Nicolae Iştoc

La Moşata
**
 Nicolae Istoc
¸

– roman –
volumul al II-lea

**

Editura treira Oradea

2015
 Ilustraţie copertă:
(fotografia soţiei scriitorului Nicolae Iştoc)
Doamna Caty IŞTOC – nemuritoarea DARLINGTONIA

Tehnoredactare:
Dan SÎRBU

Responsabil carte:
Cătălin BOT

Lector:
prof. Aurora PORDEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IŞTOC, NICOLAE
La Moşata / Nicolae Iştoc. - Oradea : Treira,
2015-
3 vol.
ISBN 978-606-657-020-6
Vol. 2. - 2015. - ISBN 978-606-657-023-7

821.135.1-31

© Nicolae IŞTOC

Reproducerea în orice formă, în totalitate sau a unei părți din

volumul de față, se va face doar cu acordul prealabil, în scris,
al scriitorului Nicolae Iștoc.

Tipar executat la Tipografia treira Oradea

Str. Ioan Ciordaș nr. 1
e-mail: office@treira.ro
web: www.treira.ro
 „Cea mai mare simbioză din
lume, e simbioza dintre Dumnezeu şi
Satana, niciunul din cei doi, nu pot
trăi separat.”
Nicolae Iştoc
Partea a IV-a
. La Mosata
¸ .

-1-

Aici, cred că-i o greşeală, o lacună, o omisiune, căci

Milian Andriş trece direct la Liberarea din armată. Iată ce scrie
el:
– „Nu există Libertate mai mare ca Liberarea din
armată”.
– Liberarea! Unde eşti tu liberare? Când o să vii tu
liberare? Dar, lucrul ăsta îl poate înţelege doar cei care au făcut
armata, când armata era obligatorie, ca şi moartea... Apropos
de moarte: „Nu există libertate mai mare ca Liberarea din
armată, poate numai Liberarea din viaţă – care-i Moartea”.
„Lăsarea la vatră.” Doamne, ce termen... Numai
moartea te mai lasă la vatră... Şi încă la ce vatră...
Liberarea din armată, din Cătănie, e ca o moarte şi o
înviere în acelaşi timp.
Moartea: căci mori când intri în cazarmă, mori pentru
viaţa civilă, învii în lumea civilă, lăsându-ţi în cazarmă hainele
soldăţeşti, te îmbraci în hainele civile (îţi lepezi gogoaşe care te
strâmtorea) şi devii ceea ce n-ai fost niciodată – BĂRBAT – un
„fluture”...
Şi dintr-o dată devii un Civil, un om Liber, un fel de
Zeu... Cu toate că încă mai zici, fără să vrei „Ordonaţi!” şi „Să
trăiţi! Am înţeles, să trăiţi!”
Liberare... Lăsare la vatră... Aşa o fi şi când „pleci
dincolo”, adică când mori şi laşi totul aici, în cazarmă, inclusiv
corpul tău de humă-gogoaşa şi renaşti într-un fluture care
zboară în tăriile cerului... Fluturele a şi uitat că a fost omidă
tărătoare, a uitat de armată, vine viaţa civilă, vin braţele femeii
iubite, sânul ei ca să te încălzească, să te invioreze, să-ţi
oblojească rănile căpătate în armată...
Dar, de abia de acum încolo, încep să se nască
obligaţiile! Să-ţi dai tu ţie însuţi ordine. Vei reuşi?

9
. Nicolae Istoc
¸ .
Pe undeva, liberarea din armată se aseamănă cu ieşirea
la pensie, desigur, pe un alt plan, dar şi atunci (la ieşire la
pensie) va trebui să-ţi faci tu însuţi program, căci până atunci ţi
l-au făcut alţii – serviciul! Şi iarăşi întrebarea: Vei reuşi?
Poate că aici poate fi introdus citatul acela din
Eclesiastul, citat pe care atunci când l-a descoperit a tresărit şi a
plâns amarnic: îşi pierduse unicul fiu, cu armata gata făcută,
scos din penele rele cum se spune. Iată citatul: „Căci mai mult
face un câine viu decât un leu mort”. Milian când l-a citit, l-a şi
simţit, căci îl pierduse pe Celălalt Milian: „Căci mai mult face
un câine viu ca un leu mort”. „Leul” murise!
O să vă povestesc mai încolo...
Vedeţi, atunci când îţi vin hainele civile, acolo la
Vânjul Mare, unde a făcut Milian Andriş armata, şi te îmbraci
cu ele şi se îmbracă şi colegii tăi, începi să te nădăieşti (să-şi
dai seama), cine a fost „câine” şi cine a fost „leu” în civilie.
Cine a fost „domn” şi cine a fost „ţăran”...
Aşa că atunci când le-au venit hainele civile, acolo la
Vânjul Mare, din toate colţurile ţării, şi-au dat seama Milian
Andriş cu ce „ţărănoi” îşi petrecuse stagiul militar.
Până la Turnu-Severin i-au dus ofiţerii, i-au încărcat în
nişte camioane. Şi acolo, la Turnu-Severin, pe un fel de dâmb,
la un restaurant cu terasă, la un pahar de vin, proaspeţii civili şi
soldaţi au ciocnit paharul cu cei ce i-a chinuit toată armata.
– Noroc şi Doamne – Ajută! Ce poate zice „sclavul”
către „stăpân”, chiar dacă-i altul, zornăitul lanţurilor sclaviei îl
impresionează şi acum: „Şi de la gară vă aducem înapoi şi vă
băgăm în cazarmă”. Aşa îi ameninţau subofiţerii şi ofiţerii. Şi
ei îi credeau, ei, foştii soldaţi. Cum să nu-i creadă, cum să nu
crezi o asemenea ameninţare?
Când însăşi viaţa-i o ameninţare!
Aşa că la Turnu-Severin, nimeni dintre foştii soldaţi,
n-a reuşit să se îmbete de frica ameninţării...

10
. La Mosata
¸ .
În sfârşit a sosit trenul, s-au urcat în tren. Dumnezeu să
vă blagovestească pe toţi, leprelor, teroriştilor...
Şi trenul începu să se urnească spre Ardealul lui, spre
casă, spre părinţi, spre nevastă (căci Milian era însurat cu Sofia
lui), spre iubită, spre sânii femeii... Căci atunci nu existau
„silicoane”, totul era natural şi însăşi iubirea era adevărată, iar
trenul era tren cu o locomotivă cu aburi...
Se terminase o viaţă (armata) – urma o altă viaţă
(civilia), ca la moarte, se terminase viaţa trupului şi începe
Viaţa Sufletului...
Dar, în civilie să te văd omule! Vei avea curajul să
apuci taurul de coarne?
Şi trenul cu locomotiva cu aburi l-a dus pe Milian
Andriş de l-a trecut Carpaţii în Ardealul lui, în Oraşul prin care
curgea Apa cea Mare, în braţele Sofiei sale şi s-a cufundat în
EA, în trupul şi sufletul EI, ca să nu-l mai găsească nimeni
niciodată – nici chiar... MOARTEA.

11
. Nicolae Istoc
¸ .

-2-

– Vreau să vă pun o întrebare. Iertaţi-mă! Vă mai

amintiţi de întrebările acelea Grilă ale lui Milian Andriş?
– Da, ne mai amintim „nebunule”, dar nu ne tromboni
tu pe noi, povesteşte-ne de Milian Andriş!
– Păi, asta şi fac, dar prin gura „Bombei Sexy”, iar
„Bomba asta sexy”, avea 80 de ani şi încă mai era în stare să
culce un bărbat la pat, cu toate că i-a spus o dată lui Milian.
– Când mă uit în oglindă, îmi vine să sparg oglinda!
Consider că această „Bombă Sexy” de 80 de ani, ar
putea da mâna cu Poetul Iulian Nuţă din Bucureşti cu ale lui:
„Oglinzile sunt mincinoase”. Dar ceea ce e şi mai frapant pe
undeva, e faptul că atunci când Milian, i-a spus cumnatei sale
Mimy de la Timişoara (sora de sânge a Sofiei), treaba cu
spartul oglinzi, aceasta i-a replicat:
– Da, dar n-o sparge!
Şi când Milian (în onesitate şi naivitatea lui, i-a
reprodus această replică a cumnatei sale Mimy din Timişoara,
care se apropia şi ea de 80 de ani), când i-a reprodus-o
„Bombei Sexy”, aceasta i-a dat răspuns mai mult decât
inteligent:
– N-o sparg, căci se sparge singură!

12
. La Mosata
¸ .

Intercalarea nr. 1

Miliane

„După cum ţi-am mai spus şi verbal, suntem la o

anumită vârstă (mai ales eu), care nu ne mai permite să fim
caraghioşi, făcând amor sau mai ştiu eu ce...
Cred că tu ai înţeles greşit comportamentul meu faţă de
tine, eu aşa sunt cu toată lumea: vecini, prieteni, cunoscuţi, etc.
Caut să dau un sfat, să vorbesc frumos, să ajut la nevoie, dar
asta nu înseamnă că o fac pentru a dezvolta o pasiune
reciprocă.
Eu te înţeleg pe tine, eşti bărbat, singur şi ai nevoie de o
femeie (la pat), dar te rog să înţelegi că nu sunt eu aceea, eu am
pus de mult punct la asemenea lucruri.
Totuşi, nu înţeleg un lucru: noi ne-am cunoscut din
tinereţe, de ce nu s-a întâmplat atunci, ceea ce doreşti să se
întâmple acum? Concluzia este: că atunci nu mă plăceai, iar
acum ai tu o nevoie carnală.
Consider că nu merită să ne facem de râs cu asemenea
chestii, aşa că te rog să treci peste asta şi să rămână situaţia
între noi ca până acuma, aşa e corect! („Nu sunt supărată”)

Vera,
ss. indescifrabil

„Ziua de mâine nu este garantată nimănui”

„Cel mai tare om este acela care are putere să scape de
trecut”
„Dacă doreşti ceva vei fi dezamăgit(ă), de ceea ce va
înţelege el (ea)”
„Nu suferi în tăcere, spune, şi vei suferi mai puţin”

13
. Nicolae Istoc
¸ .

Tot Vera!

„De ce l-a numit Scriitorul Milian Andriş, pe Celălalt

Milian – Zeus – eu cred că de drept l-a numit aşa.
Oare cum poate fi numit singurul copil, frumos, deştept,
bun şi adorat de către frumoşii lui părinţi, dacă nu: ZEUS?
Despre numele dat de scriitorul Milian Andriş, soţiei
sale, de: DARLINGTONIA – explicaţia mea este că ştiind că
Darlingtonia este o floare carnivoră, cred că soţia – Sofia – i-a
devorat (la figurat), nu atât trupul, cât sufletul, soţului ei
Milian, cât timp a trăit şi chiar şi după moartea sa (în sensul
bun al cuvântului). Spun toate acestea, deoarece chiar femeia
să intre în viaţa lui.
Dacă greşesc, îl rog pe Milian să mă ierte, dar aşa văd
eu lucrurile.
MILIAN – SOFIA – CELĂLALT MILIAN, văzuţi de
Vera.
„Moartea este un fenomen simplu, numai că oamenii îl
fac înspăimântător – spune Marin Preda în romanul său „Cel
mai iubit dintre pământeni”. Simplu este pentru cel ce moare,
mai complicat este pentru cel care rămâne. El trăieşte grozăvia
despărţirii de cineva drag, cineva care a stat alături de el ani
mulţi, cineva care ţi-a fost tată, soţ, mamă, copil... Eu spun că
moartea nu este un fenomen simplu, ea este o mare
TRAGEDIE, trăită de cel care a rămas, cel care s-a dus, s-a
ELIBERAT...
Această mare tragedie a trăit-o şi o trăieşte însuşi
scriitorul Milian Andriş; şi-a pierdut fiul mult iubit (Zeus) şi pe
iubita sa soţie: SOFIA – DARLINGTONIA, cărora le-a dedicat
toate cărţile scrise până acum.
SOFIA – DARLINGTONIA, era o femeie deosebită,
frumoasă, modestă şi ceea ce am apreciat cel mai mult la ea a
fost faptul că avea un zâmbet care te cucerea, ştiam că suferă

14
. La Mosata
¸ .
după pierderea singurul fiu, dar ea avea puterea să zâmbească.
Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pacea sa eternă.
CONCLUZIE Familia Andriş: tată, mamă, fiu = toţi trei
frumoşi şi mai ales fiul – Celălalt Milian – chiar a fost un Zeu.
„Nebunul, bolnavul şi săracul – NU AU DUŞMANI –
restul: DA!”

Tot Vera

Despre mine, despre familia mea, despre trăirile mele

etc. Aş vrea să povestesc în cuvinte noi, moderne, sofisticate,
care de fapt nu se potrivesc cu chipul îmbătrânit pe care-l văd
seara şi dimineaţa în oglinda din baie, pe care de multe ori am
fost tentată să o sparg.
Sunt născută înainte de război, în Bălţi – fosta
Basarabie – iar numele meu este VERA (credinţă) iar după
anul 1945, în acte sunt trecută VERONICA (alege tu, pe care-l
vrei, tot eu sunt).
1.2 – Părinţii mei: Serghei şi Zinaida; Serioja şi Zina,
au fost cetăţeni români, de naţionalitate română, născuţi în
fosta Basarabie şi refugiaţi în oraşul Târgu-Jiu, judeţul Gorj,
unde au trăit şi au muncit până Dumnezeu i-a chemat la El.
Tata era bărbat înalt, brunet, cu mustaţă, inteligent,
mare dansator, cânta la muzicuţă, făcea poezii şi era „iubăreţ”.
Avea o inimă mare, ajuta pe cei necăjiţi, tot timpul era vesel,
fericit şi nu cunoştea cuvântul „nu pot”. La el, totul era posibil
şi din nimic făcea ceva. (Absolvise gimnaziul de arte şi
meserii, specialitatea motorare „Diesel”), îmi amintesc că le
făcea fraţilor mei când erau mici, anumite jucării care fugeau
pe podele... Aş putea umple sute de pagini despre felul cum era
tata. Atât pot să spun despre el, pe scurt, că era pentru noi şi în
special pentru mine: SOARE! – LUCEAFĂR – ZEUL
ZEILOR...

15
. Nicolae Istoc
¸ .
Mama mea, ZINA, era învăţătoare, avea toate calităţile
unui dascăl. Ca şi fizic , era frumoasă, micuţă, delicată şi avea
un farmec deosebit, cu toate acestea era foarte autoritară şi
pretindea corectitudine şi disciplină în casă la noi se făcea totul
după un program stabilit de ea şi tata.
Din păcate, a trăit doar 38 de ani, însă a lăsat în urma ei
4 copii crescuţi şi educaţi, în comportamentul lor, văzându-se
tot timpul acest lucru, deci „cei şapte ani de acasă”.
Fiind unica fiică între trei băieţi am fost preferata
părinţilor mei, în special a tatălui meu. Crescând cu trei fraţi şi
trei verişori în acelaşi casă, am avut apucături băieţeşti, jucam
fotbal, ţurca, rişca, oina etc. Când am crescut, datorită
moştenirii mele genetice, adică asemănării zdrobitoare, atât la
fizic cât şi la celelalte, cu tatăl meu, am început să scriu poezii,
să cânt, să dansez, să scriu proză. Învăţam foarte bine la şcoală,
eram în echipa de dansuri, în cor şi în brigada artistică.
Toţi spuneau că am luat aproape totul de la tata şi ceva
de la mama, îmi place să comand, să se facă totul după cum
spun eu.
Deci seamăn cu amândoi, şi chestiunea asta m-a ajutat
în viaţă.
4 – Îmi aduc aminte, parcă a fost ieri, era vară, iar eu
aveam 5 ani, îi împlinisem în 19 mai, stăteam pe scăunel şi
lângă mine era fratele meu mai mare (Traian), iar în faţa
noastră era un leagăn unde era fratele meu mai mic (Tudor) şi
dormea.
Eu m-am suit pe un scaun şi am luat din cuiul de lângă
uşă o puşcă (puşcă de vânătoare a lui tata), am pus-o pe umărul
fratelui meu Traian şi pe umărul meu şi am tras spre leagăn.
Puşca s-a descărcat şi din cauza detunăturii, noi am căzut pe
spate.
Asta a fost prima mea ispravă care o ţin minte, deoarece
m-am speriat aşa de tare că timp de o lună mă trezeam din
somn strigând că mor.

16
. La Mosata
¸ .
5 – Am foarte multe amintiri din copilărie, dar îmi este
foarte greu să le redau cronologic şi să le incadrez în timp
(anotimp). Scuze!
6 – Cea mai hazlie amintire a mea este că am plâns la
moartea lui Stalin, iar mama m-a bătut, iar cea mai dureroasă a
fost moartea prea timpurie a mamei mele, care m.-a marcat
pentru toată viaţă.
7 – Aveam 16 ani, era luna septembrie 1955, când am
mers prima dată la bal cu mama mea şi cu o prietenă foarte
bună – Rica. La un moment dat, apare un tânăr, blond, înalt,
frumos, iar prietena mea sare de pe scaun şi zice: „pe mine mă
invită la dans”, însă el s-a îndreptat spre mine şi înclinându-se
uşor: „Domnişoară, dansaţi?” Eu m-am aruncat în braţele lui şi
am dansat cu el până dimineaţa, când mama m-a luat acasă. El
a fost prima mea iubire adevărată (TAVI) şi pot spune că unica,
cu toate că am mai iubit în viaţa mea şi alţi bărbaţi.
8 – Cea mai frumoasă amintire din copilăria mea
îndepărtată a fost când mătuşa mea Linda a venit la noi şi mi-a
adus o păpuşă cu rochiţă roşie, făcută de ea, blondă cu păr
natural de la ea. Bucuria mea a luat sfârşit când am venit de la
şcoală şi mi-am găsit păpuşa mea dragă plină de noroi,
spânzurată de un prun. Aceasta a fost „opera”fratelui meu
Tudor cu care zilnic mă băteam, iar acum este fratele meu
preferat cu care mă înţeleg perfect.
9 – Afară de cele de mai sus, adolescenţa mea nu a fost
prea fericită. Toate necazurile au început după moartea mamei
mele în 25 August 1956, când eu aveam doar 17 ani. Tatăl meu
după un an de doliu s-a recăsătorit cu o femeie simplă şi la
minte şi la aspect, care nu a putut să-i ţină locul mamei mele,
aşa că eu după terminarea liceului teoretic „Ecaterina
Teodoroiu” din Târgu-Jiu am plecat la Bucureşti pe cont
propriu şi am urmat cursurile postliceale de bibliotecară. După
terminarea lor, m-am angajat ca bibliotecară la Rovinari,
judeţul Gorj, unde tatăl meu era şeful secţiei „Utilaj greu”.

17
. Nicolae Istoc
¸ .
Înainte de asta, l-am cunoscut pe Lucian cu care m-am
căsătorit, rezultând din acest mariaj, băiatul meu Lucian, acum
în vârstă de 50 de ani.
Căsătoria noastră s-a destrămat o dată cu plecarea
soţului meu (Lucian) la facultate, la Bucureşti.
De fapt, nu l-am regretat niciodată pentru că eu îl
iubeam pe Tavi, prima mea iubire din adolescenţă, după care
am tânjit tot timpul...
La Rovinari, lucrând ca bibliotecară la clubul
muncitoresc, am avut multe acţiuni culturale, am citit foarte
mult şi m-am format ca om.
Zilnic împrumutam cărţi la sute de bărbaţi, dar dintre ei,
l-am remarcat pe unul singur – Nicu – tatăl fetiţei mele
Nicoleta. Îmi aduc aminte că era dimineaţa pe la 10, a intrat în
bibliotecă un bărbat înalt, bronzat (era vară), cu o cămaşă
albastră, semăna cu Decebal. (Am aflat mai târziu, că în
comuna Grinda a judeţului Argeş, de unde era el, s-au găsit
multe urme dacice)
M-a salutat, a zâmbit, a luat o carte de pe raft şi s-a
îndreptat spre uşă zicând: „Nu-mi faceţi fişă acum, pentru că
mă întorc imediat”.
S-a întors a doua zi şi aşa am rămas împreună până în
anul 1991, 24 Martie, când în urma unei hemoragii cerebrale a
decedat, după o căsnicie de 27 de ani.
În aceşti 27 de ani trăiţi împreună am avut aventuri
multe; am lucrat pe şantiere, în Bucureşti, după care în anul
1970 am venit în Ardeal, iar în 1971, a venit pe lume
NICOLETA, fetiţa noastră cea frumoasă şi bună.
13 – Moartea timpurie a mamei mele, apoi moartea
tatălui meu, la 60 de ani, m-a afectat profund, după acestea
m-am schimbat, nu am mai fost femeia exuberantă şi optimistă.
M-am luptat singură din greu cu lipsurile materiale, cu
creşterea şi educarea celor doi copii ai mei, deoarece soţul meu
Nicu era plecat tot timpul, iar eu nu aveam pe nimeni să mă

18
. La Mosata
¸ .
ajute. M-a ajutat caracterul meu puternic, pofta mea de a lupta,
chiar dacă multora nu le-a plăcut felul meu de a fi.
14/15 – Folosofia mea este: „Gândeşte-te la trecut
numai atunci când amintirea lui îţi aduce satisfacţii şi bucurii,
dar nu-l uita!”
Totuşi, vin nepoftite amintiri dureroase pe care n-ai
cum să le respingi.
Sunt de religie creştin-ortodoxă, îl cinstesc şi-l slăvesc
pe Dumnezeu, dar nu merg până la fanatism şi mi-am crescut
copiii în spiritul credinţei în Dumnezeu şi puterea lui
nemărginită. Respect cele 10 porunci în anumite limite, nu fac
din asta o paradă, mai mult, nu accept în preajma mea pe cine
se făleşte.
Detest ipocrizia, nimicnicia sufletească, răutatea umană,
mai ales clevetirea. Ajut pe cât pot pe cei ce au nevoie de
ajutor, îi pomenesc pe cei duşi dintre noi, indiferent că mi-au
fost rude sau simple cunoştinţe.
Îmi place să mă implic în anumite acţiuni, poate chiar şi
când nu este cazul. De exemplu: dacă cineva este insultat, eu
iau atitudine, lucru ce mi-a adus de multe ori necazuri.
Făcând o paranteză, este foarte trist faptul că un copil
este învăţat să fie drept, dar nu este învăţat să-şi schimbe
caracterul.
Aşa că unii oameni sunt drepţi, dar totuşi nu au
caracter. Exemplu: Soţul meu era foarte drept, dar de multe ori
dădea dovadă că nu are caracter. Motivul multor dispute dintre
noi.
Deci, concluzia este: te naşti cu un anumit caracter, pe
care cu greu, sau de loc, nu-l poţi schimba, pentru că nimeni nu
te învaţă lucrul ăsta” (Filosofia mea)
Am multe defecte dar sunt om, iar omul GREŞEŞTE!
Totul e să-ţi recunoşti greşelile, să IERŢI şi să ceri IERTARE,
mai ales lui Dumnezeu. Aşa mă pot caracteriza eu (poate şi
alţii), ştiu să iert şi la rândul meu, să cer iertare!

19
. Nicolae Istoc
¸ .
16 – Revenind la soţul meu Nicu, despre care am
amintit mai sus, pe lângă caracterul slab (amintit), era şi foarte
nepăsător. Pot spune că se iubea mai mult pe el, decât familia.
Totuşi era un om drept, credincios, fidel şi foarte inteligent,
citea mult, ceea ce l-a influenţat în mod pozitiv pe Lucian
(băiatul meu). În meseria lui, tehnician topo – era foarte
priceput şi apreciat la serviciu. Cred că în felul lui m-a iubit,
dar din cauza firii lui, nu mi-a arătat acest lucru. Căsnicia
noastră nu s-a bazat pe o mare iubire, ci pe ACCEPTARE. Eu
îl iubeam în tăcere pe Tavi (Nicu nu ştia) şi probabil că şi el
iubea pe altcineva, deoarece cînd ne-am căsătorit el avea deja
38 de ani, iar eu 25 de ani. De fapt, nicodată nu am discutat pe
această temă, ne-am suportat reciproc – fără discuţii.
Nu a existat o atracţie sexuală între noi – mă plăcea şi-l
plăceam – atât – şi viaţa mergea mai departe, până când
Dumnezeu l-a luat la el, lăsându-mă singură cu anumită
greutăţi materiale peste care am trecut cu ajutorul copiilor şi
anumitor prieteni ai mei, în special d-na Pop Ana, căreia o să-i
mulţumesc veşnic.
Copiii mei: Lucian şi Nicoleta (bucuria vieţii mele),
sunt lumina ochilor mei. Amândoi sunt frumoşi, buni şi
respectuoşi.
Nicoleta fiind cu 12 ani mai mică decât Lucian, este
mai apropiată faţă de mine, am răsfăţat-o mai mult, dar este
foarte responsabilă şi săritoare, ea ajută toată familia, chiar şi
pe ceilalţi. Nu a avut noroc în dragoste, a fost căsătorită cu un
băiat pe care l-a iubit mult, dar care a dezamăgit-o, plecând în
Italia şi nu s-a mai întors. Acuma Nicoleta şi-a revenit şi-şi
continuă viaţa.
Lucian – la fel ca Nico (Nicoleta) este înalt,frumos şi
mi-a moştenit multe din calităţile şi defectele mele. Este
căsătorit, are un băiat: Bogdan (profesor de sport – nepotul
meu).

20
. La Mosata
¸ .
Copiii mei locuiesc aproape de mine, aşa că mă
vizitează zilnic, la fel şi nepotul meu. (Sunt fericită!).
Poate acesta a fost motivul să nu m-am mai recăsătorit
niciodată, nu sunt singură! (SINGURĂTATEA UCIDE!
AVIZ!).
Legătura cu fraţii mei: Traian şi Tudor (Mircea a
murit), este foarte strânsă, cu toate că suntem departe unii de
alţii. Comunicăm prin telefon, ne vizităm când putem etc.
Traian are 73 de ani, a fost director la Fabrica de frigidere
Găieşti, timp de 40 de ani, după care a fost 4 ani senator.
Acuma stă acasă şi-şi creşte nepoţii.
El ne-a ajutat financiar pe toţi: fraţi, nepoţi, etc. Are un
suflet mare şi Dumnezeu l-a răsplătit: este sănătos şi are o
familie unită: soţie, 2 copii şi 3 nepoţi.
Tudor (Toader), a fost geolog la mină, este pensionar,
are soţie şi două fete şi o nepoată, trăieşte la Târgu-Jiu. El a
fost foarte bolnav, dar Dumnezeu l-a ajutat şi trăieşte încă, are
69 de ani şi acum este bine. Doamne-ajută!
El este filosoful familiei, lucru ce a provocat deseori
dispute între el şi tata, sau fratele Traian şi chiar între el şi
mine.
Cu toate acestea este un bărbat deştept, foarte citit şi are
un caracter deosebit.
Mircea a fost cel mai mic frate care s-a dus „dincolo” la
vârsta de 42 de ani (Dumnezeu să-l ierte!)
El a fost frumosul familiei: brunet, înalt... Era de-o
bunătate rară, femeile îi plăceau, îl doreau, dar el îi era fidel
soţiei sale Rodica, pe care o adora şi pe copiii săi: Alin şi
Cristi.
Am foarte multe de înşirat, despre care aş putea umple
zeci de pagini, dar timpul este duşmanul omului în vârstă (în
special)

21
. Nicolae Istoc
¸ .
Revenind la persoana mea, pot spune că sunt şi eu, la
fel ca toate femeile de pe acest pământ. Nici mai bună, nici mai
rea.
Cred cu tărie în destin. De ce cred? Nu ştiu să explic,
cuvintele sunt prea sărace ca să defineşti acest termen. Totuşi
cred, că destinul este o „FATA MORGANA”, aşa îl văd eu.
Nu cred în viaţa de „dincolo”, deoarece n-am cunoscut
pe nimeni care s-a întors de acolo ca să-mi confirme existenţa
ei.
Nu sunt o femeie senzuală, sunt pragmatică şi prea
realistă, iar rolul bărbatului în viaţa mea a fost: - „UN
PARTENER” de făcut amor, de crescut copii, de mers la unele
petreceri, concedii, etc. Etc. Etc.
Nu mai am inspiraţie!

VERA,
ss-indescifrabil.

Nota lui Milian – Această intercalare este adevărată şi-i

scrisă chiar de doamna Vera, care-i o femeie minunată şi-i
fosta mea vecină de bloc, de la scara A.

22
. La Mosata
¸ .

-3-

Acuma problema stă în felul următor: „Oare, Milian

Andriş, s-a „câinit” un pic în armată? Căci se zice (sau s-a zis),
că armata – cătănia – stagiul militar obligatoriu e un fel de (a
fost) şcoală, un fel de încercare pentru fiecare încorporat. Intri
în armată băiat şi ieşi bărbat! Oare, e adevărat? O fi, dar nu şi
pentru Milian Andriş, el a intrat în armată curat ca o lacrimă de
fată şi a ieşit tot aşa. Şi nici nu se putea altfel, căci o iubea...
Dar ce o iubea? Era plin de EA, de Sofia, sau EL era EA...
Stiţi cum se spune (sau s-a spus) despre armată: „S-a
dus bou şi a venit vacă!”. Despre armată şi altele cele ce te
transformă... Dar Milian Andriş n-a fost aşa şi asta nu pentru că
n-a vrut el să fie aşa, ci pentru că era EA, Sofia! El şi armata a
făcut-o tot cu Sofia...
După ce locomotiva cu aburi gâfâind şi fluierând l-a
trecut Carpaţii, Milian Andriş prima oprire a făcut-o la
Timişoara. Dar nu pentru Timişoara aceea, „Parisul” lui, Bega
– „Sena” lui – şi nici chiar pentru Edith, care nici nu mai
exista, ci pentru Sofia, pentru Sofia lui... A oprit pe la sora
Sofiei, Mimy Arvat din Timişoara, Sofia i-a spus să treacă pe
acolo unde era şi soacra-sa (respectiv, mama Sofiei, care
îngrijea de Sanda, fetiţa lui Mimy).
Mama-soacră i-a spus la un moment dat:
– Miliane, mulţi după armată se despart de soţiiloe lor.
Milian a rămas ca trăsnit şi a bâiguit, cu glas înecat, dar ferm:
– Eu, o iubesc pe Sofia! Şi a iubit-o!
– Eu, o iubesc pe Sofia! Adică, eu o iubesc pe fata pe
care am iubit-o înainte de armată şi n-o să mă despart niciodată
de ea. Şi aşa a şi fost!
Căci se iubeau: EA şi EL; Milian şi Sofia; Sofia şi
Milian! Căci şi aici e o nuanţă: „Facem dragoste!”. Dragostea
nu se face, dragostea se trăieşte şi înseamnă suferinţă!

23
. Nicolae Istoc
¸ .
„Facem amor!”, e cu totul şi cu totul altceva.
Şi apoi, de la Timişoara încolo (drum atât de cunoscut
de Milian Andriş), trenul a zburat, locomotiva cu aburi a
fluierat şi l-a vărsat direct în braţele Sofiei sale, direct în „iazul
el de foc”, din care ea n-ar mai fi vrut să-l lase să iasă
niciodată... Să-l ţină acolo tot timpul, captiv, prizonier, în
„iazul ei de foc”, adică în Paradis...

24
. La Mosata
¸ .

-4-

– Aţi fost nevoiţi să luptaţi vreodată ca să vă faceţi un

Statut? Vorbesc despre un Statut Social!
– Dar cine n-a fost nevoit?
– Bun! Aşa e! Dar aţi schimbat vreodată Statutul
Social? Sau de la bun început aţi avut un anumit Statut Social
şi aţi rămas cu el până la sfârşit? Că nu-i tot una să fi fost din
capul locului: student, apoi: profesor, doctor, inginer, jurist,
judecător, avocat, etc.etc. Intelectual adică...
– Poftim? Nu v-am auzit! Ce aţi spus?
E una să ai de la bun început un anumit Statut Social,
până la o anumită dată şi vârstă: liceu, facultate şi şef (căci în
timpul comunismului, toţi cei care aveau facultate erau un fel
de şefi) şi alta să fii muncitor, să tragi la şaibă, să fii
marginalizat şi înjosit, să faci de unul singur (neajutat de
nimeni), liceul la seral sau fără frecvenţă şi în acelaşi timp să
munceşti pe brânci într-o fabrică ca muncitor, în regim de trei
ture, să îmbraci zilnic (sau noapte de noapte) o salopetă
soioasă, să fii căsătorit, să ai un copil şi în acelaşi timp să faci
şi liceul şi apoi facultatea la fără frecvenţă, de acolo, din
fabrica acela plină de zgomot şi fum, din salopeta aceea
soioasă şi să nu creadă nimeni în tine. Dar, în cele din urmă să
treci de la cioan şi nicovală, la cravată şi la geanta diplomat.
Cam asta a făcut Milian Andriş după ce a terminat
armata. Dacă aţi făcut şi voi aşa ceva nu mai are rost să vă
descriu totul în amănunt, iar dacă n-aţi făcut, degaba v-aş
descrie că n-aţi înţelege niciodată nimic, dar mai ales, n-aţi
simţi niciodată nimic.
– Alegeţi totuşi, să le descriu sau nu le descriu?
– Tăceţi cu toţii! În ce tabără sunteţi, îm tabăra celor
care au făcut, sau în tabăra care nu a făcut?
– Să scriu, să nu descriu?

25
. Nicolae Istoc
¸ .
– Şi totuşi, câte un „crâmpei” o să dăzvălui, nu că aş
dori eu, dar vin ele, „crâmpeile” acelea, la suprafaţă, şi îşi cer
tot dreptul de a fi amintite... Îşi cer dreptul de afi povestite. Ce
să povestim? Şi mai ales cum să povestim? Că de povestit este
ce povesti, numai să ştii cum povesti!
– Câţi ani aveţi? Adică, ce vârstă aveţi?
– Haideţi, nu vă codiţi, căci şi asta contează: vârsta şi
încă cum! Şi apoi, nimeni nu-i nemuritor...
Milian s-a căsătorit înainte de armată, la 19 ani, cu
Sofia şi avea Statut Social de muncitor, „şurubar”, trăgător la
şaibă...
– Voi, ce-aţi făcut? Sau ce faceţi la 19 ani?
– Poftim? Haideţi, mai tare că nu vă aud bine, sau nu
mai aud bine.
Aşa că Milian Andriş, promitându-i Sofiei că o s-o ducă
la Paris (poate ca orice îndrăgostit) el, muncitor, trăgătorul la
şaibă, „straiţa goală”, el, fiul Culaii lui Andriş din cartierul
Ioşia, strada Iacobinilor nr. 28, din Oraşul prin care curgea Apa
cea Mare...
Da, Milian Andriş s-a apucat de învăţat, s-a prins în
„ham”, s-a înhămat de unul singur. Şi pentru ce, pentru cine?
Pentru Sofia lui şi „iazul ei de foc”...
Aici mai intervine, sau mai poate intervine o problemă,
şi anume: dacă n-aţi avut niciodată un „iaz de foc” numai al
vostru, sau dacă toată viaţa aţi confundat „iazul de foc” cu o
„scăldătoare publică” – atunci nu mai avem ce vorbi.
Dar se mai poate întâmpla şi altceva: să confundăm, să
confundaţi de la bun început „iazul de foc”, cu o „scăldătoare
publică”... Asta o fac în general politicienii, oamenii de afaceri,
oamenii de succes. Ăştia da, pentru aceştia, orice „iaz de foc” e
o „scăldătoare publică”, poate de aceea au şi succes!
Vorba lui Eminescu: „Toate-n praf, lumea-i cum este /
Şi ca dânsa suntem noi”.

26
. La Mosata
¸ .
Dar vedeţi, pentru omul simplu, pentru omul de pe
stradă, pentru omul cel de toată zilele, „iazul de foc e iaz de
foc” şi nu „scăldătoare publică”.

27
. Nicolae Istoc
¸ .

-5-

– Ştiţi ce zice cocoşul când fuge după găină?

– .........
– „Dacă o prind o cocoşesc!”
Iar găina când vede (simte) că-i alergată de cocoş, îşi
zice sieşi: „Dacă îi cedez din prima o să creadă că-s curvă, ia să
mă prefac că mă împiedic”.
Aşa că o să mă prefac că mă împiedic! „Doamne, câtă
diplomaţie! Câtă plasticitate! Câtă inventivitate! Poţi să ai şapte
facultăţi, poţi să fii făcut chiar şi „Psihologia” şi n-o să poţi fi
niciodată atât de concis, atât de sintetic...
– Ei, asta a început şi Milian Andriş după ce a terminat
armata, să „cocoşească” pur şi simplu viaţa: să facă liceul (el,
om însurat), să facă facultatea (el om însurat şi cu un copil).
Trebuie să recunoaştem că nu-i la îndemâna oricui...
– N-aţi „cocoşit” niciodată viaţa? Înseamnă că n-aţi fost
tineri, n-aţi fost „Zei”. Căci numai zeii fac asta. Cocoşesc pur şi
simplu viaţa şi o lasă lată, de parcă ar fi o găină beată.
Aşa că Milian Andriş asta a şi făcut, a început să
„cocoşească” viaţa. Şi putea! Era bărbat, era puternic, frumos
sănătos şi „nebun”; a început să facă liceul (om însurat), să
construiască o casă împreună cu Sofia, acolo pe vatra
părintească de pe strada Icobinilor nr. 28 din cartierul Ioşia din
Oraşul prin care curgea Apa cea Mare.
Orice băiat după ce a făcut armata, se zice că devine
bărbat. Poate că-i aşa, sau poate că nu la toată lumea e aşa.
În mod precis însă (sau bistoş, cum ziceau cei din
Moşata, un alt termen unguresc), pentru Milian Andriş n-a fost
aşa. Pe el, bărbat l-a făcut Sofia, iar el pe ea a făcut-o femeie...

28
. La Mosata
¸ .

-6-

Când a venit pe lumea asta (căci de bună samă, a

existat întotdeauna şi va exista întotdeauna) – Celălalt Milian –
fiul prea iubit al lui Milian Andriş şi al Sofiei Andriş, totul era
gata; o cameră parchetată, mobilată cu covor şi televizor,
bucătăria mobilată cu mobilă de bucătărie, soba de teracotă
zidită în perete, băgai pe foc din bucătărie şi făcea cald în
cameră, unde era pătuţul copilului chiar lângă soba de
teracotă...
Toate erau gata, aşa cum e gata totul când vine omul în
lume: legi, instituţii, legiferări, încriminări, libertăţi înscrise în
constituţii, artă, sport, toate cele necesare traiului material şi
spiritual ca să fie omul fericit şi cu toate astea e un... nenorocit!
Aşa că şi atunci când l-au adus pe Celălalt Milian, pe
fiul său, când l-a adus Milian Andriş şi când l-a văzut acolo un
bot de carne, fără păr pe cap, fără niciun semn distinctiv că ar fi
copilul lui, că ar semăna cu el, Milian Andriş şi-a zis: „Asta
nu-i copilul meu, dar totuşi o să am grijă de el şi o să-l cresc”.
Şi i-a dat un ciubuc şoferului de taxi, ca să-i meargă copilului
bine. Şi a stat Milian Andriş mai departe acolo, în stradă cu
copilul în braţe şi a gândit: „E al meu, nu-i al meu, o să-l cresc
eu”şi a intrat cu el în curte, apoi în casă la Sofia. Însă copilul
era al lui, al lui şi al lui Sofiei sale...
Milian Andriş (copilul de 20 de ani), intră pe poarta
casei de pe strada Iacobinului nr. 28 din cartierul Ioşia, din
oraşul prin care curgea Apa cea Mare, oraş ce era aşezat în
nord-vestul României (o ţară, pardon, o ţărişoară), ce nici nu se
vede bine pe harta lumii, intră în casă cu o nouă viaţă de care
lumea încă nici nu ştie, dar care va deveni însăşi viaţa lui şi a
Sofiei Andriş...
„Absolutizând generalul, ucizi particularul”.
Ce-am vrut să spun cu asta? Nu prea ştiu bine.

29
. Nicolae Istoc
¸ .
Poate că, aşa cum Milian Andriş nu s-a îndrăgostit la
prima vedere de Sofia, nu s-a îndrăgostit nici fiul său – Celălalt
Milian – dar când s-a îndrăgostit a rămas îndrăgostit pe vecie,
de amândoi...
S-a îndrăgostit de copil – de Celălalt Milian – când
acesta s-a limpezit la faţă, când l-a surprins cum cu picioruşul
nu ştiu cum printre fuşteii pătuţului în care era, manevra
butoanele radioului care era lângă pătuţ. Lui Milian Andriş, i
s-a părut că-i o minune şi-l şi vedea artist şi nu orice artist, ci
cel mai mare. Poate, ca orice tată...
Dar atât a fost suficient pentru Milian Andriş ca să-l dea
gata, ca să se îndrăgostească pe vecie de Celălalt Milian.
Nu te poţi juca cu chestiunile astea, sau cel puţin,
Milian Andriş nu se putea juca, întrucât el n-a fost „tată de
Duminica”...
Dar astea nu se pot explica, dacă nu le-ai trăit, e ca şi
cum l-ai învăţa pe unul să înoate pe uscat...
Nu se poate şi gata!
Ca s-o scurtăm, nu ca psihologii sau scriitorii, căci ăştia
trăiesc în „vitro” în „virtual”: adică nu fac nimic şi totuşi fac
ceva, nu eşti în gura lupului şi totuşi eşti în gura lupului şi lupul
e gata-gata să te înghită, iar tu dormi liniştit la căldurică.
Ca să nu ajungem ca ei, ca psihologii şi ca scriitorii care
trăiesc în virtual, am şi încheiat acest capitolaş.
– Culcaţi-vă! Sper că citiţi noaptea când nu puteţi
dormi. Şi mâine va fi o zi, însă nu pentru toată lumea. Şi apoi,
nu-i decât o carte, căreia i se mai spune şi roman. Dar de data
asta e un roman adevărat!

30
. La Mosata
¸ .

-7-

– Vedeţi, după ce ai şi un copil şi ţii la el ca la ochii din

cap şi când eşti tot timpul cu el, timpul tău nu se mai măsoară
în timpul tău, ci în timpul copilului tău.
Când copilul avea atâţia anişori, când copilul a mers la
cămin, când a intrat în clasa întâi... când copilul avea atâţia ani,
când a intrat la liceu, când a terminat liceul... când... şi tot aşa,
tot aşa trece şi viaţa ta, care nu mai e viaţa ta, ci viaţa copilului
tău...
Aşa a fost şi cu Milian Andriş, viaţa lui n-a mai contat,
sau viaţa lui s-a scurs în contul copilului său...Cum i s-a dat tot
numele de Milian, Sofia a făcut asta, ca să-i deosebească unul
de altul, tot ea, Sofia i-a zis copilului „Celălalt Milian”. Şi aşa a
şi rămas: Celălalt Milian.
Ei (Milian şi Sofia), aşa l-au numit Celălalt Milian,
iniţial au vrut să-i pună numele Marius, ce era la modă pe
atunci, după „Mizerabilii” lui Victor Hugo, toţi băieţii născuţi
atunci erau Marius.
Cum Sofia îl iubea nespus de mult pe Milian, când
acesta a venit le ea, la maternitate ca să meargă la Sfatul
Popular să înregistreze copilul, Sofia avea şi pregătit numele:
Milian, adică, Celălalt Milian. Milian Andriş emoţionat, a
tăcut, ce era să zică, el aştepta o fetiţă şi avea şi un nume
pregătit pentru ea: Adela, era „Adela” lui Ibrăileanu.
Milian Andriş îşi amintea că şi atunci când a dat telefon
la maternitate, de la serviciu, în salopeta jegoasă, „şurubarului”
i s-a dat voie să dea un telefon de la birou şi când i s-a spus de
la celălalt capăt al firului că are un băiat, el a bâiguit speriat:
– Ce băiat, că eu aştept o fată!?
Femeia de la birou (care-i dăduse voie să dea telefonul)
s-a uitat la el şi l-a întrebat:
– E primul copil, nu-i aşa?

31
. Nicolae Istoc
¸ .
– Da, a murmurat Milian zăpăcit.
– Şi nu te bucuri omule, că ai un băiat? Şi femeia a ieşit
afară din birou şi a început să plângă (ea piersuse un copil).
„Şi nu te bucuri omule, că ai un băiat?” Eu cred că
Milian Andriş s-a bucurat, dar cum să ştie să se manifeste un
copil, că are un copil? Milian Andriş avea 20 sau 21 de ani şi
era tată! Doamne, Dumnezeule!
– Vedeţi, şi cu manifestarea asta e o problemă şi încă ce
problemă, căci nu toţi o au.
– Voi ce-aţi făcut, sau ce făceaţi când aveaţi 21 de ani?
– Aveţi grijă ce rostiţi şi cum rostiţi ce rostiţi. Poate că
încă vă mai ţineaţi de fusta mamei şi încă mai călcaţi în urma
tatălui. Milian Andriş era liber, însă cu obligaţia de Tată! Sofia
s-a chinuit în durerile facerii trei zile şi trei nopţi, cui era să-i
pese de nevasta unui „şurubar”, putea chiar muri pe patul de
spital şi ea şi fătul...
Ca să nu plâng, sau ca să plâng mai tare, introduc aci
două istorioare:
Prima:
„Se zice că filosoful ăsta german – Schopenhauer (ce-i
plăcea şi lui Eminescu), stătea într-o seară târziu pe o bancă în
parc. Paznicul parcului, văzându-i acolo, la ora acela târzie şi
îmbrăcat mai mult decât modest, l-a confundat cu un boschetar
şi l-a întrebat răstit:
– Cine eşti?
La care folosoful, a ridicat ochii spre el şi i-a răspuns:
– Asta, aş vrea să ştiu şi eu!
A doua:
„La marginea unui ocean trăia un cuplu (bărbat şi
femeie), departe de orice civilizaţie. Ei niciodată nu se
văzuseră într-o oglindă.
La un moment dat, valurile oceanului au adus la mal un
ciob de oglindă.

32
. La Mosata
¸ .
Bărbatul a luat ciobul de oglindă şi când s-a privit în el
şi s-a văzut pe sine, a crezut că-i taică-său, care murise de tânăr
şi care-i semăna foarte mult, sau el semăna foarte mult cu taică-
său şi a început să plângă.
A luat ciobul de oglindă şi l-a ascuns cu grijă. De multe
ori mergea în ascunzătoarea aceea şi privindu-se în ciobul de
oglindă plângea. După un timp femeia l-a pândit, a descoperit
ascunzătoarea şi ciobul de oglindă.
Cum nici ea nu se privise niciodată în oglindă, văzându-
şi chipul în oglindă a strigat revoltată:
– Deci, tu eşti curva care-l faci pe bărbatul meu să
plângă? Şi a spart ciobul de oglindă, crezând că o omoară pe
curvă!
Fiţi deci cu mare băgare de seamă, poate curva aceea
care te priveşte din oglindă, eşti chiar TU!

33
. Nicolae Istoc
¸ .

-8-

Apropo de povestioara cu oglindă:

Cei trei: Milian Andriş, Sofia Andriş şi Celălalt Milian
erau ca o oglindă a frumuseţi speţei umane... Erau ca trei Zei şi
se oglindeau unul în altul...Dar asta, mai târziu, când păreau
toţi trei de aceeaşi vârstă, cu toate că erau: Tata, Mama şi
Fiul...
Adică, Mama se oglindea în Tatăl, iar Tatăl se oglindea
în Fiul, iar Fiul se oglindea şi în Mama şi în Tatăl. Toţi trei
parcă formau Sfânta Treime, căci aceasta a Sfânta Treime:
Mama, Tatăl şi Fiul...
Tot, în continuare şi tot apropo de oglindă, nimeni sau
aproape nimeni nu este ceea ce crede el că este, nu-i cum se
vede el în oglindă, şi s-a şi demonstrat, cel puţin teoretic lucrul
ăsta, că oglinzile nu ne arată niciodată aşa cum credem noi că
suntem şi că de fapt nu ne vedem cu adevărat niciodată în
oglindă...
– Vedeţi, aici e un alt aspect al trăirii noastre – în
amănunt – nu suntem cei din oglindă, imaginea din oglindă e
numai imaginea pe care ne-am făcut-o noi despre noi înşine, e
o imagine mentală şi psihologică, căci niciodată n-o să ne
vedem hâzi, cheli şi bătrâni, alţii da, dar noi nu, niciodată...
În orice oglindă te-ai uita, acasă la tine, în oraş, sau în
altă parte te vezi că TU, oricât de hâd ai fi, oricât de chel şi
bătrân, araţi bine...
Însă cei trei Andrişeşti: Sofia, Milian şi Celălalt Milian,
arătau într-adevăr bine, erau ca nişte Zei...
Când îi priveai pe stradă, la ştrand, în oraş, te simţeai
mândru că faci parte din specia umană...

34
. La Mosata
¸ .

-9-

Şi copilul?... Copilul!... Copilul nu creşte într-un an, cât

alţii în zece. Nu creşte ca-n poveste. Copilul creşte greu şi se
creşte greu... Scutece... Biberon... apoi oliţă... Trebuie să-l
schimbi... trebuie alăptat... Trebuie legănat... trebuie iubit,
trebuie să-i vorbeşti... să fii tandru cu el... Şi câte şi mai câte...
Dar cine nu le-a făcut pe astea şi are bonă şi toate cele,
degeaba-i explici că nu înţelege.
Cine nu le-a trăit nu poate înţelege, dar sunt indivizi,
sau individe care nu le-au făcut, nu le-au trăit şi totuşi se dau
„doctori” în toate astea. Dar se înşală amarnic şi-i înşală şi pe
alţii, dar fără să-şi dea seama. Însă culmea neobrăzării, culmea
neruşinării, nu este faptul că tu te-ai înşelat pe tine însuţi, ci că
ai înşelat poporul. „Boborul” pentru politicieni, sau pentru
oamenii politici, care după mine sunt tot o apă şi un pământ.
– Aţi văzut vreodată ca un doctor să-l acuze pe un alt
doctor? Aţi observat cum, chiar beţi fiind, ei nu se mai scot din:
– D-le Doctor... D-le doctor... Doctore...
Iertaţi-mă! Îi întrec chiar şi pe avocaţi, e adevărat, şi
ăştia sunt „doctori”, dar în drept...
Numai pacientul săracul, numai clientul săracul, care-i
„jumulit” de ambii doctori nu-i „doctor” în nimic, cu toate că el
e singurul doctor şi-i ţine în spate pe toţi „doctorii” – şi pe cei
în medicină, şi pe cei în drept...
– D-le doctor...
– Să trăiţi d-le doctor...
– Când mă „înmormântaţi” d-le doctor?...
– Să vin de mână cu Popa, ca să scap mai ieftin?...
– Mă veţi opera? Cât mă costă?
– Aaa! Voi muri pe masa de operaţie, dar mă costă tot
atât, mă costă ca şi cum m-aţi fi înviat!...

35
. Nicolae Istoc
¸ .
Aţi auzit de zicerea acela populară: „Femeia te urcă /
Femeia te coboară / Femeia îţi dă viaţă / Şi tot ea te omoară”?
– Aţi auzit-o?
– De bună samă că aţi auzit-o! Am impresia că tot eu v-
am spus-o, însă am uitat.
E acelaşi lucru, sau aproximativ acelaşi lucru şi cu
copilul (dar numai pentru cei ce au schimbat scutece), pentru
cei ce l-au crescut efectiv, pentru cei care s-au ataşat de el,
pentru cei ce-l iubesc, pentru cei ce nu au bonă.
Da, şi copilul poate să te omoare, dar şi să-ţi dea viaţă
pentru a doua oară, să te naşti prin El şi pentru EL.
Copilul devine contul curent, după ce ai copilul el
devine contul curent, totul e al lui, inclusiv TU! Tu eşti al lui şi
nu mai exişti şi dacă totuşi mai exişti, exişti doar prin EL!
Şi fără să-ţi dai seama, fără să bagi de seamă, toate
idealurile tale i-le transferi Lui.
Ba, mai mult, tot ce ne-ai putut tu realiza, ai dori din tot
sufletul să realizeze EL!
Aşa a fost Milian Andriş cu fiul său: Celălalt Milian!

36
. La Mosata
¸ .

