneanu Vitalina - “Dimensiunile implicitului în discursul politic” - Chişinău, 2010
2
http://ebooks.unibuc.ro
3
Camelia Beciu – “Politica Discursivă”, Editura Polirom 2000, pag 41
Campaniile electorale conferă actorilor politici roluri discursive multiple chiar înainte ca
aceştia să se lanseze în competiţie. Astfel, fiecare actor politic acţionează simultan în
calitate de:
a) „candidat” care deţine puterea politică în timpul campaniei versus „candidat”
situat în opoziţie;
b) „contracandidat”;
c) „politician” care dispune deja de o imagine publică alimentată de un trecut politic
şi de o memorie colectivă.4
Ca şi în perioada dintre alegeri, pe parcursul campaniei electorale, mass-media
asigură circulaţia informaţiei politice şi evaluează evenimentul electoral în calitate de
opinie publică independentă (Wolton, 1989).
Campania electorală este alcătuită din situaţii convenţionale (platforma electorală,
critica bilanţului politic al adversarului, sloganuri, manifeste, etc) care solicită candidatul
să opteze pentru o anumită tematică şi pentru un anumit stil de comunicare. O situaţie
electorală constituie un nou „schimb discursiv”5 între candidat, mass-media, public şi
electorat.

Campania prezidenţială din 1996

În continuare, voi analiza retorica electorală a puterii în campania prezidenţială din
anul 1996.
Protagoniştii: Ion Iliescu – candidatul-preşedinte, Emil Constantinescu şi Petre
Roman – candidaţi ai opoziţiei.
Ion Iliescu, preşedintele în funcţie, creditat la începutul lui 1996 cu şansele cele
mai mari în ceea ce priveşte opţiunea electorală, candida pentru un nou mandat
prezidenţial. Această candidatură a declanşat numeroase polemici care aveau să fie
întreţinute pe tot parcursul anului electoral precum: a fost pusă la îndoială „legalitate
constituţională”6 a noului mandat. Iliescu considera că intră în competiţie pentru
obţinerea celui de-al doilea mandat prezidenţial, întrucât primul său mandat nu fusese

4
idem, pag 43
5
idem, pag 46
6
idem, pag 71
obţinut conform reglementărilor din actuala Constituţie. În schimb, pentru opoziţia
politică şi o parte a opiniei publice, acesta candida pentru un al treilea mandat – un
mandat neconstituţional. De asemenea, s-a comentat intens statutul candidatului Ion
Iliescu deoarece intra în competiţie în calitate de candidat al formaţiunii politice PDSR,
deşi el nu era membru al acestui partid.
Emil Constantinescu, candidatul care beneficia de rolul “liderului tradiţional al
opoziţiei“7, se lansase pe scena politică la alegerile prezidenţiale din 1992, când a pierdut
mandatul în favoarea lui Ion Iliescu. Cu toate acestea el a reuşit sa impună în vocabularul
politic al momentului conceptul de “candidat al opoziţiei unite“8, respectiv al coaliţiei
politice CDR (Convenţia Democrată Română). Acesta devine membru al PNŢCD,
partidul-nucleu al coaliţiei CDR, şi este ales liderul oficial al coaliţiei (după dispariţia lui
Corneliu Coposu). La începutlui campaniei prezidenţiale, includea deja la capitolul trecut
politic faptul că reuşise nu doar să menţină CDR, ci şi să consolideze coaliţia prin
rezultatele obţinute la alegerile locale.
Spre deosebire de ceilalţi doi candidaţi, în 1996, Petre Roman participa pentru
prima data la campania prezidenţială. La începutul anului electoral, acesta reprezenta
cazul liderului care, deşi consacrat pe scena politică, nu dispunea de capital electoral. În
sondajele de opinie, el ocupa poziţia a treia, dar cu un procentaj necompetitiv. Trecutul
său politic era, dacă nu vulnerabil, oricum discutabil: trebuia să-şi justifice poziţia de
lider al unui partid din opoziţie în condiţiile în care el participase la guvernare alături de
actuala putere, iar numele său fusese asociat cu acţiuni politice extrem de controversate
(precum „mineriadele”, scandalurile de corupţie, etc).
Fiecare dintre cei trei candidaţi a considerat că de rezultatul alegerilor depinde
salvarea ţării.
Astfel, de rezultatul campaniei urma să depindă „soarta ţării şi a tuturor”,
„înlăturarea răului” (Petre Roman, 28 octombrie); „modificarea de esenţă a destinului
istoric al poporului român” (Ion Iliescu, 28 octombrie), viitorul acestuia. Într-o
conjunctură dramatică, în care ţara „se află la răspântie” (Petre Roman), votul „devine

7
idem, pag 72
8
idem
vital” (Ion Iliescu), fiind nevoie nu numai de solidaritatea electoratului, ci şi de curajul
acestuia, (Petre Roman: „Nu vă fie frică, învingem!”)9.
La finalul turului II are loc o răsturnare de situaţie, câştigătorul, viitorul preşedinte
al României era Emil Constantinescu (54,41%) împreună cu CDR după ce învingător în
primul tur fusese Ion Iliescu (32,25%)10.
Potrivit unui punct de vedere extrem de răspândit, în mass-media sau în
conversaţii, discursul electoral trece drept o ficţiune politică menită a satisface metoda
electorală şi ritualul corespunzător acesteia. Ca atare, nimeni nu ar trebui să se aştepte ca
un discurs electoral să fie pus în practică după alegeri.

9
idem, pag 84
10
http://satirikon.ro/2010/12/10/incursiune-in-timp-cum-arata-o-dezbatere-electorala-in-anii-90/
Bibliografie:

1. Buhneanu Vitalina - “Dimensiunile implicitului în discursul politic”

2. http://ebooks.unibuc.ro
3. Camelia Beciu – “Politica Discursivă”, Editura Polirom 2000
4. http://satirikon.ro/2010/12/10/incursiune-in-timp-cum-arata-o-dezbatere-electorala-in-
anii-90/
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane
Specializarea: Sociologie

Sociologia Politicii

Lucrare de semestru: Discursul politic şi

cel electoral

Prof. Coord.: Studenta:

Conf. Univ.dr. Eugenia Udangiu Ciurea Corina
anul II
CRAIOVA
2010