- 10 -

Şi aşa cum vă spusei mai înainte, copilul nu creşte ca în

poveste. Creşte, dar creşte încet şi cu greu (al tău, că pe a
celorlalţi numai că-i şi vezi mărişori), creşte cu greu şi din
greu, cu nervi, cu lipsuri (din partea părinţilor, căci El, copilul,
e un Prinţ), cu investiţie şi din partea societăţii (căci s-a născut
o nouă „carne de tun”, un nou viitor votand, un nou viitor
impozabil şi toate celelalte...
Milian Andriş şi Sofia Andriş, doi oameni simpli, doi
anonimi, n-au avut loc pentru copilul lor, pentru Celălalt
Milian, la cămin în cartierul lor, ci au fost nevoiţi să-l care în
spate (căci nu aveau maşină mică) pe tramvai, pe autobuz, într-
un alt cartier, într-un alt capăt al oraşului.
Asta era în timpul Comunismului, adică în timpul
tinereţii lui Milian Andriş şi a Sofiei sale, dar am înţeles (dacă
am înţeles bine), că acum e şi mai rău, pentru anonimi...
La un moment dat, Milian Andriş l-a întrebat pe fiul
său, pe Celălalt Milian, dacă s-a săturat cu mâncarea primită la
cămin.
Căci Milian îl ducea şi-l aducea de la cămin pe copil şi
nu Sofia.
De ce? Ca să poată dormi copilul mai mult dimineaţa,
pentru că Milian s-a îndrăgostit de copil. Un an de zile, Milian
Andriş a lucrat numai de noaptea ca să poată avea grijă de
copil, ca să fie tot timpul cu copilul...
Întrebarea asta; dacă s-a săturat cu mâncarea primită la
cămin, Milian i-a pus-o de mai multe ori şi de fiecare dată a
primit acelaşi răspuns:
– Nu!
Atunci Milian Andriş şi-a luat inima în dinţi şi cu
emoţie i-a povestit totul educatoarei.

37
. Nicolae Istoc
¸ .
A doua zi, când i-a pus acelaşi întrebare, Celălalt
Milian i-a răspuns cu mândrie:
– Da, că mi-a dat tovarăşa (aşa i se spunea atunci
educatoarei), din porţia sa.
Au fost „multe şi mărunte”, dar vorba poetului: „cine-ar
sta să le asculte?”
Totuşi, încă una:
– Într-o bună zi, directoarea căminului văzând fişa
tatălui Celuilalt Milian (căci în Comunism se lucra, se
evidenţia toate cele, toate ce ar fi putut fi de folos Statului, sau
instituţiilor Statului, era ceva tip Gestapo). Aveau fişă, nu copii
ci părinţii copilor, să se ştie ce şi cum, de unde să-i ia, cum să-i
ia, ce să-i pună să facă. Şi ce nu face părintele pentru copilul
său?...
Văzând fişa lui Milian Andriş, observă că acesta era
lăcătuş la o mare intreprindere din oraş. Şi cum balamalele
unor dulăpioare de-ale copiiilor se stricaseră, l-a chemat pe
Milian Andriş să le repare.
Milian Andriş, cu toate că era lăcătuş, habar nu avea de
lucrări de lăcătuşerie (acest lucru poate că l-a şi îmboldit spre
facultate pe Milian Andriş şi acest lucru l-a făcut pe Milian
Andriş să sufere toată viaţa, fiind una din tarele existenţei sale).
Îi crăpa obrazul de ruşine, faţă de directoare, faţă de situaţia de
fapt, dar mai ales faţă de fiul său. Nu putea să-i spună că nu
ştie, că nu se pricepe, nici directoarei şi cu atât mai puţin fiului
său, idealului său, Zeului său...
Aşa că l-a rugat pe colegul său de serviciu – Popa
Viorel – (care ştia meserie) şi care ţinea mult la Milian să vină
să facă el lucrarea aceea de lăcătuşerie.
Şi acesta a venit şi a făcut ca şi cum totul ar fi fost făcut
de însuşi Milian Andriş.
Atunci, cu această ocazie, a văzut Milian Andriş mai pe
îndelete unde dormeau copilaşii, pătuţurile rabatabile,
aşternuturile şi cum dormeau toţi ca nişte îngeraşi, a trecut

38
. La Mosata
¸ .
printre ei tăcut şi în vârful picioarelor şi atunci a înţeles cel mai
bine versetul Biblic cu zicerea lui Iisus Hristos:
– „Lăsaţi copiii să vină la mine!”

39
. Nicolae Istoc
¸ .

- 11 -

Dusul copilului la cămin, adusul copilului de la cămin...

Dar dacă n-aţi avut copii, sau dacă nu i-aţi schimbat
voi, dacă nu i-aţi îmbrăcat voi când aceştia încă mai dormeau,
dacă nu i-aţi purtat voi pe tramvaie, pe autobuze şi alte
mijloace de transport în comun din Comunism, dacă nu i-aţi
aşteptat ca să-i vedeţi în pijamăluţa, dacă nu v-aţi rupt de la
gura pentru ei, fără niciun ban în buzunar, fără niciun cont la
CEC (căci atunci nu erau bănci). N-o să înţelegeţi niciodată
nimic şi chiar dacă aţi înţelege, n-o să simţiţi... Căci e una a
înţelege şi alta să simţi şi cu totul şi cu totul alta şi să înţelegi şi
să simţi...
– Apropo de bani la CEC!!! Celălalt Milian a tot auzit
la cămin de la colegii lui că părinţii lor au bani la CEC. Aşa că
la un moment dat, l-a întrebat pe taică-său:
– Miliane! (Căci nu-i zicea tată, ci pe nume). Câţi bani
avem la CEC?
Lui Milian Andriş i s-a făcut inima cât un purice (căci
nu aveau niciun ban la CEC), dar totuşi i-a răspuns:
– Destui!
– Dar, câţi?
– Destui!
Astfel, copilul a crescut în ideea că au bani la CEC şi
încă mulţi. Iar ei, nu aveau niciun ban la CEC. Adică, copilul a
crescut fără grija zilei de mâine.
Dar, apropo de banii la CEC să vă spun o istorioară pe
care am auzit-o la radio:
„Un om sărac şi amărât (ca Milian Andriş), îl întreabă
la un moment dat pe Dumnezeu:
– Doamne, ce înseamnă pentru tine un milion de ani?
– Un milion de ani pentru mine fiule, e ca şi cum ar fi o
clipă pentru tine.

40
. La Mosata
¸ .
– Dar un milion de lei?
– Un milion de lei fiule pentru mine, e ca şi cum ar fi
un ban pentru tine.
Atunci, omul sărac şi amărât a mai îndrăznit o dată (ca
şi Avraam în Biblie) şi i-a zis Divinităţii:
– Doamne, nu-mi dai un ban din banii tăi?
– Cum să nu! Aşteaptă doar... o clipă”
Aşa-i şi cu creşterea copilului, pentru cei ce nu l-au
crescut e doar o clipă, pentru cei ce l-au crescut e un milion de
ani.
Să-l vezi tu, să-l aştepţi să gângurească, apoi să
vorbească, să spună tată şi mamă, să-l vezi în pijămăluţă,
îmbrăcat în hainuţe curtate jucânduse pe afară şi murdărindu-
le... Şi cum vii tu de la serviciu, să alerge spre tine şi să te
cuprindă cu mănuţele de după gât, să-l aştepţi tu când vine de
la şcoală cu ghiozdănaşul în spate... Să-l priveşti pe furiş când
se încruntă făcându-şi lecţiile şi dă peste ceva ce i se pare
greu...
– A fost doar o clipă, sau un milion de ani?
Să-i fi văzut o dată pe Milian Andriş şi Sofia Andriş cu
copilul în braţe, în braţele lui Milian, urcându-se în autobuz.
Soferul autobuzului (fără să vrea) a închis prea repede uşile şi
era să-i prindă picioruşele copilaşului...
– Vai! Ce scandal a făcut Milian Andriş, aproape să-l
strângă de gât pe şofer, încât Celălalt Milian, i-a spus puţin
sperat (dar mândru) şi îngrijorat în acelaşi timp:
– Tată, dacă mie mi s-ar întâmpla ceva, tu ai fi în stare
să faci moarte de om!
Şi aşa şi era!
– Spuneţi-mi, a fost o clipă, sau un milion de ani?
Vă răspund tot eu:
– Pentru Milian Andriş a fost şi o clipă şi un milion de
ani!

41
. Nicolae Istoc
¸ .

- 12 -

Dar, asta-i ca asta! Îţi creşti copilul, căci toată lumea

şi-l creşte, mai bine sau mai rău, dar şi-l creşte. Mai trăgând
câte o „curvă” de beţie, mai insultându-şi nevasta (mama
copilului), mai înşelându-şi nevasta (mama copilului), mai
luându-şi o amantă, ce-l înşală la rândul ei, şi uite aşa trece
viaţa, şi cu bune şi cu rele... Căci nimeni nu-i „uşă de biserică”
şi nici n-ar fi bine dacă ar fi...
Şi apoi, şi la urma-urmelor, tot pe uşa bisericii intră şi
curvele şi curvarii şi beţivii, cât şi femeile virtuoase şi cei ce n-
au pus pic de bătură în gură toată viaţa, nu şi-au înşelat nevasta
şi nici amanta... Căci şi amantele pot fi înşelate...
Dar să faci tu însuţi şcoală, în timp ce-ţi creşti copilul,
în timp ce tragi la şaibă să faci şi liceu şi facultate, să devii din
şurubar intelectual cu diplomă, să creşti când descreşti, e totul
şi cu totul altceva...
Aşa a fost Milian Andriş, nu că ar fi vrut el, aşa a fost
nevoit să facă şurubarul, ca să-şi depăşească satutul social: a
făcut liceul la fără frecvenţă şi Facultatea de Drept, tot la fără
frecvenţă, în alt oraş, căci atunci (în Comunism nu erau
facultăţile „pe toate gardurile”, ca acuma). Ba, acuma-s şi pe
„ulucii de la ţară”...
De ce a făcut Milian Andriş. Toate astea? De ce s-a
chinuit atâta: lucrezi în trei schimburi, tragi la şaibă zi şi noapte
într-o salopetă jegoasă, cu nevastă şi copil şi tu te apuci să faci
liceul şi facultatea. Lipseşte de la serviciu – concediu fără salar,
deci nu eşti plătit – şi faci foamea prin Cluj (căci acolo era
Facultatea de Drept), ca să-i poţi cumpăra o jucărie mai
deosebit fiului tău şi să i-o dai când te întorci cu examenele
luate, sau neluate, dar el ştia că sunt luate...
– De ce, toate astea?

42
. La Mosata
¸ .
– Ei, bine, se poate răspunde în fel şi chip, după mintea
fiecăruia, după sensibilitatea fiecăruia, după firea fiecăruia,
după statutul social al fiecăruia...
Se poate răspunde teoretic la orice, într-un fel sau altul!
Chiar, atât de hulitul „Nu ştiu!”, e un răspuns!
Iertaţi-mă, dar am impresia că aici ar merge cel mai
bine, povestioara acela cu Sf. Augustin când se plimba pe
malul mării:
„Sfântul Augustin se plimba la un moment dat pe malul
mării. Medita la cele transcendentale, când era să se împiedece
de un copil ce se juca făcând o groapă în nisipul de pe malul
mării:
– Ce vrei să faci cu groapa asta? Îl întreabă Sfântul.
– Vreau să mut Marea în ea! i-a răspuns cu nevinovăţie
copilul...
Vreau să mut Marea în ea! Cam asta a vrut şi Milian
Andriş. Trebuie să recunoaştem însă, că nu se poate aşa ceva...
Fără cuvinte! Muzica şi valurile mării: „Non non rien /
No, non regrete pas rien...”

43
. Nicolae Istoc
¸ .

- 13 -

Şi în Comunism se muncea oameni buni! Lozinca

aceea: „Noi ne facem că muncim / Ei se fac că ne plătesc” –
nu-i valabilă decât în partea a doua. Se muncea fraţilor şi drept
dovadă fişa doamnei Sofia Andriş, secretară. Şi „Raport de
activitate” a a celeiaşi Sofia Andriş, secretară. Nu că Milian
Andriş nu are (nu avea) aşa ceva, muncitorul, cel ce trăgea la
şaibă, „şurubarul”, n-avea cum să aiba. El era cel care trăgea la
şaibă (uneori, şi la măsea) şi cu asta basta.
Restul e literatură, imaginaţie, fabulaţie, nevroze oculte
determinări psihologice. Şi cât şi câte altele: politică,
paranormal, „dacă vrei poţi” etc. Sau: „Noi ne facem destinul”;
„Destinul tău – sluga ta”. Alege, pe care lozincă o vrei, căci
totul nu-i decât o lozincă, o oglindă aburită în care te vezi doar
parţial. Vorba Sfântului Apostol Pavel – un mare literat – Acum
vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom
vedea faţă-n faţă; acum cunoaştem în parte; dar atunci voi
cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
(1 Corinteni 13;12)
Apropo de literatură, căci ziceam ceva mai sus de
literatură. Da, a fost o vreme (vremea copilăriei, vremea
adolescenţei), când toată lumea se dădea „în vânt” după
literatură. Nu, că nu-i „Vântul” ăla care a depăşit de mult
graniţele ţării şi nu l-a mai putut priponi nimeni, nici chiar
occidentalii. Şi cum era să-l „priponească” ei, occidentalii,
când era un „autentic” „vânt” românesc? Se ştie că ce-i autentic
nu-i surogat şi cu asta basta!
– Nu, că nu-i vorba de generalul Basta, care l-a trădat
pe Mihai Viteazul („Fuge câinele italian”). Nu, nu-i vorba de
aşa ceva...
– Pe român îl trădează toată lumea, se trădează chiar el
pe el, adică român pe român. Nu mai e nevoie de Basta!

44
. La Mosata
¸ .
– Ce să mai vorbim? Mai bine povestim...
– Dar, unde rămăsesem?
– La literatură!
– Păi, ştiţi ce-i literatura?
– Mai lăsaţi-mă cu definiţiile astea din dicţionare,
scolastice, propagandistice... Ca şi: Dragoste... Dumnezeu...
– Spuneţi-mi ce-i literatura pentru voi?
– Haideţi, nu vă mai codiţi, îndrăzniţi, nu vă taie nimeni
capul.
– „Literatura e o pierdere plăcută a timpului”
– Bun! Bravo! Să vă pierdeţi timpul în continuare, în
mod plăcut.
– „Literatura-i o trecere, o consumare plăcută a
timpului ce ţi-a fost dat”
– Bun! Bravo! Consumă-ţi în continuare timpul dat în
mod plăcut: citind literatură sau făcând literatură.
– „Literatura-i o fantezie, un drog necesar pentru a
putea suporta mai uşor nedreptăţile vieţii.
– I-auzi! Deci, viaţa-i nedreaptă! Păi, după viaţa-i
nedreaptă şi dacă viaţa a fost dată de Dumnezeu, înseamnă că
Dumnezeu e nedrept!
– Nu se poate! Cum să fie Dumnezeu nedrept?
– Nu mai contează. Nu vă contrazic! Ce rost ar avea?
Citiţi în continuare, drogaţi-vă mai departe; „Dumnezeu e sus,
ne vede şi ne iartă”. Căci doar suntem copiii lui. Copiii lui
minunaţi şi asemănători lui, adică mincinoşi – „Bucuraţi-vă”.
– Ce-i literatura?
– Vă spun tot eu. Dar, cine sunt eu? Cum, nu m-am
prezentat mai înainte? M-aţi şi uitat. Sunt eu – Curva-Curvelor-
Inspiraţia, eu îl inspir şi pe Dumnezeu şi pe Satana, staţi
liniştiţi.
– Da, v-am promis că vă las „liberi” (dar ce v-aţi face
fără mine?) până înspre sfârşit, adică până la sfârşitul lui

45
. Nicolae Istoc
¸ .
Milian Andriş (şi cum ăsta n-a murit încă), am venit şi EU cu
EL „La Moşata”...
– Aşa că...
– Literatura nu-i altceva decât un cearceaf uriaş care
acoperă (sau ar vrea să acopere) mizeria vieţii.
– Te iubesc până la moarte!
– Te voi iubi şi dincolo de moarte!
De câte ori n-aţi auzit „bazaconiile” astea? Dar de câte
ori nu le-aţi spus de atâtea ori, încât chiar aţi început să şi
credeţi în ele, aşa şi cum aţi început să credeţi în Dumnezeu şi
în Dragoste...
– Haideţi, că tot eu sunt! Ce v-aţi face fără mine? O
să-mi răspundeţi:
– Noi, îi avem pe Dumnezeu şi Satana, ne sunt deajuns.
– Aşa e! Dar nu v-am spus că eu îi inspir şi pe ei?
Adică, pe Dumnezeu şi Satana. Eu, Curva-Curvelor-Inspiraţia.
Aşa că staţi liniştiţi. Însă, totuşi să vă mai întreb ceva:
– Ştiţi care-i cea mai mare şoaptă din istoria voastră de
muritori?
– Nu!
– Eram sigură!
– Cea mai mare şoaptă din istoria voastră de muritori, e
şoapta Şarpelui din Grădina Edenului, dar nu şoapta către
Adam şi Eva, ci şoapta către Dumnezeu:
– „Lasă-l Doamne pe Om pe mâna mea şi o să-l
îndobitocesc mai tare ca pe orice dobitoc pe care l-ai creat tot
TU. Lasă-l, rogu-te, pe mâna mea! Lasă-l să fie al meu!
Şi Dumnezeu l-a lăsat pe Om pe mâna Satanei, nu mai
avea ce face cu el, după ce-l făcuse, l-a dat pe mâna Satanei, ca
să danseze acesta cu el...
– Nu mă credeţi? Ce naivi sunteţi! E şi asta o poveste ca
orice poveste, ca şi Biblia, ca şi Dumnezeu. Nimeni nu ştie
nimic, vorba lui Socrate: Singurul lucru pe care-l ştiu sigur e
că nu ştiu nimic!

46
. La Mosata
¸ .

- 14 –

Dar vedeţi, iertaţi-mă! Nu toată viaţa-i o inspiraţie. De

fapt, inspiraţia cine o are? Cui i se dă şi de către cine?
Căci inspiraţia este aceea care rupe „hamul”. Iar omul e
făcut să tragă în ham ca dobitocul, ca boul, nu să rupă hamul ca
şi calul. Cine rupe hamul se zice că-i bolund (adică nebun),
adică un om nebun. Omul trebuie înhămat, omul trebuie să
respecte hamul, nu ca Milian Andriş care s-a pus pieptiş contra
hamului, făcând totul peste timp şi la fără frecvenţă; şi liceul şi
Facultatea de Drept, de la şaibă, om însurat şi cu copil mic...
La un moment dat, un profesor de la facultate de Drept
din Cluj-Napoca îi pune lui Milian Andriş, următoarea
întrebare:
– Ce-i Legea?
Studentul de la fără frecvenţă – Milian Andriş – îi dă cu
o definiţie din curs. Profesorul îl întreabă încă o dată sever:
– Ce-i Legea?
Şi studentul de la fără frecvenţă Milian Andriş îi dă mai
departe cu definiţie din curs., la care profesorul cu un ton
mercantil îi spune:
– Legea-i o barieră de care se izbesc boii, peste care
sar leii şi pe sub care se strecoară căţeii.
Mă întreb dacă Milian Andriş era bou, leu sau căţel?
Şi apoi şi viaţa-i tot o barieră. Şi dacă şi viaţa-i o
barieră, se pot pune următoarele întrebări, sau sunt următoarele
nedumeriri:
1. – Cine ar vrea să se nască bou şi nu leu sau căţel?
2. – Cine recunoaşte că e bou sau căţel?
3. – Ce vină are Boul că-i Bou?
4. – Ce se întâmplă cu cei care nu mai au timp (nu li s-a
mai dat timp), să fie boii, leii sau căţei?
E prea mult, aşa-i?

47
. Nicolae Istoc
¸ .
Însă cei trei: Milian Andriş, Sofia Andriş şi Celălalt
Milian erau leii veritabili, dar nu ştiau asta şi se încurcau cu
boii şi căţeii...
Cred că ar trebui să fac o intercalare, căci mă doare
capul de atâta „sare” în bucatele umane.

48
. La Mosata
¸ .

Intercalare nr. 2 – Floarea Soarelui

Pentru că am fost colegă cu Sofia, o să încep cu ea: era

frumoasă, cu un păr (două cozi până în talie), curăţică
(guleraşul de la uniformă era tot timpul curat, călcat, scrobit),
prietenoasă, mereu cu zâmbetul pe buze.
Amintiri despre părinţi: – Părinţii mei; Ioan şi Ana erau
ţărani harnici din Ineu de Criş. Îmi amintesc de ei cu
recunoştinţă, cum se trudeau şi munceau ca să construiască o
casă şi să întreţină 4 copii la şcoală.
Caracterizarea mamei (icoana sfântă a fiecărui copil).
Era frumoasă, cu ochii albaştri şi păr negru creţ, i se spunea
„Creaţa”, avea o inteligenţă nativă rar întâlnită. Era harnică,
foarte bună gospodină şi avea o minte brici. Renunţa la foarte
multe lucruri de-ale ei în favoarea copiilor. Era sensibilă şi
iubea poezia şi cărţile.
Caracterizare tata – Era un bărbat înalt, frumos, bine
clădit. Era harnic şi foarte gospodar. Era foarte sever cu noi
copiii şi uneori dur. Era un om corect şi cinstit.
Moştenirea de la părinţii mei – Hărnicia, rigoarea,
cinstea. De la mama moştenesc înclinaţia spre frumos, poezie
şi lectură. Moştenirea de la părinţi m-a ajutat în viaţă.
Prima amintire din copilărie este una neplăcută. În acea
perioadă, părinţii mei construiau casa şi posibilităţile materiale,
băneşti erau limitate, nu ne permiteam hainele noi. Eu am ieşit
în uliţă cu rochia ruptă şi am luat o mamă de bătaie pe care n-
am s-o uit niciodată. Amintiri din copilărie sunt multe
frumoase. Toţi fraţii participau la munca din gospodărie.
Fiecare avea responsabilităţile lui; a mea era păzitul
gâştelor şi hrănirea lor. La capitolul năzbătii nu mă întreceau
nici chiar băieţii. Cea mai năstruşnică idee ce mi-a venit a fost
să prindem (cu alte fete de vârsta mea) puii de bufniţă din
podul casei de rugăciuni a pocăiţilor (era în vecini) să-i tăiem şi

49
. Nicolae Istoc
¸ .
să pregătim din ei un papricaş cu găluşte. Oaspeţi la masă au
fost fraţii mei şi alţi copii din vecini. După ce au mâncat am
spus adevărul. Alte năzbătii: furam fructe de la vecini. Fiecare
aventură de acest gen avea farmecul ei şi când mă întâlnesc cu
prietenii din copilărie şi derulăm amintirile, savurăm acele
momente unice din viaţa oricărui copil.
Prima amintire din adolescenţă – La şcoală, un băiat
mai mare cu un an, m-a prins la înghesuială şi m-a sărutat,
după care eu am mers acasă, m-am spălat pe dinţi şi pe gură cu
pastă, cu sare şi săpun şi am avut un sentiment de vinovăţie.
Spaima adolescenţei – era când întârziam seara acasă
peste ora permisă, fiindcă eram dojenită şi chiar bătută.
Prima iubire – Nu ştiu dacă a fost iubire sau doar o
simpatie. Eram elevă şi mi-a plăcut un băiat mai mare,
mergeam împreună la serate, dansam, era fain. În curând a
venit şi prima dezamăgire, aflând că de fapt, nu eram singura
lui prietenă.
După terminarea şcolii a venit marea dezamăgire,
pentru că nu mi s-a asigurat un loc de muncă – cum se
promisese, au urmat căutări şi alte dezamăgiri şi până la urmă
am obţinut un post de educatoare suplinitoare la o grădiniţă din
satul meu, unde am lucrat 3 ani, după care am venit în oraş. M-
am înscris la liceul seral. Eram mulţumită fiincă simţeam că am
făcut un pas înainte. La sfârşitul clasei a X-a, m-am căsătorit,
iar clasa a XII-a (era prima serie cu 12 clase), am făcut-o
împreună cu fiică mea, ea în căruciorul de copii, pe acest motiv
am câştigat simpatia profesorilor şi mai ales a colegilor, care o
numeau pe fiica mea „colega”.
Evenimentul care mi-a marcat cel mai mult viaţa a fost
naşterea fetiţei mele Carmen-Doina, născută la 23.07.1968. Mi-
am dorit foarte mult o fetiţă, fiindcă eu n-am avut surori şi
tânjeam foarte mult după fetiţă care a fost şi este cea mai mare
bucurie a vieţii mele. Viaţa mea s-a schimbat radical, o dată cu
naşterea sa. Nu mai conta nimeni, nici chiar eu, ea era pe

50
. La Mosata
¸ .
primul plan. Stăteam ore întregi şi mă uitam la ea şi mă
bucuram de fiecare gest nou sau gândurit al ei.
Credinţa – filosofia mea de viaţă este că dacă faci bine,
primeşti răsplată divină, care nu va întârzia să apară. Ajută-l pe
aproapele tău aflat în nevoi şi suferinţă. Fii om cinstit, fă fapte
bune de care să nu-ţi fie ruşine. Fii onest, sincer, cinstit.
Nu pot să mă caracterizez, îi las pe alţii să o facă.
Caracterizându-l pe soţul meu: este un om corect,
cinstit, comod, superficial.
Caracterizare copil: Carmen este un OM corect, cinstit,
harnică, e o mamă bună, fiică bună.
Caracterizare fraţi – Harnici, buni gospodari, dar
cârcotaşi. Cumnatele: harnice, gospodine, fete bune, cu
excepţia uneia, care este rea, cârcotaşâ, invidioasă.
Ce nume aş vrea să port în roman? – Floarea Soarelui.
Pentru că iubesc mult această plantă. Iubesc soarele, lumina,
apa, iarba, florile, gâzele, păsările, inclusiv găinile mele în
număr de patru.
În 1989, eram la serviciu, la birou, ascultam un aparat
de radio, de la care am auzit primele ştiri despre revoluţia din
Timişoara. Şi când mă gândesc că puteam fi chiar o victimă,
fiindcă în data de 14 decembrie 1989 eram într-un schimb de
experienţă la Timişoara şi am dormit chiar la hotelul unde ar fi
fost cele mai multe victime omeneşti. Am avut mari emoţii şi
frică pentru viaţa familiei mele şi mai ales pentru viaţa fetiţei
mele.
Cum privesc anul 1989? E păcat de jertfele umane şi
mai ales ale tinerilor care s-au jertfit, pentru ce?
Comunismul, mie personal nu mi-a pricinuit niciun rău,
am urmat o şcoală, mi-am întemeiat o familie, ne-am cumpărat
o maşină, un apartament.
Românul este harnic, dar nu-i riguros ca neamţul, este
tenace, a suferit multe umilinţe dar a rămas cu fruntea sus.
Pasiuni – grădinăritul, gătitul.

51
. Nicolae Istoc
¸ .
Regrete sunt multe.
Idealuri: să-mi termin căsuţa mea, să mă mut acolo şi să
trebăluiesc toată ziua prin grădină şi în jurul casei.
Aşteptări înşelate nenumărate. Este cumplit când
investeşti într-un om suflet (fie bărbat sau femeie) şi tu primeşti
o palmă (la figurat).
Realizări – Am un copil de care sunt mândră, am o casă
frumoasă, zic eu.
Eşecuri – nenumărate.
Calităţile mele – îi las pe alţii să le descopere.
Defecte – sunt credulă (în ciudă vârstei), puţin
influenţabilă şi uneori impulsivă, am prea mare încredere în
oameni şi de aici vin dezamăgirile.
Sensul vieţii – să te realizezi profesional (ceea ce eu nu
am reuşit decât parţial), să ai o familie, să ai copii, să faci ceea
ce-ţi place, să te bucuri de fiecare clipă.
Cred în destin. Mie mi s-a confirmat de nenumărate ori.

- Floarea Soarelui -

52
. La Mosata
¸ .

- 15 -

Aşa că Milian Andriş, nu-şi dădea seama (decât rareori)

că-i Leu! Parcă atunci când eşti tânăr îţi dai seama că eşti
tânăr... Eşti tânăr şi gata! Sau eşti frumos, îţi dai seama că eşti
frumos? Eşti frumos şi gata!
Fiecare, se zice că-şi are crucea lui. Poate... Dar eu mă
întreb totuşi crucea asta cine a făcut-o, cine ţi-o pune în
spinare, cine ţi-a ales-o? Societatea (cu „bubele” ei) Divinitatea
cu gelozia ei şi spiritul său de răzbunare? Sau te pomeneşti că
ţi-ai făcut-o tu însuţi, ţi-ai ales-o tu însuţi? Şi culmea culmilor,
ai ales-o pe cea mai grea...
Ce vină (sau ce merit), poţi avea că eşti Bou, Căţel sau
Leu?
– Vedeţi şi aici se vâjeşte (adică se potriveşte), cum zic
cei din Moşata cele trei motivaţii ale scriitorului Nicolae Iştoc,
despre care se zice că-i tot din Moşata. Motivaţiile sale fiind:
- biologică;
- socială;
- spirituală.
Ei, aici mai intervine o problemă pe care o recunoaşte şi
Nicolae Iştoc şi anume: că cele trei motivaţii: Biologica,
Socială şi Spirituală nu sunt în stare pură ( sau dacă sunt, atunci
ucid) ci în amestec. Deci, pe undeva, nici Boul nu e numai
Bou, nici Căţelul nu e numai Căţel, tot aşa de bine cum nici
Leul nu e numai Leu! Şi poate că aşa şi e! Căci combinaţia asta
drăcească e OMUL!
Şi apare din nou, ca un laitmotiv, întrebarea:
– Cine are vreo vină, sau vreun merit?
Ca să nu facem atâta teorie, o să băgăm în cele ce
urmează poezia lui Milian Andriş, „Vinovaţii fără vină”.

53
. Nicolae Istoc
¸ .

- 16 -

Vinovaţii fără Vină

Biblia ne osândeşte,
Popa ne tot ameţeşte
Cum că am fi cu mic, cu mare,
Vinovaţi doar prin născare.

Păcătos, copil de ţâţă,

Păcătos, doar de la viţă,
Omul stă şi se gândeşte
„Păcatul” şi-l scormoneşte.

Şi de este, de nu este,
El tot crede în poveste
Şi oricât de mult gândeşte,
Tot mai rău se ameţeşte.

Doamne, ce-ai făcut din noi?

Putregeai şi doar noroi.
Vinovaţii fără vină,
Sunt o operă Divină!

Doamne, ce-ai făcut din noi?

Parcă am fi doar nişte... boi!
Vinovaţii fără vină,
Sunt de-origine Divină!

Milian Andriş
ss. Indescifrabil

54
. La Mosata
¸ .

- 17 -

Milian Andriş nu prea avea memoria trecutului. Parcă

vă şi aud zicând:
– Bine, bine, dar mai există şi un alt fel de memorie, a
prezentului, a viitorului?... „Amintiri despre viitor”...
Prezentul, prin simpla curgere a clipei, el chiar atunci
când se întâmplă, când se săvârşeşte, devine trecut.
Aşa că trebuie să-l ajutăm pe Milian Andriş să-şi
amintească.
– Ce să-şi amintească?
– Păi, ce a fost şi cum a fost...
Nu mai ştiu ce a fost (zicea Milian Andriş), nu mai ştiu
cum a fost ce a fost şi cu atât mai mult de ce a fost şi dacă nu s-
ar fi putut să fie fost altfel, decât a fost...
Poate că unul din cele mai grele lucruri e să-ţi
povesteşti viaţa, viaţa ta intimă, ce-ai gândit, ce-ai simţit, etc. E
aproape imposibil. Stai şi te cruceşti şi nu-ţi vine să crezi că
întreaga ta „istorie” nu face mai mult decât 5-10 pagini. Zece
pagini e prea mult. Căci nu poţi scrie orice, orice nimic, iar
viaţa-i cam făcută din nimicuri.
Sunt într-adevăr, „statistici şi statistici, bunăoară, cât
timp ţi-ai petrecut din viaţă stând prin staţii şi aşteptând
tramvaiul sau autobuzul? Şi statisticile astea diferă de la ţară la
ţară... Un anumit timp şi-a petrecut românul prin staţiile de
tramvai şi autobuz şi cu totul şi cu totul un alt timp, francezul,
germanul sau ungurul... Mare lucru e şi răbdarea...
Vă redau un citat dintr-o carte: „Cu aproximativ 35 de
ani în urmă, unui tânăr preot ortodox convertit, Dumnezeu îi
pune pe inimă o lucrare minunată, care să constituie un ajutor
pentru cei care predau Evanghelia, în special şi pentru cei care
vor să cunoască şi să studieze Biblia în general.

55
. Nicolae Istoc
¸ .
Fără să aibă nicio experienţă, fără să cunoască multe
lucrări asemănătoare, din alte ţări, tânărul creştin se apucă de
lucru – şi lucrează neobosit zile şi nopţi de trudă şi migală, de
răbdare şi de îndelungată răbdare, iar rândurile devin din ce în
ce mai multe, constituindu-se în cele din urmă în ceea ce va
deveni „Concordanţa biblică”.
Este aproape imposibil pentru un om de rând, să poată
aprecia o asemenea muncă de urmărire răbdătoare a fiecărui
cuvânt, mai mare sau mai mic, important sau mai puţin
important – de-a lungul tuturor celor 66 de cărţi ale Bibliei.
Înregistrarea a circa 10.000 de cuvinte, din peste
300.000 de locuri, constituie o muncă şi o răbdare pe care o
poate aprecia şi răsplăti numai şi numai Dumnezeu.”
Iertaţi-mă dacă v-am obosit prea tare cu acest citat prea
lung. Dar pentru Milian Andriş se năştea următoarea întrebare:
„A fost nevoie de această muncă titanică şi cui i-a folosit?”
Pentru că în această „Concordanţă Biblică”, de exemplu: se
arată de câte ori şi unde apare în Biblie cuvântul curvă (am eu
ce am cu curvele) de câte ori şi unde apare cuvântul curvă în
Vechiul Testament şi de câte ori şi unde în Noul Testament.
Şi nu numai cuvântul în sine: curvă, ci şi derivatele lui,
ca să zic aşa; „a curvi”, „curvire” etc.
– Nu, că nu-i o glumă, nu-i nici măcar o „curveştenie”.
Cartea cu pricina există, o am chiar în faţa mea, o răsfoiesc
pentru a câta oară, nici nu mai ştiu şi sunt nedumerit în
continuare, cui îi foloseşte?
– Degeaba mă întrebaţi că nu ştiu ce să vă răspund,
adică nu pot. Pe cartea în cauză „Concordanţa Biblică” (cel
puţin pe exemplarul pe care îl am eu), nu-i trecută nicio
Editură, niciun an de apariţie, dar sunt convins că aparţine
unuia dintre cultele neoprotestante. Căci aceste culte şi
credincioşii lor – Ferească-te Dumnezeu – ştiu tot, însuşi Iisus
Hristos e prunc de ţâţă pe lângă ei.

56
. La Mosata
¸ .
– Nu, că nu-i nicio blasfemie. Am încercat doar să vă
redau cât mai plastic o anumită coloratură religioasă, o anumită
poziţie religioasă.
Aşa că-i tare greu, dacă nu imposibil, să-ţi povesteşti
propria ta viaţă fără să „brodezi” puţin, iar de „brodat”, pot şi
ştiu numai scriitorii profesionalişti, nu tu, om de rând...
Aşa că, nu-l mai condamnaţi pe Milian Andriş că nu
ştie a-şi povesti viaţa. Nu ştie şi gata! Şi apoi, vorba lui
Eminescu:
O, sărmane! Ţii tu minte câte-n lume-ai auzit –
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici de colo de imagine-o fâşie
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost...

57
. Nicolae Istoc
¸ .

- 18 -

Intercalare nr. 3 – Intercalarea Iuliei

Nota de început a lui Milian: Această intercalare e reală

ca şi persoana care a scris-o: Iulia, pe care nu are rost să vă
explic cum am cunoscut-o. Este unguroaică şi drept urmare, am
lăsat exprimările ei, care mi s-au părut pline de culoare. Nu am
avut cu ea relaţii trupeşti sau de altă natură.

Răspund la întrebările pentru romanul „La Moşata”.

Numele meu este IULIANA cea în realitate şi această

nume vreau să port şi în roman. În primul rând, mă bucur că
am cunoscut pe domnul scriitor Milian Andriş şi prin romanul
său pot să dau şi eu o mică parte din mine, să împart cu toţi
oamenii care o să citească romanul întâmplarea mea fericită şi
în mică parte amintirile din copilărie.
1. – Despre părinţi pot să spun că trăiesc şi în prezent,
au împlinit 50 de ani de căsătorie în 04. Noiembrie.
2. – Caracteristicile lor sunt egale, ambele sunt
autoritari, vor să se întâmple toate lucrurile cu voia lor,
neţinând cont viziunea altora.
3. – Firea mea este contrariul părinţilor, încă nici grupa
sanguină nu este acelaşi. Eu am o fire înţelegătoare, cu
sentimente umane faţă de semenii mei. TOŢI SUNTEM
EGALI ÎN FAŢA DOMNULUI!
Nu putem simţi durerea sau fericirea, ceea ce simte
altcineva fizic, dar putem să fim simţitori cu el (ea), adică cu
plângătorul plâng, sau cu omul care râde râd.
4. – Prima mea amintire din copilărie este legată de
punctul 11, referitor la prima mea dragoste.

58
. La Mosata
¸ .
– Eram elevă în clasa a V-a. La începutul noului an
şcolar 1974. Am avut 11 ani. Am participat cu clasa la o vizită
de Muzeu „ARANY JANOS” în localitatea Salonta. După
vizionarea muzeului ne-am dus în parc să servim masa,
senviciul împachetat de acasă.
Am stat ce prietena mea Eva pe o bancă. Un pic mai
încolo de noi, mai bine zis vis-a-viz de noi erau mai mulţi
băieţi care se uitau la noi. Unul era înalt, brunet cu ochii căprui,
era ceva în privirea sa. Era DRAGOSTE LA PRIMA
VEDERE. A venit la mine zâmbind şi am făcut cunoştinţă. Am
zis că mă cheamă IULIA, am făcut o prescurtare de nume, el a
zis MIŞU mă cheamă tot prescurtat. Am simţit o căldură, o
mare dragoste, un sentiment care este de nespus, parcă l-am
mai văzut, dar în realitate era prima întâlnire. Într-un copac
aflat în apropierea băncii a făcut un desen: o inimă cu iniţialele
noastre M şi I sau I şi M, nu ţin minte bine. Inima era străpunsă
de o săgeată din care a ieşit picăţele de sânge. Nu am înţeles ce
rost are săgeata. El a zis că o să aflu mai încolo. Între timp
clasa se pregătea de plecare la gară. Repede ne aliniam în rând.
El ne-a urmat din spate. Am ajuns la gară, până la venirea
trenului am mai stat de vorbă. Am primit de la el o verighetă,
mi-a luat în mâna lui mâna mea dreaptă şi a zis că sunt mireasa
lui, mă logodeşte şi a tras pe degetul meu inelar o verighetă
galbenă de plastic, zicând că trebuie să fie de aur dar sunt prea
mic să port aur, dar mi-a promis că mă va găsi şi o să primesc
pe cealaltă mână cea adevărată. M-a pupat pe obrajişi pe gură
(sau frunte), nu mai ţin minte. A venit trenul, m-am urcat, el a
rămas în staţie, dar cu mâna am luat rămas bun unul de la altul.
Acasă, în caiete desenam numai inimi cu acele iniţiale,
verighete, mireasă cu mire, sau tata, mama şi copilul. În fiecare
zi mă gândeam la el. Au trecut 5 ani. În 1979, într-o zi din luna
iulie, s-a rupt inelul meu. Am simţit că s-a rupt ceva din mine,
din inima mea şi din sufletul meu, dar cred că din tot corpul
meu. Am avut o presimţire cu el, că s-a rupt ceva între noi, dar

59
. Nicolae Istoc
¸ .
am sperat în continuare căci şi-a dat CUVÂNTUL SAU DE
ONOARE.
Ironia vieţii era că trecuse încă mulţi ani, până l-am
văzut pe PRIMA MEA DRAGOSTE, la fabrică, unde mă
angajase, aveam aproximativ 25 de ani. Am lucrat în trei
schimburi. Eram în tura I-a, când colegii mei m-au prezentat
maistrului coordonator care era în tura a II-a.
Am văzut că vine spre mine un bărbat înalt, brunet cu
ochii căprui, inima mea am simţit că vrea să sară afară de
bucurie, îmi puneam întrebări în mintea mea, EL este PRIMA
MEA DRAGOSTE? Au trecut de atunci 14 ani, de când l-am
văzut. Lângă mine un coleg mi-a rostit cuvintele care într-
adevăr mi-au străpuns inima şi începea să curgă sânge, şi din
ochii mei lacrimi. A zis că pe nevasta lui o cheamă ca pe mine
şi are o prietenă: Eva. Mi-am pierdut toată bucuria, mi-am dat
mâna, ne-am prezentat, imediat a pus întrebarea referitoare la
inel: „ce e cu inelul?”, n-am ştiut ca să-i răspund în momentul
acela, eram prea tulburată de informaţiile aflate anterior, doar
atât am apucat să-i spun:
– Cu ce inel?
Nu ştiu să răspund la această întrebare, căci acesta este
DESTINUL MEU sau IRONIA VIEŢII? Religia mea este
reformată (protestantă). Domnul nostru ISUS, ne-a dat două
mari porunci, din care prima e: să-l iubim pe Domnul din toată
inimă, din tot sufletul şi cu toată minţile, iar a doua: să-i iubim
pe semenii noştri ca pe noi înşine.
Am un băiat de 27 de ani, pe care îl mulţumesc la
Domnul, era o bucurie foarte mare când am dat naştere la un
corp micuţ de 52 cm, şi 3,200 kg, numele lui este GHEORGHE
– CHRISTIAN. Este mândria mea, căci este un caracter bun,
sufletist, ajutător, este un bun muncitor, pe el poate conta omul
la orice oră. De căsătorie încă nu vrea să audă, poate că poartă
şi frică de atâtea înşelăciuni ce sunt în viaţa de zi cu zi şi în
întâmplările mele.

60
. La Mosata
¸ .
Şi băiatului meu îi rostesc aceste cuvinte; căci mai
presus decât DRAGOSTE – CREDINŢA – SPERANŢA, nu
există. De prieteni buni avem nevoie.
Menţionez; cu DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE, a
rămas o prietenie între noi şi cu familia lui (nevastă, mamă, doi
băieţi), dar şi eu m-am căsătorit cu un băiat de la locul de
muncă şi am făcut ieşiri la pescuit, excursii împreună cu
PRIMA DRAGOSTE, am fost prieteni buni de familie, am
sărbătorit zile onomastice, zile de naştere, Crăciunul şi Anul
Nou împreună. Eu, între timp, din motive medicale, am
divorţat. 22 de ani de căsătorie este în urma mea. Stau cu
părinţii mei şi cu băiatul meu. Ce pot să zic? AŞTEPT, suntem
în perioada de aşteptare a CRACIUNULUI şi aştept cu braţele
deschise venirea DOMNULUI. VĂ DORESC TUTUROR
CITITORILOR CELE BUNE, CU STIMA ŞI RESPECT!
Politica nu este un atuu tare pentru mine, indiferent de
naţionalitate, trebuie să fim uniţi în orice moment şi situaţie,
căci toţi avem povara noastră de dus, şi noi între comunitate, la
loc de muncă, în vecinii de scară, apartament sau casă, în orice
loc unde ne aflăm şi nu mai spun prin spitale, trebuie să ne dăm
o mână de ajutor, o vorbă bună, dacă altceva nu putem oferi,
important este să nu facem rău, dacă bine nu putem.
Fraţii mei, mai avem de învăţat, căci nimeni dintre noi
nu este perfect, toţi suntem păcătoşi, bun este DUMNEZEUL,
şi-a sacrificat FIUL pentru toată omenire.
Cu fiecare dintre noi are Domnul un plan, avem esenţa
noastră, avem un rol de îndeplinit şi o misiune în viaţa noastră,
căci acesta este destinul nostru de a „IUBI PÂNĂ DINCOLO
DE MOARTE”, căci DINCOLO DE MOARTE ESTE VIAŢA
VEŞNICĂ.
Aceste gânduri le scriu chiar de CRĂCIUN şi prin
aceste rânduri vreau să-i doresc scriitorului MILIAN ANDRIŞ
– LA MULŢI ANI! – multe împliniri în viaţă, şi nu în ultimul
rând să primească de la DOMNUL alinare sufletească pentru

61
. Nicolae Istoc
¸ .
momentele grele şi tragice din viaţă, să-i mai fie publicate
multe cărţi scrise de către dânsul, căci este în folosul tuturor
oamenilor. Să ne deschidem sufletele şi inimile către toate
popoarele şi naţiile lumii, să fim FRAŢI, căci asta vrea
DOMNUL, SĂ AŞTEPTĂM VENIREA LUI PE PĂMÂNT
CU LAUDE, CU CÂNTECE NOI, ATUNCI VA FI IUBIRE
ŞI PACE ÎN ÎNTREAGA LUME.
Mulţumesc foarte frumos prietenei mele ELLA, o
doamnă văduvă, cu care sunt în corul bisericii reformate
ORAŞUL – NOU, care mi-a făcut cunoştinţă cu scriitorul
MILIAN ANDRIŞ şi că am onoarea să scriu aceste rânduri în
romanul „La Moşata”. Cu multe mulţumiri scriitorului şi vouă
cititorilor, care acordaţi o mică parte din timpul vieţii, căci e
bine să citim pentru a ne relaxa, sau cine ştie?...

CU STIMĂ ŞI RESPECT

IULIANA – 24.12.2011,
din Oraşul prin care
curgea Apa cea Mare.
ss.indescifrabil.

62
. La Mosata
¸ .

- 19 -

„Pentru voi, deci, care credeţi (Piatra) este cinstea; iar

pentru cei care nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.” (1 Petru
2:7),
Şi:
„Aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi,
zidarii, care a ajuns în capul unghiului” (Faptele Apostolilor,
4:11).
Aveţi grijă, aşadar, ca atunci când vă povestiţi viaţa, nu
cumva să lepădaţi piatra pe care aţi zidit-o, poate fără voia
voastră, în capul unghiului.
Dar, mai bine vă spun o povestioară auzită de Milian de
la tătâne-său: Culaia lui Andriş.
Se zice că un împărat rău punea biruri peste biruri pe
spatele şi capul supuşilor săi şi apoi îşi trimitea iscoadele să
vadă reacţia. Acestea au venit şi l-aum informat:
– E bai, înălţimea Ta!
– Toată lumea te critică!
– Măriţi birul! Le-a poruncit împăratul şi şi-a trimis din
nou iscoadele în împărăţie, care au venit şi i-au raportat:
– E foarte rău, Împărate, toată lumea e nemulţumită şi
vrea să se răscoale.
– Măriţi birul! Le-a poruncit din nou împăratul şi şi-a
trimis din nou iscoadele în împărăţie, care au venit şi i-au
raportat:
– Împărate, acuma totu-i bine!
– Dar cum de rând?
– Toată lumea bea şi cântă şi nu mai lucrează nimic.
– Micşoraţi birul! A poruncit împăratul, lăsându-şi
sfetnicii cu gura căscată.

63
. Nicolae Istoc
¸ .
Vedeţi, fiţi cu luare aminte; omul năcăjit, omul supus la
prea multe încercări nu mai crede în nimic.
Şi omul cel mai periculos din lume, e omul care nu mai
crede în nimic!

64
. La Mosata
¸ .

- 20 -

Ca să lămurim o dată şi pentru totdeauna chestiunea

asta cu – piatra din vârful unghiului ar trebui să chemăm un
popă (un preot) ortodox sau catolic... Pe care-l preferaţi? Sau
poate că ar fi mai bine să chemăm un ghicitor, un psiholog, sau
probabil un pastor neoprotestant, căci ăştia chiar le ştiu pe
toate, un medic, un filosof şi de ce nu un... politician!
Un politician, ăsta e cel mai mare doctor, cel mai mare
psiholog şi cel mai mare magician din lume...
Eu însă, îl prefer pe Eminescu:
Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii
Mă întreb: Acesta poate să ştie
Cum este viaţa cum cată să fie?

65
Partea a V-a
 „Oricât m-am gândit, oricât m-am
răscolit, oricât m-am frământat, n-am găsit
nicio legătura de cauzalitate între ceea ce am
făcut în viaţă şi ceea ce mi s-a întâmplat în
viaţă”
Nicolae Iştoc
. La Mosata
¸ .

-1-

– Aţi citit poezia lui Eminescu: „TA TWAM ASI”?

– Nu!
– Haideţi, că o să vă recit eu o strofă din ea:

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie

Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni
Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni
Două vieţi în două inimi şi o singură femeie.

– Ştiţi ce-n seamnă „TA TWAM ASI” ?

– Nu!
– Aţi citit poezia lui Eminescu: „TA TWAM ASI” ?
– Da, după ce ne-ai îndemnat tu.
– Şi tot nu ştiţi ce-nseamnă „TA TWAM ASI” ?
– Nu!
– Bănuiam, de aceea o să încerc să vă răspund eu, aşa
cum mă pricep eu, fără doctorat în literatură, fără a vorbi „pe
nas”.
– „Ta twam asi” e un fel de salut indian, un fel de
percept hindus. Aici persoana I şi a II-a singular sunt inversate,
adică: „Eu sunt Tu” şi „Tu eşti Eu”. Deci „Tatwam asi!”,
înseamnă „Acesta eşti tu”, arătând înspre tine.
Scriitorul Nicolae Iştoc (care-i tot din Moşata şi pe care
eu îl suspectez că ar fi una şi acelaşi persoană cu Milian
Andriş), prinde foarte bine acest lucru în piesa sa de teatru „În
căutarea Nirvanei”, în Actul II Scena I. Vă redau doar o parte a
dialogului dintre cei doi: Budha şi Eminescu:
Budha – (înclinându-se la rândul său în faţa lui
Eminescu): „TA TWAM ASI”
Eminescu – (Arătând înspre sine): „ACESTA EŞTI
TU”?

71
. Nicolae Istoc
¸ .
Iată deci, ce-n seamnă „Ta twam asi”!
De ce am făcut această mică introducerea la acest mic
capitolaş? Ca să vă explic cât mai plastic cu puţină legătura
afectivă şi chiar fizică, dintre cei trei: Milian Andriş – Sofia
Andriş – Celălalt Milian Andriş.
Aşa puteau spune şi ei unul despre altul „Ta twam asi”!
numai că ei erau trei, trei ca Sfânta Treime.

72
. La Mosata
¸ .

-2-

Aţi auzit vreodată cântecul ăsta: Mai învârte o dată,

Doamne, roata? şi Roată, roată, mai învârte-te o dată?
Milian Andriş l-a auzit pe autobuz când mergea la
cimitir, la ai lui: la Sofia şi la Celălalt Milian şi a plâns. Vorba
lui Goga Şi-n barbă plânge tata...
– Roată, roată mai învârte-te o dată!
Când eşti tânăr, când eşti sănătos, când eşti în putere ţi
se pare că tu însuţi învârţi roata cu de la sine putere. Dar nici
vorbă de aşa ceva, nimeni nu-şi poate învârti roata, oricine ar fi
el, oricât de mare ar fi el. Nimeni! Nu numai că n-o poate
învârti, dar nici cei apropiaţi n-o pot învârti; nevastă, copil,
mamă, tată, frate, soră, nepot sau nepoată... Căci cine sunteţi
voi? „Praful de pe tobă”, „Praful de pe cumpăna fântânii”!!!
Şi totuşi, când eşti tânăr, când eşti sănătos, când eşti în
putere, se pare că TU îţi învârteşti roata. E însă o simplă iluzie,
o amăgire, cum sunt atâtea şi atâtea altele...
Divinitatea învârte roata (Mai învârte o dată, Doamne,
roata), sau se învârte singură ca nebuna şi se opreşte tot
singură, ca nebuna. Nu ar fi exclus ca într-un „univers absurd”
(vorba lui Cioran) şi roata să se învârtă în mod absurd. Mai
ştii??? Cine poate şti? Nu cerceta aceste legi / Căci eşti nebun
de le-nţelegi... Uite că şi absurdul şi nebunia îşi au legile lor.
„Doamne, mai învârte o dată roata!” Toţi, cu mic cu
mare, sănătos sau bolnav, tânăr sau bătrân, ne rugăm să se mai
învârtă măcar o dată roata. Nimeni nu se roagă să se oprească
roata; nici bătrânul care face pe el, nici cel care zace paralizat
de ani şi ani de zile pe pat. Nimeni nu ţipă ca din gura de şarpe:
„Doamne, opreşte odată roata!” Şi totuşi, „Opreşte, Doamne,
un pic roata”, ca să putem s-o vedem cum se învârte...
Nu ne rugăm să se oprească roata, nici când se învârte
în gol!

73
. Nicolae Istoc
¸ .

-3-

Ei, dar ca să înţelegi mai bine (sau să nu mai înţelegi

niciodată nimic), cum de s-a oprit „Roata” Celuilalt Milian, o
să vă recit prima dată poezia lui Milian Andriş: „Piatra
filosofală – Piatra lui Spinoza”.
Dar ca să vă introduc în tematică o să vă spun pe scurt
ce-a zis Spinoza despre „piatra” sa:
Folosoful Spinoza, în persoană ar fi zis: „Domnilor,
imaginaţi-vă că o piatră zboară, imaginaţi-vă mai departe că
piatra şi gândeşte şi-şi zice: „Zbor căci vreau să zbor şi am să
zbor cât poftesc eu. Dar nu-i adevărat, zboară căci a primit un
impuls iniţial şi va zbura atâta timp cât va ţine a impulsul. Aşa
e şi omul!”
Mai trebuie să fac o specificaţie: această poezie, „Piatra
filosofală – Piatra lui Spinoza”, Milian Andriş a scris-o la 22 de
ani după ce-şi pierduse unicul fiu – pe Celălalt Milian – Zeul
Zeilor şi la 7 ani după ce-şi pierduse soţia, pe Sofia Andriş –
fata pe care am iubit-o şi pe care n-o s-o pot uita niciodată –
Zeiţa Zeiţelor.
Şi acum poezia:

Piatra Filosofală – Piatra lui Spinoza

Piatra filosofală,
I-a băgat pe toţi în boală.
Pe unii i-a fiert în oală
Ea, e piatra lui Spinoza

Şi cu ea poţi face osmoza

Între un prost şi un deştept
Zboară iute şi pe drept
Poate să-ţi spargă „veioza”.

74
. La Mosata
¸ .

Imaginaţi-vă că o piatră zboară,

Dar şi gândeşte
Şi iată ce-ţi glăsuieşte:
„Zbor că vreau să zbor, pân’ o să mă doară

Zbor cât vreau, pe unde vreau,

V-o spun ca să ştiţi, pe sleau
Cine-i piatra năzdrăvană?
Este Fiinţa cea Umană!

Adică, Omul, Spinoza glăsuieşte

Aţi făcut şi voi ca ea!
Face totul, nu-i proptea
Şi face şi prăpădeşte

Ba, de multe ori gândeşte,

Şi în sinea ei îşi zice:
Fac ce vreau, cine-mi dezice?
Omul, ca piatra glăsuieşte:

„Fac ce vreau! Cine-mi comandă?

„E impulsul iniţial” – filosoful zice,
Fugi de aicea pitulice,
Piatra – Omul, nu aduc ofrandă
Ea – El, e totul pe lume
Nu glumesc, v-o spun pe „bune”.

Iată-l însă, pe Iştoc,

Omul fără de noroc.
„Vinovaţii fără vină,
Sunt de-origine Divină”.

75
. Nicolae Istoc
¸ .

Unde-i liberul arbitru?

L-o fi inventat vreun hâtru,
Ce doar pe şotii e pus,
Poate fi El chiar de Sus.
Sau poate-i Ionel, sau Mitru!
Filosofi cu carte mare,
Care-n lume au căutare.
Nu-i nimica fraţilor!
Doar o piatră care zboară,
Şi visează că se-nsoară!

Milian Andriş,
ss.indescifrabil.

76
. La Mosata
¸ .

-4-

Cum s-a oprit „Roata” pentru Celălalt Milian? Asta

vrea să vă povestească Milian Andriş, dar nu prea reuşeşte, şi-i
tare greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, mai ales când suferi
şi el încă suferă, după 23 de ani de atunci şi va suferi câte zile îi
vor mai fi îngăduite pe acest pământ.
Se zice că evangheliştii Noului Testament, şi-au scris
Evangheliile, la 50 de ani de la Răstignirea şi Învierea lui Iisus
Hristos...
E cam mult, nu credeţi? Consideraţi că şi-au amintit tot,
de-a fir-a-păr? Nici pomeneală, este peste memoria omului. Ce
nu şi-au amintit au inventat, sau şi-au amintit cum au dorit, sau
au crezut ei că s-a întâmplat! Deci, Iisus Hristos, n-a înviat?
Ba, a înviat, de ce să nu fi înviat şi chiar dacă n-ar fi înviat, l-au
înviat Evangheliştii, l-a înviat Speranţa omenească...
Roata vieţii Celuilalt Milian, fiul lui Milian Andriş din
Moşata şi al Sofiei Andriş (născută Iştoc), s-a oprit într-o
Duminică de 20 August, când avea vârsta de 20 de ani, 7 luni şi
20 de zile. S-a oprit din senin şi nimeni n-a mai putut-o porni.
S-a oprit într-o Duminică de August, când s-a aruncat în
Apa cea Mare, ca să se scalde, în apa acela unde înota ca un
peşte încă de la vârsta de şase anişori. A intrat în apa şi n-a mai
ieşit, l-au scos alţii, adică Milian Andriş...
Cum a fost posibil? Vorba unei vecine de-a lor: „Cine
ar fi crezut că o să se scufunde Titanicul? Şi totuşi, s-a
scufundat!
În Duminica aceea de August, când Sofia Andriş se
putea considera dacă nu cea mai fericită femeie din lume, una
dintre cele mai fericite femei din lume.
Era fericită! Şi de ce n-ar fi fost? Avea un bărbat
frumos, iubitor, sănătos, licenţiat în Drept, un bărbat care-i
„bătea” de departe pe toţi bărbaţii din cartier... Şi avea un fiu,

77
. Nicolae Istoc
¸ .
ca un Zeu – pe Celălalt Milian! Şi apoi, şi Ea era frumoasă şi
încă ce frumoasă... Cine ar fi putut fi mai fericită ca EA?
Cine ar fi putut fi mai fericită ca EA, ca Sofia Andriş
(născută Iştoc), ca Sofia lui Milian Andriş, ca mama Celuilalt
Milian, un Zeu, nu alta? Cine ar fi putut fi mai fericită ca EA?
Dar din păcate, numai până în Duminica aceea de
August, când a venit aşa... din senin... fără nicio veste, fără
nicio prevestire, nenorocirea peste ea şi peste toate zile câte i-o
mai fi date...
Cine era mai fericită ca EA? Ca Sofia Andriş (născută
Iştoc), ca Sofia lui Milian Andriş? Şi care mamă din lume, care
soţie din lume, care femeie din lume a fost mai nenorocită ca
EA, din Duminica acela de August? Care femeie? Care mamă?
Care soţie?
Când Milian Andriş, a trecut peste 20 de ani de la
nenorocire (vârsta fiului său – Celălalt Milian – când s-a
întâmplat să se i se oprească „Roata”), nu cinzeci de ani ca la
Evanghelişti, s-a întrebat mirat:
– Oare, tot ce-şi aminteşte omul, e adevărat?
Şi mai târziu, mult mai târziu, şi-a şoptit în barbă:

Esenţa vieţii este Moartea!

Şi-n barbă plânge tata!
Iar mama plânge pe Ceaslov.

78
. La Mosata
¸ .

-5-

Iar înmormântarea Zeului (dacă şi Zeii pot fi

înmormântaţi) – a Celuilalt Milian – a fost aşa:
Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta
este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul,
precum zice Scriptura: Când dobândim lumea, atunci în
groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii.
Pentru aceasta Hristoase Dumnezeule, pe robul Tău acesta
mutat de la noi odihneşte-l, ca un iubitor de oameni.
Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului
robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici
suspinare, ci viaţă fără de sfârşit.
Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: Eu sunt
pământ şi cenuşă, şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut
oase goale şi am zis: Oare cine este împăratul sau ostaşul,
bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?

Eu sunt pământ şi cenuşă.

Aştept învierea morţilor
Şi viaţa veacului ce va să fie
De rupi din codru-o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă unei lumi întregi,
De moartea mea?
Iar mama plânge pe Ceaslov,
Şi-n barbă, plânge tata!
Eu sunt pământ şi cenuşă.
Aştept învierea morţilor,
Şi viaţa veacului ce va să fie!

79
. Nicolae Istoc
¸ .

-6-

– Aţi plâns?
Vă rog să mă iertaţi, n-a fost intenţia mea. Dar dacă
totuşi aţi plâns un pic, e de datoria mea să vă înviorez un pic
sufleteşte, de aceea vă redau în cele ce urmează un fregment
dintr-un articol de ziar întitulat: „Minciuna, profesiunea mea de
bază”. Şi există acolo, în ziarul respectiv, în articolul cu
pricina, cele 10 profesiuni în care omul nu mai crede, sau în
care începe să-şi piardă încrederea.
Iată-le:
1. – „Politicieni” – „Sunt cei mai puţin credibili, atât în
România, cât şi în alte ţări europene. Doar 4% din români îi
mai cred pe politicieni, în timp ce 8% din europeni îşi mai pun
speranţele în el”.
2. – „Vânzătorii comerciali” – „la nivel european ocupă
locul 2 în top Românii, le acordă cea mai mare încredere: 17%
din ei consideră că sunt bine intenţionaţi”.
3. – „Liderii de sindicat” – „Lipsa rezultatelor şi
suspectarea de trădare, îi situează le locul 3.
4. – „Jurnaliştii” – „Peste 68% din români şi din alte 15
ţări consideră că breasla jurnaliştilor e cea în care nu mai poţi
avea încredere.”
5. – „Consilieri financiari” – „Două treime din europeni
nu cred în ei”
6. – Lipseşte la Milian Andriş – Şi-i înlocuită de el cu
Pastorii neoprotestanţi şi Preoţii.
7. – „Agenţii de turism” – „Aproape 60% din europeni
consideră că angajaţii agenţiilor de turism le vând „gogoşi”,
atunci când încearcă să le găsească cea mai bună ofertă de
vacanţă”.

80
. La Mosata
¸ .
8. – „Avocaţii” – „Mai bine de jumătate din europeni,
au declarat că profesiunea de avocat le inspiră foarte puţină
încredere sau deloc”.
9. – „Preoţii” – (ceea ce în paranteză fie spus,
demonstrează că Milian Andriş, nu-i chiar „nebun”). „Jumătate
din cei 32.163 de participanţi la sondaj au declarat că preoţii le
inspiră o foarte mică încredere sau deloc”
10. – „Şoferii de taxi” – „Tarifele duble practicate şi
lipsa de onestitate a acestora, îi determină pe cei mai mulţi să
evite pe cât posibil contactul cu taximetriştii.
11. – Un punct separat, al lui Milian Andriş: Medicii –
din cauză că nu i-au salvat pe Celălalt Milian Andriş şi Sofia”

Ştiţi ce mă uimeşte pe mine? A adăugat Milian Andriş:

că din acest top lipsesc scriitorii!
Scriitorii n-au cum fi credibili, căci ei niciodată nu spun
adevărul. Ei sunt pur şi simplu nişte vânzători de iluzii, aşa
cum şi este în general arta. Scriitorii şi arta sunt cei mai mari
vânzători de iluzii după Religie.
Adevărul ar ucide Scriitorul!

81
. Nicolae Istoc
¸ .

-7-

În orice caz, ani de zile, clipă de clipă, în capul lui

Milian Andriş s-a rulat şi derulat un singur film (dar eu cred că
şi acuma): cum apele din Apa cea Mare l-au dat afară pe
Celălalt Milian şi acesta parcă înota, cu braţele sale de Zeu,
apoi buzele sale albastre, degetele sale de pianist aşijderea, iar
pe fondul sonor al valurilor, ţipătul Sofiei de pe celălalt mal:
– Trăieşte!
– Dar Zeul – Celălalt Milian, nu mai trăia.
– Cum a plâns Milian Andriş după fiul său, după Zeul
său, după Celălalt Milian?
– Dar nu ştiţi, nu l-aţi auzit? Plânge şi acuma, dar
plânge un pic mai altfel, vorba lui Goga: „Şi-n barbă plânge
tata”

82
. La Mosata
¸ .

-8-

– Pentru lumea omenească, în lumea omenească, nimic

nu-i egal, chiar dacă-i egal. Aşa şi cu durerea sufletească, căci
despre cea trupească încă nu ştiu nimic. Chiar dacă-i aceeaşi,
parcă nu-i aceeaşi, adică nu-i „rumegată” la fel, totul depinde
de firea omului. Iar omul nu-şi poate da firea pe care şi-ar
dori-o, firea care i-ar trebui, firea care să-i facă bine.
Aşa şi cu Milian şi Sofia, amândoi aveau aceeaşi durere
şi totuşi nu o purtau la fel, cu toate că durerea era aceeaşi; îşi
pierduseră copilul şi nu mai putea avea altul (căci Sofia
suferise cu ani în urmă o operaţie ginecologică, nemaiputând
procrea, cu toate că vârsta încă i-ar fi permis). Cu alte cuvinte,
îi lovise „Ciocanul lui Dumnezeu”, fără ca ei să fi avut vreo
vină. Cea mai tare a fost Sofia, ea s-a ocupat de toate şi încă
cum, încât toată lumea o admira şi se întreba:
– Cum poate rezista atâta?
De toate s-a ocupat Sofia, căci Milian parcă era „dus cu
pluta”, nu mai vorbea cu nimeni nimic şi toţi se gândeau că
înnebunit de durere (şi poate că a şi înnebunit, dar încă nu şi-a
dat seama nimeni).
De toate s-a ocupat Sofia; de locul de veci din cimitir:
– Vă dau aici trei locuri lângă gard, să nu mai vină
nimeni să vă deranjeze, le-a spus administratorul cimitirului,
dar Milian nu l-a auzit.
De toate s-a ocupat Sofia; de sicriu, de preoţi, de cele
ale Bisericii, de neamuri, de cele ale înmormântării, de
pomană, de masa de pomenire... Masa de pomenire, la cel mai
mare restaurant din oraş, masa de acasă. Ea a gândit, ea a
comandat, ea a plătit, ea a cumpărat şi multe, multe altele, care
mai bine nici n-ar fi fost... Pe toate le făcea Sofia, dar nu numai
că le făcea, ci avea şi un aer de seninătate, de resemnare
creştină şi un zâmbet cald pentru toată lumea. Şi peste toate
astea, mai veghea şi asupra lui Milian:
83
. Nicolae Istoc
¸ .
– Aveţi grijă de Milian!
Acest: „Aveţi grijă de Milian!”, le-a întors pe dos pe
unele dintre neamuri, care au zis:
– Vai, dar Sofia asta-i grozavă! Ea n-a zis niciun
moment: „Aveţi grijă de mine!”, ci:
– Aveţi grijă de Milian!
Era în 20 August şi până la 23 August, trebuiau sfârşite
toate, căci încă mai era Comunism şi în 23 August era
sărbătoarea mare, zi nelucrătoare.
Şi până la 23 August s-a săvârşit totul! S-a săvârşit totul
şi a mai rămas doar Milian şi Sofia, ei mai trebuia să se
chinuiască, să fie chinuiţi până în ultima clipă a vieţii lor. De
fapt, pentru ei chinul de abia acum începea. Milian parcă era
„dus cu pluta” şi când un cumnat pastor neprotestant, i-a spus
ca o mângâiere creştinească cuvintele Biblice: „Pe cei ce-i
iubeşte, Dumnezeu îi loveşte cu nuiaua”. Milian i-a replicat ca
de pe o altă lume:
– N-am avut nevoie de iubirea asta a lui Dumnezeu, am
avut nevoie de fiul meu!
Şi cumnatul – pastor a „îngheţat”, a tăcut şi a avut
bunul simţ să nu mai zică nimic, în timp ce Milian parcă era
„dus cu pluta”.
N-au plâns niciunul; nici Milian, nici Sofia, nu s-au
văietat, n-au ţipat, încât toată lumea s-a minunat. Milian, din
când în când (fără să vrea) scotea câte un oftat ce înfoora toată
asistenţa.
Când l-au dus la groapă pe Zeu, pe Celălalt Milian, pe
propriul său copil, peste slujba preoţilor (trei la număr), peste
boccetul tăcut al Sofiei, peste paşii cadenţaţi ai celor ce duceau
sicriul cu corpul neînsufleţit al Zeului pe umeri, peste glasul
celor trei preoţi, Milian auzea o voce care-i şoptea: Copilul tău
va fi bolnav, va avea spasmele morţii va muri şi toate astea
le-ai creat tu!

84
. La Mosata
¸ .

-9-

– Şi ce s-a mai întâmplat? Spune-ne!

– Ce să vă mai spun?
– Ce s-a mai întâmplat cu Sofia şi Milian Andriş?
– Ce era să se mai întâmple? Mai era să se întâmpla
ceva?
Şi uite că totuşi mai era... După ce l-a înmormântat pe
Celălalt Milian – Milian Andriş şi-a dat seama că totul s-a
sfârşit, că băiatul n-o să mai vină niciodată acasă... Şi a început
să dea vina pe medicul care a făcut autopsia... Căci s-a făcut
autopsia (l-au tăiat), aşa se proceda în asemenea cazuri...
– Medicii l-au omorât (făcea Milian Andriş, susţinând
că fiul său – Celălalt Milian, mai trăia când i-au făcut autopsia:
– Medicii mi-au omorât pruncul! Şi de atunci, Milian
Andriş a rămas cu un „dinte contra medicilor”. Mai avea „un
dinte” şi contra avocaţilor, el licenţiat în Drept fiind...
– Şi contra cui mai „avea un dinte” Milian Andriş?
– Contra tuturor politicienilor!
Dar, vedeţi, când ţi s-a întâmplat un mare necaz, cum i
s-a întâmplat lui Milian Andriş, adică să-ţi înmormântezi
propriul copil, cu armata gata făcută, scos din penele cele rele,
cum se spune, toată viaţa ta, dar ce toată viaţa, căci viaţa ta s-a
dus o dată cu el, câte zile îţi vor mai fi date, vor fi umbrite, vor
fi intersectate de ziua aceea fatidică care te-a scos din rândul
oamenilor normali, zi asupra căreia tu n-ai avut nicio putere,
te-a scos din rândul oamenilor normali şi te-a aruncat în rândul
damnaţilor.
Milian Andriş, mult după aceea, a auzit într-un film
american o replică care l-a şocat: „N-a ştiut să-şi gestioneze
necazul!”

85
. Nicolae Istoc
¸ .
– Auzi la America! „N-a ştiut să-şi gestioneze
necazul!”. Dar ea, America, ce necaz a avut în afara Războiului
de Secesiune?
Dar dacă o luăm aşa, în „stil american” necazul se poate
gestiona?
Şi Milian Andriş şi Sofia Andriş au încercat în felul lor
„să-şi gestioneze necazul”... Parcă necazul se poate gestiona,
sau parcă în necaz, mai poţi gestiona ceva?...
Atunci, imediat după ’89, toată România a fost invadată
de pastori americani, stadioanele erau pline, mai ceva ca la un
meci de fotbal, pline de potenţiali enoriaşi neoprotestanţi, pline
de turma, care rupsese toate gardurile, toate opreliştile şi care
tânja de fapt, după un nou „staul”, dar care să fie în „stil
american”... Erau o armată întreagă pastorii ăştia, veniţi să
„boteze” România, uitând că ea era botezată şi că nu mai avea
nevoie de „botezul” Americii, sau că „botezul” Americi venise
prea târziu...
Cum să nu te impresioneze, cum să nu te atragă toate
promisiunile americane, toate promisiunile americane, toate
promisiunile dumnezeieşti care purtau peceta Americii!?
Aşa că; Milian şi Sofia lui au început să umble din
stadion în stadion, din „Evanghelizare” în „Evanghelizare”, din
Biserică în Biserică, doar-doar o să li se ostoiască durerea...
La un moment dat, pe un stadion plin de lume, Sofia a
observat pe un banner uriaş, cu litere de-o şchioapă, următorul
text Biblic: „Plata păcatului este moartea”. Sofia, imediat,
îndurerată s-a gândit la fiul lor şi şi-a zis: „Doamne, cu ce a
putut păcătui chiar aşa mult copilul meu de a trebuit să
moară?”
– Ce înseamnă asta, Miliane? „Plata păcatului este
moartea”!?
– Nimic. O prostie! Hai să mergem!

86
. La Mosata
¸ .
Şi s-au dus, iar în spatele lor în marea împrejurime de
„vite priponite”, se auzea glasul satisfăcut al pastorului
american:
– Aleluia! Aleluia! Te-ai predat Domnului! Cine mai
vrea să se predea Domnului, să ridice o mână sus:
– Aleluia! Te-ai predat Domnului! Aleluia! Eşti salvat!
Aleluia! Eşti mântuit! Aleluia, Slavă Domnului Ceresc!
Aleluia! Aleluia! Aleluia!...
„Plata păcatului este moartea”. Dar cine m-a îndemnat
să păcătuiesc? În mâna cui este păcatul? Cine a revărsat păcatul
peste omenire?
– Dar cine eşti tu, Omule, de îndrăzneşti să mă întrebi
asemenea lucruri?
– Căci ţărână eşti şi în ţărâmă te vei întoarce.

87
. Nicolae Istoc
¸ .

- 10 -

Aici, iar sunt nevoit să vin cu nişte explicaţii, în sensul

că cele ce urmează: „Bocet pentru Celălalt Milian”, a fost scris
la un an după ce-şi pierduse copilul – pe Celălalt Milian – deci
încă nu-şi revenise. Dar oare şi-a mai revenit vreodată?

BOCET PENTRU CELĂLALT MILIAN

I. – DESPRE CELĂLALT MILIAN

Motto:

Plângând mă voi coborâ la fiul meu în

locuinţa morţilor.
(Geneza 37; 35)
Fiul meu Absolom! Fiul meu, fiul meu
Absolom! Cum n-am murit eu în locul tău!
Absolom, fiul meu, fiul meu.
(2 Samuel 18:33)
Sunt gârbovit, peste măsură de istovit,
toată ziua umblu plin de întristare.
(Psalmul 38;6)
L-ai făcut cu puţin mai jos decât
Dumnezeu.
(Psalmul 8;5).
Tu eşti un zeu – iubitul meu.
(Eminescu – „Replici”).

La 10 Octombrie 1968, valurile Marelui Ocean al

Marelui Necunoscut au scos pe ţărm un copil care întâmplător

88
. La Mosata
¸ .
a fost fiul meu şi al Sofiei, dar care de fapt, era fiul unor zeităţi,
eu şi Sofia i-am pus numele de Milian.
La 20 August 1989, aceleaşi valuri ale Marelui Ocean,
al Marelui Necunoscut ne-au luat copilul înapoi, o navă
cosmică invizibilă a planat în acea zi fierbinte de vară deasupra
Apei celei Mari şi i-a luat sufletul pur şi curat, iar tatăl său
ceresc ne-a scos din ape trupul lui frumos de Zeu ca să-l
plângem şi să-i facem ritualul de îngropăciune. Zeităţile ne
împrumutase copilul 20 de ani, 7 luni şi 20 de zile. Niciodată şi
în nicio ocazie să nu-ţi spui: „Am pierdut aceasta”, ci „Am
dat-o înapoi”. A murit copilaşul? L-am dat înapoi. A murit
femeia? A fost dată înapoi. Ţi-a fost răpită ţarina? Nicidecum,
ai dat-o şi pe aceasta înapoi. Dar cel care mi le-a smuls e un
răfăcător! Ce te interesează din moment ce acela care ţi le
dăruise, ţi le-a cerut înapoi! Pentru cât timp ţi le dă,
îngrijeşte-le ca pe proprietatea altuia, întocmai cum se
îngrijesc drumeţii de hanurile unde poposesc. (Epictet)
Milian, n-a avut timp să-şi ia rămas bun de la noi,
pentru că nu ştiuse că i-a sosit ceasul. El se dusese să facă o
banală baie în Apa cea Mare care curgea pe lângă blocul
nostru, cum făcuse de atâtea ori în fiecare vară chiar şi la ora 9
sera. Dar de data asta Milian nu s-a mai întors. Tatăl său ceresc
l-a chemat la el.
Milian n-a putut să-şi ia rămas bun de la noi, nu şi-ar fi
putut lua, s-ar fi legat cu lanţuri de noi şi noi de el, nu s-ar fi
despărţit niciodată de noi şi noi de el, nu ne-ar fi părăsit
niciodată şi noi aşişderea şi lanţurile iubirii noastre ne vor lega
şi în moarte şi dincolo de moarte, în eternitate...
Milian – Celălalt Milian – cum i-am zis noi era frumos
ca un Zeu şi bun ca un Înger. Sufletul său de bărbat cu armata
făcută era tot atât de bun şi tot atât de curat ca şi a copilaşului
(care a fost el) de 5 anişor cu buclele şi ochişorii lui întrebători
înspre mine, înspre viaţă, înspre tainele existenţei, întrebători
înspre propriase taină, spre propriul său destin...

89
. Nicolae Istoc
¸ .
Celălalt Milian era cel mai bun dintre noi trei, el o
înţelegea mai bine ca mine pe Sofia. Celălalt Milian îşi iubea
familia, căminul, părinţii, neamurile, prietenii, vecinii,
cunoscuţii...
Celălalt Milian era respectuos, cumpătat, sobru ca un
bărbat de 40 de ani Celălalt Milian era înţelegător, conciliant,
tandru, serios, milos, era obiectiv cu el însuşi şi cu cei din jur.
Celălalt Milian era un băiat realist, cu picioarele pe
pământ, dar în care ardea ca într-o candelă sentimentul
eternităţii, al veşniciei, al tainei ce trebuia să rămână taină
neîntinată, a visului...
Celălalt Milian la 20 de ani, avea candoarea celui care a
fost la 5 anişori...
Celălalt Milian intuia că efemerul merge mână în mână
cu veşnicia şi iubea atât de mult versurile lui Blaga: Opreşte
trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi te
rog – opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori
destrămarea.
Celălalt Milian a fost un om cu adevărat liber, mintea
lui n-a fost stăpânită de nicio filosofie deşartă, mintea lui a fost
liberă, sufletul lui n-a fost subjugat sau alterat de nimic,
sufletul lui era pur şi era liber, corpul lui nu era stăpânit de
nicio patimă, trupul lui era frumos şi liber, Celălalt Milian era
totalmente LIBER!
Celălalt Milian era un băiat esenţialmente natural, nu
reuşese să-l altereze nimic, naturaleţea lui mă mira şi încânta,
era ca un izvor ce ţâşnea din el, nu ştiu de unde.
Celălalt Milian iubea tihna şi era un om al tihnei.
Celălalt Milian iubea normalul, firescul, naturalul şi-i repugna
artificialul, prefăcătoria, fariseismul, exagerările,
lăudăroşeniile.
Am stat 20 de ani de zile cu un înger şi mi-a fost frică
s-o recunosc.

90
. La Mosata
¸ .
Celălalt Milian ştia enorm să-l trăiască pe astăzi, parcă
ştiind că nu va mai fi mâine.
Celălalt Milian ştia să trăiască şi să iubească clipa ca
nimeni altul, ştiind parcă, că viaţa nu-i decât o clipă mai lungă
şi intuind că viaţa lui e o clipă mai scurtă.
Celălalt Milian ştia să se lase pătruns, să se abandoneze
timpului prezent; muzica, vibraţia clipei îl pătrundea complet,
savura clipa ştiind parcă, că a lui e atât de scurtă, o clipă atât de
clipă.
Celălalt Milian a fost şi rămâne o mare taină.
Dar să vorbim mai încet, Celălalt Milian doarme. Să-i
îngânăm somnul murmurând versurile pe care le-am recitit de
atâtea ori împreună:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu
mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi,
pe buze ori morminte.
Celălalt Milian, a fost cel mai bun prieten al meu!

II. – DE CE A PLECAT CELĂLALT MILIAN ÎN

ETERNITATE!?

Motto:
Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai
dinainte, i-a şi chemat şi pe aceia pe care i-a
chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, iar pe aceia pe
care i-a socotit neprihăniţi i-a şi proslăvit.
(Romani 8;30)
Doamne, spune-mi care este sfârşitul
vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să
ştiu cât de trecător sunt.
(Psalmul 39;4)
Iată că zilele mele sânt ca un lat de
mână şi viaţa mea este ca o nimica în faţa Ta.

91
. Nicolae Istoc
¸ .
Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine
s-ar ţinea.
(Psalmul 39;5)
Ce primim de la Dumnezeu binele şi să
nu primim şi răul?
(Iov 2;10)

Seara, dimineaţa şi la amiază oftez şi

gem.
(Psalmul 55;17)
Când nu eram decât un plod fără chip,
ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise
toate zilele ce-mi erau rânduite.
(Psalmul 139;16)
Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine!
Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un
abur care se arată puţintel şi apoi piere.
(Iacov 4;14)

Răspunsul la această întrebare din titlu, se poate grupa

în două mari categorii:
1. A fost o întâmplare oarbă, stupidă, absurdă. Nu a fost
şi nu a existat nicio forţă supranaturală, divină care să fie
condus şi planificat plecarea lui. Celălalt Milian în eternitate la
20 August 1989. Şi mai departe, totul s-a sfârşit la 20 August
1989. Celălalt Milian nu mai are niciun destin postum, el a
existat doar până la 20 August 1989. De atunci încolo, tot ce a
reprezentat fiinţa aceea minunată care se numea Celălalt Milian
şi care la un moment dat putea să pară eternă, s-a volatilizat, a
dispărut nu ştiu unde, s-a NIMICIT complet, pentru că, corpul
lui superb nu mai e decât o mână de materie inertă, iar ceea ce
de fapt era Celălalt Milian, s-a pierdut, a încetat să mai existe şi
nu s-a transformat, nu s-a metamorfozat în altceva care să se

92
. La Mosata
¸ .
numească tot Celălalt Milian, dar pe un alt plan al existenţei pe
care noi să nu-l putem percepe.
La această grupă de răspunsuri se poate face şi un
subpunct şi anume:
– Într-adevăr, totul a fost o întâmplare oarbă, absurdă,
stupidă, dar totul nu s-a sfârşit la 20 August 1989, Celălalt
Milian are un destin postum, el există dar sub o altă formă, EL
e un spirit pe care noi nu-l putem percepe, sau ceva de genul
ăsta, dar în orice caz EL EXISTĂ!
2. A doua categorie de răspunsuri, constă în faptul că
totul s-a petrecut conform voii lui Dumnezeu.
Aceasta însă, implică cel puţin două certitudini:
- Plecarea Celuilalt Milian în eternitate a fost planificată
de Dumnezeu în anul, luna, ziua, ora şi minutul şi nimic nu se
putea face ca să fie anulată această planificare.
- Celălalt Milian trăieşte, dar sub o altă formă, EL s-a
transformat în altceva, s-a metafozat, fiinţa aceea minunată,
care se numea Celălalt Milian, nu s-a NIMICIT complet, El e
tot un Celălalt Milian dar de altă natură, a evadat din corpul
său, din legile strâmte ale materiei, din lumea noastră şi a intrat
în altă lume, o lume imaterială, o lume supranaturală... în orice
caz, o lume care se conformează şi se guvernează de alte legi...
Această a doua categorie de răspunsuri la întrebarea din
titlu, naşte un mare DE CE? De ce l-a luat Dumnezeu pe
Celălalt Milian? Iată câteva răspunsuri posibile:
a. Ca să-l scutească de nişte nenorociri viitoare.
La acest punct însă, se poate obiecta: de ce nu a găsit
Dumnezeu altă modalitate de-al scuti de aceste nenorociri şi
totuşi să-l ţină în viaţă?
b. L-a luat când era pur, curat, fără păcat, l-a luat
înainte de a fi pus stăpânire pe el vreun viciu.
Dar de ce Dumnezeu nu a găsit o altă modalitate de a-l
păzi de întinare şi totuşi să-l menţină în viaţă?
c. L-a luat ca să mă pedepsească pe mine!

93
. Nicolae Istoc
¸ .
Dar de ce Dumnezeu nu a găsit o altă modalitate d a mă
pedepsi? De ce a pedepsit în acelaşi timp şi un nevinovat – pe
Celălalt Milian?
d. L-a luat ca să mă întoarcă pe mine la credinţă, la
Dumnezeu, la pocăinţă.
Dar de ce nu a găsit altă modalitate de a face acest
lucru, fără a pedepsi şi un nevinovat pe fiul meu, pe Celălalt
Milian.
e. L-a luat pentru că l-a iubit prea mult.
În acest caz, Dumnezeu a pedepsit doi nevinovaţi: pe
fiul mei şi pe mine. De fapt, acest punct nici n-am vrut să-l
introduc şi l-am introdus în cele din urmă, după ce am aflat că
unii vehiculează această idee, cu toate că m-am gândit şi eu
uneori la ea, dar am refuzat-o pentru sumplu motiv că nu mă
consider ca fiind singurul tată care şi-a iubit atât de mult
copilul, din contră, poate alţii îşi iubesc şi mai mult copiii. E
adevărat pe de altă parte că eu am fost şi prieten cu Celălalt
Milian, dar tot atât de adevărat e că şi alţi taţi au fost şi sunt
prieteni cu fiii lor.
Mergând mai departe pot să spun că între mine şi
Celălalt Milian a fost o prietenie specială, dar oare a fost
singura din lume? Nici vorbă nu poate fi aşa ceva... De aceea
am refuzat şi voi refuza tot timpul acest punct de vedere, pe
care l-am introdus numai, aşa cum am arătat, că unii au
vehiculat această idee.
Toate aceste posibile răspunsuri pot duce la concluzia:
pentru Dumnezeu viaţa, durata terestră a omului este egală cu
zero. Totuşi, în acest caz, de ce a dăruit Dumnezeu omului
viaţă terestră şi de ce e atât de inegal cu durata ei de la un
individ la altul?
Dacă am fi siguri că mai există o viaţă după viaţă (sau
după moarte), atunci viaţa lungă dăruită unui individ ar trebui
considerată o pedeapsă, iar viaţa scurtă dăruită altui individ – o
binefacere.

94
. La Mosata
¸ .
Dar poate că viaţa viitoare (după moarte), este de
domeniul ipoteticului, a tânjirii omului după veşnicie, după
eternitate, după sine însuşi şi nu după Dumnezeu, cum se
susţine în genere. Pentru că dacă omul tânjeşte după Dumnezeu
o face într-o formă vagă şi de neînţeles şi mai ales de
neexplicat pentru el, adică el nu şi-o poate explica lui însuşi, nu
şi-o poate defini. De aceea poate că omul tânjeşte de fapt după
sine însuşi, omul a refuzat şi refuză în continuare cu
încăpăţânare realitatea morţii, cu toate că ea-i iminentă, la doi
paşi de el, omul refuză să o accepte.
Pentru aceasta el a găsit cel puţin trei metode:
- toată lumea moare în afară de el (şi el desigur, dar mai
târziu, ceea ce practic astăzi, înseamnă niciodată), oricui i se
poate întâpla, dar lui nu etc. etc.;
- omul speră că şi atunci când moare, nu moare, că va
mai fi o viaţă şi dincolo de moarte, dar în general nu prea îl
interesează pre mult cine va a junge acolo, principalul e ca să
fie el şi familia lui (în Rai, bineînţeles), eventual câţiva
prietenii mai apropiaţi.
- viaţa de după moarte el şi-o imaginează aproximativ
ca cea terestră, de acela ar vrea să aibă şi acolo o poziţie bună,
cel puţin ca aici pe pământ: „cum dealtfel doreau şi ucenicii lui
Iisus: Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan a venit la Iisus şi i-au zis:
„Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-ţi vom cere.” El le-a zis:
„Ce voiţi să vă fac?” „dă-ne” I-au zis ei să şedem unul de-a
dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava
Ta Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi”. „Puteţi voi să beţi
paharul, pe care am să-l beau eu?” „Putem” au zis ei şi Iisus
le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu,
îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat, veţi fi botezaţi:
dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga mea nu atârnă
de mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia ce au fost
pregătiţi. Cei zece când au auzit lucrul acesta, au început să se
mânie pe Iacov şi Ioan (Marcu 10;35-41).

95
. Nicolae Istoc
¸ .
Am spus că poate omul tânjeşte după el însuşi. Poate că
atunci când ne rugăm cu înfocare şi-l invocăm pe Iisus, ne
gândim şi suntem pătrunşi de cei dragi nouă care au plecat în
eternitate şi sentimentele noastre, dorul nostru după ei se
amestecă şi se contopeşte cu dorul nostru şi sentimentele
noastre după Iisus ca şi ideal de afecţiune, de milă, de jerfă
supremă, de dragoste, şi nu le mai putem distinge, nu le mai
putem separa, toată durerea noastră este în Iisus şi Iisus este
durerea noastră. Iisus este durere, Iisus suferă, Iisus este om.
Iisus suntem noi, cei îndureraţi: Ai fost un om şi-ai pătimit ca
dânsul... / Un Dumnezeu – cum te credeau părinţii / Pluteşte-n
veci de-asupra suferinţii / El nu ne poate înţelege plânsul. / Pe
Dumnezeu, de l-am vedea în cuie, / Cu pieptul plin de lănci, cu
chipul supt / Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e; / El din
fiinţa lui nimic n-a rupt. (Panait Cerna – „Iisus”)
Dumnezeu n-a fost niciodată om, de aceea omul şi-l
poate imagina mai greu, cu Iisus e altceva, Iisus a fost om, a
suferit ca un om şi de aceea omul îl simte ca pe un frate şi de
fapt, omul vrea să fie în rai cu Iisus şi nu cu Dumnezeu.
Dumnezeul omului e Iisus, iar Dumnezeu e Dumnezeu
Universului, în faţa căruia omul are o anumită reţinere, o
anumită teamă, o anumită gravitate, o anumită solemnitate. Lui
Dumnezeu, omul nu îndrăzneşte nici să-i atingă picioarele, pe
Iisus îl îmbrăţişează pur şi simplu: Al nostru eşti; a celor slabi
şi goi / Pământ ţi-e trupul şi-n pământ s-a ascunde, / Dar
umbra ta rămâne printre noi / Şi inima-mi te simte orişiunde /
De sufletul ce-a întâlnit mizerii / Şi cu obolul său l-a vindecat /
Te-apropii lin, prin negura tăcerii / Şi strângi în taină mâna
care-a dat. (Panait Cerna – „Iisus”)
Deci, dacă viaţa viitoare e un mare semn de întrebare,
înseamnă că viaţa actuală, terestră trebuie luată ca etalon. În
acest caz, viaţa scurtă a unui individ, sau chiar foarte scurtă
trebuie considerată o pedeapsă în primul rând pentru individul
în cauză şi apoi pentru cei apropiaţi lui.

96
. La Mosata
¸ .
Dar ca să fii pasibil de pedeapsă trebuie să fi comis o
faptă reprobabilă, să fi încălcat o normă care reglementează o
anumită conduită, o anumită atitudine, etc. Ce faptă însă a
comis un copil de 10 ani, sau un copil de 20 de ani care a avut
o comportare model, de i s-a luat viaţa? Singura viaţă, unica,
cea terestră!
Din contră, viaţa lungă şi înbelşugată a unui individ
trebuie să se considere o binefacere, o răsplată. Răsplată, dar
pentru ce? Desigur, pentru faptele bune pe care le face
individul, s-ar putea răspunde, dar în acest caz viaţa omului, a
fiecărui om, s-ar putea prelungi la nesfârşit... Ori, după cum
ştim, realitatea este cu totul şi cu totul alta. Conform realităţii
trebuie preferată ideea întâmplării, a hazardului, privind
câtimea vieţii omeneşti, pentru că această realitate nu exclude
existenţa unui planificator.
S-ar părea deci că a admite existenţa unei Divinităţi, a
unui Planificator, fără existenţa unei vieţi dincolo de moarte ne
va duce într-un cerc vicios din care nu vom mai putea ieşi.
Să ne întoarcem la consideraţia că viaţa terestră a
omului, pentru Dumnezeu este egală cu zero, consideraţie care
poate rămâne în picioare, numai în cazul în care admitem că
există o viaţă după moarte.
Dar şi în această ipoteză se nasc o serie de întrebări,
întrucât viaţa de după moarte a omului depinde în primul rând
de modul în care te-ai comportat în viaţa terestră. Dar viaţa
terestră nu este dată uniform la fiecare individ (ca şi anii, ca şi
condiţii de viaţă etc.), ba mai mult, indivizii ca atare nu sunt
nici ei uniform, datele lor ereditare (de care nu sunt
responsabili), diferă.
Un individ care are parte de o viaţă terestră
îmbelşugată, zestrea lui ereditară este bună (de care nu-i
responsabil) şi-l ajută, e cucernic, corect, crede în Dumnezeu,
nu-i supus la nicio încercare, toate îi merg din plin, lui şi
familiei sale.

97
. Nicolae Istoc
¸ .
Un alt individ are o viaţă terestră agitată, plină de
lipsuri, zestrea lui erditară este negativă (de care nu-i
responsabil), şi-l trage ca un balast la fund, este supus la o serie
de încercări el şi familia sa, se zbate, munceşte, luptă, dar
zadarnic şi desigur se îndoieşte Dumnezeu, el vrea să creadă
dar nu poate, e prea copleşit.
Primul, probabil are motive să nu se îndoiască de
existenţa lui Dumnezeu, al doilea desigur are motive să se
îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
Care va fi soarta celor doi în viaţa de dincolo? Al cui va
fi Raiul şi al cui Iadul? Şi cine s-ar putea face culpabil că a
ajuns unde a ajuns (în Rai sau în Iad), numai individul ca atare?
Să ne gândim numai la două aspecte; zestrea erditară
diferită a celor doi şi împrejurările complect diferite de viaţă
ale fiecăruia din ei, la care trebuie să adăugăm că nimic nu i se
poate întâmpla omului fără voia lui Dumnezeu, şi apoi să
încercăm să răspundem la întrebare.
Dificil răspuns.
Şi totuşi baza de pornire, punctul de la care începe viaţa
pentru om, este naşterea acestuia pe pământ, trăirea lui chiar şi
pentru o clipă, a se naşte un suflet viu şi apoi moartea lui. Fără
a trece prin această viaţă terestră, cu cele trei stadii: naşterea,
trăirea (existenţa chiar şi pentru o clipă, a se nmaşte un suflet
viu) şi moartea, omul nu poate exista, dincolo în eternitate. Nu
există om care să fi trecut direct în eternitate fără să fi parcurs
stadiul terestru, întrucât atunci n-ar mai fi om, ci un înger, sau
o altă fiinţă nevăzută şi eternă.
Dar rămâne iarăşi întrebarea; de ce această inegalitate
groaznică, unul să trăiască numai 20 de ani şi altul 80 de ani?
Unul să trăiască 80 de ani chinuindu-se în boli şi necazuri şi un
altul, tânăr, sănătos tun, să piară la 20 de ani?
Întrebări care pot da naştere alor întrebări; De ce cel
bun şi onest este sărac, supus la încercări, lovit de soarte, etc.

98
. La Mosata
¸ .
Şi cel rău şi viclean este bogat, îi merge bine şi pentru el totul e
trandafiriu... Întrebări... Întrebări... Întrebări...
h. – O altă variantă privind plecarea fiului meu –
Celălalt Milian – în eternitate, tot în cadrul voii lui Dumnezeu,
este că acestea i-au fost zilele numărate de la începutul
începuturilor:
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă
vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele ce-mi erau
rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Ps. 139; 16)
În cazul în care acceptăm această variantă, cad toate
variantele de la punctele a-e, întrucât această din urmă le
anulează.
În acest caz pedeapsa cu moartea, pentru om, din partea
lui Dumnezeu, nu există, întrucât zilele vieţii omului sunt
fixate încă înainte de a exista ca fiinţa. Pedepsele care-i mai
rămân lui Dumnezeu pentru viaţa terestră sunt doar bolile şi
diferitele necazuri.
Totuşi s-ar putea obiecta că Dumnezeu în suveranitatea
şi atotputernicia sa, ar putea deroga de la data fixată de El
însuşi şi să scurteze sau să lungească zilele unui om (În Biblie
se pot găsi totuşi multe pedepse cu moartea din partea lui
Dumnezeu, cum ar fi cea dată răsculaţilor Core şi Datan, dar şi
în acest caz putem dealtfel considera că de fapt, aceasta le-au
fost zilele sortite şi nu o pedeapsă, pentru că însăşi răscoala lor
nu putea avea loc, sau n-ar fi putut avea loc, dacă Dumnezeu
nu o îngăduia). Dar în acest caz, Dumnezeu ar fi inconsecvent
cu sine însuşi, ceea ce nu se poate accepta.
Dar haideţi să covoborăm această variantă de la punctul
f. cu varianta de la punctul a. şi să ne amintim că varianta a.
presupune că Dumnezeu l-a chemat pe Celălalt Milian în
eternitate ca să-l scutească, să-l apere de nişte nenorociri
viitoare. Să presupunem că zilele Celuilalt Milian ar fi fost de
80 de ani şi Dumnezeu văzând în viitor, văzând cum se va
desfăşura viaţa Celuilalt Milian, l-a chemat El la 20 de ani, în

99
. Nicolae Istoc
¸ .
loc de 80 de ani, tocmai ca să-l ia curat, neîntinat şi tocmai ca
să evite păcatul care-l pândea conform vieţii terestre omeneşti.
Dar în acest caz, ajungem la concluzia că Dumnezeu nu
ar mai fi putut controla anii rămaşi, ce i se dăduse conform
Bibliei Celuilalt Milian, deci ceva îi scapă lui Dumnezeu, ceva
merge fără legile lui Dumnezeu...
Pentru că din moment ce eşti nevoit să schimbi o
planificare; ori planificarea nu a fost bine întocmită, ori a
intervenit ceva din exterior, o forţă străină şi ostilă, mai
puternică decât planificarea ta şi care urmează să ţi-o dea peste
cap. Dar ştim că Dumnezeu are atribute absolute; omniprezent;
omnipotent etc. etc.
Iată iarăşi nişte întrebări fără răspuns. Însăşi expresia:
„Dumnezeu cunoaşte viitorul” – este greşită, întrucât ar
însemna că exista ceva independent de Dumnezeu şi care scapă
controlului său – Viitorul Expresia corectă (sau mai corectă), ar
fi: Viitorul se găseşte în Dumnezeu – Dumnezeu e viitorul!
Dumnezeu trăieşte în acelaşi timp, în cel puţin trei planuri:
Trecut – Prezent – Viitorul, sau poate mai corect spus, toate
aceste trei timpuri se găsesc în acelaşi timp în Dumnezeu.
Mergând mai departe cu raţionamentul pe firul acestei
ipoteze de la punctul f., s-ar părea că din legislaţiei şi
vocabularul omului ar trebui scoasă expresia: „Moarte prin
accident, neglijenţă”, etc. Din moment ce zilele omului sunt de
la bun început stabilitate, toate accidentele sau, mai precis,
toate decesele prin accidente trebuiesc puse în seama exclusivă
a lui Dumnezeu şi numai a Lui, omul fiind aici subiectul (sau
obiectul) pasiv care suportă planificarea. Dar să nu uităm că la
majoritatea accidentelor concură cel puţin două persoane: cel
care e accidentat şi cel din culpa căruia s-a produs accidentul.
Dar acesta din urmă, este unealta lui Dumnezeu ca să-şi aducă
la îndeplinirea planificarea sa faţă de cel accidentat. Asta ar
însemna că în faţa justiţiei (fie civile, fie divine), cel din culpa
căruia s-a produs accidentul să nu fie responsabil!...

100
. La Mosata
¸ .
Ştim că cele mai tragice accidente sunt cele care se
soldează cu pierderi de vieţii omeneşti, viaţa este de neânlocuit,
pentru că nu se mai poate repeta, nu se mai poate reface, nu se
mai poate aduce înapoi, e pierdută pentru totdeauna.
Să ne amintim şi în acelaşi timp să ne imaginăm câte
accidente se întâmplă zilnic pe glob; accidente feroviare,
rutiere, navale, aeriane, etc. casnice, de producţie, cât de
groaznice sunt ele, explozii, etc.etc. Să închidem ochii pentru o
clipă şi să ne imaginăm şi vom simţi imediat nevoia să-i
redeschidem şi să ne sistăm imaginaţia pentru că ne doare
groaznic capul şi s-ar putea să exploadăm noi înşine...
Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu le-a
planificat pe toate, sau în orice caz toate s-au întâmplat
conform voii lui, în cadrul voii sale s-au produs toate, sau în
orice caz, el ar fi putut să le oprească şi n-a făcut-o, vom simţi
un gol în stomac, un sentiment de nimicnicie, de oroare şi de
spaimă, de neant şi neînţelegere, vom rămâne muţi de groază şi
vom începe să plângem neputincioşi şi vom murmura printre
lacrimi: „Doamne, de ce oare, de ce oare, Doamne?”
În cazul în care, Dumnezeu i-a rânduit încă înainte de a
se naşte fiecărui om zilele şi anii vieţii lui, se pune întrebarea;
cum rezolvă Dumnezeu timpul cât i-a îngăduit unui om pentru
pocăinţă, ca să poată fi mântuit?
Pentru că un om căruia i-au fost afectaţi 20 de ani, faţă
de omul căruia i-au fost afectaţi 80 de ani, ar putea obiecta;
„Doamne, dar de ce nu m-ai lăsat şi pe mine încă 60 de ani, să
mă maturizez complet, la 20 de ani încă nu mă trezisem din
visul nemuririi, nu mă convinsesem încă de faptul că sunt doar
un trecător, un călător pe acest pământ” etc.etc.
Desigur că s-ar putea obiecte aici că, Dumnezeu putea
implanta în individul de 20 de ani o sămânţă a credinţei mai
substanţială ca în cel de 80 de ani, căci: prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este
darul lui Dumnezeu (Efeseni 2;8).

101
. Nicolae Istoc
¸ .
Acest dar care este credinţa s-ar părea că ne duce la o
nouă inegalitate în ceea ce priveşte darurile ce sunt hărăzite
muritorilor de către Dumnezeu. Dar, Cât de nepătrunse mi se
par gândurile Tale Dumnezeule şi cât de mare este numărul lor
(Ps. 139;17). Într-adevăr, e singurul lucru pe care-l putem face;
să murmurăm aceste cuvinte împreună cu psalmistul.
Sau un alt murmur, tot de neputinţă, dar împreună cu
Eminescu: O, Sărmane! Ţii tu minte câte-n lume-ai auzit / Ce-ţi
trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? / Prea puţin. De ici de
colo de imagine-o fâşie, / Vreo umbră de gândire, ori un petec
de hârtie.
De ce a plecat Celălalt Milian în eternitate?
Când trecea Iisus a văzut un orb din naştere. Ucenicii
lui l-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta
sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: „N-a
păcătuit niciomul acesta, nici părinţii lui ci s-a născut aşa, ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9; 1-3).
După părerea noastră, sunt cele mai dure cuvinte pe
care le-a rostit Iisus Hristos, este una dintre cele mai dure
atitudini ale lui Iisus Hristos.
Credincioşii oneşti au fost izbiţi şi întristaţi de o altă
atitudine a lui Iisus: A doua zi, după ce a ioeşit din Betania,
Iisus a flămânzit. A zărit de departe un smochin, care avea
frunze şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat
d smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci încă nu era vremea
smochinelor. Atunci a luat cuvântul şi a zis şi a zis
smochinului: „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine
(Marcu 11;12-24). Şi evanghelistul Matei relatând acelaşi
blestem al smochinului, adaugă faţă de evanghelistul Marcu: Şi
pe dată smochinul s-a uscat. (Matei 21;19)
Ceea ce i-a întristat şi mai mult pe adoratorii lui Iisus
este faptul că s-ar părea că pe lângă duritate, Iisus a făcut şi o
nedreptate, întrucât Marcu precizează „căci nu era încă vremea
smochinelor”.

102
. La Mosata
¸ .
Într-adevăr, această precizare a lui Marcu ne întristează
şi pe noi. Iisus, care este icoana noastră nemuritoare a blândeţii
şi onestităţii, a toleranţei, este aici dur şi nedrept.
Clevetitorii şi adepţii violenţei citesc cu plăcere versetul
12 din capitolul 21 din Evanghelia după Matei: Iisus a intrat în
templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi
cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de
bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei.
Iisus a fost violent aici dar pe bună dreptate, chipul lui
blând şi luminos s-a întunecat de mânie, ceea ce strecoară în
sufletele noastre o undă de tristeţe, seninătatea sa
dumnezeiască s-a umbrit aici şi ne strecoară în inimi un fior de
teamă faţă de Iisus, de Iisus care e fratele nostru cel mai bun,
sufletele noastre sunt strivite de durere şi îndoială.
Un mare scriitor francez, care-şi iubea foarte mult
mama şi avea un cult deosebit pentru ea, dar îl iubea şi-l adora
în acelaşi timp şi pe Iisus, citea cu inima grea versetele 19-21
din capitolul 8 al Evangheliei după Matei: Mama şi fraţii lui
Iisus au venit la El, dar nu puteau să-i vorbească din pricina
norodului. Cineva i-a spus; „Mama ta şi fraţii Tăi stau afară şi
vor să te vadă”. Dar El, drept răspuns, a zis: „Mama mea şi
fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l
îndeplinesc”.
După câte ştim acestea sunt singurele atitudini dure ale
Mântuitorului nostru. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne face pe
noi să suferim cel mai mult: „N-a păcătuit niciomul acesta nici
părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui
Dumnezeu”.
De ce a plecat Celălalt Milian în eternitate?
Ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Doamne,
Dumnezeule, când vom înţelege ceva din lucrările tale, din
slava ta? Ce-i omul, Doamne şi de ce l-ai creat? Oare vom
înţelege vreodată ceva? Când vom înţelege? Ce trebuie să
înţelegem? Cum trebuie să înţelegem?

103
. Nicolae Istoc
¸ .
Doamne, ajută-ne!
De ce a plecat Celălalt Milian în eternitate?
„Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis:
„Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără
princepere? Incinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb
şi tu să Mă înveţi. Unde erai când am întemeiat pământul?
Spune dacă ai pricepere.” (Iov 38;1-4)
„Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din
pântecele mamei ei?” (Iov 38;8).
„De când eşti ai poruncit dimineţei? Ai arătat zorilor
locul lor?” (Iov 38;2).
„Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai
plimbat tu prin fundurile adâncului? Ţi s-au deschis porţile
morţii? (Iov 38;19).
„Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu
cămările grindinei?” (Iov 38;22).
De ce a plecat Celălalt Milian în eternitate?
„Astfel El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine
vrea. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine
poate sta împotriva voiei Lui? Dar, mai degrabă, cine eşti tu
omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva
vasul de lut va zice olarului de ce l-a făcut; „Pentru ce m-ai
făcut aşa? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ce din aceeaşi
frământătură de lut să facă un vas pentru întrebuinţare de
cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocoară? (Romani
9; 19-21).
Ce-i omul, Doamne şi de ce l-ai creat? De ce l-ai creat
Doamne, Dumnezeule? De ce oare?
De ce a plecat Celălalt Milian în eternitate?
– Miliane! Miliane! ...
– Da. Doamne...
– Inima ta sângerează de îndoială şi nu pentru că ai vrea
să mergi pe două drumuri deodată, nu eşti tu omul acela, tu

104
. La Mosata
¸ .
mergi pe un singur drum şi până la capăt, până în pânzele albe,
ca şi cu Celălalt Milian al tău.
Dar, am iubit iubirea ta pentru Celălalt Milian al tău,
care de fapt nu era al tău, ci al meu, Miliane, al meu şi ţil-am
împrumutat 20 de ani, 7 luni şi 20 de zile, şi ce ani au fost, şi ce
copil ţi-am dat... Nu-mi mulţumeşti pentru El? Mulţumeşte-mi
în genunchi pentru Milianul tău, din toată inima ta, din tot
sufetul tău zdrobit, mulţumeşte-mi!...
Cât de mult îi plăcea Milianului nostru zăpada, când era
mic, era în stare să te pună santinelă (iar tu erai în stare s-o
faci), ca să păzeşti zăpada până dimineaţa, ca s-o n-o calce
nimeni, ca să n-o murdărească nimeni, să fie dimineaţa fără
nicio urmă, intactă, imaculată, albă, (zăpada lui) ca sufetul lui
tremurând de emoţie la geam, privind cum ninge...
Împacăt-te cu mine, Miliane, şi în sufetul tău se va
aşeza pacea mea care va fi albă, albă şi suavă ca fulgii aceia de
nea, pe care-i privea Milianul nostru de la geam în scânteierea
stelelor. Împacă-te cu tine, vino la mine, de ce eziţi atâta?
Tu, de fapt eşti al meu, încă de la începutul
începuturilor, dar tu nu ştii lucrul acesta, vrei să cercetezi, vrei
să te convingi, vrei să mă negi, dar tu de fapt, mă cauţi pe Mine
fără să-ţi dai seama...
Iubirea ta pentru Milianul tău, pentru Milianul nostru...
Când prietenul tău Yoyo, ţi-a spus să mai serviţi ceva,
că doar mai aveai bani şi că poţi să-i cumperi Milianului tău o
jucărie mai ieftină, de tablă, că şi aşa e mic şi nu ştie să le
deosebească, ce indignat a fost refuzul tău: „Cum, să-mi înşel
copilul?” Şi cât de amuzat a râs prietenul tău.” Ce nebun eşti
Miliane! Ce nebun!” Nu vrei să umblii cu lucruri de tablă, cu
lucruri ieftine, vrei lucruri şi sentimente adevărate, vrei un
Dumnezeu adevărat.
Mă întrebi ce-i omul în faţa mea şi de ce l-am creat?
Dar pentru voi oamenii, ce-i omul? Ce-i un om pentru un oraş,
ce-i un om pentru o ţară şi ce-i un om pentru întreaga plantă?

105
. Nicolae Istoc
¸ .
Voi ucideţi, cu toate că v-am interzis-o, voi care nu puteţi da
viaţă, luaţi viaţă, voi ucideţi, voi care nu puteţi da niciun fel de
viaţă, luaţi viaţa...
Da, Miliane, eu pot face, cum ai zis tu, ca în momentul
ăsta să intre pe uşa ta, în apartamentul tău şi al Sofiei, să intre
Milianul tău, Milianul nostru şi să-ţi zică: „Ciao, Miliane!
Ciao, Sofia, puneţi ceva de mâncare”. Pot face chiar mai mult;
la dimineaţă să-l scoli pe Milianul tău cel mic din pat, ca să-l
duci la cămin şi el să-ţi zică, frecându-se la ochişori: „De ce
m-ai lăsat să dorm atâta, Rhesus?”, iar din memoria ta să şterg
ziua de 20 August, să dau timpul înapoi... timpul înapoi...
timpul înapoi...
Milianul tău e la mine şi căutându-l pe el, mă vei găsi
pe Mine. Vei găsi pacea, liniştea, siguranţa, certitudinea ce ţi-o
dădea prezenţa lui, simpla lui prezenţă, o simplă bătaie pe
umăr, o privire, o mângâiere prin părul lui negru şi creţ, serul
pe care-l respirai împreună cu el, dar tu ai fi fost capabil să
respiri bioxidul de carbon pe care-l expira el şi asta numai că
era de la el, de la Milianul tău, de la Milianul nostru... Cum l-ai
iubit pe Milianul tău, vei putea să mă iubeşti şi pe Mine?
De ce a plecat Milianul tău în Eternitate?
Vrei să ştii cu adevărat asta, Miliane? Crezi că ai putea
înţelege? La ce ţi-ar folosi dacă ai şti? Milianul tău e la Mine,
VINO LA EL!
Grăbeşte-te!
Şi nu ştiţi ce va aduce ziue de mâine! Căci ce este viaţa
voastră? Nu sunteţi decât un abur; care se arată puţintel şi
apoi piere. (Iacov 4;14)
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă
vedeau; şi în carte a Ta erau scrise toate zilele care-mi erau
rânduite, mai înaintea de a fi fost vreuna din ele.
Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: Eu sunt
pământ şi cenuşă, şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut

106
. La Mosata
¸ .
oase goale şi am zis: „Oare cine este, împăratul sau ostaşul,
bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”
Eu sunt pământ şi cenuşă!

107
Partea a VI-a
 „Aşa cum există o faţă nevăzută a
lunii, pe care muritorii n-o văd niciodată, aşa
există şi o faţă nevăzută (ascunsă), a oricărui
om, pe care nici chiar el însuşi n-o vede
niciodată”.
Nicolae Iştoc
. Nicolae Istoc
¸ .

-1-

– Dar haideţi să ne grăbim că se înorează şi şi vine

furtuna!
– Ce furtună?
– Furtuna ce se va abate peste capul lui Milian şi capul
Sofiei sale.
– Iarăşi? O altă furtună?! Mai moare cineva?!
– Da. Dar de da ta asta va fi altfel, un altfel de moarte.
Şi nu ştiu, nici cine va muri prima dată şi nici cine va suferi
mai mult; Sofia sau Milian?!
– Dar, haideţi să ne grăbim căci se înourează şi vine
furtuna; VINE UNGUROAICA!
– Şi să vă mai spun ceva; „Orice femeie are două feţe”.
Unguroaica are patru feţe; una înspre Apus (Vest); una înspre
Răsărit (Est); una înspre muncă şi gospodărie şi una înspre o
viaţă de huzur şi lux, care pentru ea, înseamnă tot muncă, dar
ce muncă?...
– Săriţi în lături! Vine Unguroaica! Dacă nu cumva a şi
venit pe nesimţite. Şi poate prima victimă vei fi chiar tu!
– Feriţi-vă! Vine Unguroaica! Vine furtuna şi tot ce
aduce ea.
– Ascundeţi-vă şi în gaură de şarpe, numai să nu daţi
ochi cu ea, numai să nu ajungeţi faţă-n faţă cu ea.
– Feriţi-vă de ea!
– Vine Unguroaica!

112
. La Mosata
¸ .

-2-

Trecea pe uliţă, la colţul unde stătea una din aceste

străine,
Şi a apucat pe calea care ducea spre locuinţa ei.
Era în amurg, seara,
În noaptea neagră şi întunecoasă,
Şi iată că, i-a alergat înainte o femeie
Îmbrăcată ca o curvă şi cu inima şireată.
Era bună de gură şi fără astâmpăr;
Picioarele nu-i puteau sta acasă:
Când în uliţă, când în pieţe,
Pe la toate colţurile stătea la pândă.
Ea l-a îmbrăţişat şi sărutat,
Şi cu o faţă fără ruşine i-a zis:
„Eram datoare cu o jertfă de mulţumire,
Azi mi-am îndeplinit juruinţele.
De aceea ţi-am ieşit înainte,
Să te caut, şi te-am şi găsit.
Mi-am împodobit patul cu învelitori,
Cu aşternut de pânzeturi din Egipt;
mi-am stropit aşternutul
cu smirnă, aloe şi scorţişoară.
Vino, să ne îmbătăm de dragoste
Până dimineaţă,
Să ne desfătăm cu desmierdări!
Căci bărbatul meu nu este acasă,
A plecat într-o călătorie lungă,
A luat cu el sacul cu bani,
Şi nu se va întoarce acasă decât la luna nouă”.
Tot vorbindu-i, ea l-a ademenit,
Şi l-a atras cu buzele ei ademenitoare.
Deodată a început să meargă după ea,

113
. Nicolae Istoc
¸ .
Ca boul care se duce la măcelărie,
Ca un cerb ce aleargă spre cursă,
Ca pasărea care dă buzna în laţ,
Fără să ştie că o va costa viaţa,
Până ce săgeata îi străpunge ficatul!
(Proverbele (Pildele) lui Solomon 7:8-23)

– Nu, nu ne mai citi din Biblie, povesteşte-ne de Milian

şi Unguroaica lui.
– Păi, asta şi fac, vă povestesc despre Unguroaică, dar
nu-i a lui Milian, ci a aceluia ce poate să o aibă. Asta fac, vă
povestesc despre Unguroaică, vorba lui Eminescu:
Abia un braţ pe gât i-a pus,
Şi ea l-a prins în braţă.
Aşa a fost şi cu Milian Andriş şi cu Unguroaica. El a
chemat-o în biroul lui (căci Milian Andriş ajunsese Şeful
Oficiului de Pensii pentru Agricultori din judeţul respectiv, iar
Unguroaica era funcţionară în acel Oficiu. Îl aştepta acolo), şi a
mângâiat-o uşor cu dosul palmei pe faţă, fără nicio intenţie şi
ea l-a prins în braţă şi l-a sărutat. I s-a dat toată... Iar el s-a
cutremurat şi înfiorat şi a pătruns-o...
În orice caz, cam aşa a început totul între ei, ceea ce la
început părea o simplă aventură între şef şi subalternă, s-a
transformat în ceva, ce încă nu ştiu cum s-o denumesc, dar în
ceva care a durat 12 ani de zile.
La un moment dat, Unguroaica i-a spus: „Miliane, nu
te-am căutat, nu m-ai căutat, Dumnezeu mi te-a scos în cale”.
Au fost multe şi mărunte, cum se zice, căci a ţinut 12
ani. Dar eu, nu mă pricep în a vă povesti (de aceea am citat
Biblia şi pe Eminescu), plus că sunt de principiu că „Dacă a
fost inventată roata, ce rost are s-o mai inventăm o dată”; adică,
cine poate povesti mai bine ca Biblia sau Eminescu?
Vreţi amănunte! Vreţi să ştiţi de câte ori şi cum i s-a
dat! De câte ori i se putea da, dacă erau colegi de serviciu şi

114
. La Mosata
¸ .
stăteau zilnic împreună cel puţin 8 ore? Cum i se dădea?
Doamne... Ca o tânără care voia tot şi făcea tot, inclusiv
„munca lui Onan” cu gura şi o făcea ca lumea... şi lui îi plăcea,
dorea... încât, într-o zi Milian a privit-o neobservat şi a rămas
cu un fel de semnul întrebării. Ea s-a prins imediat şi s-a grăbit
să-i spună:
– Nu sunt curvă, Miliane!
– Nu eşti curvă, dar ai sânge de curvă în tine, i-a
reproşat el, neştiind ce zice:
Căci buzele femeii străine strecoară miere,
Şi cerul gurii ei este mai lunecos decât undelemnul
(Proverbele Pildele lui Solomon 5;3)

Aşa a fost şi cu Milian şi Unguroaica:

Şi pentru ce fiule, ai fi îndrăgostit de o străină,
Şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?
(Proverbele – Pildele lui Solomon 5120)

Da, Miliam a îmbrăţişat-o şi a reîmbrăţişat-o pe

Unguroaică timp de 12 ani de zile.
Depărtează-te de drumul care duce la ea,
Şi nu te apropia de uşa casei ei,
Ca nu cumva să-ţi dai vlaga ta,
Şi unui om fără milă anii tăi;
Dar Milian Andriş, nu numai că nu s-a depărtat de
drumul care ducea la casa ei (ci i-a cumpărat şi casă), şi i-a dat
vlaga lui timp de 12 ani de zile... Şi asta, chiar şi atunci când n-
au mai fost colegi de serviciu...
– Hai, nu ne mai chinui atâta! Spune-ne cum s-a
terminat!
– Ce să se termine?
– „Idila” dintre Milian şi Unguroaică!
– Ce idilă? Cine v-a spus că a fost o idilă?
Tu crezi că a fost iubire adevărată?

115
. Nicolae Istoc
¸ .
Eu cred că a fost o scurtă nebunie.
Dar „nebunia asta scurtă”, la Milian Andriş a ţinut 12
ani de zile, bătuţi pe muchie.

116
. La Mosata
¸ .

-3-

Intercalarea a IV-a
Nota lui Milian Andriş la această întercalare: „Şi
această intercalare este originală şi-i scrisă de un om care mi-a
fost coleg de şcoală, de cartier şi de serviciu, dar care a dorit să
rămână anonim. Iată, intercalarea, aşa cum a scris-o el:
„Îmi aduc aminte de tatăl meu şi de mama mea că au
rămas fără mamă, unul la vârsta de 12 ani şi respectiv la vârsta
de 15 ani.
Deci au dus o viaţă grea şi frământată de mari lipsuri şi
nevoi, determinaţi fiind să lucreze de tineri, pot să spun de
copiii. La vârsta d 12 ani tata a fost nevoit să lucreze ca şi
slugă, pe urmă când a fost fecior s-a dus în Ungaria să lucreze
tot ca slugă în agricultură, unde s-a dus şi mama mea,
cunoscându-se acolo. Apoi, s-au căsătorit prin anii 1940. Au
avut împreună trei copiii, toţi băieţi; 1942-1945-1947: Nelu,
Sandu şi Mitru.
Desigur, tata în această perioadă (perioada războiului),
a fost luat în armată şi pe front. Îmi aduc aminte cum ne
povestea viaţa grea dusă în 1950, casa în care am copilărit şi
trăit până la vârsta de 33 de ani, când m-am căsătorit.
Cu toate aceste mari greutăţi pe care le-au avut părinţii
mei, m-au crescut şi educat pe mine şi fraţii mei în spirit de
dreptate, cinste, cu îndrumări la muncă corectă şi cinstită, aşa
cum i-a caracterizat şi pe ei întreaga viaţă. Tata a lucrat la CFR,
iar mama ca angajată în diverse locuri ca femeie de serviciu.
Deci la întrebarea: ce crezi că ai moştenit de la părinţi –
pot spune că toate aceste calităţi (pentru că şi sărăcia şi nevoile
şi lipsurile îl pot forma pe om în spirit şi concepţie despre
viaţă, mai bine decât bogăţia), pot spune că dacă părinţii noştri

117
. Nicolae Istoc
¸ .
nu aveau bani să ne dea ca să ne cumpărăm jucării, le-am
construit singuri cu uneltele pe care le aveam în casă.
După părerea mea, familiile numeroase, cu mulţi copiii,
formează caractere adevărate pentru viaţă. S-a dovedit acesta în
nenumărate cazuri din întreaga societate şi în întreaga lume.
Am spus mai înainte că părinţii mei şi-au construit
singuri casa, făcând singuri cârpici (vaioagele), cu mâinile lor,
apoi şi-au cumpărat lemnăria şi ţiglele, apoi au lipit tot cu
chirpici, timp de 2-3 ani i-a ţinut construcţia.
Toate aceste exemple şi învăţăminte, nevoi laolaltă cu
marea lor ambiţie m-au format şi pe mine în acest mod.
Primele mele amintiri din copilărie sunt evident, felul în
care mă jucam cu celuilalţi copii şi cu fraţii mei.
Îmi aduc aminte cum în preajma sărbătorulor de iarnă
făceam mari pregătiri de colinde. Mi-am construit singur steaua
cu care mergeam la colindat de Crăciun şi cu pluguşorul de
Anul Nou, pe străzile din cartier împreună cu prietenii.
Deci, făcându-mi singur jucăriile, m-am format practic,
lucru care m-a ajutat mult în activităţile mele de mai târziu.
La vârsta de 7 ani am intrat în clasa I la Şcoala
Generală din cartier (Ioşia), unde l-am avut coleg pe Milian
Andriş, pot să spun printre altele că el învăţa mai bine ca mine
şi îmi aduc aminte că el m-a ambiţionat şi pe mine cu
învăţătura şi că ce bine-i să cunoşti.
Apoi, după ce am terminat 7 clase elementare am fost
înscris la o şcoală profesională de meserii unde am învăţat
meseria de lăcătuş mecanic montator, meserie care m-a format
în spiritul de perfecţiune şi lucru bine făcut.
După ce am început lucrul la o unitate din „Electro-
Metal” Oradea, unde confecţionam aparate electrice-auto, l-am
reântâlnit aici pe Milian Andriş, unde am lucrat împreună
aproximativ 2 ani.
Lucrând împreună, depănam amintiri, concepţii despre
viaţă, literatură, dragoste, cultură, filme – analizând noi

118
. La Mosata
¸ .
caractere pe care încercam să le urmăm, ca să ne conducă în
viaţă. Pe urmă, ne-am înscris amândoi la liceu – curs fără
frecvenţă – unde eu am făcut numai clasa a IX-a şi a X-a.
Apoi, am lucrat tot la „Electro-Metal” ca şi sculier-
matriţer, timp de 13 ani. Meserie de mare precizie, lucru care
îmi plăcea foarte mult. Atunci am învăţat că în viaţă este foarte
important să faci ceea ce-ţi place.
La vârsta de 29 de ani am obţinut cea mai mare
categorie de calificare care mi-a dat dreptul să ocup postul de
tehnician-proiectant principal.
Am proiectat apoi scule şi matriţe timp de 30 de ani,
specializându-ma foarte bine în această profesie, dându-le
sprijin şi sugestii şi celorlalţi colegi cu care am lucrat.
Despre prima iubire, pot să spun că am cunoscut o fată
– Maria – la un cinematograf, după care m-am îndrăgostit de ea
şi pot să spun că ea a fost prima mea iubire cu adevărat (pentru
că se poate spune pe care nu o uiţi este una adevărată).
Dar din păcate, am simţit mai târziu că această iubire
era doar una unilaterală, am simţit cu dezamăgire că numai eu
o iubeam, ea nu.
Am spus mai înainte că m-am căsătorit la 33 de ani.
Până atunci, am avut mai multe prietene, până când am
întâlnit-o pe actuala mea soţie, cu care m-am căsătorit la vârsta
de 33 de ani.
Una şi cea mai mare suferinţă a fost faptul că am avut o
fetiţă care a murit la naştere, strangulatăcu cordonul ombilicial.
Pot să spun că această pierdere m-a marcat destul de mult timp.
Apoi, am avut un băiat, care acum de 27 de ani şi care
este destul de ascultptor şi muncitor. Pot să spun că nu a
îmbrăţişat viciile fumatului sau a băutirii, lucru de care sunt
mulţumit. A terminat o facultate de Geografia Mediului.
Despre credinţa şi filosofia mea de viaţă pot să spun,
acum când am devenit o dată cu vârsta mai înţelept (dar nu mai
deştept), că în viaţă trebuie să fii cumpătat în toate. Să faci în

119
. Nicolae Istoc
¸ .
viaţă numai ce îţi place să faci, că atunci o să ai satisfacţia că ai
făcut bine.
Dacă e să mă caracterizez pe mine, pot să spun că sunt
o fire emotivă în general, dar totodată şi ambiţioasă, pun mare
accent pe lucrurile bine făcute şi care sunt şi greu de făcut.
În general, mă consider un om corect cu toate că în
tinereţea mea au fost şi destule vicii, pe care, acum îmi dau
seama, că dacă eram mai înţelept, le-aş fi putut evita.
Filosofia mea de viaţă este destul de simplă: în viaţă
trebuie să sădeşti un pom, să construieşti o casă şi să ai şi
urmaşi. Dacă aceste principii le faci cât mai bine, atunci ai
trecut prin viaţă cu demnitate.
Deasemenea, nu trebuie să uiţi nicio clipă de cele zece
porucni lăsate de Dumnezeu pentru noi pământenii.
Din păcate, mulţi dintre noi uită de ele şi dacă e sus-
pus, sau în scara de jos a societăţii, şi dacă e şcolit, sau mai
puţin şcolit.
Dacă respecţi cele zece porunci lăsate de Dumnezeu,
atunci poţi să spui că ai trecut prin viaţă cu demnitate.
În timpul revoluţiei din ’89, eram la serviciu. Pentru
mine, revoluţia română a fost o revoltă populară întărită de
evenimentele din celelalte ţări foste comuniste. Ceea ce s-a
întâmplat era previzibil încă cu ceva timp înaintea revoluţiei.
După părerea mea, revoluţia trebuia să se fi produs cu
40 de ani în urmă.
După părerea mea, poporul nostru era mai bine pregătit
la a fructifica valorile democratice.
Spun asta pentru că timp de 40 de ani regimul comunist
ne-a îndoctrina atât de tare, încât acum nu ştim să preţuim
avantajele democraţiei capitaliste. Silviu Brucan spunea la acea
vreme, la ceva vreme de 20 de ani. Eu spun că trebuie mult mai
mult, poate generaţiile viitoare, sau poate nici atunci.

120
. La Mosata
¸ .
Atunci, trebuie să vină revoluţia, în urmă cu 40 de ani,
atunci şcoala era şcoala şi societatea în general era condusă
după principii mai democratice.
Deci, dacă pactul de după război ne-ar fi fost favorabil,
adică intram în rândul ţărilor capitaliste (Germania – Franţa –
Italia) etc. poate că eram şi noi o altă Grecie, Spanie sau
Austrie. Nu în sfera de influenţă Leninist-Stalinistă.
Îmi aduc aminte, printre altele, de faptul că fraţii mei au
fost într-o excursie în URSS – şi erau destul de mândri că au
vizitat mormântul lui Lenin, lucru care pe mine m-a indignat
foarte tare, eu nefiind membru PCR. În concluzie, vreau să
spun că eu şi tatăl meu am urât comunismul.
Comunismul, o spun de câte ori am ocazia, mi-a furat
40 de ani din viaţa mea, în sensul că dacă trăiam în această
perioadă în una din ţările mai sus amintite, mă realizam cu
profesionalismul meu, mult mai bine în plan economic.
Despre Naţia Română, eu personal nu am o părere prea
bună, pot spune că de multe ori mi-a ruşine că sunt român.
Părerea mea despre Niaţia Română, e că e un popor de
Iaşi. (40 de ani cei care au avut armele pe mână nu au ştiut să le
folosească scăpândune de cei doi tirani), de frică, de teama de
a-şi pierde privilegiile.
Mai pot spune, că, cu cât căutăm mai mult despre
unitate, suntem tot mai dezbinaţi. Avem într-adevăr şi valori,
dar din păcate sunt prea puţine. Excelăm în deşteptăciune şi în
prostie.
Pasiunea mea, hobiul meu: sportul, am făcut sport
aproape de când mă ştiu: haltere; gimnastică, şi acum la
bătrâneţe; culturism. Pot să spun că nu trece o zi fără să fac
mişcare.
Dacă cred în viaţă de dincolo de moarte? Da, cred în
viaţă de după moarte, în reâncarnare. Nu sunt meşter la vorbe,
de aceea nu ştiu să explic prin cuvinte acest fenomen, dar în
sinea mea îl simt şi nu ştiu să-l redau în cuvinte.

121
. Nicolae Istoc
¸ .
Da, cred în destin, cred că dacă e să se întâmple ceva
atunci cu siguranţă se va întâmpla.
Rolul femeii în viaţa mea; centrul existenţei mele. Aşa
cum Soarele este centrul sistemului solar, aşa şi femeia, după
părerea mea, este centrul existenţei omenirii pe pământ.
Dragă Milian, după cum vezi nu mă pricep la vorba sau
expicaţii detailate, te las pe tine pentru că tu eşti meşterul
cuvintelor. Eu sunt meşter la metale. Ele nu ştiu să vorbească,
dar dacă sunt bine aranjate, atunci ele vorbesc despre cel ce
le-a aranjat şi de bine şi de rău.
Îmi aduc aminte de perioada când lucram împreună,
cum îţi spuneam eu ţie: „Tehnica se răzbună pe neştiutori!”
Erai un mare antitalent la meseriile cu metale, dar în schimb, te
remarcai în literatură, încă de la acea vârstă de 20 de ani.
Aşa că, în continuare te las pe tine să faci mai departe
ceea ce ai început încă din tinereţe. Eu nu mă pricep prea bine,
aşa că dezvoltă tu puţinele mele idei şi puţinele mele cuvinte”.

122
. La Mosata
¸ .

-4-

– Ştiu că o să-mi puneţi toţi aceeaşi întrebarea: Sofia a

aflat?
– Da, a aflat.
– Cum?
– Ei, cum? Cum află orice soţie iubitoare, cum află
orice femeie săracă a cărei singură bogăţie e căsnicia.
Milian Andriş a zis mai târziu – după ce „prăpastia”
celor 12 ani trecuse: „Nu-mi pare rău că am înşelat-o pe Sofia
cu Unguroaica, ci-mi pare rău că a aflat Sofia şi am făcut-o să
sufere inutil, căci tot pe ea o iubeam”.
Dar pe mine mă frământă altceva, şi anume: Cum a
putut face Milian aşa ceva?
Ar fi mai multe explicaţii, printre care şi aceea că
Milian Andriş, nu-şi revenise încă după pierdere fiului său (şi
nici nu-şi va mai reveni niciodată, iar Unguroaica, care era
născută din acelaşi an cu fiul său, a ştiut să profite, să
exploateze momentul. Dar eu mai am, mai ştiu o explicaţie...
– Spune-ne-o!
– Vă mai amintiţi de Greta Bărzului? Drăguţa din
Moşata (căci în Moşata, nu se cunoaştea termenul de ibovnică,
sau amantă).
– Nu! Nu prea... N-aţi citit cu atenţie, sau n-am fost eu
în stare să vă emoţionez îndeajuns ca să ţineţi minte. Dar,
acum, nu mai contează...
– Greta Bărzului, drăguţa Culaii lui Andriş, a părăsit
Moşata. Dar, ştiţi de ce?
– Nu!
– Era grea, adică gravidă cu Culaia lui Andriş (şi ca să
nu-l încurce pe aceste, care între timp se însurase), şi ca să nu
ajungă de râsul satului a fugit la oraş. Aici, la oraş, a dat peste
un ungur care a „bătucit-o” bine, iar Gretei Bărzului îi plăcea

123
. Nicolae Istoc
¸ .
să fie „bătucită” şi a luat-o de nevastă. Şi Greta Bărzului a
născut o fată, fată care a devenit mama Unguroaicii...
– Deci, Unguroaica era...
– Însfârşit, aţi înţeles. Unguroaica era nepoată de soră
pentru Milian, nepoată de sânge. Şi sângele ăsta nu se lasă, nu-
ţi trebuie drog mai mare ca sângele...
De aici (probabil) sau şi de aici atracţia bolnăvicioasă
dintre cei doi; dintre Milian şi Unguroaică. Milian se culca cu
propria sa nepoată, cu fiica surorii sale...
Unchiul cu nepoata, sau tata cu fiica, căci Unguroaica
era născută din acelaşi an cu Celălalt Milian...
– M-ai luat de pe picioare – obişnuia să-i spună
Unguroaica lui Milian, în loc de „te iubesc”. „M-ai luat de pe
picioare”... şi lui Milian îi plăcea grozav expresia asta... „M-ai
luat de pe picioare”...
Acelaşi sânge fierbinte în amândoi: şi în Unguroaică şi
în Milian...
Aici, pentru mine se mai naşte o întrebare, sau mai bine
zis o dublă întrebare: Oare, Unguroaica îl iubea, oare Milian o
iubea? Mă întreb şi vă întreb, pentru că atunci când iubeşti, nu
mai ai timp să observi dacă şi celălalt te iubeşte, ba mai mult, îi
atribui şi ei dragostea ta, dragoste care-i pe calea de-a „ucide”,
de aceea o şi reverşi toată asupra ei îngropând-o când încă era
vie... Aşa s-ar fi putut întâmpla şi cu Milian şi Unguroaica;
numai unul dintre ei să iubească, dar care? Vorba lui
Minulescu: Dar balerina nu-l iubea.
Şi aici ar mai fi putut interveni ceva, şi anume: Milian
credea în reâncarnare şi ca un „nebun”, gândea că Celălalt
Milian (fiul său), voia să vină la el, să revină la el, să se
reîncarneze şi să fie din nou copilul lui, să-l aleagă tot pe el
(căci Sofia suferise o operaţie ginecologică şi nu mai putea
procrea), ci numai prin Unguroaică.

124
. La Mosata
¸ .
Cu alte cuvinte, Milian Andriş, nădăjduia că va putea
înşela şi el destinul, cum o făcuse taică-său, Culaia lui Andriş,
pe front, împuşcându-se singur în picior.

125
. Nicolae Istoc
¸ .

-5-

Chestiunea asta nu reâncarnarea, cu copilul, pentru

Milian Andriş a avut trei faze (fiecare fază durând câţiva ani de
zile):
Prima fază – Când Milian Andriş încă înnebunit de
durere după pierderea Celuilalt Milian, voia cu ardoare un copil
cu Unguroaica, dar acestea (cu toate că a rămas gravidă),
circumspectă, neavând încă încredere în Milian, a refuzat să
păstreze copilul, să nască copilul.
A doua fază – Unguroaica, dându-şi seama că Milian
era un om de caracter, a dorit să păstreze copilul, însă a refuzat
Milian, acesta între timp, mai trezindu-se şi dându-şi seama că
o iubeşte totuşi pe Sofia, a refuzat categoric.
A treia fază – Când amândoi; atât Milian, cât şi
Unguroaica erau hotărâţi să facă copilul, erau acum şi alte
condiţii, Unguroaica nu mai stătea într-o garsonieră, avea
apartament. Unguroaica i-a spus categoric:
– Dacă vrei copilul (era iar gravidă), te muţi la mine!
La care, Milian i-a răspuns tot atât de categoric:
– Niciodată!
Atunci, Unguroaica furioasă şi umilită în acelaşi timp,
i-a spus pe şleau:
– Deci, Sofia o are mai bună ca a mea?!
La care Milian i-a răspuns zăpăcit, dar hotărât:
– Nu ştiu, dar niciodată n-o s-o părăsesc pe Sofia!
Unguroaica s-a „strepezit”, şi-a dat capul pe spate şi i-a
spus mânioasă:
– Atunci, niciodată n-o să ai un copil cu mine!
Milian s-a ridicat (erau în apartamentul Unguroaicii) şi
a plecat. Unguroaicii nu-i venea să creadă, însă Milian a plecat.

126
. La Mosata
¸ .
Milian Andriş s-a ridicat şi a plecat la Sofia lui, la
mama copilului său, pe care n-o putea părăsi pentru nimic în
lume, nici chiar pentru Unguroaică.

127
. Nicolae Istoc
¸ .

-6-

Înainte de a purcede mai departe, trebuie să discutăm

un pic, mai pe îndelete despre concepţia lui Milian Andriş
despre reîncarnare:
Nu ştiu de unde luase Milian Andriş ideea că în
Reîncarnare ar fi nişte „contratimpuri tragice”.
Astfel, dacă reâcarnarea este adevărată, e posibil ca el
să nu se mai întâlnească niciodată cu Celălalt Milian.
– Când voi muri eu, îşi zicea adeseori, şi aş putea alerga
la el, el se va reâncarna şi nu va mai fi „acolo”. Când mă voi
reâncarna eu, ca să revin pe pământ şi să-l întâlnesc, el va fi
murit din nou şi va fi dincolo, şi tot aşa, şi tot aşa, la nesfârşit...
De acela, Milian Andriş voia să forţeze Dumnezeirea şi
să-l procreeze, să-l recreeze pe Celălalt Milian cu Unguroaica.
Să-şi forţeze destinul şi să-l mai facă o dată pe Celălalt Milian,
de data asta cu Unguroaica, dar tot Sofia să fie mama lui. Ceea
ce era un fel de „nebunie” şi Unguroaica i-a şi spus o dată,
chestiunea asta:
– Miliane, să nu crezi că dacă o să avem un copil
împreună, acesta va fi Celălalt Milian al tău, va fi şi copilul
meu!
Dar Milian Andriş n-a înţeles chestiunea asta niciodată,
sau a refuzat categoric să o înţeleagă şi asta s-a întâmplat şi mai
târziu, când a pierdut-o şi pe Sofia, el a refuzat categoric (poate
inconştient) că s-ar mai putea îndrăgosti de o altă femeie. De
aceea a şi spus la un moment dat:
– Dacă va mai fi vreodată o altă femeie în viaţa mea,
aceasta va trebui să se mulţumească cu ce a rămas de la Sofia.

128
. La Mosata
¸ .

-7-

Scrisorile lesbiene
Nota lui Milian Andriş la aceste scrisori:

Aceste scrisori au fost scrise de Milian Andriş, la circa

cinci luni, după ce-l înşelase şi-l părăsise pentru Neamţ.
Întrebarea mea este: aceste scrisori au fost vreodată expediate?
Eu, înclin să cred că nu, dar apoi vin şi mă întreb: de ce au fost
semnate Miliana şi nu Milian, desigur că să îndepărteze orice
bănuială a Neamţului, cu toate că pe Neamţ îl durea în cot, de
treaba asta, el profitând din plin de Unguroaică, fără ca aceasta
să-şi dea seama, decât foarte târziu. Ce au însemnat aceste
scrisori pentru Milian? Părerea mea e că nimic, în afară de o
terapie a durerii. A ştiut Sofia de ele? Răspuns categoric: NU!

Scrisoarea I-a

Draga mea,

Iată că au trecut cinci luni de când ne-am despărţit

(dar oare ne-am despărţit cu adevărat?), cinci luni de când nu
ne-am văzut şi se pare că putem totuşi trăi una fără alta. Dar
oare-i adevărat, putem trăi una fără alta, sau e numai o iluzie,
poate putem supravieţui una fără alta, dar nu trăi.
Îmi amintesc şi acum cât de crudă ai fost, cum plesneai
de un fel de plinătate debordantă pe care nu ţi-o puteai
stăpâni, cum străluceai de-o fericire pe care nu făceai niciun
efort să o ascunzi şi mi-ai spus totul în faţă, de la obraz; că mă
părăseşti. Pe mine, pe Miliana ta, pe cei 12 ani pe care-i
aveam împreună... S-o părăseşti pe Miliana ta, tu care i-ai

129
. Nicolae Istoc
¸ .
jurat credinţă până la moarte? Şi pentru cine? Pentru un
bărbat, pentru un străin, pentru un Neamţ!
Se zice că-n dragoste există o lege nescrisă: cine
părăseşte, va fi părăsit! Tu, vei fi la rândul tău părăsită.
Doamne, ce crudă ai fost atunci. Te-ai comportat ca un
om fără suflet ce-şi bate joc de un orb, descriindu-i cu un patos
plin de culoare splendoarea naturii pe care el n-o va putea
vedea niciodată. Aşa a fost strălucirea aceea a fericirii tale
pentru mine, eu eram oarbă, iar tu mă chinuiai, mă chinuiai cu
descrierile tale...
Doamne, cât de mult te-am urât, eu Miliana. Dar oare
te-am urât cu adevărat, sau ura acela era o pojghiţă fină de
ghiaţă ce acoperă uneori primăvara apele, dar în adâncuri se
simte şi se aude volbura şi bolborisitul undelor?
Îţi aminteşti cum ziceam că noi suntem suflete pereche?
Cu cine eşti acum suflet pereche; cu mine, sau cu el? Oare de
ce nu are sufletul sex, căci atunci eu aş avea cel mai mare sex
din lume, iar tu ai fi plină de el!
În tristeţea mea, m-am gândit că atât bărbatul, cât şi
femeia fac o mare confuzia între trei noţiuni care-i privesc
direct; sexualitate, amor şi dragoste. Pentru că sexualitatea
nu-i amor, iar amorul nu-i dragoste. El ce-ţi dă din acest trei?
Te-ai lăsat penetrată nu numai trupeşte ci şi sufleteşte,
iar eu ştiu că sufletul tău e ca o vrăbiuţă gingaşă care are
nevoie de trendeţe, dar animalul ăsta o să ţi-l zdrobească.
M-am gândit apoi că de cum ieşim pe stradă, în
oamenii întâlniţi nu-i vedem pe părinţii noştri, pe fraţii şi
surorile noastre, ci bărbatul vede în fiecare femeie o pradă, iar
femeia în fiecare bărbat o victimă. Însă tu eşti o pradă pentru
el, dar el nu-i victimă pentru tine.
Oare mai păstrezi cărţile mele, oare mai asculţi muzica
noastră: Edith Piaff, Aznavour, oare te mai gândeşti la iubita
ta Miliana, la cei 12 ani ai noştri, cum ne mângâiam una pe

130
. La Mosata
¸ .
alta, cum creşteam şi ne făceam femei, fără bărbat, tot una
pentru alta.
Îmi amintesc de sânii tăi încă de pe timpul când
începuseră să înmugurească şi cum la îndemnul tău i-am ajutat
să crească şi tu mi i-ai promis numai mie.
Oare tu înţelegi aceste rânduri cifrate, simbolice? Dacă
simţi nevoia, poţi să mă suni, a trecut interdicţia. La noapte,
vreau să te visez pe tine.

Cu sexualitate, cu amor şi cu dragoste:

- Miliana -

Scrisoarea a II-a

Dragostea mea

Dragostea mea... M-ai făcut să urăsc dragostea, eu

care eram nebună după dragoste, eu care iubeam nespus
demult dragostea, tu mi-ai făcut s-o urăsc şi de unde înainte
consideram că dragostea-i un fel de binecuvântare venită de la
Dumnezeu, cum o consideram că dragostea-i un fel de
bincuvântare venită de la Dumnezeu, acum o consider o boală,
o râie, un cancer, o sida...
Dragostea... Ce-i dragostea? Dragostea noastră la un
moment dat umplea toată lumea (Parisul, Madridul, Roma,
Lisabona, Budapesta, Bucureştiul etc.) era dragostea noastră
şi acum s-a ales praful de ea...
Aşa cum pentru un băutor toate fericirile din lume sunt
într-o sticlă cu băutură, aşa pentru mine, toate femeile din
lume erau în tine, în tine, numai în tine... Nu puteam să fac un
pas pe stradă fără să te văd pe tine, nu puteam privi o femeie,
căci în toate erai tu, nu aveam nevoie de lume, pentru că toate
lumea erai tu şi toată lumea era în tine!

131
. Nicolae Istoc
¸ .
Dar acum, dintr-o dată a apărut altceva, altcineva şi
lumea s-a schimbat, te pomeneşti că eşti intimă cu el, cum ai
fost cu mine! Dar ce înseamnă intimitate? Aerul, lumina, ochii,
buzele, carnaţia sau sufletul?
Te pomeneşti că faci acelaşi lucruri şi cu el, lucruri pe
care le făceai numai cu mine. Lucruri pe care ai jurat (şi ai
crezut), că o să le faci numai cu mine, acuma le faci şi cu el, cu
un străin.
Azi a început din nou să ningă, de fapt, e un fel de
lapoviţă, e rece, e iarnă, e frig şi mă gândesc la tine... Mă
gândesc că tu eşti frguroasă şi-mi pun problema dacă te-ai
îmbrăcat bine, dacă ai căldură în casă, dacă nu ţi-e frig, dacă
nu eşti bolnavă, dacă nu eşti singură în singurătatea ta.
Vezi, acum realizez, că de fapt eşti mai singură cu el,
decât ai fost de singură când erai cu mine. Şi de aici încolo, vei
fi mereu singură, dar în singurătatea ta mă vei putea căuta pe
mine, să-ţi deschizi sufletul ca să pot intra eu (dar oare nu sunt
tot timpul acolo?), fii liniştită, Miliana ta va fi toată viaţa cu
tine.
Îmi pare rău că mi-ai pângărit, între mine şi el, l-ai
ales pe el, iar pe mine ai vrut să mă ţii de rezervă. Dar pot fi eu
rezervă fata mea?
Apropos de fată, cu mine ai fost pe post de faţă, cu el
ştii pe ce post eşti? Gândeşte-te puţin, nu te amăgi singură şi
dacă ai curajul rosteşte cuvântul acela care exprimă
realitatea, adică pe ce fel de post eşti faţă de el.
Fumezi? Desigur că fumezi împreună cu el, fumaţi
amândoi, uitând că după plăcere, urmează durere.
Nu pot intra în plăcerea ta, căci am oroare de ea, dar
vreau să fiu în durerea ta, atunci când va veni, să mă găseşti
ascunsă acolo.
Nu uita că atunci când voi muri eu, vei muri şi tu puţin
odată cu mine!
– Miliana –

132
. La Mosata
¸ .

Scrisoarea a III-a

Scumpa mea Vrăbiuţă

Da, eşti o vrăbiuţă mititică, cu toate că eşti curajoasă şi

puternică, eşti o vrăbiuţă care are nevoie de ocrotire. Dar
acum, te-ai dat pe ghearele uliului (măcar de-ar fi un vultur!)
care o să-ţi sfâşie sufletul tău curat încet, încet ca şi vulturul
trimis de Zeus ca să ciugulească ficatul lui Prometeu.
Eram atât de tristă când m-ai părăsit (pentru că mi-ai
părăsit cu adevărat), atât de tristă şi totuşi în tristeţea mea
căutam să te dezvinovăţesc pe tine şi să mă învinovăţesc pe
mine. Cine-i vinovat? Mi-am zis. Şi-n tristeţea şi neputinţea
mea m-am gândit că cine mă jigneşte pe mine (şi tu m-ai
jignit), nu mă jigneşte pe mine, ci pe CREATORUL meu. Aşa
că: nimeni nu era nicio vină, tot aşa cum nimeni nu are niciun
merit!
De la o anumită vreme, vine timpul să păstrezi ceea ce
ai câştigat, pentru că dacă vrei să mai câştigi ceva în plus,
peste ceea ce ţi s-a dat e ca şi cum ai risipi ceea ce ţi s-a dat!
Aşa ai făcut tu. Ai pus pe tava lui cei 12 ani ai noştri
(unde eram şi eu), ca să-şi bată joc de ei, iar el nu ţi-a pus
nimic pe tavă, tava lui rămănând neatinsă (viaţa lui), căci în
acea tavă nu erai şi tu (şi nici nu vei fi niciodată), pe când în
tava ta, am fost noi amândouă.
– N-ai mâncat din „prăjitură” (îţi faci iluzii) dar el ţi-a
mâncat toată „prăjitura”, „prăjitura” în care eram şi eu,
„prăjitura” lui rămânând neatinsă, căci tu nu eşti în ea şi nici
nu vei fi niciodată.
El are familie şi va rămâne cu familia lui, tu n-ai
familie (eu, am fost familia ta), şi după ce uliul o să te
jumulească toată o să rămâi o vrăbiuţă golaşă, părăsită în
propriul ei cuib, cuib pe care l-ai dat la pângărit, tot uliului.

133
. Nicolae Istoc
¸ .
Căci în final, după ce o să trecă sexualitatea (nu te amăgi, că-i
dragoste) cu ce o să rămâi? Cu un gust amar, nici cel puţin cu
o aventură, căci nu el a fost aventura ta, ci tu eşti aventura lui.
Dar în eternitate, cu cine vei fi, cu Miliana ta, sau cu
el? Sau nu mai crezi în aşa ceva, şi-ţi trăieşti doar clipa
trupească, uitând complet de clipa sufletească, cu toate că
numai pe aceasta o ducem „dincolo”. Dar, probabil tu, nici nu
mai crezi în aşa ceva.
Dar tu, oare mai ai suflet? Ţi l-a penetrat uliul o dată
cu trupul, ţi-a penetrat şi sufletul şi m-ai pâmgărit şi pe mine,
căci eu eram ascunsă bine acolo, sau atunci când erai
penetrată, eu eram deja alungată şi aşa sunt salvată?
Scumpa mea vrăbiuţă, din zburătoare te-ai transformat
în târâtoare; zburai când erai cu mine, acum te târâşti pentru
că te-ai lăsat pradă balelor unui bărbat străin.
Oare ce mă doare mai tare? Că te-ai dat trupeşte, sau
că te-ai dat şi sufleteştie? Pe ce sunt mai geloasă; pe trupul
tău, sau pe sufletul tău?
Unde ţi-e sufletul ? Desigur, că i l-ai dat lui, i l-ai dat
trupului, iar trupul tău e al lui, n-ai mai păstrat nicio bucăţică
din el, ca să-l pot atinge şi eu fără să fiu pângărită, eu Miliana
ta!
Însă eu încă mai sper că o să lupţi să-ţi recuperezi
sufletul şi o să vii cu el la mine şi o să fii din nou vrăbiuţa mea
scumpă şi dragă.
– Miliana –

Scrisoarea a IV-a

Dragul meu suflet înşelat,

Da, asta eşti: un suflet înşelat! De fapt, două suflete

înşelate, căci şi eu am sufletul înşelat. În zilele astea, m-am

134
. La Mosata
¸ .
gândit la noi şi mi-am zis că nimeni nu te poate înşele mai
mult, decât te înşeli tu pe tine însuţi.
Suntem două înşelate, dar spre deosebire de mine, tu
te-ai înşelat de două ori: o dată când m-ai înşelat pe mine
(părăsindu-mă), şi a doua oară când te-ai înşelat pe tine însuţi,
crezând şi spunându-mi că o să mă iubeşti toată viaţa. Cred că
asta te doare cel mai tare; că nu te-ai putut ţine de cuvânt, că
nu m-ai iubit toată viaţa, că nu m-ai iubit până la capăt, că
acest „capăt” a venit prea repede.
Sunt femei care primesc bărbatul numai în pat şi nu şi
în suflet (TU, l-ai primit şi în suflet şi mâine-poimâine, n-o să
mai ai loc în propriul tău suflet de familia lui; nevastă, copii, ţi
s-a mai întâmplat). Sunt femei care primesc bărbatul în pat şi
apoi după ce îşi dă seama cu cine are de-a face, rămâne numai
la pat, fără să-l mai primească şi în suflet (nu-i cazul tău).
Sunt femei, care fără o gândire prealabilă, primesc
bărbatul în acelaşi timp şi-n pat şi-n suflet, sunt cele care vor
suferi cel mai mult şi din păcate, tu intri în categoria asta.
Majoritatea bărbaţilor căsătoriţi (cum e el), vor de la
femei numai patul, şi nu şi sufletul (nu au ce face cu el, i-ar
încurca, sufletul lor, cât îl au e la familie), trecutul care
prezumă viitorul, patul (adică TU), e doar o aventură, însă
numai pentru el nu şi pentru tine.
Majoritatea femeilor căsătorite vor de la un bărbat
străin tot numai patul, căci sufletul lor al familiei lor, cum tu
nu ai familie (sau, familia ta, am fost eu), te-ai dat toată; şi cu
patul şi cu sufletul.
În ambele cazuri, cei câştigaţi, sunt cei cu familie, ei nu
şi-au dat sufletul, ci numai patul, dar la urma-urmelor, nici
patul, căci nu el te-a primit în patul lui (şi nici n-o să te
primească niciodată, n-ai cum să încapi de nevastă-sa, de
copiii, de amintirile trăite împreună, nici chiar pe marginea
patului), tu vei rămâne o străină!

135
. Nicolae Istoc
¸ .
Aşa cum după act sexual, patul rămâne tot mototolit,
aşa rămâne şi sufletul femeii care s-a dat unui bărbat căsătorit
după ce el a plecat, căci va pleca, are familie, are trecut, iar
viitorul lui porneşte tot de la familie, prin familie. Femeia
care i s-a dat rămânând goală şi mototolită ca şi patul.
Dar probabil sunt femei, care vor să fie mototolite, să
se treacă cu tăvălugul peste ele. Oare, faci parte din categoria
asta? Dar, dacă patul după ce a fost mototolit, mai poate fi
aranjat şi să arate ca şi nou, sufletul niciodată.
Dacă nu e prea târziu, iaţi sufletul înapoi, poate o să-l
mai găseşti în patul în care ţi l-ai vândut, şi care, culmea, era
chiar patul tău şi nu al lui, el nu şi-a părăsit patul familiei, dar
tu ţi-ai făcut din propriul tău pat, un pat de bordel.
Dar să ne amintim că: niciodată nimeni nu te va putea
înşela, cum te înşeli tu pe tine însăţi!
Sunt dispusă ca oricând să te reprimesc în patul
sufletul meu, care nu te va putea înşela niciodată, pentru
simplu motiv că-i şi patul sufletului tău.
Nu te speria, n-o să-ţi mai scriu, e ultima scrisoare de
la Miliana ta.
– Miliana –

136
Partea a VII-a
 „Dacă va mai fi vreo femeie în viaţa
mea, aceasta va trebui să se mulţumească cu
firimiturile ce au rămas de la Sofia”.
Milian Andriş
. La Mosata
¸ .

-1-

Iar trecerea în cele veşnicie a Sofiei Andriş, s-a

întâmplat aşa:
Într-o sâmbătă de Octombrie (15), după ce fusese ziua
Celuilalt Milian (în 10 Octombrie), Sofia şi Milian Andriş s-au
dus la mormântul său să-l pregătească pentru iernă, i-a însoţit şi
un grădinar, Filip îl chema, cu care au plantat trei trandafiri,
înlocindu-i pe cei vechi, agăţători; „Nu ne mai putem urca după
ei ca să-i curăţim”, a spus Sofia, „am îmbătrânit”. Şi i-au
înlocuit cu trei trandafiri neagăţători, necurgători, cu Filip ăsta,
grădinarul, care se pricepea. I-au înlocuit pe cei agăţători cu
regret, căci erau o splendoare. S-au apucat de lucru şi au
trebăluit toată ziua, tot sâmbăta aceea, dar la sfârşit au fost
mulţumiţi amândoi. Putea veni iarna. „Patul copilului” era
pregătit.
S-au întors acasă obosiţi, dar satisfăcuţi, atât cât mai
încăpea pe ei, în situaţia lor.
Dimineaţa (era Duminică), Milian a strigat-o pe Sofia
din camera mică (căci de un timp, dormeau separat, ca să se
poată întoarce Sofia pe orice parte voia, căci era suferindă cu
inima), a strigat-o deci, pe Sofia să se scoale căci e Duminică şi
trebuie să meargă la Biserică ca să-l dea pe Celălalt Milian la
pomenire. Era numai era 8 şi cum Sofia nu i-a răspuns, Milian
şi-a zis: „o mai las să doarmă până la 9” Şi aşa a făcut, a aprins
veioza şi a început să citească în pat.
Pe la ora nouă a strigat-o din nou şi cum Sofia nu dădea
niciun semn că l-ar fi auzit, i-a trecut prin cap un gând
nebunesc şi a sărit din pat răsturnând tot; veioza, cărţile de pe
măsuţă şi a fugit la patul Sofiei, era însă prea târziu, Sofia
„plecase” în timpul somnului.
Deseori, îi spunea lui Milian: „Miliane! Nu vreau să
ajung povară pe capul nimănui!”

141
. Nicolae Istoc
¸ .
Şi uite că Dumnezeu o ascultase, a luat-o într-o
dimineaţă de Duminică, noaptea în somn, fără durere, fără să fi
zăcut nicio clipă la pat.
„Miliane! Nu vreau să ajung povară pe capul nimănui!”
Mai învârte o dată, Doamne, roata!

142
. La Mosata
¸ .

-2-

Stăpâne Doamne Preacurate, Ziditorule a toată

făptura, care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta
strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat şi ai zis:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” şi pe amândoi i-
ai arătat un trup, prin însoţire, ca pe cei care i-a însoţit
Dumnezeu, omul să nu-i despartă; caută din cer Preabunule
Părinte şi vezi jalea şi durerea ce au năpădit inima mea şi
sufletul meu ce se vede acum despărţit de fiinţa pe care Tu,
Doamne, mi-ai dat-o să-mi fie soţie şi sprijin în această viaţă.
Îndură-Te de mine, mult Milostive Doamne în acest ceas greu
pentru sufletul meu! Tu, Doamne Iisuse Hristoase,
mângâietorul celor întristaţii, Care ai fost vestit prin prorocu
Isaia că vei veni să tămăduieşti pe cei cu inima zdrobită, fii
mie mângâietor şi ascultă-mi glasul ce-l înalt cu credinţă către
Tine, rugânu-Te să-i ierţi, Preabunule Împărate, toate greşelile
pe care le-a săvârşit în această viaţă soţia mea, ori cu fapta,
ori cu cuvântul, ori cu gândul, cu ştiinţă ori cu neştiinţă.
Aşa Doamne, primeşte sufletul roabei Tale în lăcaşul
sfinţilor Tăi, întru împărăţia Ta cea veşnică, spre care
năzuieşte sufletul meu şi întru care se nădăjduieşte a se
învrednici la vremea când vei chema şi sufetul meu la Tine,
pentru că acolo sufletele noastre întâlnindu-se şi împreună
aflându-se, să laude şi să preamărească numele cel sfânt al
Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Niciodată n-o să-l pot ierta Dimnezeu, că mi-a luat
copilul în floarea vârstei (la 20 de ani, 7 luni şi 20 de zile), iar
soţia (pe Sofia), când ar mai fi avut de trăit zece-douăzeci de
ani.
– Milian Andriş –
Eu sunt pământ şi cenuşă.

143
. Nicolae Istoc
¸ .

-3-

„Hoţul neprins e negustor cinstit” şi „Minciuna care nu

poate fi demascată – e adevăr”.
– De ce ai început aşa?
– Pentru că aş vrea să vă vorbesc despre Sofia şi nu ştiu
cum s-o fac, de unde să încep şi unde să sfârşesc.
Vedeţi, aici mai este o problemă, şi anume: despre o
femeie harnică, normală, săritoare, amabilă, generoasă şi
zâmbitoare – căci aşa a fost Sofia – nimeni nu are de zis nimic,
trăieşte în anonimat, îşi duce crucea în tăcere.
Şi crucea femeii, dintotdeauna a fost mai grea ca cea a
bărbatului.
Dar despre o curvă vorbeşte toată lumea, e
arhicunoscută, e pe buzele tuturor şi poţi scrie despre ea nu
numai capitole întregi, ci chiar romane.
Este şi asta o ironie a universului uman.
„Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi tot pământul” – e
perceput de bază al omenirii, pe care ni-l dă Biblia sub forma
unei porunci Dumnezeieşti.
Dar, cum să te înmulţeşti cu curva, care de cele mai
multe ori vrea să rămână stearpă?
Însuşi Împăratul, vorbesc despre Împăratul Nepoleon,
ar fi spus că femeia care ar trebui cel mai mult onorată e femeia
fertilă.
E adevărat că cea mai iubită fiinţă din lume e mama,
dar tot ea e şi cea mai batjocorită.
Gândiţi-vă că cea mai grea înjurătură e înjurătura de
mamă. La înjurătura de mamă orice copil – oricât de moale ar
fi, de slab şi neputincios – ia foc şi sare la bătaie, iar adultul îţi
coace o răzbunare soră cu moartea.
Şi Sofia era mamă! Şi încă ce mamă, mamă de Zeu,
cum îi plăcea lui Milian s-o numească.

144
. La Mosata
¸ .
Şi încă ceva:
– Toate mamele sunt înşelate!
– De către cine?
– De amantele astea sterpe, cum stearpă a rămas şi
Unguroaica toată viaţa.
Trebuie să ai curaj ca să fii mamă. A fi mamă,
înseamnă pe undeva a te nega pe tine însuţi.
Sofia a avut curajul ăsta, iar Unguroaica nu!
Despre Sofia... Despre Sofia Andriş (născută Iştoc)...
Despre Sofia lui Milian Andriş...
– Ca fizic; avea un ten apropiat de cel creol (stătea o zi
la plajă şi era ca şi neagră), avea un păr şaten bogat, dar tuns
scurt, orice veşmânt îi venea bine, ştia să se îmbrace, ştia să
aleagă cu ce se îmbrace. Nu se farda, nu se dădea cu niciun fel
de cremă, nu se ruja. Era absolut naturală din cap până în
picioare şi semăna cu Claudia Cardinale. Citiţi poeziile de
dragoste ale lui Eminescu şi acolo o s-o găsiţi pe Sofia.
Sofia era neasemuit de frumoasă.
Dar o femeie, oricât de frumoasă ar fi se poate şi urâţi,
sau o poate urăţi bărbatul peste care dă...
Milian Andriş n-a urâţit-o pe Sofia, din contră, a
înfrumuseţat-o şi n-a putut-o urâţi nici tragedia ce i s-a
întâmplat cu Celălalt Milian. Să-ţi pierzi unicul copil, când era
gata crescut, „scos din penele rele”, cum se spune, cu armata
făcută! Vai, mie! Să-ţi îngropi propriul copil! Tăceţi!
– Mai spune-ne despre Sofia...
– Ce să vă mai spun? Voi nu înţelegeţi că şi eu am fost
îndrăgostit...
– De cine ai fost îndrăgostit?
– De Ea, de Sofia. Iar despre femeia de care eşti
îndrăgostit vorbeşti numai în şoaptă. Rugaţi-vă!
– Pentru cine să ne rugăm?

145
. Nicolae Istoc
¸ .
– Pentru Sofia! Pentru femeia de care am fost şi încă
mai sunt îndrăgostit Pentru Sofia!... Pentru Sofia aceea care nu
a fost niciodată a mea...

146
. La Mosata
¸ .

-4-

O să încerc, în cele ce urmează, în acest capitol, să vă

selectez câteva din însemnările lui Milian Andriş (căci el a
început să ţină un fel de „Jurnal”, ca o terapie, fără să ştie că-i o
terapie).
Iată-le:
- 07.11... (N-o să vă redau anul, ci numai ziua şi luna).
La Celălalt Milian (adică, la mormântul copilului).
Nucul de dincolo de gard e încă verde, la fel trandafirii, iedera
şi micul mesteacăn. Mgnoliile, în schimb au frunza rară şi
foarte ruginie.
Cireşul din faţa Institutului e încă verde.
Aleea de pe costişa cimitirului: Castanii care străjuiesc
aleea, bătrânii castani – au frunza rărită şi galbenă, totuşi se
mai zăresc şi frunze verzi. În parcul din faţa Casei de Cultură
prin care am trecut astăzi cu o nostalgie adâncă, mai sunt mulţi
copaci cu frunza verde, dar e un verde rece, obosit... E rece şi
umed, azi noapte a plouat. Vremea e în „valuri”, după cum bate
vântul. Vorba ţiganului: lasă să fie numai vântul să nu bată;
lasă să fie numai vântul să bată...
Dar şi natura-i percepută după dispoziţie omului; într-
un fel vorbeşti când ai bani în buzunar şi în altfel când nu ai
bani în buzunar, dacă prin buzunare îţi bate vântul, sau cu
alcool în sânge şi cu o femeie la braţ, sau fără alcool în sânge şi
fără femeie la braţ...
Şi copacii sunt ca oamenii... Aceeaşi vreme trece peste
ei, dar unii sunt desfrunziţi, complet goi, alţii cu frunze gţlbui
sau ruginii, iar cei de-al treilea, cu frunze verzi, încăpăţânate,
însă aceeaşi vreme trece peste ei şi ei sunt chiar din aceeaşi
vreme... Sunt şi copaci (ca oamenii), cărora la prieşte o astfel
de vreme, o altă climă i-ar putea ucide, nu s-ar putea adapta (ca

147
. Nicolae Istoc
¸ .
oamenii), de exemplu: arbuştii ornamentali mediteranieni, la
climatul lichenilor nordici.
La fel şi oamenii, un anumit regim politic pe unii îi
înalţă, îi îngraşă, iar pe alţii, acelaşi regim politic îi aruncă în
casa de nebuni şi-i bagă în cămaşa de forţă, ba îi poate chiar
ucide...
Peisajul din faţa geamurilor (acasă, la bloc, din camera
Celuilalt Milian: Soare peste copacii din stânga, care sunt de un
verde obosit, cei din dreapta sunt frunza galbenă şi parcă şi
soarelui îi place mai mult pe acolo, căci e şi el obosit...
- 08.11... La Celălalt Milian e la fel ca ieri, doar micul
mesteacăn parcă a îngălbenit, iar în magnolii sunt şi mai puţine
frunze ruginii.
Aleea de pe costşa cimitirului e la fel, cât şi cireşul din
faţa Institutului. Trec prin parcul N. Bălcescu (care acum e
îngrădit ca în Occident) şi văd că iarba-i încă verde, de un
verde viu, dar pătată de galbenul frunzelor căzute... Vreme e ca
ieri, lipseşte însă soarele, bate vântul (vorba ţiganului), însă
vremea e totuşi parcă mai moale ca ieri... Stric 13 beţe de
chibrit ca să aprind o lumânare la Celălalt Milian. Portarul de la
cimitir îmi spune că intră în concediu şi adăugă mândru:
„Pălinca am făcut-o, strugurii i-am cules”.
Peisajul de pe geam – Nu mai e soare printre copaci.
Copacii din stânga, din verde-obosit au devenit galben-verzui,
iar cei din dreapta: galben-verzi. Vântul mişcă câte o ramură,
frunzele tresaltă şi cad jos şi parcă şi iau adio una de la alta. La
anul viitor, vor fi altele, dar tot frunze (ca oamenii). Jos, iarba e
încă verde, dar un verde fără sevă.
- 09.11... Azi noapte a plouat.
La Celălalt Milian – Aceleaşi „valuri”, frunze cu
duiumul pe jos... Am măturat. Am reuşit să aprind lumânarea
cu numai 4 beţe de chibrit.
Micul mesteacăn parcă e şi mai galbn, cireşul din faţa
Institutului mai obosit, iar bătrânii castani de pe aleea din

148
. La Mosata
¸ .
costişa cimitirului sunt parcă şi mai bătrâni şi mai singuratici.
(Oare, numai bătrânii pot fi singuratici?)
Înspre final, în a doua parte a zilei, apare soarele şi face
un peisaj de aur.
Peisaj de pe geam – e ca în filme; partea stânga e de un
verde, care de fapt nu mai e verde (ca bătrânii care încă se mai
pot barberi, se mai pot simţi comod, se mai pot plimba pe
stradă şi se mai pot uita încă după câte o femeie care trece).
În balconul de peste drum, de la blocul din faţă, ca într-
o secvenţă de film: soarele. Şi apoi în partea dreaptă „aurul”
obosit al frunzelor galbene, pe care nu se ştie cine le face
galbene... Soarele?... Sau ele îl fac galben pe soare?
Galben – ruginiu, ca o dulce-amăruie amintire...
- 11.11... Ieri (10.11...), n-am ieşit, nu m-am dus nici la
Celălalt Milian!
Peisajul din faţa geamurilor – Dimineaţa, la 10:30;
copacii, arborii din dreapta, înveşmântaţi, mai ales unul, care se
vede bine din camera Celuilalt Milian, înveşmântat deci, ca un
mort căruia i s-a făcut toaleta de îmbălsămare, înveşmântat în
frunze galbene, care nu dau să cadă, vrând parcă neaparat să-l
însoţească pe lumea cealaltă... Frunzele galbene ale copacilor
din stânga s-au înmulţit. Timpul e moale. Nu adie vântul, cel
puţin, de după geam nu se vede, nu se simte... Peisajul din faţă
geamurilor parcă e gata pentru a fi teleghidat într-o altă lume...
Peisajul sufletesc – începând de astăzi introduc această
nouă rubrică. Obosit după abuzul de tutun şi alcool de ieri. Îmi
dau seama (pentru a câta oară?), că fără Sofia aş fi eşuat în
alcool.
La Celălalt Milian – Aici e bine! Frunzuliţele verzi-reci
ale trandafirilor pe marmura albă. În glastrele de marmură
neagră, crizanteme mari, ca nişte bulgări de zăpadă pe care-i
făceam cu Celălalt Milian. Crizantemele sunt de diferite culori;
albe, galbene, cărămizii, împănate cu frunze verzi de ferigă.

149
. Nicolae Istoc
¸ .
Aleea de pe costişa cimitirului – e mai văduvată de
frunze. Micul mesteacăn (de la Celălalt Milian), e mai galben,
trandafirii, iedera şi pomii de dincolo de gard verzi. Tuleiele
sunt verzi şi drepte, ca nişte lumânări, ca o pară de foc.
Au apărut ciorile şi parcă croncănesc a zăpadă.
Îmi aduc aminte de o vorbă a preotului Mara: „Nu pot
să-mi dau seama cine a îngrozit mai tare lumea: cei ce ştiu, sau
cei care nu ştiu!”.
Îmbrăcămintea – costumul vişiniu, cămaşă vişinie,
cravată vişinie cu dunguleţe albe, pantofi negri, lustruiţi de
Sofia, pardesiu bej (cu care am fost în Franţa), capul
descoperit, fular alb, lung.
Vremea: uşor rece.
- 12.11... (Luni).
Aleea de pe costişa cimitirului – e mai văduvită de
frunze, golaşă, galbenă-ruginie (atât cât mai e), dar şi pătată din
când în când de câte un petec de verde.
La Celălalt Milian – Micul mesteacă e mai galben şi
parcă plânge. Trandafirii sunt încă verzi, dar parcă încep să
îngălbenească la frunzele de lână ram. Prunul de dincolo de
gard are frunzele tot verzi, însă mai rare şi-s obosite.
Stoluri de ciori prin cimitir – croncănind a zăpadă.
Vremea – cad câţiva stropi de ploaie ce pare a fi
încăpăţânată, mocănească.
Îmbrăcămintea – ca şi ieri, dar cu fulgarinul fumuriu,
lung.
Peisajul din faţa geamurilor: Predomină indiscutabil
galbenul, dar la mijloc, în fund, o pată de verde, o pată
discordantă. Frunzele mor. Totu-i în agonie, totu-i în sensul
motţii, dacă moartea are şi ea vre-un sens?
Peisajul sufletesc – Poate cel de luni dimineaţa, a mai
început o săptămână şi nu prea ştiu pentru ce. Mă cuprinde un
fel de lehamite, un fel de neîncredere în mine, mai ales după ce

150
. La Mosata
¸ .
m-a mai „înţepat” şi Sofia un pic; că la experienţa şi la
vechimea mea, aş putea câştiga cel puţin 10 milioane pe lună.
În sinea mea îi dau dreptate, dar sunt hotărât să nu mă
mai umilesc lucrând, nici la Stat şi nici la patron. Mă
mulţumesc cu pensia pe care o am, cât e, că pot mânca şi bea şi
încă mai pot face amor. Dar Sofia e Sofia...
Dar uite că-mi revin; am fost la Celălalt Milian, am
schimbat butelia de aragaz, deci iată şi peisajul sufletesc, îl
pune pe direcţia bună, tot acţiunea, tot lucrurile făcute şi nu
gândurile şi sentimentele... Sau gândurile şi sentimentele
generează acţiunea? E ca un cerc vicios!
- 13.11... Azi noapte a plouat, cât şi dimineaţa, o ploaie
fină, pulverizată...
Covor gros de frunze galbene între gardurile vii şi pe
ele din faţă blocurilor din cartier, de lângă Oficiul Poştal.
La Celălalt Milian
Verdele gras al frunzelor de iederă, pe trandafiri îl
năpădesc frunzele galbene, dinspre frunzuliţele de lângă ram,
spre cele dinspre vârf, la fel şi la prunul de dincolo de gard.
Micul mesteacăn e mai galben, dar parcă e mai vioi,
pesemne că ar vrea să vorbească cu crenguţele frunzelor
galbene îndoite, aplecate ca nişte clopoţei.
Unii copaci au frunzele de un galben de aură (dacă ar fi
soare, dar plouă mărunt) dacă ar fi soare, ar fi un galben de
pere coapte.
Florile din vaze şi cele de jos, din flacoanele de plastic,
tăiate, se menţin proaspete: crizanteme mai mici, ca nişte
bumbi de diferite culori şi albe şi roz, roşii, galbene, toate între
frunzele de ferigă verzi.
Se aud ciorile!
Peisajul din faţa geamurilor.
E acelaşi de ieri, dar cu nuanţe mai întunecate, căci şi
vremea e mai închisă. Am descoperit în „mica pădure” dintre
blocuri, în „micul parc” patru arbuşti ornamentali ce au şi acum

151
. Nicolae Istoc
¸ .
frunzişul roşu, un roşu ce bate înspre vânăt... Trebuie să-i
urmăresc mai îndeaproape căci nu se văd bine de pe geam.
Coroana lor, podoaba lor capilară e intactă, e splendită, au
totuşi un început de chelie (aşa ai şi tu Miliane, dar nu-ţi dai
seama).
Peisajul sufletesc – e bun, cu toate că plouă. Îmi dau
seama încă o dată ce timid sunt şi nu ştiu de unde mi-a venit
ideea: Femeia trebuie sa aibe mare grijă ca să-l facă pe bărbat
să se simtă de folos.
- 14.11... Toată noaptea a plouat, s-a auzit răpăitul ploii
în rolete. Dimineaţa ceru-i plumburiu, acoperit de nori şi plouă
în continuare monoton. Toată strada-i udă, iar oraşul plin de
bălţi şi-i murdar.
La Celălalt Milian.
Plouă mărunt şi pe jos e plin de frunzuliţe mici dar
verzi de la trandafiri, poate şi din prunul de dincolo de gard.
Plin de frunzuliţe verzi şi pe marmura albă a mormântului.
Micul mesteacăn e ca o pată galbenă pe lângă verdele
trandafirilor şi al iederii.
Ploaia a doborât frunzele peste morminte, peste
cavouri, întreg cimitirul e înveşmântat într-o mantie de frunze
căzute.
Toată natura-i udă, aleea centrală e galbenă toată, păcat
că nu-i soare.
Astăzi nu se aud ciorile, probabil le-a speriat ploaia.

152
. La Mosata
¸ .

-5-

M-am hotărât ca de aci încolo să vă dau doar spicuiri

din spicuiri:
– Sofia suferea în tăcere, nu plângea şi nu se plângea!
Poate că e arsă de durere şi istovită de trecerea anilor.
Sofia nu mai avea nici chiar trebuinţa acela biologică, pe care
eu, ca un neruşinat încă o mai am.
Prima zăpadă; se aşterne frumuseţea lui Dumnezeu
peste urâţenia lumii.
M-am gândit ca aceste rânduri să poarte titlul: „Jurnalul
Timpului” şi să încep să conversez cu el, ca şi cum ar fi un
alter-ego al meu.
Voi deveni pe undeva depăşit de mine însumi. Voi fi
nevoit să fac în aşa fel, ca să-ţi placă şi ţie, ceea ce-mi place
mie.
Cele mai mari cupluri de dependenţi:
1 – Dumnezeu – Omul
2 – Femeia – Bărbatul
3 – Dumnezeu – Satana
4 – Satana – Omul
5 – Povestitorul – Cititorul
Peisaj de iarnă, ireal, parcă totul pluteşte, totul e de un
alb de pe altă lume.
Cine şi-a imaginat Raiul ca pe o vară a greşit, el trebuie
să fie ca o iarnă molcomă, cu o zăpadă albă, pură şi călduţă în
care să poţi dormi gol, care să te primească gol în braţele ei de
fecioară. Basmele s-au născut iarna, poveştile vara.
E o tăcere mai adâncă ca orice tăcere; tăcerea albului
zăpezi pe marmura cavourilor din cimitir.
Ieri, Unguroaica mi-a spus ceva misterios: „Fă-mă şi pe
mine aşa! Fă-mă ca tine!”

153
. Nicolae Istoc
¸ .
La Celălalt Milian – Totul e ca un covor de flori: în
faţă, sus pe mormânt, lângă crucea de marmură neagră, două
vaze roşii încărcate de crizanteme; albe, galbene, roz şi ferigi
verzi.
Jur-împrejur şi pe tot mormântul, implantate în pământ
crizanteme albe şi roşii, mici ca pumnul.
Pe marginea de marmură albă a mormântului, de jur-
împrejur, ferigi verzi.
Intercalat, pe mormânt, crizanteme mici, ca nişte bobiţe
albe, parcă-s de filigram...
În cele două cupe de marmură neagră; crizanteme mari,
albe, ca nişte bulgări de zăpadă, tivite cu ferigi verzi.
Jos, la poalele soclului crucii, trei vaze cu crizanteme
albe, galbene şi roz, tivite cu frunze verzi de ferigă.
Şi toate astea le-a făcut Sofia!
Dacă aţi citi tot „Jurnalul Timpului”, ca mine, v-aţi
întreba: „Cum de Sofia nu apare de loc în „Jurnal”, sau apare
atât de rar?
Răspunsul nu poate fi altul decât următorul: Sofia era
Milian, Sofia era în el, în Milian Andriş se contopea cu el şi în
el. Amintiţi-vă de: „Ta Tvam Asi!”
Azi am mai luat două beţe de SF. Nicolae şi le-am dus
la mormânt, tot albe, tot ninse, pentru sufletul Zeului meu!
Dar oare, e bine să zic aşa: pentru sufletul zeului, sau
Zeul e chiar suflet, sau numai suflet!
Încep să realizez şi să conştientizez următoarele:
1. Prea mă identific cu alţii, mă dezintegrez şi devin
celălalt.
Trăiesc mai mult apropierea sentimentală decât cea
raţională şi nu-l trec pe celălalt prin filtrul raţiunii, ci prin filtrul
sentimentelor mele. Sentimentele pe care le-am atribuit şi
celuilalt, fără să ştiu dacă acesta le şi are.

154
. La Mosata
¸ .
2. La un moment dat devin chiar eu însumi celălalt,
şi-mi trebuie un anumit timp ca să mă desprind de celălalt şi să
redevin eu.
Dar, cine sunt eu?
3. De aici, frustrările mele ulterioare, regretele,
imputările ce mi le fac
4. Şi apoi, la toate acestea se adaugă bineînţeles prea
marea mea doză de sinceritate, prea mă dezgolesc sufeteşte,
toţi fiind îmbrăcaţi şi eu rămânând în pielea goală.
Concluzie:
– Să nu mă mai dezbrac chiar în pielea goală, să rămân
cel puţin în izemene, căci celălalt(ă), va fi tot timpul cu
paltonul.
Mă gândesc că am rămas (sau am intrat), în religie
ortodoxă, cu toate că eu eram în altă religie – neoprotestantă –
şi asta am făcut-o de dragul Sofiei. De dragul ei, al Sofiei, nu
m-am dus înapoi în religia mea noprotestantă, care poate m-ar
fi ajutat mai mult în timpul necazului prin care am trecut
amândoi, prin care mai trecem încă şi de care nu vom trece
niciodată.
În noaptea de Crăciun am avut revelaţia cu copilul; pe
masă, parcă era o rază de soare în care dansa un copil şi o voce
interioară mă îndemna să fac un copil cu Unguroaica, să-l mai
fac o dată pe Celălalt Milian cu Unguroaica şi să-l spun şi
Sofiei despre lucrul ăsta.
Ceea ce am şi făcut – şi aici s-a dezlănţuit dezastrul –
ţipete, reproşuri, ameninţări, plânsete, ţigări fumate în neştire şi
băuturi. S-a rupt întregul echilibru ce mai era... Oare ce a fost?
O nebunie?... Sau ce a fost? Vorbesc, din partea mea!
Revelionul a mers totuşi, am ajutat-o pe Sofia la
bucătărie, am stat până la două noaptea, ne-am uitat la televizor
şi am băut şampanie.
Când i-am spus Unguroaicii despre Revelaţia mea de
Crăciun şi mai ales despre faptul că i-am spus Sofiei, prima

155
. Nicolae Istoc
¸ .
dată a tăcut (am crezut că o să mă certe), după care s-a aşezat în
barţele mele, cum numai ea ştia să o facă şi atunci mi-am dat
seama că hotărârea mea de a o părăsi şi a rămâne numai cu
Sofia, se topise ca şi cum n-ar fi existat niciodată şi că o să
rămân cu ea, cu Unguroaica, până când va vrea ea...
Am împlinit 57 de ani dar nu-i simt, în parte datorită
Unguroaicii s-au dus ca un fum, ca şi cum nici n-ar fi fost
niciodată...
Am surprins pe faţă Unguroaicii, nu o dată, un fel de
satisfacţie stranie, când îi spuneam că m-am certat cu Sofia. Să
fi fost răutate? Sau satisfacţie firească a unei femei ce se simte
victorioasă?
„Viaţa ta nu a început aşa şi nu trebuie să se termine
aşa” – sunt cuvintele Sofiei, misterioase pentru mine şi care
nu-mi mai ies din cap.
Tot timpul sunt cu amândouă – şi poate că asta-i şi
starea care-i convine sufletului meu: nu pot trăi fără Sofia; nu
mă pot despărţi de Unguroaică.
Şi totuşi cât de mult ne asemănăm – eu cu Sofia – Când
mergem la un eveniment, la o onomastică, „ne-am vândut” pur
şi simplu, gazdei, evenimentului, în timp ce ceilalţi rămân
circumspecţi...
Când am venit de la mormântul copilului (al Celuilalt
Milian), Sofia ne-a făcut o supă aşa cum ştie ea să facă, cum
numai ea ştie să facă (nici chiar Unguroaica nu ştie aşa).
Pe biroul copilului (la Celuilalt Milian), Sofia mi-a pus
o altă veioză, era chiar veioza Celuilalt Milian, alungită ca o
pară, m-a emoţionat. Oare, a făcut-o intenţionat? O iubesc şi
mi-e dragă şi totuşi am făcut-o să sufere!
Sofia e o sfântă!
Gândurile zilei de astăzi:
a. – „Marii îndureraţi trăiesc mai tot timpul cu
morţii” (Vorba sofiei: „Suntem mai mulţi dincolo!”)

156
. La Mosata
¸ .
b. – „Înţelepciunea nu se dobândeşte nici în
Universităţi şi nici în Academii, ci în Suferinţă”.
Tot mormântul e alb, e acoperit de un covor pufos,
alb... A nins peste zăpada cea veche, murdară, bătătorită,
zgronţuroasă, o altă zăpadă, albă, imaculată, de-ţi vine s-o
iubeşti ca pe o fecioară.
De când i-am spus Sofiei, de Crăciun despre Revelaţia
mea, îmi dau seama că nu mai pot zice: „Relaţia mea cu
Unguroaica” ci „Relaţia noastră cu Unguroaica”.
Trebuie să învăţ trei lucruri, să mă obişnuiesc cu trei
lucruri: singurătate, tăcere şi răbdare.
Beau două beri la o crâşmă în cartier cu Suciu (un
prieten vechi, o ştie şi pe Sofia). E damblagit rău, dar împăcat
cu sine însuşi: „Nu am crezut că o să trăiesc atâta, Miliane!” Îi
plătesc şi de două ori cincizeci de rom. Are o memorie
fantastică, îşi aminteşte că în timpul tinereţelor noastre, o sută
de rom costa 3,80 lei, o sută de „kevert” (rom amestecat cu
coniac) 5 lei, iar un film 2 lei.
„În fond şi la urma-urmelor, ticăloase asta de viaţă e o
curvă ordinară” – zicea Suciu.
Sofia ar putea trăi de una singură, eu n-aş putea.
Unguroaica are o privire de femeie îndrăgostită,
strălucitoare, de adoraţie, de teamă şi-mi vine în gând că orice
femeie îndrăgostită e frumoasă, emană un fel de strălucire pe
care celelalte femei nu o au, cele care nu sunt îndrăgostite.
M-am uitat atent (fără să vreau), la faţa Unguroaicii
înainte de actul împreunării, era ca o floare dubită, şi m-am
uitat din nou, la acelaşi faţă după actul împreunării, strălucea,
era ca o floare proaspăt udată, „cu bujori în obrăjori”.
În timp ce fac amor cu Unguroaica o privesc pe furiş,
sau pur şi simplu îi simt privirea arzătoare de dragoste şi
tandreţe. Facem amor amestecat cu dragoste şi mă gândesc că
dragostea poate ucide, tandreţe niciodată.

157
. Nicolae Istoc
¸ .
Într-o zi, când i-am reproşat Unguroaicii că s-a rujat
prea violent, s-a rujat ca o curvă, mi-a replicat: „M-am rujat
pentru tine”. Unguroaica ştie să fie femeie, ea şi actul sexual îl
trăieşte mai intens ca şi mine, e ca în pragul agoniei.
Sufletul românesc seamănă mai mult cu sufletul slav,
decât cu cel occidental.
Oraşul faţă de sat, e ca şi crematoriu faţă de cimitir.
Am o cădere psihică şi plâng fără oprelişte după fiul
meu: Celălalt Milian.
Dimineaţa, când mă scol şi văd ce-i afară, îmi pare rău
că nu sunt pictor.
Gândul zilei: Mi s-a îmtâmplat, înainte de a se
întâmpla.
Cele trei lecţii de înţelepciune:
1. – Nu o să trăieşti veşnic!
2. – Nu o să mori când vrei tu!
3. – Nu ai nicio vină şi niciun merit că te-ai născut
cum te-ai născut.
Îi cumpăr Sofiei o cutie de ciocolată, îi dau un milion şi
o carte de 8 Martie. O iubesc! Sunt foarte emoţionat, dar
trebuie să-mi controlez cu orice preţ emoţia.
Aud la radio o chestiune mai mult decât interesantă,
pentru mine: „Diferenţa dintre otravă şi medicament este
doza!” Înseamnă că toţi (sau aproape toţi) suntem otrăviţi.
Trebuie să fiu mai calm, mai încet, mai cumpătat, mai
detaşat!
Trebuie să-mi intre în cap şi în măduva oaselor: în
fiecare zi – pas de Duminică – şi să nu mai dau un ban pe presă
şi publicitate.
Nu ştiu cum şi prin ce împrejurări, îmi amintesc dintr-o
dată de Dorina Goţonii.
E Paştele, Duminica Învierii, însă eu nu mai cred în
Înviere, căci Milianul meu n-a înviat!

158
. La Mosata
¸ .
Astăzi, Sofia a fost nemaipomenită, mi-a spus şi „Te
iubesc!”, eu poate că i-am răspuns nepotrivit: „Mi-o spui
acuma, la sfârşit?” La care ea „Ce sfârşit?” la care eu „Sfârşitul
vieţii!”.
Îmi amintesc de ceea ce mi-a spus o dată Unguroaica
când eram foarte trist şi deprimat, eram la pământ: Scopul vieţii
tale e următoarea întâlnire cu mine!, acum eu, modific această
zicere, spunându-mi: „Scopul vieţii mele este următorul drum
la cimitir, la Celălalt Milian”.
Mă simt vinovat, cu toate că nu am nicio vină!
Iar mă îmbăt şi plâng după copil, cu toate că au trecut
câţiva ani buni de atunci.
Fur din domeniul public trei trandafiri albi pentru Sofia
mea, îi tai pur şi simplu cu foarfeca, ziua în amiaza mare: calm,
detaşat, dar plin de teamă...
Mă zbat între fălcile crocodilului nenorocirii, dau din
mâini şi din picioare, ţip după ajutor, dar dejeaba, crocodilul nu
mă înghite, ca să se termine o dată, ci mă ţine strâns între fălci
deasupra apei, ca să mă chinuiască...
Sunt tot acolo, numai că acuma nu mai pot ţipa, sau
toată lumea s-a obişnuit cu ţipetele mele şi nu le mai bagă în
seamă, iar eu rămân tot acolo; între fălcile crocodilului
nenorocirii...
Să nu uit două lucruri:
1. – Sunt ca o căpiţă de paie, iar scânteia e tot lângă
căpiţă.
2. – Dacă căpiţa se aprinde, nu are cine s-o stingă.
Ajung la concluzia (dar nu mai ştiu prin ce
împrejurare), că Sofia e mai tare ca mine şi că eu sunt prea slab
pentru ea.
Azi, la ora 5:30 am fost la rând la farmacie pentru
medicamentele compensate ale Sofiei, la ora 8:30 am fost cu
ele acasă.
Există o demnitare a sărăciei pe care bogăţia nu o are.

159
. Nicolae Istoc
¸ .
Târziu, după ce l-am pierdut pe Celălalt Milian am
înţeles că – Sensul vieţii mele e să n-o supăr pe Sofia, iar eu am
supărat-o de moarte.
Aseară, am pus varza la butoi cu Sofia şi a fost iarăşi
frumos.
Sofia m-a uitat cu o chestiune: Cea mai bună prietenă a
mea, sunt EU! Dar eu? Eu sunt cel mai mare duşman al meu.
Astăzi am realizat că am ieşit săraci din comunism.
În cimitir, la Celălalt Milian, privind cum arde
lumânarea aprinsă de mine, mă gândesc că atunci când iubeşti
zici (crezi), că iubeşti pentru veşnicie, chiar dacă „veşnicia”
asta ţine numai cât arde o lumânare, dacă ţine, dacă n-o stinge,
dacă n-o stinge ploaia...
Cele spirituale sunt mai multe ale omului sărac şi
bolnav, decât ale omului bogat şi sănătos.
La rând, la medicamentele, trăgând cu urechea şi auzind
cum toată lumea vorbea despre copii, despre nepoţi, îmi dau
seama – încă o dată – cu durere şi neputinţă că sunt singur –
singurel pe lume.
O am doar pe Sofia, iar pe ea o înşel cu Unguroaica.
Aduce Sofia acasă un curcan uriaş, eu n-am mai văzut
aşa ceva nici în filme. Când o întreb cât a costat, îmi zice că
bate spre un milion. Iată unde a a juns inflamaţia, îmi zic; un
curcan să facă milionul!
Am tocat carnea pentru sarmale, am curăţat şi răzuit
hreanul, m-am simţit util. Că bine zice Sofia: E bine cum e,
Miliane! Dar cum să fie bine fără copil? Sofia e mai tare ca
mine.
Postul Crăciunului trebuie să fie un text pentru mine, ca
să mă învăţ cu cele trei lucruri: Tăcere, Abţinerea,
Singurătatea.
Găsim un bilet pe uşă, cu un scris frumos, de tipar:
„Iisus bate la uşa ta”. Ne uităm în stânga şi în dreapta, dar nu-l
vedem nicăieri pe Iisus.

160
. La Mosata
¸ .
Dacă n-ar fi fost Sofia, m-ar fi păcălit şi de data asta.
De multe ori seara, văd, simt, trăiesc în apartament ca
într-un cavou.
O iubesc pe Sofia!
Îi cumpăr Sofiei de sărbătorile de iarnă o cană cu
inscripţia: „Pentru cea mai bună prietenă!” Şi aşa şi e!
Observăm, eu şi Sofia, când venim de la cimitir că
bradul de Crăciun din faţa Primăriei e golaş. Ca şi ţara, zice ea
– Sofia – mă atenţionează că totuşi înspre vârf are câte ceva.
Tot ca şi ţara, zic eu, căci şi acolo, în ţară, bogăţaşii bat înspre
vârf.
Cu Sofia, la pivniţă după varza de la butoi.
Sofia e în concediu, cu toate că-i pensionară, ea mai
lucrează, mai au nevoie de ea, vorba ei... Nu ca mine, de mine
nu mai are nevoie nimeni, nici chiar eu, dar mai are nevoie
Sofia: „Bun sau Rău, e al meu!”
Mă duc singur la cimitir, Sofia rămâne acasă să facă
păpică. Când cobor costişa cimitirului spre autobuz, se coboară
din văzduh un fel de fulguire rară, ca nişte scame de vată
căzute din cer.
Acasă, Sofia e tăcută şi mohorâtă (şi-o fi amintit de
Unguroaică?). Tac şi înghit. Încerc să mai dezmorţesc eu
atmosfera, dar trebuie să tac din nou ca ea, ca Sofia, nu are
nevoie de cuvintele mele, iar cealtă – Unguroaica – a „murit”.
Trebuie să învăţ să tac.
Ultima zi a anului, la cumpărături cu Sofia.
Îmi propun unele lucruri pentru anul care dă să vină:
1. – Să nu mă mai îmbăt!
2. – Să n-o mai supăr niciodată pe Sofia!
3. – Să am un mai mare autocontrol!
Iată că „Roata”, s-a mai învârtit o dată pentru noi,
pentru mine şi Sofia, şi am apucat şi anul ăsta, poate mai bine
nu l-am fi apucat, mâine poimâine l-am mai crescut o dată pe
Celălalt Milian.

161
. Nicolae Istoc
¸ .
M-am hotărât ca anul ăsta s-o consider pe Sofia –
Stăpâna, iar eu – Sluga!
Am văzut un film despre Edith Piaff şi am plâns.
A nins şi în cimitir şi scriu numele Zeului meu: Milian
pe toate mormintele şi-i fac pentru oameni de zăpadă, aproape
în mărime naturală.
În cimitir mă întâlnesc cu preotul Mara, are o
înmormântare la orele 12, dar a venit mai repede ca să se
astâmpere cu zăpada cimitirului.
La înmormântarea unei mame, preotul confundă morţii
cu vii, moartea cu viaţă şi cere iertare de la un mort.
Îmi place să cred că m-am lăsat de fumat şi stau singur
la trei noaptea, singur în bucătărie.
Noaptea trecută m-am visat cu Unguroaica, cu toate că
a trecut un an şi jumătate de când ne-am despărţit.
E sâmbătă şi „stăpâna” a binevoit să-mi dea „simbria”.
Dar sluga, ca proasta vrea şi intimitate, vrea tandreţe... O mare
şi de neiertat greşeală...
Mă gândesc că Busola vieţii – sunt Principiile – chiar
dacă acestea sunt false, adică Trăirea Principiilor, fără principii
– chiar dacă sunt false, viaţa poate deveni o debandadă.
Între un bărbat şi o femeie care se iubesc, există o
anumită relaţie a tăcerii.
Mă întâlnesc întâmplător cu o vecină de la Scara A
care-mi zice dintr-o dată:
– „Cum îşi bate joc de noi domnule Milian! Cum îşi
bate joc...”
Am vrut s-o întreb:
– Cine?, dar n-am mai apucat şi mi-am răspuns singur:
„Viaţa; Timpul; Dumnezeu.
O altă vecină îmi spune că nu există boli psihice, şi-mi
dă ca exemplu pe o altă vecină, care atunci când n-a mai avut
ce face, s-a îmbolnăvit psihic. O fi! Eu şi aşa nu prea agreez
nici medicina şi nici psihologia!

162
. La Mosata
¸ .
Primesc un telefon de la Unguroaică (uite, că m-a mai
căutat după atâta timp). Telefonul ăsta m-a făcut s-o doresc din
nou, n-am putut să-i spun asta la telefon, decât: „Ai grijă de
tine!”. Ea: „Şi tu!”
Ştiu sigur, sau aproape sigur că mă vrea şi ea... Dar oare
cum, şi oare cum o vreau eu? Ca un animal pe un alt animal,
sau ca un om pe o altă fiinţă umană? Dar oare există vre-o
diferenţă?
O doresc mai tare şi mai arzător ca la 18 ani, cu toate că
am 60 de ani, vreau să-i fac ce nu i-am făcut niciodată nici ei şi
nici Sofiei... Sau poate că doresc ca pe o răzbunare, nu pe ea, ci
pe viaţă.
Poate că am nevoie de o altă femeie, de o altă dragoste.
Aseară am revăzut la televizor filmul „Rocco şi fraţii
săi”. Parcă s-a derulat prea repede, dar am retrăit scenele cheie.
Ţin minte că prima oară l-am văzut cu Sofia la cinematograful
„Arta”. Filmul făcuse vâlfă.
Am văzut la televizor (fără să vreau), via mea din Paris.
E fantastic!
Citesc o carte despre Renoir (pictorul meu preferat),
după câteva pagini îmi dau seama că-i scrisă de fiul său,
regizorul Jean Renoir. Dar ce-mi filmul sau literatura pe lângă
pictură?
La cimitir, la Celălalt Milian, au înflorit ghioceii puşi
de Sofia.
Mă duc cu căruciorul să schimb butelia, mă simt
important cu treaba asta. Nu mai depind de nimeni în privinţa
asta. Căruciorul mi-e drag, l-a făcut cu colegde-al Sofiei, acolo
la serviciu, la atelier. Eu mi-am dorit acest cărucior şi mi-e
drag. Văd din nou balconul fetei (a Unguroaicii), sticla mată –
verde despărţitoare, nu are haine întinse la uscat (hăinuţele ei,
dar nu mă mai inundă valuri de ură, neputinţă şi umilinţă. L-am
văzut (revăzut), o perioadă bună de timp, ca şi cum ar fi fost şi
balconul meu.

163
. Nicolae Istoc
¸ .
Atenţie Miliane! De când a „plecat” Celălalt Milian,
eşti singur!
Mie îmi ajunge un bob de orez şi un păhăruţ de pălincă!
Am zugrăvit tot apartamentul (Sofia zice că-i pentru
ultima dată. Doamne, câte dreptate are!
Ne-au pus şi interfon, eu eram familiriaziat cu el de la
Unguroaică.
Mi-e dor după Unguroaică, sau după aventura pe care
am avut-o cu ea?
Am schimbat butelia de aragaz (o mare aventură),
dincolo de Unguroaică, la o casă perticulară... Mă simt
important, ca un copil. Unguroaica....
Într-o relaţie dintre un Bărbat şi o Femeie, bărbatul e
întotdeauna Victima, iar Femeia, Călăul!
Au plecat zugravii (Doamne, cât discomfort!). Fac
apartamentul lună şi bec.
Mă scol cu gândul că n-o s-o mai văd niciodată pe
Unguroaică, însă când aud la radio o melodie...
Sofia mi-a arătat într-o seară, în bucătărie, chipul
Celuilalt Milian pe gresia de pe jos pusă recent de zugravi.Era
mai mult imaginaţia şi durerea ei. Mă simt vinovat! Cât de mult
am făcut-o să sufere în legătură cu Unguroaica, dar fără să
vreau... Sofia e mare! Şi-l iubeşte parcă mai mult ca mine pe
Celălalt Milian şi asta mă doare.
„Pisicuţă, pis, pis! / Te-am visat azinoapte-n vis / Te
spălai, te pieptănai / Fundă roşie-ţi puneai”. Doamne, e o
poezioară spusă de Celălalt Milian când era la grădiniţă şi pe
care o citesc de pe un caiet de-al lui în pivniţă.
Bag de seamă acum (ca prostul), după atâţia amar de
ani de zile, că Sofiei nu-i plăcea să fie dominată, ci ea să
domine. Parcă nu-mi vine totuşi să cred. Şi-n final, poate că ea
tot timpul m-a dominat, însă eu nu mi-am dat seama. Oare de
ce? Eram prea crud, prea tânăr, prea prost, sau o iubeam prea
mult?

164
. La Mosata
¸ .
Un boboc de trandafir din vârful unei ramuri plânge
peste mormântul Celuilalt Milian. E o toamnă dumnezeiască...
Poate că toamna e anotimpul cel mai îmbietor, mai îmbietor ca
primăvara...
Mă gândesc ca prostul: poate că şi fericirea se învaţă...
Îmi amintesc cum la o înmormântare (nu mai ştiu la
cine), la ţară – eram cu Sofia – am băut şi am mâncat pomana
acolo jos, pe iarbă în cimitir şi mi-am zis că Ritualul ortodox al
înmormântării, al îngropăciunii, îi eliberează un pic pe cei
rămaşi, de grozăvie morţii.
Azi noapte, culmea, m-am visat cu Unguroaica (şi nu
m-am gândit la ea).
Oare, m-oi fi gândit peste zi la ea şi nu mi-am dat
seama? Dar, încă mă mai gândesc la ea?
De când am zugrăvit apartamentul şi am schimbat şi
uşa de la apartament, atât eu cât şi Sofia, ne-am mai liniştit, iar
eu am început să murmur abia auzit: „Ce cavou frumos
avem!”.
Au furat florile de la Celălalt Milian!
Ieri am văzut un interviu cu Draga Oltenu-Matei, care
surprinzător, are acelaşi idei ca şi mine: „Nu avea nicio vină că
nu era talentată, nu am niciun merit că-i talentată!” „Când
aduci pe lume un copil, măreşti un pic suferinţa lumii!”
(Frizerul din Timişoara, care avea numărul cel mai mare la
maşina de tuns: 7. Când eram pedepsiţi să fim tunşi zero. Şi eu
eram pedepsit mereu).
Oare mi-e dor şi acuma de Unguroaică?
Pe lângă trecerea şi deteriorarea trupului, omul mai
trebuie să suporte şi mizeria nepăsării omeneşti şi poate şi a
celei Dumnezeieşti.
Vreme tandră cu Sofia.
Aseară, în bucătărie, am stat pe locul unde mânca
Celălalt Milian şi parcă am simţit o durere că nu-i şi el să
mănânce cu noi. Oare, ce i-o fi dând de mâncare pe acolo?

165
. Nicolae Istoc
¸ .
Duminică când mă scol, Sofia îmi zice să mă uit pe
geam, da, a nins, totul e înveşmântat în alb, dar pentru mine nu
mai are niciun farmec.
La cimitir, Sofia curăţă mormântul de uscături, e mai
bine aşa, l-a pregătit pentru iarnă, aşa cum îşi pregăteşte omul
gospodar ogorul şi casa.
Mă spăl cu un pic de zăpadă pe mâini şi simt o mare
răceală în mâini, nu mai e acelaşi sânge ca acuma-s 10 ani, să
zicem...
Observ că nu-mi mai place cu nimeni, decât cu mine
însumi şi cu Sofia.
Sofia mă laudă – din nou – că am fost harnic, dar ea e
obosită. E fără niciun chef, parcă-i dusă pe altă lume, chiar mi-
a spus, ea care nu se plânge niciodată.
Cel mai scump lucru din lume e Sofia!
De ziua mea, mă sună totuşi Unguroaica. Eram hotărât
să-i spun „Greşeală”, dar n-am putut. După ce i-am spus că n-
am pus pic de băutură în gură în tot postul Crăciunului, îmi
zice; „E cel mai mare cadou pentru Mine!” Doamne, cum le
ştie!...
În drum spre cimitir, mă uit la Sofia şi parcă-i citesc
gândurile: N-am vrea să murim niciodată ca să putem avea
grijă de mormântul Celuilalt Milian.
Acasă, ne-am îmbrăţişat (eu şi Sofia), în bucătăria
noastră strâmtă de bloc, ca doi bătrâni ce suntem.
Revăd la „Telecinematecă”, la televizor filmul
„Trapez”. Primul film american ce a rulat în oraşul nostru şi
pentru care, eu şi fratele meu de sânge – Dragomir – am bătut
nişte covoare uriaşe (nu avem bani de bilete), le-am bătut
undeva pe o terasă deasupra Pasajului „Vulturul Negru”
(deasupra străzii cu sticlă) am văzut filmul de două ori (după ce
am bătut covoarele), era cu Burt Lancaster, Tony Curtis şi Gina
Lolobrigida, considerată în vremea aceia cea mai frumoasă
femeie din lume.

166
. La Mosata
¸ .
Mare minune; la o instituţie oarecare, nu mai ştiu la
care, s-au desfinţat ghişeurile umilinţei, unde nu puteai vorbi
cu funcţionara de dincolo de ghişeu până nu te aplecai în faţa
gemuleţului, ca să-i prinzi totuşi privirea, până nu te încovoiai
aproape până la pământ...
Cumpăr de la Biserica cu Lună, o icoană sfinţită pentru
Sofia.
Bat covoarele, la ora 9 sunt cu ele afară, la ora 11:30
erau bătute şi eram cu ele în casă. M-a văzut tot blocul.Când a
venit Sofia de la serviciu era gata toată curăţenia.

Îmi dau seama că ce a fost mult şi bun a trecut, urmează

ce-i puţin şi rău.
O pun pe Sofia – mai în glumă, mai în serios – să jure
că va avea grijă de mine până la capăt. Şi Sofia – tot mai în
glumă, mai în serios- jură!
Mă întreb şi plâng după Celălalt Milian, fac amor cu
Sofia şi-mi dau seama că orice ar face, chiar dacă m-ar părăsi,
tot aş iubi-o!
Unguroaica începe să-mi dea târcoale în vis.
E încă un sfârşit de an. Ce-mi doresc? Sănătate şi
înţelegere cu Sofia. Doamne-Ajută!
Revelionul a trecut cu bine (Ultimul cu Sofia, dar atunci
nu ştiam niciunul, nici eu, nici ea). Am stat la televizor până
pe la unu noaptea.
Noaptea, totuşi am visat-o pe Unguroaică şi nici nu m-
am gândit la ea.
Vine Popa cu crucea şi-mi dau seama că Popa e primul
om pe care l-am sărutat anul ăsta, în afara Sofiei.
Astăzi, Sofiei i s-a făcut rău. Ea, care... Doamne,
Dumnezeule, dar ea nu are voie să fie bolnavă, ea nu are voie
să moară! E bine cum e, Miliane!
Dimineaţa Sofia e bine, sau e mai bine, şi culmea: vrea
să facem amor...

167
. Nicolae Istoc
¸ .
E vinerea Mare, alergături, toată lumea-i înebunită,
zăpăcită, toţi aleargă după cele ale trupului şi nu după cele ale
sufletului.
E Paştele; amintiri şi lacrimi.
Mi-e dor de Sofia, dar şi de Unguroaică. Iar suntem
trei! Şi poate că ăsta a fost şi motivul că a durat atăta cu
Unguroaica: mi se părea că suntem iarăşi trei.
Păzeşte-ţi limba! Nu spune tot ce gândeşti!
Dragostea, oare suferă? Vorbesc de dragoste Sofiei, nu
de dragoste Unguroaicii!
Hărnicia Sofiei şi simţul ei de gospodină desăvârşită mă
„handicapează” pur şi simplu.
Fug la cimitir, la Celălalt Milian, apoi alerg spre casă ca
să fiu la „post” când mă sună Sofia (căci ea mă sună zilnic la o
anumită oră), şi chiar în momentul când intru pe uşa
apartamentului sună telefonul, a fost ca în filme. Te iubesc
Sofia!
Astăzi, la radio am auzit-o pe Edith Piaff şi mi-am dat
seama că Radioul pe lângă Televiziune, e ca Biserica pe lângă
bordel.
Ca să fac totuşi ceva interzis, i-am adus Sofiei un
trandafir alb din domeniul public, l-am tăiat cu foarfeca fără să
mă sinchisesc de cei din jur.
La cimitir, la Celălalt Milian, cu două plase pline cu
flacoane: 10×2 l pentru apă. N-ar fi fost nevoie de atâtea, dar
pentru mine a fost „o aventură”.
Adevărata democraţie a fost numai în Comunism! Îmi
vine gândul ăsta nu ştiu de unde. Nu ştiu de ce! Eu, care n-am
iubit Comunismul!
E un fel de nelinişte în mine, pe care trebuie s-o
stăpânesc!
Acasă, singur, mă pregătesc să intru în cavoul
intimităţii mele. Şi am zis că o să-mi fac din băutură o slujnică.
Oare o să reuşesc? Sau o să mă facă ea sluga ei!

168
. La Mosata
¸ .
Ieri, mi-am dat seama că am dat foc corăbiilor şi am
rămas singur pe o insulă pustie.
În una din zilele acestea am vrut să-i fac o surpriză
Sofiei: să-i spăl picioarele ca Iisus Hristos ucenicilor. Am
pregătit totul, ligheanul cu apă, prosopul, scăunelul şi ea nu
mai venea...
Noaptea – ce vis ciudat – plângeam după Sofia
zicându-mi: „pe mine toată lumea mă lasă singur”, eram în
noapte, singur, în ploaie. Vine Unguroaica şi-mi ţine umbrela.
Mă înec în lacrimi. Oare o mai iubesc? Le iubesc deci, pe
amândouă!
Ieri Sofia a fost nemaipomenit de înţelegătoare şi
tandră. Mi-a spus că nu-i lipseşte nimic, în afara copilului, a
Celuilalt Milian. Eu, mi-am dat seama că atunci îi lipseşte
totul, ca şi mie!
Sunt în cimitir, la mormântul Celuilalt Milian şi
realizez faptul că nu Sofia m-a legat cu lanţuri de mormântul
lui, ci eu singur.
Trebuie să fac tot posibilul „s-o scot pe Sofia din priză,
căci e tot timpul în priză”. E prea harnică. Nu se menajează
deloc.
Sofia a fost femeia vieţii mele – Unguroaica: aventura –
iar Celălalt Milian: Dumnezeu.
Simt că urăsc toată lumea, în afară de Sofia şi Celălalt
Milian. O urăsc chiar pe Unguroaică!
O femeie care ne cunoştea, mi-a spus pe autobuz
următoarele: „Tu, Sofia şi Celălalt Milian, aţi fost faţă de restul
lumii, nişte artişti”.
Nu ştiu dacă şi femeia, dar bărbatul poartă în el până la
sfârşit un fel de nelinişte sexuală.
Ce glas de privighetoare, ce glas dulce-ameţitor are
Păsărea asta numită Amăgire.
Ordinea naşte încredere şi optimism, dezordinea naşte
neâncredere şi pesimism.

169
. Nicolae Istoc
¸ .
Ieri, mi-am dat seama că pentru mine în Univers există
doar două nume: Celălalt Milian şi Sofia.
Sofia era cu o puternică disciplină interioară, mie îmi
lipseşte.
Oare mi-e dor de tinereţe, de Celălalt Milian, sau de
Unguroaică?
La bibliotecă – simt din nou mirosul acela specific când
răsfoiesc nişte cărţi din „Biblioteca pentru toţi” şi mă gândesc
că atunci se făcea literatură, acuma se face pornografie.
Îndemnuri personale:
– Miliane, lasă-te de fumat!
– Încearcă să fii fericit – nenorocitule!
Constatări:
– Am observat şi ieri după masa, că tot timpul mă
raportez la Celălalt Milian.
– După o discuţie mai intimă cu Sofia mă simt de parcă
aş fi săvârşit o mare greşeală.
– Mă omoară pur şi simplu dorul după Celălalt Milian!
La început – acest dor a fost arzător, cu o mare doză de
vinovăţie, înţepător, săgetător, ameţitor, ucigător...
Mai târziu – latent, dureros, resemnător...
Îmi dau seama că o doresc pe Unguroaică, cum doresc
ungurii Ardealul şi o simt ca pe proprietatea mea, aşa cum simt
şi ungurii Ardealul.
E caniculă, zice la televizor că în România au murit 41
de oameni din cauza căldurii.
Sofia e din ce în ce mai tandră cu mine.
Sofia îmi spune că bluza de pe mine e a Celuilalt
Milian.
Mă trec fiorii.

170
. La Mosata
¸ .

* * *

Scrisoare către celălalt milian

1.
– Să ştii pruncule, că nu m-am prăpădit de tot, mai beau
câte o pălincă, mai trag câte o ţigară şi până mai ieri-alaltăieri
mă mai uitam şi după câte o fustă...
2.
– Mă mai duc şi acum Miliane, zilnic la tine, adică la
mormântul tău: fie iarnă, fie vară, fie primăvară, fie toamnă, fie
ploaie, soare, zăpadă sau ger, cu toate că ştiu că TU nu eşti
acolo şi n-ai fost niciodată...
Dar Sofia, maică-ta, m-a legat cu lanţuri nevăzute de
mormântul tău, cu toate că TU nu eşti acolo şi nici n-ai fost
niciodată...
Mă mai duc şi acum Miliane zilnic la mormântul tău,
iar iarna îţi mai fac şi câte un om de zăpadă...
3.
– Mi-e greu fără tine pruncule. Am fost băut, betjocorit,
umilit, chiar de mine însumi, chiar datorită faptului că TU nu
mai erai cu mine, chiar datorită faptului că-mi pierdusem
sprijinul, sprijinul tău, punctul acela fix (care erai TU), pârghia
prin care puteam muta pământul din loc...
4.
– S-a schimbat lumea Miliane, străzile pe care păşeam
amândoi, clădirile, aşezămintele pe care le ştiam noi. A murit
muzica pe care o ascultam noi şi interpreţii care o cântau,
actorii preferaţi, filmele vizionate... S-au uzat şi au ieşit din
modă hainele purtate. Au apărut calculatoarele şi internetul. A
murit lumea noastră, lumea pe care o ştiam noi doi, lumea pe
care am trăit-o noi doi, ba, noi trei: Tu, SOFIA şi EU.

171
. Nicolae Istoc
¸ .
5.
– E primăvară iar pruncule, dar nu mai am nicio haznă
de ea, e iar iarnă pruncule dar nu mai am cu cine mă juca cu
bulgării de nea, e iar vară pruncule, dar nu mai am cu cine mă
scălda, e iar toamnă pruncule, dar nu mai am cu cine număra
frunzele îngălbenite...
6.
– E iar dimineaţă, s-a făcut iar ziuă însă nu mai am ce
face cu ea, e iar seară, dar nu mă mai pot culca de frică că nu
mi-o veni somnul, sau că-n somnul meu, n-o să vii TU la
mine... E iar noapte, dar nu pot dormi, stau treaz şi te aştept pe
tine ca altădată, dar tu nu mai poţi veni...
7.
– Mă rog, dar şi în rugăciune mă cert cu Dumnezeu
pentru că mi te-a luat, îl urăsc pe Dumnezeu pentru că mi te-a
luat, tot atât cum îl iubesc pentru că mi te-a dat. Sunt într-o
continuă harţă cu EL şi-i zic: „Tu exişti numai ca să mi-l mai
araţi o dată pe Milianul meu, asta-i menirea Ta, pentru că
pentru altceva n-ai avea de ce exista. Trebuie să exişti ca să mi-
l mai araţi o dată pe Milian!”
8.
– S-a lăsat o tăcere de gheaţă. De când ai plecat, mi-a
îngheţat inima şi sângele în vene şi sunt ca o păpuşă de gheaţă
care va plesni şi se va face ţăndări în curând...
La mine, sunt veşnic flori de gheaţă la fereşti, de când
ai plecat, şi iarna şi toamna, şi vara şi primăvara, şi nimeni nu
poate vedea ce-i înăuntru, tot aşa cum nici eu nu pot vedea ce-i
afară. La mine sunt veşnic flori de gheaţă la fereşti...
9.
– De când ai plecat TU, Zeul meu tânăr şi nespus de
frumos, iubesc ura şi urăsc dragostea, caut singurătatea şi mi-e
frică de ea, mă înec în tăcere, ţip şi plâng de unul singur în
tăcerea mea ce-mi sparge timpanele şi totuşi nu mă aude
nimeni, nici chiar eu însumi. De când ai plecat TU, caut să
îndeplinesc o nouă poruncă, poate porunca a unsprezecea:

172
. La Mosata
¸ .
„ÎNVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI SINGUR!” şi nu ştiu dacă o s-o pot
îndeplini.
10.
– Să ştii, pruncule, că încă nu m-am prăpădit de tot, mai
beau câte o pălincă, mai trag câte o ţigară şi, până mai ieri-
alaltăieri, mă mai uitam şi după câte o fustă...
Să ştii, pruncule, că încă nu m-am prăpădit de tot...

Milian Andriş
s.s. indescifrabil

28.02.2005

173
. Nicolae Istoc
¸ .

-6-

În Comunism – au fost următoarele categorii sociale

(clase sociale):
1. – Aparatul de Partid şi de Stat.
2. – Activiştii de Partid.
3. – Paria; muncitorimea, ţărănimea şi intelectualitatea.
Acum – sunt următoarele categorii sociale (clase
sociale):
1. – Aparatul de Stat şi Partidul aflat la Putere.
2. – Afaceriştii, zişi şi Oameni de afaceri.
3. – Paria; muncitorimea (ce a mai rămas din ea),
ţărănimea (ce a mai rămas din ea) şi intelectualitatea (ce a mai
rămas din ea).
Am apucat şi anul ăsta cea mai neagră zi din viaţa mea
şi a Sofiei; 20 August, zi din care n-am mai rămas cu nimic,
goi, aşa cum am ieşit din pântecele mamelor noastre. (Milian
Andriş nu ştie şi nici Sofia nu ştia, că-i ultimul 20 August în
care mai plâng împreună. Nu ştiau şi nu aveau de unde şti... Şi
chiar dacă ar fi ştiut, ce ar fi putut face şi chiar dacă ar fi putut
face, ce haznă ar fi avut de făcut lor?).
Ieri, mi-a spus Sofia, că am 40 de ani de căsnicie, deci
ne-am suportat reciproc 40 de ani de zile! Bravo nouă!
În cimitir, mă întâlnesc cu fotograful cimitirului, după
câteva zile aflu că a murit şi n-am apucat să bem o bere
împreună, pe care o planificasem de mult...
Aud la radio, melodia „Lalele” şi-mi aduc aminte cum
noi băieţii (poate şi fetele), cântam „Mamele”, „Mamele”;
„Frumoasele mele mamele” ...
Am impresia că mă ascund tot timpul după tragedia cu
Celălalt Milian, considerând-o numai tragedia mea, uitând că-i
şi a Sofiei...

174
. La Mosata
¸ .
Plouă, dar eu mă duc şi pe ploaie la cimitir, la Milianul
meu...
A venit şi luna Octombrie (Luna Zeului), luna Celuilalt
Milian, dar nu ştiam că va deveni şi luna Sofiei, căci s-a „dus”
şi ea în 16 Octombrie.
Doamne, după ce ne-ai mai făcut dacă trebuie să
murim?!
Mă scol şi curăţ merele pentru prăjitura pe care o s-o
facă Sofia, de ziua Celuilalt Milian nu ştiam că-i ultima... şi
constat că-mi place în bucătărie, mă simt util.
Mă gândesc că un cuplu (bărbat şi femeie), care se
iubesc, dar nu au noroc sunt ca orbul cu ologul...
E ziua Zeului, a Celuilalt Milian (10 Octombrie), Sofia
se simte bine, căci are pe cine servi (iar eu mă îmbăt, ca
deobicei).
Doamne, Dumnezeule, are mâini de slujnică şi suflet de
regină Sofia mea şi eu n-o ştiu preţui.
De ziue Zeului, îmi fac singur un cadou, un aforism,
iată-l: Cele mai mari bucurii, sunt cele pe care ţi-le faci singur!
Mă întâlnesc cu Sofia la capătul eternităţii, la capătul
cimitirului, vine pe jos de la serviciu, că-i la doi paşi.
Observăm că la Celălalt Milian, la mormânt, a fost
cineva şi i-a aprins o lumânare albastră, culoarea lui preferată,
ştia? Deci, îl ştia, se ştiau?...
De când mi-a povestit sora mea, Any, cum s-a
comportat un „mare medic” cu fiica lui Relu, nepoata sa şi-şi a
mea, mă hotărăsc ca în rugăciunea mea zilnică să fie şi:
„Fereşte-mă, Doamne, de medici!”
Se apropie cu repeziciune noaptea fatală (15/16
Octombrie), sâmbăta spre dumineca, noapte în care Sofia, după
miezul nopţii, deci dumineca, a „plecat”, a „dat colţul”, cum se
spune, lăsându-mă fără voia ei, „în pielea goală”...
S-a stins, noaptea în somn: „Nu vreau să ajung povară
pe capul nimănui, Miliane!”

175
. Nicolae Istoc
¸ .
Şi Dumnezeu a ascultat-o! Mai bine n-o asculta şi să
rămână o povară pe capul meu! Ar fi fost o dulce povară, Sofia
mea!

176
. La Mosata
¸ .

-7-

Răsfoind hârtiile lui Milian Andriş, iată ce am găsit:

„La mulţi ani, cu sănătate! Şi noi te iubim;

Adică:

Celălalt Milian şi Rhesus.

Tu eşti pârâiaşul de munte cu apă limpede şi minunată

care udă amintirile şi vieţiile noastre:

Celălalt Milian şi Rhesus

Geneza acestui Rhesus: El e chiar Milian Andriş, aşa l-a

porclit fiul său, Celălalt Milian, din dragoste şi prietenie. Asta a
fost când învăţau amândoi: Celălalt Milian şi Milian Andriş
pentru facultate, pentru facultatea Celuilalt Milian, căci Milian
avea facultate, când învăţau la Biologie şi au dat peste
următorul pasaj: „O specie de maimuţă numită Rhesus, a eşuat
pe calea umanizării, pierzându-se într-o fundătură a istoriei”.
Tu eşti Rhesusul meu, i-a zis cu dragoste Celălalt
Milian părintelui său; Milian Andriş, şi de acolo în colo, a
rămas Rhesus, pentru amândoi, ba chiar pentru toţi trei: Sofia –
Celălalt Milian şi Rhesus adică, Milian Andriş...
Răsfoind mai departe, iată ce am mai găsit:
„Cu ocazia venirii primăverii, îţi doresc dragă mamă –
Sofia – multă sănătate, fericire, noroc şi îndepliniri tuturor
dorinţelor.
Cu această ocazie, te salut şi pe tine Rhesus”

Al vostru fiu; ss. Indescifrabil.

177
. Nicolae Istoc
¸ .

E felicitarea de 1 Martie, când Celălalt Milian, era în

armată. Felicitarea e pe un fond albastru (culoarea preferată a
Celuilalt Milian) şi era în prim-plan o vază (tot albastră) cu trei
trandafiri. E superbă, parcă-i pictată. Păcat că n-o puteţi vedea.
Am mai găsit ceva; o scrisoare de la unul: Sindilă Alexe
(sau aşa ceva) din Râmnicu Sărat, Judeţul Buzău. Cod.7250.
Str. Nicolae Bălcescu, Bloc. 4 B, Etaj II, Apt. 12.

Dragă Milian, (E vorba de Celălalt Milian)

„Acum când ne-au mai rămas două zile şi ne vom

despărţi (înseamnă că era un fost coleg de armată), nu-mi
rămâne decât să-ţi urez un viitor fericit, multă sănătate şi
îndeplinirea tuturor dorinţelor. A scris cu respect faţă de tine,
un prieten şi un coleg care nu te va uita niciodată”.
Succes!
(ss.indescifrabil)

De fapt, cele de mai sus (aproape toate), sunt dintr-un

carnet al Celuilalt Milian, care avea şi un titlu: „Portrete şi
suflete”, un carnet plin cu dedicaţii ce şi le-au făcut ei când au
terminat armata, sau erau pe punctul de-a o termina.
Majoritatea însemnărilor poartă data de 12.01.1989,
când Celălalt Milian mai avea de trăit pe acest pământ doar
şase luni, dar nimeni nu ştia şi mai ales, nu ştia nici chiar EL...
Doamne, Dumnezeule, plâng şi-mi şoptesc în barbă ca
Octavian Goga, zicerea lui Jean Calvin: Dumnezeu dă unora,
ceea ce le refuză altora!
Şi totuşi, cel mai mare medicament e – AMĂGIREA!

178
. La Mosata
¸ .

-8-

În aceste două capitolaşe ce urmează, sunt două

scrisori din armată, de la Celălalt Milian. Milian Andriş le-a
recitit la 24 de ani după ce-l pierduse pe Celălalt Milian şi la 7
ani de când o pierduse şi pe Sofia.
A rămas uimit (printre altele), de două lucruri:
Prima scrisoare era datată 16.10.1988, exact ziua (16.
Octombrie), când „a plecat” şi Sofia la Celălalt Milian; 16
Octombrie 2005.
A doua scrisoare, e oarecum prevestitoare, dar în sens
invers (cum se zice că-i în vise), adică Rhesus (Milian Andriş)
e cel care rămâne singur pe lume şi cu Celălalt Milian.
Iată scrisorile! Citiţi-le! Milian Andriş când le-a recitit a
plâns.

Scrisoarea I.
16.10.1988.
Dragii mei,

„Azi, e Duminică (tot dumineca „a plecat” şi Sofia), azi

împlinesc 13 luni de armată; 13 luni de când sunt plecat de
acasă. Azi, e o zi splendidă de toamnă, e un soare puternic ale
cărui raze reflectate de frunzele „ruginite”, au un farmec aparte.
E un alt aer, un aer pe care l-am simţit de atâtea ori în
copilăria mea; acest aer mi-a umplut sufletul de bucătărie, eram
atât de fericit, parcă ar fi trebuit să primesc un cadou frumos.
Acest aer m-a făcut să mă simt liber ca atunci, când
copil fiind, eram lipsit de orice grijă.
Acum mă uit în oglindă din faţa mea şi zăresc un tip
care-mi seamănă pe undeva, numai că deja îi creşte barbă, în
ochii lui zăreşti melancolie, trebuie să aibe în jur de 20 de ani...

179
. Nicolae Istoc
¸ .
Deodată, copilul care era în faţa blocului şi se juca în
frunzele căzute se opri, se ridică de jos şi stupefiat îşi pipăi
obrazul, începuse să-i screască barbă, copilul acela eram eu.
Parcă îmi venea să plâng şi să fug la tata şi la mama, să le spun
ce mi s-a întâmplat. Dar am observat că nu mai pot să plâng şi
că tata şi mama eram eu...
De atunci încerc să mă regăsesc, dar întâlnesc mereu alt
om. Acela să fiu eu?
Tu Rhesus, tu Sofia, voi v-aţi găsit pe voi înşivă, sau
numai trăiţi cu impresia asta? Oare omul se găseşte vreodată pe
el însuşi?
Kant a spus: „nici raţiunea singură, nici simţurile
singure nu pot oferi un adevăr sigur”.
Filosofii au spus că nimic nu există, totul este o
impresie a simţurilor noastre.
Toate acestea le-am citit în cartea acela de Camil
Petrescu şi nu-i chiar atât de accesibilă pe cât pare...
Tot ce am scris, am scris maşinal, nici nu m-am gândit
să scriu asta, nici nu mă gândisem în prealabil la aşa ceva, totul
e o inspiraţie de moment şi în spatele fiecărui rând nu se
ascunde nimic.
Sunt bine sănătos, bărbos, căci nu m-am barberit de
patru zile. Diseră de la 22-1, voi fi în post şi mă voi gândi şi la
voi.”
Ceau toc,

Celălalt Milian ss. indescifrabil.

180
. La Mosata
¸ .

-9-

Scrisoarea a II-a

Din păcate, această scrisoare Milian n-a mai găsit-o, şi-i

pare foarte rău, căci pentru el a fost tulburătoare de la bun
început. Când o s-o găsească (dacă o mai găseşte), o să v-o
redau.
În locul acesteia, ca să facem totuşi şi acest capitolaş, o
să vă redau alte două mici materiale găsite printre hârtiile lui
Milian Andriş, o să le redau aşa cum le-am găsit, fără
comentarii:

Sărutarea cea de pe urmă,

Te iubesc Miliane! Nu dispera, voi fi mereu cu tine ca

şi până acum, numai că tu nu mă vei putea vedea şi nu mă vei
putea simţi, decât rareori, cum e de exemplu momentul acesta.
Când o să-ţi fie foarte greu, o să-l aduc şi pe Celălalt Milian cu
mine.
Ştiu persoanele care te-au făcut să suferi şi cum te-au
înşelat, nu vor fi iertate. Fii tare! Îţi mulţumesc pentru tot, te
iert pentru tot. Îţi mulţumesc pentru Paris. Tu ai fost „Parisul”
meu. Celălalt Milian te îmbrăţişează şi el şi e mândru de tine.
Te iubesc Miliane! Nu dispera, sunt şi acuma cu tine,
numai că tu nu mă poţi vedes, nu mă poţi atinge şi nu mă poţi
poseda, dar sunt a ta.
Pe curând! Te aşteptăm să vii în Eternitate; Eu şi
Celălalt Milian!”

Sofia Andriş, născută Iştoc,

mama copilului tău,
Soţia ta iubitoare.

181
. Nicolae Istoc
¸ .

Visul cu Celălalt Milian

24.09.2001.

Se făcea că era mare, cum era în ultimul timp.

Călătoream amândoi cu trenul, parcă la Cluj. Stăteam amândoi
pe banchetă, unul lângă altul, el era în blugi. Simţeam că se
apropie staţia şi trebuia să coborâm. M-am aplecat să-l încalţ,
era cu picioarele goale şi avea un fel de sandale. Ştiam că-i
mort şi mă gândeam cum o să mă duc cu el aşa mort, că o să
mă prindă cineva că umblu cu un mort şi o să mp pedepsească.
Mă gândeam cum să fac să nu observe nimeni că-i mort. El
parcă mi-a ghicit gândurile şi s-a ridicat dintr-o dată de pe
banchetă, dând să iasă din compartimentul trenului, dar era
prea slăbit şi s-a lăsat pe bancheta din faţă. Atunci eu m-am dus
lângă el, m-am pus pe banchetă, l-am prins de braţ şi i-am spus:
„– Tăticule, nu trebuie să te forţezi aşa. Tu numai
sprijină-te de mine şi eu o să te ţin.”
Şi parcă am început să coborâm din tren aşa; eu ţinându-l
de braţ şi el sprijinindu-se de mine îşi târa încet picioarele,
parcă şchiopătând. Mergeam aşa pe culoarul vagonului, spre
treptele de coborâre.

182
. La Mosata
¸ .

- 10 -

Iată şi „Biblia zilnică” pe care şi-a făcut-o Milian

Andriş (vai, în chiar anul „plecării” Sofiei):
CALM
ÎNCET
DETAŞAT
AUTOCONTROL
Şi pe care, ca orice Biblie, n-a putut-o respecta.
Învaţă să trăieşti singur! (Tot în anul în care a pierdut-o
pe Sofia, parcă ştiind ce-l aşteaptă, dar nu ştia, nu se poate şti)
şi adaugă:
SINGUR:
- fără conversaţie;
- sau dacă-i musai: numai din vârful buzelor;
- fără destăinuiri;
- fără mărturisiri;
- fără confidenţe;
- apără-mă, Doamne, de mine însumi!
Poate că v-am mai spus, dar am uitat (vă rog să nu mă
certaţi), Milian Andriş după ce şi-a pierdut copilul – pe Celălalt
Milian – când avea 20 de ani, 7 luni şi 20 de zile, nu şi-a mai
revenit complet niciodată, n-avea cum, îl iubise prea mult, s-a
ataşat prea tare de el. Asta i-a spus-o şi preotul Mara, când l-au
condus în cele veşnice.
Răsfoind mai departe printre hârtiile lui Milian Andriş,
iată ce am mai găsit:
„Îl cunoşti pe tata?
E înalt, cu ochii ageri,
Cu părul creţ
Iar corpul solid
El lucrează la o şcoală
Acolo el înalţă trupurile mici

183
. Nicolae Istoc
¸ .
Către tăriile cerului”
(Versuri compuse pentru tata, de către Celălalt Milian,
când era în clasa I)
„O cunoşti pe mama?
Ea dă ţării lumină.
Are meşteri mari
Ca aia făurari,
Ce aşteaptă cu nerăbdare
Ce să facă, ca să fie
Ţara noastră înălţată
Ca s-o vadă lumea toată”
(Versuri compuse pentru mama, de către Celălalt
Milian, când era în cla a întâi.)
„O poezie cu mine” – de acelaşi Celălalt Milian – când
era în clasa I.
„Mă cunoşti pe mine?
Eu sunt compozitorul, povestitorul
Şi însuşi scriitorul!”
Mai sunt apoi, tot din acelaşi perioadă; „Pintea
Haiducul”; „Cavalerii teutoni” (Proză) şi apoi iar poezie:
„Toamna”; „Iarna”; „Primăvara”; „Vara”; „Vara la ţară”;
„Ţinutul uitat de timp”; „O, mamă, de-ai şti cât te iubesc”;
„Ţara”; „Ion”; „Mi se pare că vine Iancu”; „Noaptea” şi curios
şi şocant în acelaşi timp: „Moartea”.
Sunt multe, am putea umple cu ele altă carte.
Să mai spicuim totuşi câteva frânturi:
„Şi acum când / a venit uratul / şi sărbătoarea a sosit /
Şi Pluguraşul a pornit / Eu îţi urez doar fericire / mult noroc şi
bucurie / Ţie, dragă mamă, ţie...
Şi mai departe „De anul nou, tatălui meu”:
„De anul nou,
O, ţie tată,
Eu, îţi urez cu drag
Mult belşug

184
. La Mosata
¸ .
Să-ţi vină-n casă
Şi sănătate de brad
Viaţă lungă,
Fără pată.”
„Clipa de veci” (Doamne?!!).
„Vântul suflă,
Iarba pică
Florile se ofilesc”
Am găsit chiar şi aforisme:
„Munca e o mare plăcere, dar pentru unii, nu se cere”
„Pământul ăsta, săpat de plugul istoriei”
„Pământul acesta frământat de copitele cailor dacici”
„Ce se înroşea de sânge, în lupta cu păgânii”
Şi toate astea Milian Andriş le-a recitit la peste 21 de
ani de când îşi pierduse copilul – pe Celălalt Milian.
Vă rog să mă scuzaţi, eu nu mai pot. Eu plâng!
Am găsit mai departe două însemnări de-ale lui Milian
Andriş care m-au pus pe gânduri:
1. – „Nu contactul cu oamenii mi-a fost greu, ci
contactul cu funcţiile şi cu instituţiile”.
Este perfect edavărat pentru Milian Andriş. Asta nu
înseamnă s-o luaţi de „bună”, căci poate vouă nu vi se
potriveşte. Şi apoi, mai e ceva aici: căci cine are chestiunea
asta va suferi şi în viaţă, cum a suferit şi Milian Andriş.
Pe de altă parte, şi contactul cu oamenii, i-a fost greu
lui Milian Andriş din moment ce, după pierderea Sofiei, n-a
mai reuşit să se „lipsească” de o altă femeie.
2. – „Oricât ar fi de onest, orice om se umileşte un pic
pe el însuşi, fără să-şi dea seama”
Aşa e! Şi voi vă umiliţi un pic pe voi înşivă dacă sunteţi
oneşti. Şi Milian Andriş era onest, poate prea onest.
Căci omul prea onest, se îndoieşte mereu de el însuşi.
El crede neîncetat că nu-i suficient de onest şi suferă şi pentru
greşelile altora, atribuindu-şi-le sieşi.

185
. Nicolae Istoc
¸ .
Am citit undeva ceva de genul: „Omul este fructul
faptelor sale”.
Aşa o fi. Dar faptele sale cine le inspiră?
Amintiţi-vă de „Piatra lui Spinoza”!

186
. La Mosata
¸ .

- 11 -

Dar atunci, Vaporul n-a mai mers pe uscat – căci Sofia

murise.
Aşa-i spunea Milian Andriş, Sofiei, când era nervos pe
ea: „Vaporul care merge pe uscat”. Iertaţi-mă! Sau iertaţi-l pe
el. Sofia murise şi Milian Andriş s-a simţit vinovat de moartea
ei în toate zilele pe care le-a mai avut, cu toate că el nu avea
nicio vină.
Găsesc mai departe patru lucruri însemnate cu
majuscule de Milian Andriş:
- INSTINCT
- ÎNTÂMPLARE
- OBIŞNUINŢA
- RAŢIUNE
Şi zice el că primele trei: instinct, întâmplare şi
obişnuinţă – vor bate în totdeauna Raţiunea. Şi că la urma-
urmelor şi raţiunea este fiica nelegitimă a celor trei: instinct,
întâmplare şi obişnuinţă.
Acţiunea – deci viaţă, înseamnă în primul rând şi poate
că şi în ultimul rând: instinct; întâmplare; obişnuinţă. Raţiunea
– vine doar la urmă, dacă vine? Instinctul, căruia mai nou i se
spune adrenalină, adică foc, raţiunea ar fi în acest caz găleata
cu apă. Dar unde-i găleata cu apă? A cui e găleata cu apă?
Când vine găleata cu apă?
Aţi auzit desigur melodia: „Opriţi timpul! / Clipa asta
minunată!” Milian Andriş a modificat-o: „Opriţi timpul! /
Clipa asta blestemată!”
Milian Andriş şi-a mai notat în continuare:
- la nivelul instinctelor – omul e animal.
- la nivelul sentimentelor – avem om-animal.
- la nivelul raţiunii – avem – Om – Zeu, dar care poate
fi şi rău, adică un Zeu rău.

187
. Nicolae Istoc
¸ .
Am mai găsit apoi un set de cărţi pe care Milian Andriş
le dăruise fiului său – Celălalt Milian – cu diferite ocazii, în
special de ziua acestuia, căci era născut în 10 Octombrie 1968
– Zodia Balanţei. O să vă redau numai o dedicaţie de pe o
singură carte, ca să nu vă plictisesc:
Cartea: „Din Povestirile Asiei”. Editura „Ion Creangă”
1979 – Bucureşti.
Dedicaţia: „Pentru Milian la 11 ani, când se iese din
lunea minunată a basmelor şi poveştilor – un LA MULŢI ANI!
– din toată inima, succes la învăţătură îţi doreşte mămica şi
tăticu” Sofia – ss. indescifrabil; Milian – ss. indescifrabil.
Şi tot pe acelaşi carte, următorul motto: „Ascultă fiule,
învăţăturile tatălui tău şi nu lepăda îndemnările mamei tale.
Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur la
gâtul tău” (Pildele sau Proverbele lui Solomon 1; 8,8).
Starea mea actuală, zice Milian Andriş, după ce o
pierduse şi pe Sofia se poate rezuma în 4 puncte:
1. – Sunt ca un acrobat care-i condamnat să stea veşnic
în echilibru pe sârmă.
2. – Sunt un munte de regrete!
3. – Dacă vrei să ştii cum e în Iad, întreabă-mă pe mine!
4. – Sunt ca un puşcăriaş condamnat pe viaţă, numai că
eu am o mai mare libertate de mişcare!
O să vă redau în continuare o scrisoare pe care şi-a
copiat-o Milian şi pe care a primit-o de la o femeie, după ce a
„plecat” Sofia:

Dragă Milian,

Nu ştiu ce te face să crezi că aş fi supărată pe tine, dar

vezi, problemele nu mă ocolesc nici pe mine. Te-am dezamăgit
atât de tare încât crezi că nu sunt demnă de prietenia ta? Eu n-
am venit la tine ci intenţia să te bulversez, sau ca să-ţi schimb
viaţa. Am venit pur şi simplu ca să ne cunoaştem ca oameni, şi

188
. La Mosata
¸ .
ce prieteni. Ştiu ce înseamnă singurătatea şi am crezut că măcar
pentru un timp să fac ceva pentru tine, oferindu-ţi compania
mea.
Eşti un om sensibil şi delicat şi nici pe departe n-a fost
intenţia mea să te rănesc. Ţi-am spus probabil că şi eu mi-aş fi
dorit (îmi doresc) să mă iubească cineva cum ai iubit-o tu pe
Sofia. Te admir pentru dragostea şi statornicia ta, care trece
dincolo de barierile pământeşti şi chiar te invidiez că ai
cunoscut iubirea adevărată. Nu sunt în măsură să dau sfaturi, eu
nu sunt o femeie puternică, dar ca mentalitate şi instinct
femeiesc, nu cred că o altă femeie ar mai putea conta pentru
tine, nu ştiu dacă ar putea concura cu Zeiţa ta, deşi dacă şi ea
te-a iubit atât de mult, nu cred că ar putea fi atât de egoistă
încât să te condamne la singurătate pentru tot restul vieţii”.

O altă posibilă Sofie!

Ce scrisoare frumoasă! Şi culmea, e adevărată! Încă

mai există pe lume oameni adevăraţi.

189
. Nicolae Istoc
¸ .

- 12 -

Nu pot face altceva (nu mă lasă inima, sau sufletul), să

nu vă redau câteva file din „Jurnalul Timpului” al lui Milian
Andriş după ce a pierdut-o pe Sofia. Uite, că a mai putut scrie:
Duminică 16.10...
S-a întâmplat cea de-a doua mare nenorocire de la
Facerea Lumii; a murit Sofia. Prima mare nenorocire a fost
când a murit Celălalt Milian. Am găsit-o dimineaţa moartă în
pat, după ce am strigat-o de trei ori. Sunt încă înmărmurit şi nu
ştiu ce mă aşteaptă.
Sâmbătă, 27.10...
(Deci a trecut peste înmormântarea Sofiei)
Sofia s-a dus în lumea Celuilalt Milian. Am reuşit să
fac curăţenie. M-am hotărât să-mi petrec restul zilelor tot
alături de Sofia. Când m-am culcat seara, mi-am dat seama că
nu sunt singur, sunt cu Sofia şi Celălalt Milian.
Seara, când m-am pus în pat, după ce am făcut
curăţenie şi duş, i-am simţit prezenţa. Înseamnă că-i mulţumită
de mine.
Prima sâmbătă fără Sofia – şi totuşi cu ea.
Duminica 23.10...
Încerc şi astăzi (prima dumineca fără ea), să fac tot ce
făceam când eram cu ea, cu Sofia. M-a sunat Mimy (sora
Sofiei, de la Timişoara) şi i-am spus că m-am hotărât să fac tot
ce am făcut când eram cu Sfoia. S-a bucurat.
Reuşesc să ajung la Biserică şi să fac tot ce făcea ea –
Sofia.
Reuşesc să fac şi la cimitir tot ceea ce făcea ea.
Vin soţii Vişan (Părinţii lui Mugurel), cu maşina până
la mormânt la noi, ei au aflat târziu, din ziar, de Sofia. Îmi dau
un flacon de vin, făcut de ei.

190
. La Mosata
¸ .
Îmi amintesc că la Biserică, preotul Gudea, are la un
moment dat o vorbă frumoasă şi deosebită: „Dacă am avea
credinţă, nu ne-ar fi frică de nimic, nici chiar de moarte”. M-
am gândit şi eu; dacă mai există o viaţă deincolo, de ce să-i
plângem pe cei morţi. Sofia şi Celălalt Milian sunt fericiţi. Şi
totuşu, e groaznic!
Aseară, când am mâncat am aprins o lumânare pentru
Sofia, arde şi acuma.
La cimitir, m-am întâlnit cu d-l profesor, cel cu
mormântul neveste-sii; vis-à-vis de cimitirul evreiesc, era cu o
a doua nevastă – Eva – cu care zice că-i de 3 ani şi că ea – Eva
asta – l-a restabilit, zice să nu disper, voi găsi şi eu pe cineva.
Şi totuşi, e groaznic!
Sofia mă va conduce şi mă va călăuzi şi de dincolo de
moarte! Ne-am iubit prea mult ca să ne poată înfrânge cineva.
Nu ne-a înfrânt niciunguroaica.
După ce am venit acasă – la îndemnul Sofiei – i-am
sunat şi eu pe Păulică şi Aurica.
De abia acum încep să pricep câte făcea Sofia şi cât de
mult timp îi trebuia ca să le facă şi cât de bine calcula. Inclusiv
cu punga de nazlon pentru resturi, pe care o ţinea pe ghiuvetă,
ca să nu se tot apleca la găleată, sub ghiuvetă.
Doamne, oare de ce n-am ştiut, sau poate că am ştiut şi
n-am ştiut că ştiu.
Oare, de ce nu mi-a spus tot, cum îi spuneam eu, căci
atunci poate mai trăia.
Oare, sunt cel mai rău şi cel mai ticălos om din lume, de
a trebuit să mi se întâmple toate astea tocmai mie?
Ştie şi Schioapa, fosta consăteană a Sofiei a venit la
mormânt, zice că soţul ei a fost la înmormântare. Doamne,
trebuie să rog pe cineva să-mi spună cum a fost la
înmormântare că eu nu mai ştiu.
Am venit în bucătărie, lumânarea mai arde, mi-am
desfăcut o bere, mi-am aprins şi o ţigară, hotărât să mă las

191
. Nicolae Istoc
¸ .
astăzi de fumat, în prima Duminică fără ea. Doamne, ticălos
pot fi!
Trei femei în cimitir o regretă şi ele pe Sofia, cu toate
că o ştiau doar din vedere.
Se aud paşi pe Casa Scărilor, dar niciodată nu vor mai fi
paşii ei.
Trebuie să-mi pun lucrurile la punct ca să fiu şi eu gata
de „plecare”, cum a fost ea. Orice amănunt poate conta, dar
pentru altcineva...
Poate că totuşi Sofia a presimţit totul, era mai
mângâietoare şi mai resemnată şi când vedeam câte o
înmormântare prin cimitir, zicea cu o nuanţă ciudată în glas:
„I-a venit rândul!” Poate că simţea (dar nu putea să-mi
„traducă”), că în curând va veni şi rândul ei.
Doamne, Dumnezeule, ce mi-ai făcut?
Luni 24.10...
Noaptea a decurs relativ bine. M-am trezit mereu şi nu
cred că voi mai reuşi niciodată să dorm ca atunci când eram cu
ea – cu Sofia.
Azi-noapte mi-a venit ideea ca pe anunţul mortuar din
ziar (de la anul viitor), pentru Sofia să pun şi poza ei de când
era fată. Sunt nebun!
Îmi dau seama că, dintre neamuri, cineva a umblat în
poşeta Sofiei şi a luat banii ce erau acolo, căci ea nu umbla
niciodată fără bani la ea.Plus câteva mărunţişuri din casă. Ce
mizerie! Rămân înmărmurit. Să-mi fure lucruşoarele din casă,
lucruşoarele Sofiei? E de neiertat!
Marţi, 25.10...
Îmi propun să merg la notar dar nu găsesc actele. Mă
voi duce să plătesc întreţinerea la bloc, ceea ce făcea Sofia.
Simt o neputinţă nesfârşită (nici cel puţin revoltă, ca
atunci când l-am pierdut pe Celălalt Milian), o părere de rău
imensă şi o ciudă crâncenă că n-a mai putut, nu a mai fost
lăsată cu mine încă cel puţin 10 ani.

192
. La Mosata
¸ .
Nu-mi venea să cred că-i moartă când am găsit-o în pat,
semidezbrăcată, puţin albăstrie, cu ochii închişi şi guriţa
deschisă, ca într-un spasm de amor.
Nu că singurătatea-i groaznică. Singurătatea-i groaznică
fără ea, fără Sofia. Motivaţia de-a trăi s-a terminat.
Măcar s-o duc cumva până să-i fac pomenirile şi să pun
capacele pe mormânt: „Ultimul care rămâne pune capacele” –
asta a fost convenţia noastră.
În rest?!!... Să hrănesc trupul ăsta mizerabil care îmi
înăbuşe sufletul şi-l ţine legat, în timp ce el (sufletul), ar vrea să
zboare la ei; la Sofia şi la Celălalt Milian...
Dar poate că cel mai crunt lucru e îndoiala. Îndoiala,
dacă ei mai există sau nu, sub o altă formă, o formă fericită, şi
atunci eu ar trebui să fiu senin şi să-mi aştept în linişte clipa
plecării. De ce n-o pot face?
Eu nu sunt aşa tare ca Sofia. Eu nu sunt „Vaporul care
merge pe uscat”. De multe ori mi-e lehamite să mai fac ceva,
ceea ce la ea nu se putea întâmpla. Şi ieri, când am venit cu
tramvaiul, pe la orele 15:30; aglomeraţie, transpiraţie... Şi ea
venea tot cu tramvaiul, tot la ora aceea şi încărcată cu plasele
pline de cumpărături... Doamne, oare de ce am lăsat-o?...
De abia după ce am ajuns acasă, am realizat că astăzi se
împlineşte o săptămână de când a fost îngropată Sofia.
Am fost să plătesc blocul (lucru pe care-l făcea Sofia),
caseriţa ştia şi-mi zicea „condoleanţe” şi mă săruta pe gură
(oare intenţionat?).
Seara, mi-e cel mai greu.
Am fost la cimitir, am schimbat apa la flori, am aprins
lumânări, m-am rugat, le-am vorbit, i-am sărutat...
La întoarcere, mă întâlnesc cu un cuplu care ne
cunoaşte, când le spun ce s-a întâmplat rămân încremeniţi. O
simpatizau şi ei pe Sofia.
Mănânc din mâncarea făcută de Vivi, e bună, dar nu-i
cum o făcea Sofia!

193
. Nicolae Istoc
¸ .
Îi aprind o lumânare în bucătărie şi-mi aprind şi o
ţigară, hotărât să mă las azi de fumat, la o săptămână după ce a
fost îngropată. Ticălosule!Totu-i zadarnic!
Nu te poti lupta cu moartea, oricine ai fi! Corpul e un
vierme care roade sufletul. Sunt prea mult „pământ şi cenuşă”,
lucru care mă împiedică atât ca să mă sinucid, cât şi ca să am
suficienţă credinţă...
„Plecarea” Sofiei, e altfel decât „plecarea” Celuilalt
Milian.
Ştiam amândoi că am putea pleca oricând, dar nu ştiam
care va fi primul şi cât de mult se va chinui cel va rămâne...
Totu-i zadarnic!
Oare, o să mai fiu în stare să mă culc lângă o altă
femeie şi să-i iubesc trupul şi sufletul?
Miercuri, 26.10...
M-am hotărât ca la 6 săptămâni să dau o parte din
hainele Sofiei la neamuri.
Poate că eu totuşi, n-am cunoscut-o (n-am înţeles-o) pe
Sofia şi probabil că niciodată n-aş fi fost în stare s-o fac, oricâţi
ani am mai fi trăit împreună.
Trebuie să iau măsuri contra tuturor neamurilor, nu mai
am neamuri.
Joi, 27.10...
Mă preocupă problema capacelor pentru morminte...
După pierdere unei fiinţe dragi, nicio idee, nicio terapie
nu te mai poate mângâia, mai mult ca lucrurile acelea
domestice pe care le-ai făcut cu ea şi pe care simţi nevoia să le
repeţi.
La Oficiul Poştal mă întâlnesc cu poştaşul, care după
„condoleanţe”, mă atenţionează că mă aşteaptă clipe grele, el
ştie după ce a pierdut-o pe maică-sa, căci şi maică-sa s-a
prăpădit aşa.
Citesc undeva, nu mai ştiu unde: „Dacă vrei să
dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata să accepţi

194
. La Mosata
¸ .
moartea”. Eu încă nu pot să o accept, deci nu pot suporta nici
viaţa.
Vineri, 28.10...
Iată o săptămână care a trecut ca un fum. Nu mai ştiu
cum, probabil la cimitir.
Sâmbătă, 29.10...
Bag florile de pe balcon în bucătărie, ca pe timpul
Sofiei... Mă simt complet inutil, nu am putut face nimic, dar mă
îmbăt.
Duminică, 30.10...
Cu greu mă duc la Biserică, apoi la cimitir. Ajuns
acasă, mă îmbăt din nou.
Luni, 31.10...
A trecut şi luna asta, care altădată ne era dragă la
amândoi; mie şi Sofiei, ziua de 10 Octombrie, ziua de naştere a
Celuilalt Milian. Lună care dintr-o lună de bucurie s-a
transformat într-o lună de tristeţe, de doliu...
Ar fi bine dacă aş putea citi din nou!
Marţi, 01.11...
La 61 de ani, Sofia arăta ca alta la 31 de ani...
Am fost la cimitir şi am încercat să fac tot ce făcea
Sofia, dar nu mi-a ieşit nici pe departe, dar totuşi am făcut...
Îmi amintesc că m-am luat cu Sofia la 19 ani şi poate că
n-am devenit bărbat niciodată, am rămas tot timpul „copilul” ei
de care a trebuit să aibe grijă...
Miercuri, 02.11...
Totuşi încep să-mi spăl singur hainele mai intime,
amintindu-mi cum le spăla ea, Sofia, căci nu ştiu cum să umblu
la maşina de spălat şi nu-i găsesc „Cartea tehnică”.
Joi, 03.11...
Gata cu teoria, începe practica. Astăzi am făcut
curăţenie ca lumea în pivniţă (ce m-o fi apucat pe mine cu
pivniţă?), cred că i-ar fi plăcut şi Sofiei. Asta după ce am fost
la cimitir.

195
. Nicolae Istoc
¸ .
Îmi spăl şi hainele cum ştiu eu. Seara, uitându-mă la
televizor îmi vine să plâng şi dau cu mâna pe pat s-o caut pe
Sofia şi nu dau de ea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi,
când aud un glas: „Sunt aici Miliane, nu dispera!”. Mă gândesc
apoi că fratele meu (Dragomir-Paul), face totul ca să mai
trăiască, eu aş face totul ca să mor, dar să mor uşor, în somn, ca
ea, ca Sofia.
Vineri, 04.11...
Astăzi m-am hotărât ca oricărui bărbat care mă întreabă
cum e, să-i spun: „Roagă-te să mori înainte nevestei!”
Am făcut o grămadă de prostii, nu le mai înşir...
Doamne! De ce mi-ai luat-o? Pe mine trebuia să mă iei,
nu pe EA!
Nu pot mânca nimic. Seara, în pat, mă bate gândul că şi
acuma la „plecarea” Sofiei, fac aceleaşi greşeli ca la „plecarea”
Celuilalt Milian, dar atunci eram cu EA, cu Sofia.
Seara găsesc într-un ziar: „Dacă aş putea citi tot timpul,
nu aş mai avea nevoie de compania nimănui” (George Gordon
Byron, poet englez 1788-1824).
Dar oare, o să pot? O să pot citi?
Sâmbătă 12.11...
Mi-e un dor cumplict după sâmbetele petrecute cu
Sofia.
Spicuiri din spicuiri
De abia astăzi încep să realizez ce mi s-a întâmplat. Şi
parcă încep să-mi revin.
Te iubesc Sofia!
Un vecin de bloc mă încurajează: „Trebuie să fiţi tare!
Dacă aşa a vrut Dumnezeu!”
Trebuie să-mi revin! Dar ce să fac ca să-mi revin? S-o
caut pe Sofia! Şi-l caut pe Celălalt Milian!
Mă gândesc cu groază că voi fi fortuit să trăiesc cu o
altă femeie. Cum să fac însă, să rămân tot cu Sofia?
Încerc să-mi rezum situaţia în patru puncte. Iată-le:

196
. La Mosata
¸ .
1. – Vei putea trăi singur?
2. – Merită să trăieşti singur?
3. – De dragul cui să trăieşti singur?
4. – Sofia, s-ar bucura să trăieşti singur?
Ciudat, mă simt vinovat faţă de Sofia şi în acelaşi timp
o învinovăţesc pe ea.
Mă culc încărcat de singurătate şi umilinţă!
Azinoapte a nins. Prima zăpadă fără Sofia. Îmi vine să
mă dau cu capul de tolchiş.
Rămân fără curent electric pentru prima dată de când a
„plecat” Sofia şi intru în panică. Sunt absolut speriat. Mă simt
ca un sălbatic pe o insulă pustie.
Îmi vine în minte şi în suflet (dacă există şi aşa ceva),
trei întrebări:
1. – Dacă Sofia ar fi murit în timp ce eu aş fi fost plecat,
aş fi suferit mai mult, sau mai mult, sau mai puţin?
2. – Dacă Sofia ar fi murit chiar atunci când eu aş fi fost
în braţele Unguroaicei?
3. – Dacă Sofia murea chiar lângă mine, eu să fi fost în
pat cu ea?
Doamne, ai milă de noi! Din momentul ăsta, Doamne,
te urăsc. Eşti un criminal!
Faptul că eu mai trăiesc, iar ei doi „s-au dus” (Sofia şi
Celălalt Milian), mă face să mă simt ca un erou în pielea goală.
Trebuie să-mi rezolv toate problemele singur, adică tot
cu Sofia.
La un moment dat, mă trezesc plângând pe stradă după
Sofia.
De ce a trebuit să moară Sofia?
Am tăgăşit şi spălat mormântul, ceea ce mă mai
linişteşte.
Nici cafeaua nu mai are acelaşi gust, ca pe timpul
Sofiei!

197
. Nicolae Istoc
¸ .
Plâng singur în bucătărie şi încep să-i învinovăţesc; pe
Sofia şi Celălalt Milian, că nu mai vin noaptea în vis la mine.
Nu mă simt bine, mi-e dor de Sofa şi de Celălalt Milian.
De ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?
Mă simt din ce în ce mai vinovat faţă de Sofia, mi-e
frică să nu înnebunesc!
E sâmbătă şi mă scol foarte greu, plin de regrete faţă de
Sofia.
Nimeni nu-mi poate rezolva problema – ea e de
nerezolvat.
O pseudo-uşurare ar fi să nu mă fac chiar de râs. Oare,
voi reuşi? Mă hotărăsc să-mi alcătuiesc propria-mi intimitate,
formată doar din mine şi Dumnezeu. Adică, sunt condamnat la
moarte, adică la puşcărie pe viaţă.
Vorba preotului Mara: „De aici încolo, voi trăi doar cu
sufletul”.
Primul Crăciun fără Sofia şi-mi zic nu numai că Sofia
nu trebuia să moară, ci că nu trebuia să moară niciodată.
Intru într-un an, în care tot anul Sofia nu va fi cu mine.
E ca o cădere liberă, în gol.
O bere, o cafea, acasă, în intimitate, dar tot cu ea, cu
Sofia şi-i zic: „O parte din mine vei fi întotdeauna TU, partea
cea bună!”
Mi-e un dor groaznic după Sofia şi o învinovăţesc că a
murit şi ea nu are nicio vină.
Se pare că mi-am revenit cât de cât şi parcă mi-e ruşine
de asta şi-mi pare rău că nu am înebunit.
Sunt într-o fază în care, nu numai că nu-mi mai trebuie
nicio femeie, dar parcă mi-e scârbă de ele.
Femeia de la chioşcul de ziare a auzit că a murit Sofia.
EU: „N-a murit acuma!”.
Mi-a plăcut încurajarea de ieri a unei vecine: „Trebuie
să fiţi tare! Nu suntem noi cu astea!” Fără teorii! Măcar în faţa
morţii ar trebui să tăcem.

198
. La Mosata
¸ .
Nu ştiu cum îmi amintesc de „ciubotele” lui Lev
Tolstoi.
Mi-e tare dor de Sofia!
Justiţie – nu înseamnă dreptate – ci ordine, iar ordinea
poate fi nedreaptă.
SINGUR şi NENOROCIT – MI-E DOR DE SOFIA!
Simt că în nenorocirea de-o clipă se revarsă veşnicia şi-
mi deschide uşa...
Traversez o perioadă în care mi se pare că tot ce a făcut
Sofia a făcut bine, chiar dacă n-a fost bine şi tot ce am făcut eu
a fost rău, chiar dacă n-a fost rău.
Dacă singurătatea e cea mai grea boală, trebuie s-o
înving tot prin...singurătate.
Pe zi ce trece îmi dau seama că toate neamurile mele
sunt de partea cealaltă a „baricardei”, de partea celor care au
reuşit şi sunt convinşi că această reuşită li se datorează numai
şi numai lor. De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, toată
lumea-i de cealaltă parte a baricardei, eu am rămas singur
dincoace. Desigur, că mai sunt suferinzi pe lume, dar pentru
mine, suferinţa lor e teorie, aşa cum şi pentru ei, suferinţa mea
e tot teorie...
SINGURĂTATE – TRISTEŢE – DESNADEJDE!
O iubesc pe Sofia şi o voi iubi mereu!
Intru seara într-o depresie nervoasă din care mă scoate
Sofia, vorbind cu EA! ATENŢIE, MILIANE!
– Iată că a şi trecut o lună de când sunt fără Sofia, aşa
vor trece toate ca nişte capra buzmetice ce se aruncă în
prăpastie!
Mă întâlnesc cu o cunoştinţă care-mi spune pe şleau:
„Dumnezeu şi-a dat o cruce prea grea!”
Nici acum nu-mi vine să cred că Sofia nu mai e!
Mă întâlnesc cu un vecin de bloc care-mi zice:
„Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace pe doamna
Sofia!” Toţi au iubit-o!

199
. Nicolae Istoc
¸ .
Mă simt groaznic de singur şi de inutil, iar când mă
simt şi eu cât de cât mai bine, ard de vinovăţie faţă de Sofia şi
Celălalt Milian.
In memoriam – Sofia:
1. – Sofia a fost perfectă – ea n-a avut nicio vină!
2. – Eu sunt singurul vinovat!
3. – Niciunul n-am avut nicio vină; acesta ne-a fost
destinul!
În cimitir, la Sofia şi Celălalt Milian – le spun că m-am
îmbătat dar nu mă ceartă.
Dacă continuu să beau aşa îmi bat joc de:
1. – De mine însumi!
2. – De sănătatea mea!
3. – De Sofia şi Celălalt Milian – ce este cel mai grav!
La cimitir, le fac a doua oară – Sofiei şi Celuilalt
Milian, trei oameni de zăpadă aproape în mărime naturală. Mie
mi se par frumoşi şi mi-s dragi.
Nu trebuie să uit nicio clipă că sunt un „deţinut” şi
trebuie să rezist până la „eliberare”
Am renăscut oarecum în propriii mei ochi: am spălat
balconul, am aspirat, am şters praful, am şters pe jos, am spălat
ghiuveta de la baie, vana. Am schimbat şi hainele de pat, nu mă
mai recunosc... Am fost harnic astăzi de dragul Sofiei...
Nimeni nu mă poate vindeca, nu există medicament
pentru mine, sau dacă există, e la Sofia!
Aflu o chestie inedită: cum că tata – Culaia lui Andriş –
era urmărit şi a fost nevoit să fugă din Moşata şi să se ascundă
la pocăiţii de la oraş. „Încurcate-s căile Domnului!”
Îmi zic ca prostul (ca omul de rând), că nu mai există
ordinea acela pe care a instituit-o Dumnezeu în lume, aşa cum
nu mai există (dar pentru mine există), ordinea pe care a
instituit-o Sofia.
Am fost poate singura pereche (eu şi Sofia), care a
reuşit să treacă peste cele trupeşti.

200
. La Mosata
¸ .
Mă întreb din nou, nu ştiu pentru a câta oară, eu şi Sofia
am fost cei mai proşti oameni din lume?
Mă aşteaptă clipe grele: „Căci nu ştiţi ce aduce ziua de
măine!” – De ce nu am avut grijă de Sofia, ca să nu poată muri
niciodată?
Mă simt singur şi fără niciun rost şi tot ce fac, dacă fac,
e pentru Sofia şi de dragul Sofiei...
Intru într-un fel de comă alcolică, din care nu cred că
mă voi mai trezi niciodată. Nu pot, nu mai pot dormi, nu mai
pot mânca, dar pot bea şi fuma!
În sfârşit, reuşesc să mă duc până la cimitir, e un semn
bun pentru mine.
E un timp dureros de frumos.
Mă gândesc că cea mai zadarnică întrebare e : De ce?Şi
totuşi nu te poţi abţine să nu te întrebi: De ce?... Poate Sofia ar
fi putut!
Primul Paşte fără Sofia, am făcut şi eu ce am crezut de
cuviinţă, ca Boul, ca Măgarul, ca unlu fără nevastă adică. Vai
şi amar!
Acum de Paşti, mă gândesc ca prostul, că poate toată
viaţa am fost un adolescent şi Sofia a avut de crescut doi copii
– nu unul...
Mi-e dor de Paştele făcut cu Sofia şi care nu mai ştiu
cum a fost!
În sfârşit, mă „trezesc” şi duc hainele la spălătorie şi nu
la neamuri, ca să le văd cum strâmbă din nas.
La poarta cimitirului mă întâlnesc cu un fost coleg de
serviciu, care-mi zice brutal:
– „Te-a înşelat!”
– Cine? întreb eu consternat.
– Nevastă-ta (Sofia – o ştia), a murit înaintea ta. L-am
îmbrăţişat.
L-am îmbrăţişat şi mi-am şoptit cătrănit în barbă „Putea
chiar să mă înşele numai să trăiască.”

201
. Nicolae Istoc
¸ .
Fără Sofia mă simt complet în pielea goală şi-mi zic:
„Mai bine aţi fi murit cu toţii, numai să trăiască ea”.
Am sfinţit cu Preotul Mara, încă o dată mormântul
Sofiei şi al Celuilalt Milian, ceea ce m-a mai eliberat un pic.
Fizic, totul pare să fie în regulă, dar sufletul mi-e negru
ca un tăciune.
Deviza mea trebuie să fie: TACI şi RABDA!
TRISTEŢE – SINGURĂTATE – PUSTIETATE –
REGRETE!
Prima mea victorie va fi când n-o să-mi mai fie frică de
singurătate. Când voi fi ca Sofia, căci ei nu i-ar fi fost frică de
singurătate. A fost tot timpul cu mine, aşa trebuie să fiu şi eu:
TOT TIMPUL CU EA – CU SOFIA!
Mă gândesc că Celălalt Milian putea fi Omul Perfect;
avea ceva din „nebunia” mea şi echilibrul Sofiei. Dar n-a vrut
Dumnezeu să fie aşa.
Pe autobuz mă întâlnesc cu o cunoştinţă, care după ce
află că am pierdut-o şi pe Sofia, zice: „Oare, a cui păcate le
ispăşeşti că nu pot fi numai ale tale”.
Mă gândesc că genetic am ceva din tenacitatea mamei
şi ceva din spiritul de aventură al tatei, plus proverbiala
delăsare românească. Toate astea se bat cap în cap şi se
anulează reciproc.
Am avut din nou un vis erotic cu Sofia. Am avut mai
multe. Se făcea că o făceam de adevăratelea. Eu cred că am şi
făcut-o... Nici nu mai am nevoie de femeie...
E luna Mai şi la un moment dat au înflorit trandafirii.
Trandafirii puşi de Sofia la mormântul nostru... Un boboc e
gata-gata să sărute crucea şi să dea în floare... Aud prima dată
cucu anul ăsta. Se spune că această pasăre – Cucu – e o pasăre
singuratică, de unde şi: „Singur, ca un cuc!” – adică eu!
Am aceleaşi întrebări, aceleaşi îndoieli, aceleaşi vise
noaptea în legătură cu moartea Sofiei, ca şi la moartea Celuilalt

202
. La Mosata
¸ .
Milian. Mă întreb îngrozit: „Dumnezeu nu are nicio
responsabilitate?”
În cimitir, portarul cimitirului îmi zice că: „singurul
lucru care nu se poate vinde, cumpăra sau împrumuta e
sănătatea!”
Doamne, cum a trecut totul, ca şi cum nici n-ar fi fost!
La cimitir, la mormânt, un maldăr de flori, un altar de
flori.
Mă întâlnesc în cimitir cu un fost coleg de pe vremea
când trăgeam la şaibă. Are o situaţie asemănătoare cu a mea şi-
mi zice: „Îmi vine să urlu şi să-l blestem pe Dumnezeu, dar
oare există? Ca să am pe cine blestema. Măcar atât. Dar omul
nici de asta nu poate fi sigur”.
Cu toate că plouă, mă duc la cimitir, la mormânt, unde
m-aş putea duce în altă parte?
O iubesc pe Sofia, mi-e dor de Sofia, sunt cu Sofia!
Prostii sunt cei mai fericiţi oameni. Oare, de ce nu sunt
prost? Sau, poate că sunt prost numai că nu-mi dau seama.
Dacă sunt prost, atunci de ce nu sunt fericit? Pentru că sunt un
Prost-Nenorocit!
Reuşesc să mă îmbăt din nou şi să plâng după Sofia şi
acum la 8 luni de la „plecarea” ei...
Mă întâlnesc cu o vecină de bloc, care mă lasă cu
răsuflare tătată:”Ce frumoasă era Sofia!”
VOI TRĂI TOT CU EA – CU SOFIA!
Trebuie să-mi revin neaparat şi să termin cu sentimentul
ăsta stupid de vinovăţie! Şi să-mi repet mereu, ca pe o
rugăciune: „Am fost fericiţi EU şi SOFIA – atât cât omeneşte
e posibil”.
Încep să mă afund tot mai tare în singurătate! E bine, e
rău? Şi pentru cine e bine, pentru cine e rău?
Sunt trist, mă simt inutil şi mă întreb ca un zevzec:
„Cine a pus-o să moară?”

203
. Nicolae Istoc
¸ .
Nu poţi dezerta din faţa destinului, el e mai puternic ca
plutonul de execuţie!
Mă prinde o ploaie în cimitir, ca pe timpul Sofiei, îmi
face bine.
Simt singurătatea ca şi cum m-ar lovi cineva cu maiul
în moalele capului.
Boala nu se cicatrizează ca rana, boala evoluează
mereu, aşa că voi fi din ce în ce mai bolnav după Sofia.
Oare am fost pedepsit? Dar dacă există Pedepsitor
(Dumnezeu), atunci există şi Sofia şi Celălalt Milian! Vreau să
fi fost pedepsit!
Azi se împlinesc 9 (nouă) luni de când a „plecat” Sofia.
Îmi fac de trei ori semnul crucii şi aprind o Lumânare în
bucătărie, mi-e tare dor de Ea – de Sofia.
E o nedreptate ceea ce mi s-a întâmplat şi dacă am fost
pedepsit, am fost pedepsit nedrept.
Simt că se trezeşte în mine un animal care mă sperie şi
pe care nu ştiu dacă o să-l pot stăpâni – Sexualitatea!
Trebuie să mă rog şi să ă resemnez mai mult. Şi numai
bine, m-am îmbătat din nou.
M-am îmbătat aşa de tare, încât n-am mai realizat că
Sofia „a plecat” şi am început s-o strig prin apartament, s-o
caut, s-o învinovăţesc că nu are grijă de mine, ca apoi să vină
lovitura: că Ea „a plecat” şi am început să gem şi să plâng ca
un nebun.
Poate că cineva, din afară, ar fi îndreptăţit să-mi zică că
am fost crud cu Sofia, când i-am povestit despre Unguroaică,
însă eu doar mă spovedeam şi plângeam după Celălalt Milian,
căci Unguroaica era născută din acelaşi an cu el.
Mă urăsc cu încrâncenare pe mine însumi!
Mi-e un dor fizic după Sofia, dar îmi zic: „Tu ai două
persoane pe care să le iubeşti; pe Sofia şi pe Celălalt Milian,
chiar dacă nu mai sunt pe lumea asta, însă ele sunt cu tine şi în
tine şi nu vei putea scăpa niciodată de ele!

204
. La Mosata
¸ .
Poate că un om care iubeşte prea mult dă dovadă de
neputinţă şi fuge din faţa vieţii, ascunzându-se în iubirea aceea,
poate că omul acela am fost eu!
Stau în cimitir, pe banca din faţa crucii mormântului şi
citesc.
Începe să plouă, ies pe balcon şi mi-e dor de Sofia.
Ieri am reuşit „o mare performanţă” şi m-am îmbătat
atât de tare încât am uitat ce s-a întâmplat cu Sofia şi am
început s-o strig, zicând „Ce crezi? Că nu ştiu că eşti aici?” Şi
poate şi era, căci prea tare am simţit-o! Apoi, mi-am amintit şi
am început să plâng.
Trebuie să fiu mai tare, mai cumpătat! Dar cum?
În cimitir, cu o cunoscută (văduvă), stăm amândoi pe
bancă şi vorbim. La un moment dat, nu ştiu cum, observ că ea
stătea într-o poziţie în care i se vedeau picioarele de sub fustă
până sus de tot, aproape de „iazul de foc” (poate intenţionat) şi-
mi vine să-i bag mâna pe sub fustă, între picioare... Poate că ea,
asta şi voia... Simt că am nevoie de femeie!
Toţi bărbaţii au grijă de nevestele lor, numai eu n-am
avut grijă de Sofia. Simt că înebunesc!
Trist şi singur, doar cu radioul.
E caniculă, dar aici, în apartament, e umbră. Sunt
obosit, mai ales de mine însumi.
Mi-e dor de ceea ce a fost. Mi-e dor de Sofia şi Celălalt
Milian, mi-e dor de mine însumi, de cel care am fost.
Înspre dimineaţă, într-o noapte, constat că ceasul a stat,
caut toate ceasurile din casă (vre-o şapte la număr, eram
complet debusolat) şi văd că numai al Sofiei mergea, cesuţul ei
de mână, îl sărut şi plâng.
Primul 20 August fără Sofia, şi culmea e tot Duminică.
Am totuşi o mângâiere; la Biserică predică preotul nostru
preferat – al meu şi al Sofiei – părintele Mara.
La cimitir, la un moment dat, simt un fel de gol, nu mai
am aer, mă sufoc. Mă speriu un pic.

205
. Nicolae Istoc
¸ .
Mă culc trist, obosit şi necăjit, aşteptând să-mi vină
rândul. Poate nu mă mai scol.
Mă simt vinovat faţă de Sofia, că doresc o altă femeie!
Mi-e ciudă pe Sofia că m-a lăsat singur, pradă
sexualităţii.
Singura fiinţă (dacă poate fi numită fiinţă!) care nu
trebuie să dovedească nimic – e Dumnezeu – El, e singura
fiinţă care nu e supusă dovezii!
Îmi spune cineva că s-a visat cu ea (era femeie), că era
pe o stradă cu oglinzi şi pe o parte şi pe alta şi se vede numai
pe ea. Dintr-o dată, a realizat că numai pentru ea. Şi când face
ceva pentru altcineva, face pentru ea.
Mă simt ca un extraterestru!
Mă doare rău capul şi parcă mi se opreşte inima.
Realizez, poate prea târziu, că majoritatea bărbaţilor
sint nişte copii mari!
Plătesc blocul şi pur şi simplu o prind pe caseriţă de ţâţe
(cu voia ei), şi am avut ce prinde! Îmi trebuie femeie şi mă
urăsc pe mine însumi, pentru asta.
Acuma, îmi dau seama, că de fapt, nu doresc o altă
femeie, ci o doresc tot pe Ea – pe Sofia.
Am făcut şi Parastasul de un an pentru Sofia, l-am făcut
doar de dragul ei, căci ştiu că i-ar fi plăcut.
Imediat după Parastas, o nepoată (din partea Sofiei), îmi
face „munca lui Onan”, cu gura şi-mi dă ţâţele goale, dar nu
mai am poftă de ele...
A venit timpul, să-mi asum destinul!
CONCLUZII la un an fără Sofia:
1. – Milian Andriş e încă disperat, speriat, debusolat!
2. – „Acrobatul” Milian Andriş cade frecvent de pe
sârmă şi se loveşte rău
3. – Milian Andriş bea şi fumează prea mult, nu reuşeşte
să se echilibreze, nu reuşeşte să se reazeme de ceva. Se
„reazemă”, în schimb, de pahar şi ţigară.

206
. La Mosata
¸ .
4. – Îl bântuie „duhurile rele”; Unguroaica şi
Sexualitatea.
5. – Sare „garduri” noaptea.
6. – Se culcă cu o nepoată şi apoi cu o altă nepoată.
7. – Este umilit, înşelat, minţit şi apostrofat...
8. – Încearcă să se apropie de cineva, dar greşeşte
undeva...
9. – Se încrede prea mult în femeie.
10. – Greşeşte faţă de Unguroaică – fiind prea dur cu ea –
neştiind cum să şi-o apropie. Pe de altă parte, Unguroaica avea
pe cineva.
11. – Totuşi, spre sfârşitul anului începe să se echilibreze
cât de cât şi încearcă să-şi facă singur mâncare.
12. – Are nopţi întregi de „sevraj”, totuşi rezistă.
13. – Spre sfârşitul anului, Sofia parcă se „întoarce” şi
începe să preia „ostilităţile”
14. – Începe să conştienţieze că nu e singur; e cu Sofia şi
Celălalt Milian
15. – E revoltat pe Sofia că a murit înainte de vreme
(parcă poţi muri, când vrei tu) şi pe Dumnezeu că i-a luat-o!
16. – Nu reuşeşte să se împace cu Dumnezeu, cu sine
însuşi şi să se resemneze.
17. – E încă un munte de regrete!
18. – Se simte în continuare vinovat faţă de Sofia, cu
toate că nu are nicio vină, în afară de vina acea generală a
bărbaţilor.
19. – E tot pe buza prăpastiei, ba de multe ori e în fundul
prăpastiei.
20. – Pune capacele pe morminte, lucru stabilit împreună
cu Sofia: „Ultimul care rămâne pune capacele!”
21. – Începe să se enerveze pe sine însuşi, semn bun! Îşi
lansează o nouă lozincă: „Sunt făcut ca să rezist!”
Se gândeşte că ar fi trebuit să rămână la ţară, să are
pământul.

207
. Nicolae Istoc
¸ .
Trebuie să rezist până la capăt, de dragul Sofiei şi al
Celuilalt Milian.
Acasă, trist, singur şi însingurat.
Am un vis erotic cu Sofia şi o „făceam” ca pe timpuri.
Acasă, singur, simt ca o cădere în gol şi-mi vine să ţip
după Sofia.
Sunt în următoarele 4 situaţii:
1. – Acrobat
2. – Munte de regrete
3. – Puşcăriaş – condamnat pe viaţă
4. – În cădere liberă
Am ajuns în stadiul în care; ori urăsc pe toată lumea, ori
nu mai suport pe nimeni. Îmi amintesc că acest lucru mi l-a
desluşit Sofia.
O iubesc pe Sofia şi pe Celălalt Milian şi mă gândesc că
nimeni nu ştie: Cât la sută din Biblie e mesaj divin şi cât
literatură!
Mă scol, câine-câineşte şi cu toate că plouă, mă duc la
ei la cimitir, la Sofia şi la Celălalt Milian. Îl iubesc!
Trebuie să fiu cu Sofia.. Mai ales, noaptea!
Mă gândesc că psihologul ar trebui să sugereze, nu să
influenţeze.
Încep să iau medicamente ca să pot dormi. E grav!
Greta Bârzului din Moşata zicea că: „Dumnezeu a făcut
lumea între picioarele muierii, căci de aici începe totul şi aici se
sfârşeşte totul” Şi câtă dreptate avea!
A murit marele Dobrin, paradă, festivitate, discursuri,
mutre plouate, dar vorba lui: „Cu soarta şi cu Dumnezeu nu te
poţi pune, ei nu pot fi driblaţi”. Aşa-i Prinţule! Ai dreptate!
În cimitir, mă întâlnesc cu o cunoştinţă feminină, de-a
mea şi de-a Sofiei, la întoarcere, pe autobuz, citesc în ochii ei o
pândă de curvă.
Aflu că a murit un fost coleg (jurist) care beat fiind, mi-
a zis: „Miliane, tu nu eşti ca noi!”

208
. La Mosata
¸ .
E din nou 1 Noiembrie, dar nu mai are „aura” aceea pe
care o avea când eram cu Sofia, şi mergeam la Celălalt Milian.
SINGUR – TRIST – NEAJUTORAT!
Cartea vieţii ne-o scriu alţii, nu noi!
Mă trezesc încă o dată viu, contrariat că n-am murit.
Greta Bărzului i-ar fi spus Culaii lui Andriş: „Orice
prost ştie să facă prunci, dar numai un curvar ştie să
drăgălească o muiere”.
Am visat-o pe Sofia, se făcea că-i aici în apartament cu
mine.
Astăzi îmi dau seama că se petrece un lucru ciudat cu
mine, încep să devin Sofia.
Sunt ca un nebun, ca un bezmetic, mă bate îar gândul
sinuciderii, dar parcă aud glasul Sofiei: „Te iubesc, Miliane!”
Iată o povestioară, pe care nu mai ştiu de unde am
auzit-o, dar parcă mi se adresează mie:
„Se zice că un om foarte bogat avea o vilă superbă şi în
faţa vilei un gazon asemenea. În fiecare dimineaţă când se uita
pe geam îi treselta inima de bucurie, fericire şi mulţumire până
o dată când pe gazon zări o păpădie care parcă-i scotea ochii.
Dădu ordin ca să fie stârpită, însă cu toate metodele folosite,
păpădia în loc să moară, creşte mai pogan. Bogătaşul plăti în
dreapta şi în stânga diverşi experţi, dar păpădia nici vorbă să
moară. În disperare de cauză, omul consultă un psiholog, care
după, ce-l ascultă cu luare aminte, îi spuse tranşant:
– Aveţi o singură soluţie.
– Care? Întreabă nerăbdător bogătaşul, ducând mâna la
buzunar, să-i scrie un CEC gras.
– Să iubiţi păpădia!”
Aşa şi cu mine, trebuie să-mi iubesc necazul!
Mă simt ca un puşcăriaş condamnat pe viaţă, dar cu o
celulă separată înzestrată cu televizor.
Am avut iarăşi un vis erotic su Sofia. Doamne, ce bine
a fost... Mi-a spus că vine şi în noaptea următoare...

209
. Nicolae Istoc
¸ .
Degeaba ai noroc, dacă n-ai sănătate!
La cantină la evrei, stau la masă cu o deşirată, am
impresia că a pus ochii pe mine, sau eu am pus ochii pe ea. O fi
evreică? Dar ce importanţă mai are din moment ce e singură ca
mine?
Spăl aragazul cu dragoste, cu patimă, parcă l-ar fi spălat
Sofia. N-am crezut niciodată că o să pot face aşa ceva...
Au fost trei zile groaznice pentru mine; a plouat prea
tare şi nu m-am putut duce la ai mei, în cimitir...
Mă trezesc pe la ora două noaptea şi plâng după Sofia.
Ea apare de undeva şi mă mângâie şi adorm suspinând după ea
– după Sofia...
Mă bântuie un gând curios: „Poate că şi Sofiei i-e dor
de mine”. Dacă-i aşa, înseamnă că şi ea suferă. Se poate? Se
poate aşa ceva, ca şi „dincolo”....Mai ştii? Cu Dumnezeu, totul
e posibil.
Aud la radio o povesterioară interesantă:
„Dumnezeu şi îngerii se frământau unde să ascundă
divinitatea pe care intenţionau s-o facă cadou omului: în apă, în
aer, în foc, în pământ etc.?
În cele din urmă, Dumnezeu decide:
– În om, căci acolo, n-o s-o caute nimeni niciodată”.
Au introdus apă în cimitir şi pe alei, mai aproape de
mormântul nostru, asta după ce am cărat 18 ani de zile apă de
jos, de la poartă. Sofia, s-ar fi bucurat mai mult pentru asta, ca
mine. Eu nu mai pot.
Aflu că a murit actorul Adrian Pintea (52 de ani). A fost
un „aristocrat”, îmi pare rău după el.
Mă prinde o ploaie de vară în cimitir şi cu toate că sunt
cu umbrela, mă face leoarcă şi mă apucă un dor nebun după
Sofia; parcă o văd cu toată rochia udă lipită de corp şi cu
picioarele (picioarele ei) goale...
Mi-e tare dor de Sofia, îmi dau seama acum că fără ea
sunt ca un orb, nu mai are cine să vadă splendoarea naturii, dar

210
. La Mosata
¸ .
şi ca un surd, nu mai are cine audă, să asculte freamăntul
naturii...
Pe banca făcută de Sofia, în faţa mormântului, parcă
încep să mă simt cumva auzind o voce: „Miliane! Asta-i
familia ta!”.
Mă întâlnesc în faţa blocului cu o vecină, care după ce-
mi spune: „Condoleanţe” pentru Sofia, îmi zice pe nespusă
masă: „A fost şi rău, dar eram tineri!” (De fapt, era vorba
despre o fostă vecină care s-a mutat în Ungaria)
Apropoo de destin, aud un caz interesant: „Unui copil
din Franţa i se prezice că va muri din cvauza unui avion.
Părinţii şi el, s-au ferit tot timpul şi n-a călătorit niciodată cu
avionul. Ajuns general în armata franceză face o inspecţie la un
aeroport, în timpul căreia, un avion se prăbuşeşte peste el şi-l
omoară”. Destin...
Îmi trece prin minte un gând ciudat: „În comunism am
fost săraci (eu şi Sofia), însă eram prea tineri ca să ne simţim
săraci”.
Seara, mă găndesc că din cele patru fiinţe întruchipate
de Sfinxul din faţa Piramidelor, eu sunt Boul!
Îmi vine un gând ciudat: „Sofiei i-a îndeplinit
Dumnezeu dorinţa, în sensul să nu fie o povară pe capul
nimănui şi în mod special să nu devină propria sa povară; a
luat-o când mai era încă în putere şi frumoasă. Ce are de gând
cu mine?
Când mă uit în urmă, la viaţa mea, îmi face impresia că
toate lucrurile acelea nu le-am făcut eu şi nu eu mi-am trăit
viaţa, ci altcineva în locul meu! Şi într-adevăr, n-am fost eu,
sau cel puţin nu EU, cel de acum.
De fapt, n-am iubit nicio altă femeie – în afară de Sofia!
Dintre toţi Andrişeştii, numai eu m-am căsătorit din
dragoste.
„Taci vierme, puteam să nu ţi-l dau nici pe Celălalt
Milian şi nici pe Sofia.” – Dumnezeu.

211
. Nicolae Istoc
¸ .
Am mai apucat un Crăciun şi ca să treacă mai uşor, m-
am îmbătat.
A mai trecut un an, a mai fost un Revelion şi m-am
trezit tot viu şi tot în lumea asta.

CONCLUZII LA AL DOILEA AN AL LUI MILIAN

ANDRIŞ, FĂRĂ SOFIA:
1. – „Acrobatul” Milian Andriş a căzut cam des de pe
sârmă şi s-a lovit rău.
2. – Îl bântuie încă sexualitatea.
3. – Începe să-şi construiească Carapacea Singurătăţii!
4. – Sofia îşi face din ce în ce mai mult simţită
prezenţa!
5. – Sofia începe să-i sară în ajutor.
6. – Începe să-şi pună în evidenţă partea cea bună din
el, să o pună la treabă. „O parte din mine vei fi întotdeauna TU,
partea cea bună!” Adică, Sofia!
7. – Uşor-uşor, începe să se despartă de familia din care
provenea, de familia Andrişeştilor, din încrângătura pocăiţilor.
Viaţa trece pe lângă mine fără să mă mai atingă. Nici n-
o mai vreau! E o curvă!
Niciodată n-o să fiu în stare să-i povestesc cuiva cât de
mult am iubit-o pe Sofia şi ce bine a fost cu ea.
Iată noile mele „hibe”, pe care poate le-am avut tot
timpul:
1. – Nu-mi place să fiu contrazis
2. – Nu-mi mai place conversaţia.
3. – Nu mă mai interesează ce gândesc ceilalţi.
Sofia, ajută-mă!
Am impresia că Sofia a venit acasă şi a preluat
„ostilităţile”. Ca să fie mai sigură pe ea, l-a adus şi pe Celălalt
Milian!
Când eşti îndrăgostit eşti Buricul Pământului!

212
. La Mosata
¸ .
Când moartea vine ca o sărutare a lui Dumnezeu – aşa
a fost moartea Sofiei.
Văd un film cu un început şi un sfârşit fantastic:
„La poarta unei mănăstiri un convoi mortuar bate în
poartă:
– Cine-i?
– Prinţul moştenitor al tronului... şi îi sunt înşiruite toate
titlurile...
– Nu-l cunoaştem! Şi poarta mănăstirii rămâne închisă.
Cortegiul funerar bate din nou în poartă:
– Cine-i?
– Un păcătos! Şi poarta mănăstirii se deschide larg.”
Ca să rezist cât de cât, am fost nevoit să mă izolez.
Ce o să mă fac fără Sofia? Oare, cât mai este?
Cine o să-mi mai moară, că nu mai am pe nimeni? E o
replică pe care am dat-o cuiva în cimitir, dar nu mai ştiu cui.
A mai trecut un an, vine iar Popa cu crucea: „Iar în zi
de sărbătoare, / Aştepţi ca să te calce Popa / Să te facă
scăldătoare / Îi dai banul de-nchinare / Apă şi cu busuioc / Ca
să-ţi fie cu noroc”.
O visez pe Sofia, care-mi spune: TE IUBESC!
A mai trecut o zi din viaţa mea terestră, din viaţa
trupului meu, căci se zice că sufletul e nemuritor.
O femeie îmi zice, ceea ce mi se pare foarte pragmatic:
„Mai dă-le dracului de principii!”
O cunoştinţă îmi spune ceva ce n-a putut să exprime
nicio carte, nicio teorie şi m-a impresionat: „Generaţia noastră
a început să bată la porţile cimitirelor!”
Nimeni de pe lume nu are nevoie de ceea ce are! Uitaţi-
vă la tineri! Uitaţi-vă la bătrâni!
Îmi amintesc de-o povestioară de când eram foarte
tânăr:

213
. Nicolae Istoc
¸ .
„Un student se întâlneşte pe stradă cu un fost profesor.
Profesorul era îmbrăcat ca un boschetar. Intrigat, studentul îl
întreabă:
– De ce umblaţi aşa d-le profesor? De ce nu vă
îmbrăcaţi ca lumea?
– Ce rost are? – i-a răspuns profesorul, „Şi aşa nu mă
cunoaşte nimeni!?”
Peste ani şi ani cei doi se întâlnesc din nou, studentul
ajungând la rândul său profesor, iar profesorul savant de talie
mondială.
Savant de talie mondială, dar îmbrăcat tot ca un
boschetar:
– De ce nu vă îmbrăcaţi ca lume, d-le profesor?
– Ce rost mai are, toată lumea mă cunoaşte!”
A înviat toată natura, parcă să-mi facă mie o ciudă.
Florile de pe balcon sunt o splendoare. Ar trebui să le
vadă şi Sofia căci pentru ea le-am cumpărat. Dar poate că-i aici
şi le vede, dar n-o văd eu.
Făcătorul destinului e şi el supus destinului.
O vecină îmi zice: „În tinereţe aţi fost bestial!” (Adică,
Sofia, Celălalt Milian şi eu).
La cimitir, la Sofia şi la Celălalt Milian – aici e cel mai
bine din lume.
Aud următorul banc: „Unui misionar creştin mergând
prin jungle Africii, deodată îi iese în cale un leu. Înfricosat de
moarte, misionarul cade în genunchi şi începe să se roage:
„Doamne, dă-i un gând creştinesc fiarei din faţa mea!” Şi
minunea se întâmplă: cade şi leul în genunchi şi făcându-şi
semnul crucii cu laba, zice: „Binecuvântează Doamne, masa ce
mi-a ieşit în cale”. Comentariile sunt de prisos.
Aud la radio următoarea cimilitură, privind cele mai
grele performanţe.
Americanul – Să mai existe o zi!

214
. La Mosata
¸ .
Rusul – Să nu se scoale o zi, ca să se poată îmbăta. Mai
precis, să nu se îmbete o zi.
Românul – Să muncească o zi!
Mă uit pe geam, plouă şi mie tare dor de Sofia.
Sunt într-o pasă neagră, cum n-am mai fost demult, dar
mă încurajează Sofia zicându-mi: „Linişteşte-te Miliane! Ai
răbdare, moartea te aşteaptă în apartament, am lăsat-o acolo, ca
să nu bâjbâi pe la Unguroaică după ea”.
Omul care nu s-a împăcat cu Dumnezeu, e propriul său
duşman! Eu, sunt omul acela.
Mă întâlnesc cu un prieten vechi, i-a murit şi lui
nevasta, care-mi zice la un moment dat: „Poate că şi Dumnezeu
e doar o vorbă!”
Am mai auzit un banc la radio:
„Lordul către servitor: „John, udă grădina!”
Servitorul – Sir, dar plouă!”
Lordul – Iaţi umbrela!”
Am visat-o iar pe Sofia: Nu-mi mai trebuie femeie!
Încep să-mi fac singur mâncare.
Trăiesc o zi de coşmar: mi se fură din cimitir plasa şi
cămaşa, în buzunarul de la cămaşa erau cheile de la casă. Să fiu
furat din cimitir, unde umblu de 20 de ani şi mă cunosc toţi
groparii?! E o aventură întreagă până reuşesc să intru în casă.
Mi se face rău pe autobuz, dar îmi revin.
La un moment dat, în cimitir, îmi amintesc de
următorul dialog cu Sofia:
Sofia – „Nici eu nu sunt perfectă!”
Eu – „Pentru mine eşti perfectă!”
Am din nou un vis erotic cu Sofia care-mi spune: „Eu
am crezut că nu-ţi mai trebuie femeie, că în sfârşit ai scăpat!”
Fac cumpărături şi-mi dau seama încă o dată că plasa
începe să fie mai grea.
Am trecut şi peste Crăciunul ăsta, sau Crăciunul ăsta a
trecut peste mine.

215
. Nicolae Istoc
¸ .

CONCLUZII LA AL PATRULEA AN AL LUI MILIAN

ANDRIŞ FĂRĂ SOFIA:
1. – Sofia încet-încet începe să le întărgătească (să le
alunge), pe toate femeile ce ar putea intra în viaţa lui Milian.
2. – Unguroaica încetează să-l mai bântuie noaptea în
vis.
3. – O rupe definitiv cu cele două nepoate-curve.
4. – Încet-încet, începe să-şi facă singur mâncare.
5. – Încet-încet, începe să se obişnuiască cu absenţe
fizică a Sofiei.
Mă surpind că merg ca un bătrân.
În cimitir, Sofia mă apostrofează: „Îţi place să trăieşti
periculos, Miliane!”
În cimitir, omul de la Casa Jidovilor îmi spune că a
secat fântâna, a tăiat cineva (ăştia care au construit şoseaua din
afara oraşului), vâna de apă. Mă apucă nostalgia, de aici am
cărat apă cu Sofia ani de zile, peste 15 ani, pentru florile de la
mormântul Celuilalt Milian.
Am o inimă neagră, mai neagră ca cele mai negre
ţigănci.
Mi s-a defectat televizorul. Nu-mi vine să cred! Ce mă
fac fără el? Cum o să-mi omor timpul? Ce făceau oamenii când
nu era televizor? Ce făceam eu? Eram tânăr!
Un tip îmi zice: „Îmi văd de sănătatea mea!” Şi are
dreptate, la bătrâneţe doar grija asta ar mai trebui să o ai. Dacă
ţi-a mai rămas – sănătatea – trebuie să şi ai grijă de ea ca de un
copil de ţâţă; s-o oblojeşti, o înfăşori în cât mai multe haine,
doar-doar o să stea mai mult cu tine, doar-doar o să ţină la
capăt...
În centru, pe o bancă într-o staţie de tramvai mă simt
din nou; Bătrânul nimănui; Bătrânul din visul Celuilalt Milian.
Sunt din nou Paştele. Iisus Hristos a mai înviat o dată!

216
. La Mosata
¸ .
În al 21-lea an după ce mi-am pierdut copilul – pe
Celuilalt Milian – n-am crezut că încă mai pot suferi atâta. N-
am plâns, dar am gemut de durere. Cred că m-a auzit şi Sofia;
Aoleo, cum trece vremea / Toţi copiii îmi spun nenea!”
Cineva mi-a dat o replică, de care ar trebui să ţinem
cont cu toţii: „Eu aşa cred, dar asta nu înseamnă că-i aşa cum
cred eu!”
Aud la radio, următoarea povestirioară:
„Într-o staţie de cale ferată, doi soldaţi se chinuiau să
manevreze o tranversă, caporalul apostrofându-i şi înjurându-i.
Un trecător îl întreabă:
– Dar dumneata de ce nu-i ajuţi?
– Eu sunt caporal, eu doar comand!
Trecătorul îşi scoase haine şi puse umărul, ajutându-i pe
cei doi soldaţi. Când îşi îmbracă haina, îi spuse caporalului:
– Altădată, când mai aveţi nevoie de ajutor, vă rog să
mă chemaţi.
– Dar dumneata cine eşti? Îl întreabă intrigat caporalul.
– Generalul armatei – îi raspunse senin trecătorul.
O vecină mă tot bistătea (mă îndemna), să-mi găsesc pe
cineva, că nu se poate să nu-mi găsesc o altă femeie în locul
Sofiei? Sătul de reproşurile şi îndemnurile ei, i-am spus pe
şleau: Eu nu mă duc de slugă, ea nu vine de slujnică!”
Deabia acuma realizez că: Sofia am fost eu!
Mă contrazic cu un bătrân (mai bătrân ca mine):
Eu – „Dar pe Hitler, cine l-a creat?”
El – „Noi!”
Eu – „Dumnezeu! Noi, doar l-am lustruit puţin!
Mă întâlnesc cu o vecină tânără de la Scara A, care-mi
spune: „Sofia a fost o doamnă, iar Celălalt Milian, se vedea că
a fost bine crescut.” Îmi dau lacrimile.
Aud la televizoro melodie cu următoarele versuri: „Iubi,
Iubiţel! / Câţi bani ai în portofel? / Iubi, Iubiţel / Bagă cardu-n
bancomat / Să-mi araţi că eşti bărbat / Iubi, Iubiţel! / Scoate

217
. Nicolae Istoc
¸ .
banii din bancă / Să-ţi arat că nu-s ţigancă!” Şi-mi zic stupefiat,
că s-ar putea ca totul să se reducă la asta.
Răsfoiesc albumul de pictură.
Musee Orsaz şi dau la pagina 49 peste „Originea lumii”
de Gustave Courbet, unde apare în toată nuditatea sa un vagin
de femeie şi-mi zic: Da, acolo e „Originea lumii”, în „iazul de
foc”...
În cimitir, mă gândesc că liberul arbitru e o amăgire
care să ţină de foame, omului flămând.
O fostă vecină (văduvă şi ea), îmi zice că fac o greşeală
că mă duc zilnic la cimitir şi că nu-mi găsesc o altă femeie;
„unui bărbat îi trebuie femeie şi sunt 7 (şapte) femei pe un
bărbat, trebuie să-mi găsesc una „Mai în glumă, mai în serios
îi zic că o vreau pe ea. Râde, „nechează” ca o iapăn călduri. Îi
place, cu toate că are 71 de ani.
TE IUBESC SOFIA! – OARE E PREA TÂRZIU?
– Nu-i târziu Miliane! Iubeşte-mă!
Referitor la Moarte, probabil că există trei faze:
1. – Când nu există Moarte şi nu se poate muri!
2. – Când există Moarte, dar ea-i pentru altcineva!
3. – Când există Moarte şi-i chiar pentru tine, dar nu
„azi”, ci „mâine”
Orice femeie care-şi „exploatează” nurii cu care a fost
înzestrată, îşi bate joc de bărbat.
Deabia acuma la bătrâneţe, îmi dau seama că celebra
duritate americană e mârlănie curată.
Cel mai mare prieten al meu (care-i şi inexistent), e
Dumnezeu, cel mai fidel spectator (care, iarăşi e inexistent), e
tot Dumnezeu!
Sunt făcut ca să rezist!
Revăd un film despre Edith Piaff şi plâng...
Lumea vrea cu ardoare o explicaţie şi acolo unde nu
există nicio explicaţie: Dumnezeu!

218
. La Mosata
¸ .
Nimeni nu-şi mai aminteşte de cel ce a stat cuminte la
masă, ci doar de cel ce a dansat pe masă.
Citesc în ziar o chestiune interesantă: „Cum a ajuns la
130 de ani? Cu vodcă zi de zi” „Antisa Rhviehava, care s-a
născut pe 8 iulie 1880 locuieşte împreună cu fiul său în satul
Sachino din Munţii Caucaz(!!!...) Femeia (care a făcut 130 de
ani), se laudă că toată viaţa i-a plăcut să bea câte un pahar de
vodcă”. Da, dar a băut vodcă rusească, dacă ar fi băut vodcă
românească era moartă de mult.
O vreau pe Sofia înapoi!
O sun pe o vecină (fostă vecină, care-i şi ea văduvă) şi
care la un moment dat mi-a zis: „Când mă uit în oglindă, îmi
vine să sparg oglinda” şi o întreb „Nu ai spart oglinda?”
– „Nu, că se sparge ea singură”.
Încep să mă plictisesc de mine însumi!
Acasă – în fundul telechiului – în găoacea singurătăţii
mele, aici e bine! Aici mă simt apărat de Sofia şi de Celălalt
Milian!
Dragostea adevărată implică pierderea totală a
personalităţii, căi TU devii EA!
Un cunoscut (fost ofiţer), îmi zice ce i-a spus un istoric
că simbolizează „Coloana Infinitului”, a lui Brâncuşi:
„Strângerea de gât necontenită a poporului român cu pauze de
răsuflare”
Vrând să înlăture nedreptate din lume, omul tinde să-l
depăşească pe Dumnezeu – căci Dumnezeu e nedrept!
Am stins televizorul la filmul „Evanghelia după Matei”,
al lui Passolini. Pentru mine, filmul ăsta a întârziat cel puţin 40
de ani.
Îmi dau seama încă o dată de două lucruri:
1. – Nu mai suport pe nimeni.
2. – Nu ştiu să fiu atent cu o femeie, nu ştiu să-i fac
curte.

219
. Nicolae Istoc
¸ .
Refuz expresia: „Nevoia îl face (îl învaţă) pe om. Căci
n-am văzut nicio nevoie ca să facă un alt Eminescu!
Suntem sclavii sau şmecherii tehnicii, iar în ceea ce
priveşte spiritul; suntem sclavii îndoielii.
A trecut şi Crăciunul ăsta tot în cimitir, tot cu Sofia şi
Celălalt Milian.

CONCLUZII LA AL ŞAPTELEA AN AL LUI MILIAN

ANDRIŞ FĂRĂ SOFIA
1. – Milian Andriş n-o să se vindece niciodată!
2. – Milian Andriş o să rămână Singur; adică tot cu
Sofia şi Celălalt Milian!

220
. La Mosata
¸ .

- 13 -

Intercalarea a V-a

Amintiri foarte vagi despre mama care a murit în 1950.

Despre mama ştiu foarte puţine lucruri şi acestea din auzite de
la rudenii, era o femeie credincioasă, iubitoare de familie.
De la mama am moştenit bunătatea sufletească, iar de la
tata dragostea de carte şi de lectură.
Prima mea amintire: ştiu că era vară (verdeaţă în jur),
mama a uns o bucată de pâine, a tăiat-o în două şi mi-a dat una
mie, una lui frate meu. Sărăcia în care trăiam, şcoala
elementară, munca în vacanţă etc. etc.
Cea mai dureroasă amintire când a murit mama, cea
mai frumoasă, când am sărutat prima fată. Cea mai hazlie; când
am adormit în vagonul de marfă ce staţiona pe o linie şi m-am
trezit în Salonta, în triaj.
Adolescenţa am petrecut-o în Ioşia; profesionala,
muncă, seralul, armata.
Prima iubire – pentru mine a fost ca o boală gravă. M-
am îndrăgostit de o fată de o vârstă cu mine. Pur şi simplu am
fost pierdut; nu mai învăţam nici la şcoală, nu mai mâncam, nu
mai dormeam, eram tot timpul parcă bolnav şi cu febră. Eu nu
am simţit-o ca o fericire, ci pur şi simplu ca pe o durere. Pe
mine mă durea dragostea pentru ea, o iubeam cu toată fiinţa
mea. (Cred că a fost şi influenţa multelor romane de dragoste
pe care le citeam).
Un mare defect al meu (unul dintre ele), a fost şi că
judecam lucrurile cu sufletul. Cred că sufletul a dat omului de
Dumnezeu, altfel nu-mi pot explica tot ce ţine de el.
Teoria mea intimă nu conţine multă filosofie. Cred în
faptul că Omul este Opera lui Dumnezeu. Mai cred că de om
depinde să fie fericit sau nu. Ca să ştie cum să trăiască,

221
. Nicolae Istoc
¸ .
Dumnezeu i-a dat cele 10 porunci. Dacă le respecţi, Poţi fi
foarte fericit. Dacă nu – NU! Depinde de tine.
Sunt un om obişnuit, cu o figură destul de fadă
(mediocră). Ce-mi place la mine este faptul că am avut
deschidere spre învăţătură. Prindeam repede (asimilam) tot ce
mi se preda la şcoală. Şi alt lucru era că puteam şi încă pot să
cântăresc orice om pe care îl cunoaştem, lucru care în timp, m-
a făcut să privesc oamenii de sus, ceea ce nu era bine.
În timpul evenimentelor din ’89 am fost în Oradea
acasă. Pentru mine, ’89 a fost cea mai mare dezamăgire din
viaţa mea.
Dacă nu era războiul şi apoi Comunismul, România ar
fi ajuns printre cele mai însemnate ţări din lume. Comunismul
mi-a pricinuit ce a pricinuit ţie şi la 95% din populaţia ţării.
Naţiunea română este o naţiune cu sânge nobil.
Consider perioada 1865-1948, cea mai bună perioadă din istora
Poporului Român.
Realizări: o familie frumoasă: 2 copii, o fată şi un băiat
şi 4 nepoţi.
Eşecuri: îmi pare rău că nu am făcut mai multă şcoală.
Cred în viaţa de apoi, dar nu aşa cum se crede în
general. Cred în ceea ce vrea Dumnezeu, care îţi pune în faţă,
mai multe posibilităţi de a trăi. Dar depinde şi de tine cum îţi
faci viaţa. (Un pic cred în destin).
Pentru mine, femeia este cel mai frumos lucru pe care
Dumnezeu l-a făcut pentru om.
Bărbatul este bărbat!
Femeia este femeie!
Şi mai departe şi mai în amănunt:
Amintirile mele despre părinţi, cred că sunt ca la
aproape toţi cei ce abia i-au cunoscut.
Îmi amintesc de biata mama, care era bolnavă pe pat ca
rezultat al traiului rău dus în refugiu şi în urma privaţiunilor din
timpul războiului.

222
. La Mosata
¸ .

M-am născut în Arad, în 1944, în timpul războiului,

părinţii mei fiind din satul Leş, comuna Nojorid, refugiaţi ca
mulţi alţi bihoreni din calea barbarilor.
Tatăl meu fiind angajat CFR, conducător de tren de
marfă, a fost tot timpul plecat cu serviciul prin toată ţara.
Mama fiind singură, fără ajutor cu doi copii s-a înbolnăvit de
TBC, ca mulţi alţii. În urma bolii a decedat în anul 1950. Îmi
amintesc de ea foarte vag, ca fiind o femeie mică de statură,
brunetă şi foarte frumoasă. Tatăl meu a fost (ca fizic), opusul
lui mama, un bărbat voinic (frumos), cu păr negru, ochi
albaştrişi îi plăceau femeile (lucru pe care l-am moştenit şi eu).
Tata a murit la vârsta de 80 de ani, de bătrâneţe. Mama a murit
la 33 de ani.
Să-mi caracterizez părinţii pentru mine e foarte greu.
Întotdeauna i-am acceptat aşa cum au fost. Şi din moment ce
nu i-am ales eu, ci Dumnezeu, ca să-mi fie părinţi, am socotit
că tot Dumnezeu are şi dreptul să-i judece şi nu eu.
Cred că de la tatăl meu am moştenit o inteligenţă peste
medie şi dragostea de lectură, precum şi contituţia mea fizică.
De la mama am moştenit sensibilitate sufletească pentru
care am avut şi eu de suferit destul de mult.
Printre primele mele amintiri din viaţă, au fost din
păcate şi cele mai triste, boala şi moartea mamei mele în 1950.
Aşa eram de săraci că nu m-am dus nici la
înmormântare, pentru că nu aveau cu ce să mă îmbrace. Îmi
amintesc că plângeam şi eu (o amintire vagă), ca toţi cei din
jur, neştiind atunci ce s-a întâmplat şi ce va însemna asta pentru
mine, mai târziu...
În 1951, am început şcoala, la şcoala elementară din
Ioşia.
(În 1951, tatăl meu s-a recăsătorit).
Învăţător l-am avut pe domnul Spătăceanu, Dumnezeu
să-l odihnească şi să-i ierte păcatele.

223
. Nicolae Istoc
¸ .
De aici încolo, toate s-au derulat ca într-un vis; Şcoala,
vacanţele, până în clasa a IV-a cu veşnicile plimbări şi
vagabondări cu prietenii mei (Mitru şi Gheorghe, doi fraţi) prin
toate coclaurile de dimineaţa până seara. Cred că au fost cele
mai frumoase clipe din copilărie. Desculţi, băteam toate
câmpurile după mure sau macrici, sau ce găseam de mâncare
pe câmpuri, cu câinii după noi.
Îmi amintesc că după clasa a IV-a, situaţia s-a schimbat.
Toate vacanţele mi le petreceam la lucru, la plivit linia ferată
de iarbă
Îmi amintesc că de la ora 7 dimineaţa, până la ora 5
dupămasa stăteam aplecat pe linia ferată şi pliveam linia. Au
fost cele mai grele timpuri din viaţa mea, dar şi cele mai
frumoase. Toamna, pielea de pe tălpile picioarelor era aşa de
groasă că nici nu mai simţeam pietrele oricât de ascuţite ar fi
fost...
Cu două bucăţi de pâine unse cu ulei, învelite în ziar (se
vedea scrisul pe pâine), când o mâncam, trăgeam o zi întreagă.
O ţineam în mână ca pe o anafură şi mă rugam lui Dumnezeu
să ţină mai mult, să mă pot sătura...
După ce terminam pâinea, o complectam cu mure sau
măcrici. Aceste timpuri pentru mine au fost ca o şcoală a vieţii.
M-au învăţat mai târziu, să apreciez nişte lucruri pe care alţii
nu le-au băgat în seamă.
Cu bune şi cu rele au trecut toate, aşa cum toate trec în
lumea asta. Veşnic este numai Dumnezeu.
La şcoală am fost caracterizat de învăţătoarea Dora:
brânză bună în burduf de câine.
Mă opresc aici şi închei cu aceste cuvinte, atât de dragi
mie:
„NIHIL SINE DEO!”

Îţi mulţumesc Miliane, să ne revedem sănătoşi la un pahar.

224
Partea a VIII-a
 „Nici chiar Dumnezeu nu e
singur, căci există Sfânta Treime”.
Nicolae Iştoc
. La Mosata
¸ .

-1-

IMN SINGURĂTĂŢII

Singurătate, haină grea,

Ce n-aş da să scap de ea.
Singur, însingurat, însingurare,
Libertate, fericire, îndurere.
Cin’ le are, le are,
Că-s primte prin născare.
Nu le fabrici tu pe loc,
Nici dacă eşti pus pe foc.
Dragostea, credinţă mare,
Iubire şi reîncarnare,
Toate astea le poţi şti,
Numai singur de vei fi.
Te iubesc singurătate!
Doar cu tine am de toate.
Munţi de aur de ar fi,
Nu ne-ar putea despărţi.
Eşti femeia mea iubită!
Darlingtonie sortită!
Milianul mei iubit,
Nicicând nu ne-am despărţit.
De acela zic mereu,
A fi singur nu e greu,
Nu eşti singur niciodată,
Din moment ce-a fost „o dată”.

Milian Andriş ss. indescifrabil

229
. Nicolae Istoc
¸ .

Această poezie i-a venit lui Milian Andriş, în cel de al

şaptelea an fără Sofia. Zic „i-a venit”, căci toate astea îţi vin
sau nu-ţi vin. Lui i-a venit. Vorba aia, a scriitorului Nicolae
Iştoc: „Suntem alegerea care ne-a ales!”
Murind, Sofia a mai învins-o o dată pe Unguroaică, de
data asta definitiv şi pentru totdeauna, dar nu numai pe ea, ci pe
toate femeile ce ar mai fi putut apărea în viaţa lui Milian
Andriş.
Dar aici, mai sunt câteva chestiuni:
1. – „Vreau să mut marea în ea!” – îi spune cu
nevinovăţie, cu credinţă şi cu naivitate copilul ce făcea o
groapă în nisipul pe malul mării. Îi răspunde Sfântului
Augustin, care plimbându-se într-o meditaţie transcendentală
pe malul mării, îl vedea pe copil jucându-se, făcând o groapă în
nisip, şi-l întreabă „Ce faci cu groapa asta?” Iar copilul îi
răspunde sigur pe el „Vreau să mut marea în ea!”
2. – „TVA TWAM ASI!”
3. – Şi apoi: „Ş-apoi... Ş-apoi...” Vorba lui Eminescu:
„Iubito, vremea-n loc să steie, / Să stingă universu-ntreg în noi
/ O rază încă, încă o scânteie, / Ş-apoi dispare tot... ş-apoi,
ş-apoi... / Simt încă gândul tău iubit, femeie, / Ş-apoi nu vom
mai fi nimic... noi doi”...
Şi apoi... toate femeile-văduve voiau să-şi refacă viaţa,
să iubească din nou şi să fie iubite, în timp ce Milian Andriş nu
dorea altceva decât să-şi ducă cumva zilele care i-au mai
rămas.
El refuză conştient, sau inconştient să mai trăiască...

230
. La Mosata
¸ .

-2-

Nu vă speriaţi! Eu sunt, Inspiraţia – Curva-Curvelor!

V-am promis că mai vin o dată aproape de sfârşit, iar sfârşitul
se apropie, mai e puţin.
Vă place cum l-am „pictat” pe Milin Andriş?
Dar să ştiţi că n-am spus tot. Vorba lui: „Aşa cum există
o faţă nevăzută a lunii, există şi o faţă nevăzută a oricărui
om”... Pe de altă parte, nici el nu s-a „dezgolit” tot, asta o făcea
numai în faţa Sofiei când era băut...
În această carte, Milian Andriş a scris cifrat două mari
secrete ale vieţii sale. N-o să le puteţi decodifica niciodată căci
le-a pus în cârca altora, le-a pus în seama altora, dar le-a
săvârşit chiar el. Oare el? Amintiţi-vă versurile lui Eminescu:
Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră / El trăieşte, el cu gura
voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte... (Citat din memorie”.
A cifrat două din marile lui secrete, iar pe al treilea l-a
omis în mod deliberat şi cu desăvârşire. Dacă nu vi l-a
destăinuit el, n-o să vi-l spun nici eu. E viaţa lui (inspirată de
mine), e norocul sau nenorocul lui. Nu luptă omul toată viaţa
cu viaţa şi la urmă se sufocă în ea, în chiar viaţa sa pentru care
a luptat toată viaţa?
Adio! Dar rămân cu voi!
„Mormolocilor”! Ce v-aţi face fără mine?

Curva-Curvelor – Inspiraţia.
ss.indescifrabil

231
. Nicolae Istoc
¸ .

-3-

Desigur că aţi auzit celebra expresia: „Să vezi Neapole

şi să mori”. Un englez ar fi spus: „Să vezi Dubrovnikul şi să
mori”. Şi toată lumea ştie: „Să vezi Parisul şi să mori”.
Generalul Leclerc după ce a eliberat Parisul în al doilea război
mondial, ar fi spus: „Acuma pot să mor”.
Cu Parisul o ştie toată lumea, inclusiv un ţăran care
venind din vârful muntelui la oraş cu o capră, a legat capra de
un tramvai, crezând că tramvaiul e o casă oarecare. Când s-a
întors, ia capra de unde nu-i. Ajuns la hotel, prin nu ştiu ce
împrejurări şi dând peste el, sau el dând peste o pereche care
făcea amor în pat, se ascunde ruşinat sub pat. Bărbatul, jucând
teatru, îi spune femeii: „În tine, văd tot Parisul”. Ţăranul iese
de sub pat şi-l întreabă: „Nu cumva vezi şi capra mea?”
„Să vezi Parisul şi să mori!” Ce legătură are? Are, căci
Milian Andriş a fost de două ori la Paris.
Prima dată, doar a trecut prin Paris, căci se îndrepta
spre Montpellier, era singur şi era iarna. A doua oară a fost cu
Sofia şi era vara, în chiar Augustul lor îndoliat, în chiar anul în
care Sofia a fost „chemată” şi a şi „plecat” dincolo. Pentru
acela am şi zis: „Să vezi Parisul şi să mori” căci Sofiei chiar
aşa i s-a întâmplat.
Dar să le luăm pe îndelete, căci această carte are cel
puţin două variante; în prima variantă, Milian Andriş a vrut să
trateze pe larg despre Paris, luându-şi un fel de notiţe şi pe
acolo, ţinând un fel de „Jurnal de Paris”.
În a doua variantă (cea pe care o citiţi), Milian Andriş
era pe punctul de-a elimina Parisul, dar apoi s-a răzgândit şi
citiţi cele ce urmează:
Spicuiri din „Jurnalul de Paris”:
„Cu unii oameni, n-ai vrea să fii nici în Rai – posibil cu
occidentalii.”

232
. La Mosata
¸ .
Să luăm cazul oraşului Montpellier: 75% se datoreşte
lui Dumnezeu, aşezării, naturii, şi nu francezului. Cele 25 %
rămase, francezul trebuie să le împartă cu arabul, cu spaniolul
şi chiar cu românul...
În drumul făcut din Oraşul prin care curgea Apa cea
Mare până la Budapesta, îmi amintesc de drumul făcut cu tata
pe podul cociei, noaptea, spre pădure, numărând stelele...
La un moment dat, din avion se văd nişte câmpuri şi
parcă nişte pete de zăpadă, om fi în Franţa? Parcă şi avionul se
înclină puţin înspre coborâre... Aud în microfon: „Ici Paris” E
într-adevăr Franţa, e Parisul, peste câteva minute vom fi pe
Charles de Gaulle: VIVE LA FRANCE! VIVE PARIS!
Când am ajuns la Paris şi am aterizat cu bine, n-am ştiut
cui să mă închin; Omului, care a făcut avionul, sau lui
Dumnezeu care l-a ţinut acolo sus.
Pe aeroport, îi imit pe cei din jur, ca să ştiu ce să fac.
Omul care mă aşteaptă nu mă ajută la bagaje, nu e
săritor ca românul.
Omul care mă aşteaptă zice că-i de 4 ani în Paris, dar
n-a fost niciodată prin Paris să se plimbe cu familia. E pastor la
o biserică din Paris care numără 36 de membri. Aici, „l-a
chemat Domnul”.
Încep să simt Parisul, Parisul acela pe care-l visam de
mic copil, îmi vine să cobor din maşină şi să sărut pământul
Parisului, dar mi-e ruşine.
Pe tren, spre Montpellier mă uit la o franţuzoaică
micuţă cu un guler alb şi o bluză scurtă, tunsă scurt á la
Mireille Mathieu, mă şochează că are riduri şi-mi zic: „Şi
franţuzoaicele îmbătrânesc”. Dar Parisul niciodată. Şi apoi, mă
gândesc că-n final, fiecare îşi are Parisul lui şi-l duce cu el
peste tot.
Cred că aici nimeni nu ţi-ar da un clonţ de pită şi un
pahar de apă pe gratis.

233
. Nicolae Istoc
¸ .
Pe tren, nu vorbeşte nimeni, sau dacă vorbeşte, o face în
şoapte. La microfon se anunţă fiecare gară şi la pornire ne-a
spus: „Bine aţi venit!”
De pe balconul apartamentului lui Măry, într-o
dimineaţă însorită văd Mediterana – eram în Montpellier – şi
plâng în sinea mea, trebuia s-o văd cu Celălalt Milian.
Observ pe biroul surorii mele – Măry – un calendar care
are înscris un verset din Biblie: „Iată că Eu sunt cu voi până la
sfârşiturile veacurilor” (Matei 28;20, în franceză), şi zâmbesc
amar.
Mă duc cu sora mea de sânge – Măry – la „Biserica ei”,
care mă dezamăgeşte complet; se ridică un fel de ruletă de
metal şi se intră într-un fel de garaj, dar care-i transformat în
Biserică – Adunare, cu amvon şi toate celelalte ca la pocăiţi.
Sora mea ţine un fel de predică în franceză, un fel de studiu
biblic ultraraţional şi extrem de pragmatic despre pasajul
respectiv din Biblie, din care n-am înţeles nimic, în afară de
aroganţa occidentală...
Mă conving încă o dată, şi aici, că eu am un accentuat
simţ al penibilului, de aceea sunt uneori; timid, ruşinat şi
înhibat.
La Montpellier a făcut Nostradamus Facultatea de
Medicină. Prima facutate de medicină a fost aici.
Pot să spun că-mi place Franţa, dar nu-mi plac francezii
şi-mi dau seama că pastorii se feresc de oamenii pe care nu-i
pot converti, aşa cum se feresc şi iluzioniştii de cei pe care simt
că nu-i pot hipnotiza...
Intru într-o bibliotecă unde văd atâtea cărţi, încât îmi
zic şi eu ca Bacovia „E un semiplagiat universal!”
Mă gândesc că e posibil ca noi românii suntem proşti
sau deştepţi numai ca individualităţi, nu şi ca popor, pe când
francezii nu sunt mai perspicace ca noi, ca indivizi, dar sunt ca
popor.

234
. La Mosata
¸ .
De abia aştept să văd Parisul, măcar numai pentru 3 zile
(câte sunt socotite pentru asta), de fapt, când mergi la Paris, nu
mergi numai pentru tine, ci şi pentru alţii...
Cred că pe aici, dacă ridici tonul sau te cerţi, lumea
crede că eşti nebun.
Zilele trec greu ca zilele facerii.
Am nişte discuţii interesante cu sora mea de sânge –
Măry – despre suflet. Ea zice că sunt trei teorii:
1. – Sufletul este premărgător naşterii individului, deci
exista înainte de naştere (Teoria în care cred şi eu).
2. – Sufletul ţi-l dă Dumnezeu la naştere.
3. – Trupul ţi-l dă tot la naştere, dar tata şi mama.
Dar, Dumnezeu e prins ca într-un crec vicios, căci el nu
mai poate distruge sufletul pe care l-a procreat înainte de
naşterea individului, căci atunci s-ar distruge pe sine însuşi.
Când nu poţi influenţa anumite lucruri, e mai bine să nu
vorbeşti despre ele.
Ce-i un nor pe lână soare? Şi totuşi, îl poate întuneca!
E slabă religia neoprotestantă în Franţa (din câte văd
eu), de fapt americanii o difuzează şi o sponsorizează, probabil
ca să submineze naţiunea franceză, căci (neoprotestanţii) nu au
naţie, sau naţia lor e neoprotestantismul.
Plimbându-mă prin Montpellier, mă gândesc că
oamenii fac frumuseţea unui oraş.
Astăzi, soarele a „răsărit”, gata „răsărit” ca să bea toată
Mediterana.
Am pierdut clipa răsăritului, clipa unică a naşterii de
care nu suntem conşştienţi niciodată, aşa cum nu putem fi
conştienţi pe deplin nici de cealaltă clipă unică – clipa morţii.
Nişte oameni de pe terasa unui local din Montpellier, îşi
trăiesc „clipa cea repede”, iluzionându-se că-i veşnică.
Oamenii aceia de pe terasa localului acela din
Montpellier, stând acolo la vedere, pe terasă, trăiesc iluzia cum
că alţii ştiu că ei există.

235
. Nicolae Istoc
¸ .
Există un miraj şi o isterie a Occidentului, pentru noi,
cei din Europa de Est.
Adio, Montpellier, vei avea intotdeauna un loc în
sufletul meu; corsso, Albert Camus, pinii, platanii...
Cu trenul prin Franţa, spre Paris. Privind pe geamul
vagonului, mă atrag mai ales cimitirile, dar totul e piatră, fără
pic de verdeaţă.
Îmi amintesc – nu ştiu prin ce conjuncţiuni, de o teorie
a lui tata – Culaia lui Andriş (L-am adus şi pe el pe aici, cu
toate că-i mort demult); „De ce un om care a înjunghiat cu
cuţitul e pedepsit mai uşor ca un om care a înjunghiat cu
briceagul?”
Ciudat, îmi amintesc şi de pictorul acela francez (ajuns
celebru după moarte, cum se întâmplă adesea) şi care toată
viaţa n-a reuşit să vândă niciun tablou, spre sfârşit primeşte doi
pui fripţi, dar nu-i mai poate mânca nici pe aceştia, căci nu mai
avea dinţi. Poate că aşa sunt şi eu cu Franţa şi Parisul! Căci
vorba lui T. Mazilu: „Nu-i totuna dacă vezi cerul Spaniei la 20
de ani, sau la 60 de ani”.
Mă frapează duleele cimentate printre haturi.
În sfârşit – Parisul – gara Lyon, mă aşteaptă o pereche
agreabilă cu numele meu scris pe o pancardă.
În faţă la Notre-Dame, e ca în filme.
După prima zi la Paris sunt obosit, Sena m-a dezamăgit,
Celălalt Milian, al meu, ar fi trecut-o de 100 de ori înot.
Văd panorama Parisului de pe La Tour Eiffel, aici simt
în sfârşit Parisul şi mă întreb: Oare cine pe cine a făcut celebru:
Parisul pe La Tour Eiffel, sau La Tour Eiffel, Parisul?
La Basilique Du Sacre-Coeur La Place du Tertre-
Montmartre, simt în toată deplinătatea lui Parisul.
Sacre Cœur – devine locul meu preferat din Paris, vorba
scriitorului Nicolae Iştoc: „Suntem alegerea care ne-a ales”.
Tot aici, văd un fost local de pe timpuri în care a băut şi Van
Gogh.

236
. La Mosata
¸ .
Aici descopăr o vie adevărată cu colibă, în inima
Parisului.
Le Louvre: Rafael, Boticelli, Leonardo Da Vinci,
Tizian şi alte minunăţii. Apoi sculpturile, sunt fantastic de
adevărate, mai ales una: o femeie goală (de marmură), pare atât
de vie încât îţi vine să faci amor cu ea... Le Louvre e Le
Louvre...
Văd şi Dome des Invalides – Napoleon – e într-adevăr,
impresionant.
Văzând Parisul şi fiind în Paris, mă gândesc că Omul
are în general două poziţii; ori le banalizează, ori le ridică în
slăvi.
Fiind în Paris, mă bate un gând: „Oare Dumnezeu i-a
dat omului sexul ca să se reproducă, sau ca să-şi procure
plăcere? Sau poate că sexul nici n-a fost planificat de
Dumnezeu, ci Eva şi l-a produs muşcând din măr. Poate că
niciomenirea n-a fost planificată, ci numai perechea
primordială: Adam şi Eva... Şi dacă totuşi, Dumnezeu i-a dat
omului sexul, dar ca să se înmulţească, a strecurat în el şi
otrava plăcerii, sau iluzia ei, ca omul să o caute mereu, să se
adâncească necontenit în ea, dar să n-o găsească niciodată în
deplinătatea ei, decât arareori, ca o străfulgerare care-i arde
toată fiinţa.
Retrage-i omului necesităţile biologice şi va începe să
gândească!
Reuşesc să văd şi Versailles; grădinile, sala oglinzilor şi
toate celelalte, un vis pe care-il trăiesc în realitate datorită
surorii mele de sânge – Măry.
Un prânz (masa de amiază), la francezii la care stau la
Paris: salată (din plante mediterane), o bucată de carne (cam
mică), cu cartofi tăiaţi mărunt cubic, apoi un fel de plăcintă.
Îmi dau şi o bere ca într-o sticluţă de meticamente, dar e bună.
O cină – salată, un fel de pizza, o bucată de brânză şi
două pahare de apă plată. Când le spun merci (din politeţe), se

237
. Nicolae Istoc
¸ .
şi opresc din turnat apă în pahar. Toţi par mulţumiţi şi sătui, cu
toate că fiecare îşi linge farfuria din care au mâncat cu pâine.
Într-o seară, pe Champs-Elysees, aici am simţit un aer
ameţitor de libertate.
Aici tot timpul te scoli (cel puţin eu) flămând de la
masă.
La revedere Paris. Avionul decolează în sfârşit, cu toate
că plouă, se înalţă şi ajunge ca prin miracol, deasupra norilor
unde e soare.
Bine te-am găsit Budapesta, când aud vorbindu-se
ungureşte, mi se pare că vorbeşte româneşte şi-mi zic că de aici
mă pot duce şi pe jos până acasă.Totuşi, Parisul e Paris, însă
dejaba ai fost la Paris, dacă n-ai citit nimic despre Paris.
Îmi amintesc de decolarea de la Budapesta; avionul face
un ocol, rulează pe pistă şi dintr-o dată se desprinde de sol, e
puţin înclinat ca un peşte în apă ce vrea să iasă la suprafaţă. Se
vede jos Budapesta, pe care cu părere de rău, n-am apucat s-o
văd nici la întoarcere. Apoi, dintr-o dată avionul ia poziţia
orizontală ca şi peştele ce a ajuns în apele de suprafaţă.
Suntem în nori şi deasupra norilor, nori care să văd ca o
zăpadă, ca nişte văi, norii ţi se par că te-ar susţine şi ai putea
călca pe ei. Îţi vine să cobori din avion şi să calci pe ei, să te
joci prin ei şi cu ei...
Dar, desigur că totul e doar o iluzie, ca şi dragostea, ca
şi credinţa, fie ea şi religioasă, ca şi viaţa, ba poate, ca şi
moartea...
Cu cât eşti mai citit te iluzionezi mai tare, te amăgeşti
mai mult!

238
. La Mosata
¸ .

-4-

Jurnal de Paris

La aeroport la Budapesta, Sofia vorbeşte ungureşte şi

mă simt mai în siguranţă cu ea.
La ora 18:50, decolăm din Budapesta, o sărut pe Sofia
deasupra Budapestei şi-i spun că o iubesc.
Sofia se comportă minunat la primul zbor cu avionul.
Sofia e încântată de norii văzui din avion, plutim pur şi
simplu prin ei, printre ei,printre „bulgării aceia de zăpadă”, prin
sau peste pădurile acelea ninse.
La Paris, ajungem să ne întâlnim cu Măry, luăm un
autobuz care ne lasă chiar lângă Arcul de Triumf. E fantastic,
din prima seară suntem pe Ohamps-Elysees, în plin centrul
Parisului.
Ajungem cu autobuzul 92, spre gara Montparnasse,
unde stă Măry.
Ieşim la plimbare (eu şi Sofia) şi ajungem la cimitirul
Montparnasse, căci e aproape, peste câteva străzi. Ne bem
cafeaua, jos pe caldarâm; „Suntem turişti!”, zice Sofia şi bine
zice.
În cimitirul Montparnasse, ne-a impresionat câteva
monumente funerare, ordinea şi curătenia. Tot aici, Sofia Imi
zice: „Îţi mulţumesc pentru Paris, Miliane!”, iar eu îi răspund:
„Eu îţi multumesc că ai venit cu mine”.
Ajungem (eu şi Sofia) şi la Moulin Rouge şi ne
fotografiem unul pe altul, căci Măry pocăita n-a venit cu noi la
„Casa Pierzării”.
La Notre Dame cu Sofia o văd altfel dacă sunt cu ea, cu
Sofia. Trecem peste nu ştiu câte poduri de pe Sena, coborâm
chiar pe chei, ca să luăm apă. Măry ne fotografiează.

239
. Nicolae Istoc
¸ .
Ajungem în Cartierul Latin, locul preferat al lui Măry
din Paris străduţe strâmte şi pline de localuri. In final, alegem
un local grecesc, doar de dragul unui "Ion" român care stătea în
uşă să atragă clientela. Noi, i-am zis "Ion". Ne-a spus că-i de 4
ani la Paris şi munceşte până pe la unu noaptea pentru bani
puţini.
Observ că eu şi sora mea de sânge Măry avem concepţii
complet diferite şi că-i caustică, ca şi cealaltă soră tot de sânge
– doamna Creţu.
În faţă la Notre Dame e un spectacol în aer liber, e
minunat şi eu şi Sofia ne simţim nepermis de bine.
Am fost şi pe malul Senei, la anticari, era ca în filme....
Ne duce Măry până în La Place de la Concorde, până la
obeliscul egiptean (eu, i-am zis „ţăruşul” care a fost înfipt în
chiar inima Parisului). 0beliscul a fost dăruit de Mehmet-Ali,
viceregele Egiptului lui Carol al V-lea. Obeliscul a fost adus la
Paris în 1833, are 23 m înălţime şi cântăreşte 220 de tone. Şi
într-adevăr, e înfipt în inima Parisului ca un ţăruş uriaş, cu
vârful aurit. De aici începe celebra „Aveune Des Champs-
Elysees”, ce ţine până la nu mai puţin celebrul „L’arc de
Triomphe”.
Intrăm poţin şi în grădinile „Les Tuileries”, unde stăm
pe nişte scaune privind cum ţăşneşte apa în mijlocul unui lac
mic pe care plutesc nişte raţe cafenii.
Rămânem singuri (eu şi Sofia), Măry pleacă după ce ne
arată de unde să luăm autobuzul 94 spre gara Montparnasse.
Rămând singuri, o luăm pe malul Senei, pe jos şi
tragem câte o ţigară.
Ne gândim să „atacăm” prima dată Tour Eiffel, zis şi
făcut, traversăm podul Alexandru, cu caii aceia inaripaţi şi
auriţi de deasupra şi care se văd de departe. E fantastic, e podul
cel mai impunător şi mai frumos din tot Parisul.
Trecem pe lângă mai multe poduri, pe malul stâng al
Senei, pe lângă un fel de părculeţe. În unul, sau chiar în două

240
. La Mosata
¸ .
dintre ele, am văzut ca nişte tuburi în care apăreau şi se rulau
diferitele campanii militare ale trupelor franceze în mai multe
războaie.
Ajungem la Turnul Eiffel, aici era un adevărat talcioc,
între crăcanele lui. La cele patru picioare ale Turnului erau
patru rânduri imense de vizitatori, îmi vine să renunţ, dar de
dragul Sofiei nu o fac. Intrăm în rând, care se derula într-un fel
de labirint, nimeni nu putea intra în faţă, dar nici nu mai puteai
ieşi din rând. Urcăm în Turn (aici ne-am încurcat puţin, dar nici
n-am aşteptat liftul şi am luat-o pe scări, pe jos, ca proştii, căci
am mai văzut „proşti”, dar care nu erau proşti). Intrăm în
măruntaiele Turnului, ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Ajungem
până la primul nivel, ne speriem şi nu îndreznim să mai urcăm
(Sofia ar fi îndrăznit), dar şi de aici (sau, mai ales de aici), e
fantastic. Facem turul Parisului din Turn, ne facem semnul
crucii, ne aşezăm pe o bancă (acolo în Turn), tragem o ţigară...
Când „scăpăm” din Turn, ne facem din nou semnul
crucii, ne aşezăm pe o bancă lângă crăcanele lui şi tragem încă
o ţigară şi suntem mulţumiţi şi încântaţi privind înălţimea
Turnului, unde pentru o clipă am fost şi noi, cum doar pentru o
clipă eşti şi în viaţă.
Exploarăm Parisul (eu şi Sofia), de unii singuri şi
descoperim o grămadă de locuri ştiute din lecturi, sau văzute în
filme.
Ne-am amintit că „Drumul cel mai scurt, e drumul
cunoscut” şi ne-am întors de unde am plecat, adică de unde ne-
a lăsat Măry şi de unde ştiam ce autobuz să luăm ca să ne ducă
la locuinţa ei. Am ajuns la Măry frânţi de obosiţi dar mulţumiţi
că ne-am descurcat şi fără ea în Paris.
Suntem iar singuri prin Paris (eu şi Sofia), cu cele două
„otrăvuri” binecunoscute: cafeaua şi ţigara. Sofia zice: „Hai, să
stăm jos, pe caldarâm, ca turiştii”. Şi aşa am făcut, şi acolo ne-
am băut cafeaua şi ne-am fumat ţigara, pe caldarâmul Parisului.
Grădina Luxemburgului – doar eu şi Sofia.

241
. Nicolae Istoc
¸ .
Am descoperit eu şi Sofia o biserică – catadrală (La
Paris, toate bisericile sunt şi catedrale), părea arsă de vreme şi
afumată de timp. Am intrat. Răcoare. Pe dreapta, la intrare am
observat un caiet mare şi un pix, un fel de „Carte de Onoare”,
unde am găsit următoarea însemnare în româneşte „Mulţumim
Dumnezeului că ne-a ajutat să ajungem la Paris” Gelu şi
Mioara din Brăila.
Ne-am hotărât să ne facem şi noi „nemuritori” şi am
notat la rândul nostru în caiet: „Mulţumim Doamne, că ne-ai
ajutat să ajungem la Paris” Sofia şi Milian din Moşata –
România.
„La Louvre”, ne rătăcim pur şi simplu şi ieşim ameţiţi,
aproape beţi.
Aici, la Paris, realizez pentru prima oară că Sofia e
înaintea mamei, înaintea tatei, înaintea surorilor şi fraţilor mei,
e chiar înaintea Celuilalt Milian. O iubesc! Ea e mama, tata,
surorile şi fraţii mei – ea – SOFIA!
Am observat aici, că occidentalii, seamănă cu pocăiţii
de la noi: reci, raţionali, fără nicio urmă de sentiment.
Sofia, începe să o rupă pe franţuzeşte.
Facem şi „Domul Invalizilor” – totuşi, Napoleon e
Napoleon.
Vedem panorama Parisului din Turnul Montparnesse,
într-adevăr e minunat, iar Sena pare o sirenă cu meandrele ei.
I-am spus de mai multe ori Sofiei: Te iubesc! Şi am
sărutat-o prin Paris.
Cu vaporaşul pe Sena, doar eu şi Sofia – e ca în filme.
Din Turnul Montparnasse, seara, Parisul „în flăcări” la
picioarele noastre.
N-o să uit niciodată sera din Turnul Montparnesse, cea
mai înaltă clădire din Paris şi s-ar părea că din toată Europa, eu
şi Sofia, pe platforma de sus, tot Parisul „arde”, în afară de o
pată neagră – e cimitirul Montparnasse, ducându-şi somnul de
veci, ignorându-i pe toţi, inclusiv Parisul.

242
. La Mosata
¸ .
Îmi dau seama, că dacă mi se vorbeşte frumos, poţi tăia
lemne pe mine.
Facem Turul Parisului cu autobuzul suprapus, e ca în
filme.
Ajung la concluzia că lucrurile cu care te-ai obişnuit
sunt cele mai bune!
Ajungem şi la „iubita” mea: „La Basilique du SACRE –
COEUR” şi se îndrăgosteşte şi Sofia de ea.
Trăieşte mai intens clipa cea mare, simte mai bine
Parisul!
Cea mai mare învăţătură e păţania.
Colindăm încă o dată cimitirul Montparnesse şi vedem
mormântul lui Saint-Beuve şi-mi amintesc de Iberăileanu: Nu
te certa cu viaţa, nu fi o fiinţă abstractă; mănâncă, joacă cărţi,
bea, ia-ţi o amică. Iar dacă nu se mai poate, fă ceea ce se spune
că făcea Saint-Beuve pe coridoare cu personalul de sex. Nu te
certa cu viaţa, nu fă pe cimpazeul abstract!”
La Sacre-Cœur, cât şi la Notre-Dame, aprindem câte o
lumânare pentru Celălalt Milian.
Sacre-Cœur; Tour Eiffel, Louvre, Tour Montparnesse,
Notre-Dame; Domul Invalizilor etc. etc. etc. Parisul, Parisul,
Parisul... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să o aduc pe
Sofia aici, ca să vadă şi ea ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult
din Paris.
Sofia se familiarizează mai repede şi mai bine ca mine,
cu Parisul.
Ea e Sofia!
Facem o serie de fotografii; la Arcul de Trumf; la
Domul Invalizilor, pe malul Senei la flacăra ce arde unde a
murit prinţesa Diana şi în multe alte locuri, pe care nu mi le
mai amintesc.
În ultima noapte petrecută în Paris mă visez cu Sacre-
Coeur şi Montmartre, care-mi spun: „Noi te-am ales pe tine şi
nu tu pe noi!”

243
. Nicolae Istoc
¸ .
În avion, departe de Paris, îmi dau seama că oricum ai
privi lucrurile – întotdeauna Parisul te mai cheamă o dată.
Când am ajuns acasă şi am văzut străzile noastre, am
zis şi eu ca Vasile Alecsandri pe la 1848, după ce a văzut
Parisul: „Sunt un ţăran de la Dunăre, aproape barbar, un... şi cu
asta am spus tot”
Şi aşa s-a sfârşit călătoria mea şi a Sofiei la Paris, în
Augustul acela ucigător pentru noi, în anul care a ucis-o şi pe
Sofia. Pentru aia, am zis la început: „Să vezi Parisul şi să
mori”, căci ea a murit chiar în anul acela, la aproximativ două
luni după ce văzuse Parisul.
Dar, Sofia a murit? Sofia poate să moară?
Vorba lui Eminescu:
Căci însăşi moartea-i o părere şi-un vistiernic de vieţi.

244
. La Mosata
¸ .

-5-

Spicuiri din scrisorile lui Milian Andriş către Sofia

Andriş (născută Iştoc) când acesta era în armată (căsătorit fiind
cu ea, cu Sofia lui) şi din răspunsurile ei – ale Sofiei.
1. – Sofia către Milian: „Cred că de astăzi în două luni,
la ora asta: 17:45 vom fi îmbrăţişaţi, înnebuniţi, fericiţi şi vom
face tot ce vom şti noi”
2. – „Dragostea mea (tot Sofia), azi am primit
scrisoarea pentru care ţi-ai sacrificat noaptea”
3. – „Milian, îmi pare bine că ţi-a crescut părul, măcar
voi avea de ce te trage dacă vei fi rău”.
4. – „Lasă dragoste, că vom avea noi de toate, bine că
ne avem unul pe altul”.
5. – „Ţi-am trimis prin poştă 50 de lei. Nu i-ai primit?
Duminică m-am gândit cum o să arate casa noastră, interiorul,
mobilierul, tot ce este necesar într-o casă”.
6. – „Ţi-am trimis o cutire cu cireşe. Am pus-o
„express”, ca să ajungă repede, să nu se strice.
7. – „Ţi-am trimis prin poştă 50 de lei”.
8. – „Când voi câştiga ceva, o să-ţi cumpăr o bibliotecă
mare (o librărie întreagă)”
9. – „Nu-ţi fie frică dragostea mea! Corpul meu te
aşteaptă, îl aşteaptă pe al tău... Tu, să strângi rezerve”.
10. – „Miliane, sunt curată, mă gândesc la tine şi te
doresc uneori...
11. – Milian Andriş către Sofia: „Vine întâi martie,
mărţişorul... Mi-e dor de tine. Din dorul meu şi a mea dorinţă
după tine, s-a născut poezia pe care ţi-o dăruiesc ţie de 1
Martie. Nu am putut să-ţi iau mărţişor, iartă-mă, te rog.
12. – „Sofia mea dragă, Sofia mea scumpă (fără să
vreau, devin sentimental, tartă-mă). TU ce mai faci? Nu ţi-e

245
. Nicolae Istoc
¸ .
frig Sofia? Ai mai făcut focul de când am plecat eu? Ce filme
ai mai văzut? Te gândeşti la mine? Nu te-a jignit nimeni?
La ce oră te culci? Cât timp îţi ajunge o găleată de apă
(nu avem canalizare, apa potabilă o aducem cu găleata din
colţul străzii de la vizitic, se spălau în lighean, iar privata era în
fundul grădinii şi totuşi stăteau la oraş).
13. – Sofia! Ce faci tu minut cu minut? Ştiu tot, Sofia,
pentru că EU TE IUBESC!
14. – Cuvântul ăsta – TE IUBESC! – mi se pare prea
strâmt pentru iubirea mea, ca şi poezia pe care ţi-o scriu şi care
pentru tine-i făcută:

De întâi Martie, pentru TINE

Astăzi, poezie nu-ţi mai fac

Cu toate că-i din nou o zi cu soare,
Şi-n prăvălii s-or vinde mărţişoare
Astăzi, departe sunt, şi-i trist şi tac.

Şi-i veselie iarăşi, cred, pe străzi,

Căci fetele iar poartă mărţişoare
Şi lumea-i plină iarăşi de candoare
Dar eu n-o văd, sunt printre gărzi.

Şi aici e totul strâmt – un cerc închis.

Trăiesc doar numai pentru tine.
Aş vrea iubirea mea, ca totul să se-mbine,
Să facem viaţa noastră ca un vis!

Dar tu?!!!... Tu singură, tu Sofia.

Tu n-ai uitat că eu sunt tot al tău mereu?
Şi oare pentru tine sunt tot, sunt tot, doar eu!?

246
. La Mosata
¸ .

Mă aştepţi? Eşti tristă, plângi, şi-ţi trece,

Citeşti scrisori ce ţi-am trimis.
Îţi aminteşti frânturi de fraze ce ţi-am scris?
Şi-i luni, şi-i marţi, şi timpul trece.

Nu m-ai uitat? Mă mai iubeşti?

Nu s-a bătut, nu s-a enervat?
Iubirea lui n-a încetat?
La mine oare, se gândeşte?

Scrisoarea din cutia poştei, o i-ai grăbită,

E de la mine şi o desfaci înfrigurată
Şi o citeşti zâmbind, înseninată
Eşti mândră şi cu teamă – de mine eşti iubită!

Ca mărţişor, aceste rânduri.

Idei şi vise – temeri la amândoi:
Eu cred – vom fi mereu noi doi
Cu toate că uneori – avem şi negre gânduri.

De te iubesc – îţi spun aceste rânduri,

Ce le trimit, azi de mărţişor
În ele am pus nebunul dor
Şi dragostea-mi cu atâtea sensuri.

Te aştept, te văd şi te doresc,

Va trece tot şi ne-om vedea
Îmbrăţişaţi şi strânşi iubita mea,
Îţi voi striga, sau poate încet ţi-oi spune:

TE IUBESC!

247
. Nicolae Istoc
¸ .
1. – Tu eşti flacăra sacră care arde şi purifică tot ce-i
rău în mine!
2. – Sofia către Milian: „De mă ploaia şi cu furci de
fier, tot nu mă despart de tine!”
3. – „Am sărutat scrisoarea de la tine, TE IUBESC!”
4. – „Dragostea mea, tu eşti unic pentru mine. Nu mai
există nimeni ca tine!”
5. – „Eu cred că aş înebuni dacă te-aş vedea că pui
mâna pe o altă femeie, aş fi capabilă de crimă”.
6. – „Cât despre mine, tot ce am e al tău...”
7. – Jurământ: Eu Sofia Iştoc, prietena lui Milian andriş,
declar următoarele: „EU, Sofia Iştoc, sunt de acord şi jur că
dacă îl voi înşela pe Milian Andriş, el va avea dreptul să mă
ucidă, fără ca să suporte rigorile legii pentru acest fapt.
Totodată jur că nu-l voi înşela niciodată şi că voi fi
toată viaţa a lui şi numai a lui – a lui Milian Andriş.
Acest jurământ a fost întocmit astăzi: 12.07.1964, într-o
zi de Duminică.
Specific că acest Jurământ l-am făcut şi l-am dat din
propria mea iniţiativă, fără să fiu forţată de nimeni şi
menţionez încă o dată că dacă se va întâmpla totuşi să-l înşel pe
Milian Andriş, asta va fi numai din cauza mea şi Milian Andriş
va avea dreptul să mă omoare şi să fie lăsat liber.
Totodată, ca să fie cât mai clar că l-am dat de bunăvoie,
Jurământul se va păstra în două exemplare originale, unul
rămânând la mine şi celălalt la Milian Andriş”.

Sofia Iştoc ss. indescifrabil.

Duminică, 12.07.1964.

1. – Sofia către Milian: „Milian, nu mai scapi de mine

în vecii vecilor”.
2. – Ţi-am cumpărat „Viaţa lui Eminescu” de G.
Călinescu, 15 lei.

248
. La Mosata
¸ .
3. – „Să ştii că sunt fată cuminte şi TE IUBESC!”
4. – „Miliane scump, azi m-am visat cu tine, semn că o
să primesc scrisoarea ta”.
5. – „Sunt îndrăgostită, înebunită, te iubesc, sunt a ta şi
voi fi pe vecie, nu se va stinge nimeni de mine niciodată, îţi voi
fi credincioasă până la moarte şi dincolo de ea...”
6. – „Milian scump, eu te iubesc mai mult ca ochii din
cap, tu eşti totul pentru mine, tu îmi eşti fiinţa cea mai dragă de
pe faţa pământului.”
7. – „Miliane scump, ştii ceva? Tu eşti mai bun decât
mine (dar nu era adevărat), mai cuminte (nici vorbă), mai
înţelegător (nici asta!) eu sunt puţin mai capricioasă,
supărăcioasă...
8. – „Sunt mândă de tine!”
9. – „Ce îmi mai trebuie? (Strictul necesar). N-o cunoşti
tu pe Sofia, că ea, nu cumpără tot ce vede?
10. – „Mie îmi place cum ne iubim noi doi”.
11. – „Suntem teribili...”
12. – „Toată fericirea mea eşti tu” – vorba cântecului,
dar să ştii că vorba asta e a mea!”
13. – „Miliane, să ştii că eu judec altfel lucrurile, ca o
femeie căsătorită...
14. – „Miliane, să ştii că eu te iubesc de mii de ori, mai
mult ca oricând, sunt nespus de fericită!
Cheltuielile din 06.11.1966:
- carne = 9 lei
- reparat pantofi = 8 lei
- pâine = 2 lei
- varză = 1 leu
- 8 ouă = 10 lei
- Revista „Lumea”, pentru tine = 2 lei

Avizează ______________________

249
. Nicolae Istoc
¸ .
Sofia ta, înnebunita ta, prietena ta, amanta ta, soţia ta şi
tot ce mai vrei tu să fie ea, ea va fi pentru tine.
1. – Către Sfatul Popular al Oraşului _______________
Mă numesc Milian Andriş, locuiesc în cartierul Ioşia, str.
Iacobinilor. Nr. 28, rog a binevoii a mi se se repartiza o
locuinţă, deoarece locuiesc cu familia într-o bucătărie de vară
3/3, care este folosită ca şi cameră şi bucătărie.
Menţionez că această încăpere conţine şi igrasie.
Rămân în speranţa că cererea mea va fi rezolvată
favorabil.
23.07.1966
Trăiască R.S.R.!
(Nu numai că cererea n-a fost rezolvată favorabil, dar
nici n-a primit niciun răspuns la ea)
2. – Sofia către Milian: „Am primit scrisoarea ta azi, m-
a bucurat foarte mult, eram aşa de sigură că o voi primi, că m-
am visat cu tine şi când era să facem ceva... M-am trezit. Mi-a
părut rău...
3. – „Tu eşti mai romantic. Într-un concediu, poate vara
viitoare, după ce scapi de armată, o să mergem amândoi la
Moşata.
4. – „Fotografia primită am pus-o în vitrină de la
bufetul din bucătărie, ca să te văd la fiecare mişcare prin casă.
5. – „Trebuie să fim buni, să facem ceva în viaţa asta,
care-i destul de scurtă”.
6. – „... mi-ar plăcea în schimb, să am pe cineva
aproape ca să-i vorbesc despre tine, numai despre tine, să mă
mândresc cu tine...”
7. – „Miliane, corpul tău îmi place foarte mult, e aşa de
bine proporţionat!”
8. – „Miliane, a început Campionatul Mondial de
Fotbal, astăzi mă duc şi eu peste drum, la Lucreţia, să-l văd pe
Pelé şi echipa Braziliei, căci ştiu că-ţi place ţie. Brazilia –

250
. La Mosata
¸ .
Bulgaria; primul gol, Pelé din lovitură liberă, al doilea gol,
Garincha, tot din lovitură liberă.”
9. – „Miliane, nu uita ce-ţi spun: „Sunt numai a ta. Ai
înţeles? Te omor şi te sărut. TE IUBESC!”
10. – Soldat Milian Andriş: U.M. 01386/i.-Roman –
România, către Sofia Andriş: când am primit astăzi scrisoarea
ta eram în spălător şi-mi spălam hainele. Am făcut o pauză cu
spălatul şi ţi-am citit scrisoarea, care m-a bucurat, ca orice
scrisoare de la tine. Şi ca deobicei, m-am excitat un pic.
11. – „Dormi, nu-i nevoie să te muşc, că numai te-ar
durea şi nu aş vrea Urme, ne-am lăsat fiecare, fiecare a
împrumutat celuilalt ceva...
12. – „Paşii tăi răsună tot pe caldarâmul aceleiaşi
străzi... La colţul ăsta de stradă el mi-a spus – TE IUBESC!
Aici mi-a zâmbit, aici m-a îmbrăţişat, aici mi-a şoptit la ureche
că mă doreşte, aici... Peste o săptămână, străzile vor răsuna de
paşii noştri de râsetele noastre, de îmbrăţişările şi săruturile
mele... Peste o săptămână...
13. – „Îţi mulţumesc că-l citeşti pe Edmond Rostand, o
să vezi că-i frumos; „Ah, toată fericirea mi-aş da-o pentru a ta /
Chiar dacă niciodată, nimic tu n-ai afla”.
14. – Diseară, o să mă rog pentru tine”.
15. – „Când o să fiu acasă, o să ne rugăm amândoi
împreună. Bine?”
16. – „Draga mea, tu să ai grijă de tine, să nu ţi-se
întâmple ceva, ştii ce nenorocire ar fi pentru amândoi”.
17. – „Să mănânci bine şi să dormi mult ca să te
odihneşti. Draga mea, soţia mea scumpă, în curând vom fi doar
noi doi în cămăruţa noastră. Ce e mai bine, ce e mai frumos,
decât sa ai un cuib al tău? Când ploaie afară, sau e frig, ce-i
mai bine, decât să ai o cămăruţă şi o femeie caldă lângă tine,
cum eşti tu?”
18. – „Îţi mulţumesc că vrei să te îmbraci cu rochia
verde care-mi place mie, dar n-o să dureze mult şi o să ţi-o dau

251
. Nicolae Istoc
¸ .
jos, sau tu o s-o dai singură...Femeia mea, nevasta mea, amanta
mea, soţia mea, soţia mea scumpă şi neasemuită...
19. – „Ce noapte frumoasă am petrecut împreună, Sofia
mea!”
20. – „Vreau să-ţi fac o scrisoare de ziua ta. Dar pentru
aceasta ar trebui să am timp. Vreau să-ţi fac o scrisoare
frumoasă, vreau să scriu mult. Oare, voi reuşi?”
21. – Nu ştiu de ce, îmi stăruie în minte două filme, ele
sunt: „Fata lui Bube” şi „Jungle tragică”. Şi în special două
scene din aceste filme:
Prima scenă, cea din „Fata lui Bube” – E atunci când
merge fata (Claudia Cardinale), la închisoare, la băiat. Băiatul
o întreabă mai pe ocolite, dacă îi mai păstrează acelaşi
sentimente, ca înainte. Fata (Claudia Cardinale) îi răspunde că
da. Urmează o pauză în care cei doi parcă nu mai au ce să-şi
spună. Apoi, dintr-o dată băiatul izbucneşte în plâns. Printre
lacrimi şi sughiţuri îi spune fetei că voia şi dorea mult să o
întâlnească, dar nu în acele condiţii.
Fata îi spune să fie bărbat. E scena care-mi stăruie
mereu în minte. Nu pot uita lacrimile băiatului, revolta lui,
revoltă care se transformă în slăbiciune şi lacrimi, în durere, în
dragoste, în constatare că nu poate trăi fără fata din faţa lui! Ar
vrea oare s-o îmbrăţişeze pe fată? Nu! Nu are putere pentru aşa
ceva... Ar vrea să-i cadă în genunchi, să-i cadă în braţe, să-i
atingă rochia, braţele, sânii, picioarele, să plângă în braţele ei.
Uite, că mi-am explicat singur şi fără să vreau, de ce
îmi stăruie în minte atât de mult această scenă; te cunost atât de
bine, cunosc mirosul rochiilor tale, cunosc forma trupului tău,
cunosc toţi porii pe care-i are trupul tău, cunosc ce înseamnă
atingerea ta. Dacă spun Sofia, spun TU, înseamnă că eşti TU şi
că pe deasupra mai eşti şi soţia mea. Eu nu mă pricep la
pănure, la stofe, dar materialul din care sunt făcute rochiile
tale, îl cunosc. Îl cunosc de cum îl văd, de cum îl ating...Fiinţa

252
. La Mosata
¸ .
mea reacţionează într-un anumit fel, nu numai când îţi ating
rochiile, dar şi când îţi ating doar pardesiul sau paltonul...
Îţi simt buzele. Îmi dau cu limba de ele. Când doar mă
gândesc la tine îţi şi simt buzele. Îmi dau cu limba pe buze şi
simt gustul buzelor tale, ne-am sărutat mult şi lung şi urma
buzelor tale a rămas. A rămas şi e pe buzele mele şi o simt
mereu. Mai înainte am fost în spălător şi m-am spălat bine cu
săpun, dar urma buzelor tale n-a trecut, e şi acuma pe buzele
mele. Uite, chiar acuma când îţi scriu, dau cu limba pe buzele
mele şi buzele tale sunt chiar pe buzele mele.... Dar oare, nu
am şi eu o fată, ca Bube, o fată care-i numai a mea, o fată fără
de care aş fi un nimeni! Sau dacă ne-am vedea acuma, ne-am
întâlni acuma, ne-am putea îmbrăţişa!? Nu! Nici vorbă, am
cădea unul în braţele celuilalt plângând”.
A doua scenă – e din „Jungla tragică”, filmul nostru, pe
care l-am văzut imediat după ce ne-am căsătorit la
cinematograful „Transilvania”, îţi mai aduci aminte? Scena e
următoarea:
Băiatul e despărţit de fată şi dus departe la lucru în
junglă. Au stat mult timp despărţiţi, dar iată că băiatul se
întoarce sub escortă. Fata ştia (Flora o chema pe fată şi Pablito
pe băiat), fata ştia că se întoarce şi-l aşteaptă pe un dâmb. Se
lăsa seara. Băiatul o vede de departe şi-i cere voie
supravegheatorului să meargă în întâmpinarea ei. Acesta îi dă
voie. Băiatul ţâşneşte, nu aleargă, ci zboară, de abia atingând
pământul cu picioarele... Ajung şi cad unul în braţele celuilalt.
Văzându-i cum aleargă unul spre celălalt, supraveghetorul îl
întreabă pe tovarăşul său:
– Priveşte-i, ai iubit vreodată ca ei? Ai iubit vreodată ca
ei?
Mai am doar o pagină albă şi eu nici n-am început
scrisoarea. Scrisoarea noastră de dragoste, o s-o sfârşească doar
moartea şi poate nici ea. Ce aş putea să-ţi spun de ziua ta, mai
mult decât că urăsc timpul pe care-l petresc fără tine!

253
. Nicolae Istoc
¸ .
1. – „Astăzi, am o lună rotundă de armată. Înseamnă că
timupl care ne mai desparte, s-a micşorat cu o lună. Deci,
putem striga veseli: „Trăiască timpul!”. De data asta, el
lucrează în favoarea noastră.
2. – „A fost o lună plină de necazuri (fără tine, numai
necazuri pot să am). Îţi închipui şi tu că în armată nu-i uşor. Eu
mă mir de mine cum de nu mă cert, nu strig şi nu mă enervez
până la explozie”.
3. – Azi am făcut o poezie. M-am dus să-mi spăl nişte
ciorapi. În timpul ăsta, am primit scrisoarea ta. Iubita mea
scumpă, îngeraşul meu drag, nici dacă aş fi primit 500 de lei,
nu m-aş fi bucurat atât”
4. – Aceste rânduri le-am scris sub pătură şi cearceaf.
Pe aici e un frig uscat, groaznic, dar ninge. E un vânt sălbatic şi
te doresc pe tine, aici sub pătură...
5. – „Eu sunt al tău, tu eşti a mea! Scrie-mi!”
6. – „Pentru tine, de ziua ta:

Poem de ziua ta
Motto:
„Cine, mai poate reconstitui?
Tot ce-am vorbit
Tot ce-am şoptit
Şi să ghicească ce-o mai fi?

I. Rădăcini

„Părinţii noştri au visat

Şi-au plămădit aceleaşi planuri
Pământu acelaşi l-am lucrat
Şi am format aceleaşi „clanuri”

254
. La Mosata
¸ .

Acelaşi soare a răsărit

Şi ne-a scăldat pe amândoi
Părinţii noştri au tresărit
Când am venit pe lume noi.

Acelaşi praf l-am respirat,

Prin sat, când ne jucam
Şi satu’ apoi noi l-am lăsat
Cu toate că-l iubeam.

Oraşul l-am privit uimiţi,

Şi ne-am simţit străini în el
De lumea lui eram striviţi,
Şi noi tânjeam după-un „pastel”.

Părinţii noştri ne-au dorit

Tot ce-au ştiut mai bine
Şi în ursită au rostit
Ca să mă cauţi pe mine!”

II. Necunoscuţii

Şi ai crescut, şi am crescut,
Şi n-am ştiut că suntem doi
Copilăria am străbătut
Plângând visând, răzând vioi.

Şi poate-odată ne-am zărit

Când ne plimbam pe acelaşi stradă
Dar niciunul nu s-a oprit
Mai bine să se vadă.

255
. Nicolae Istoc
¸ .

Am rupt petale dintr-o floare

Şi am dorit-o ani întregi,
Şi-ai fost rănită în pudoare,
Când ne-au cuprins acelaşi mreji.

Ai şters cu rochia o bancă

În parc, pe care-am stat şi eu
Şi ne-a purtat aceeaşi arcă
Spre perigeu, sau apogeu.

Noi am valsat acelaşi vals,

La „Soli” ritmic am păşit
Acelaşi muzică de dans
Dar nici atunci nu ne-am găsit.

Ai fost la film c-un rând în spate

Şi nu ştiai că-s eu în sală,
Ah! Te-am privit, inima-ţi bate
Şi eşti cuprinsă de sfială.

Speranţa, vise, temeri, gânduri...

Priviri cochete în oglindă....
Acasă, ai citit doar rânduri,
Ce voiau să te cuprindă.

Ai plâns în liniştea-nserării
Visai iubirea ideală
Simţeai şi tu glasul chemării
Visai un brun cu faţa pală.

În două puncte cardinale,

Trăiam aceleaşi sentimente
Necazuri, bucurii banale
Ce le credeam ca inerente.

256
. La Mosata
¸ .

Necunoscuţii – cuprinşi de-aceleaşi doruri,

Noi ne visam fără să ştim
Trăiam anostele amoruri
Şi-am început să ne iubim.

III. Întâmplarea

Ne-am întâlnit şi ne-am privit

În prima zi ne-am şi pozat
Din prima zi te-am şi dorit
În prima zi, te-am şi mâhnit.

Era o întâlnire trecătoare

O poză atât, şi am plecat
Dar spune, câte viitoare
De aici, puteam să fi format?

Aşa se uită întâlnirea,

Şi amănunte nu se ştiu
Încet-încet, se naşte întrebarea:
A fost atunci? Sau mai târziu?

Tu n-ai ştiut că-n ziua aceea

S-a întâmplat ce aşteptai
Ţi s-a aprins în piept scânteia
Pe care nici n-o bănuiai.

Ai mers-nfrigurantă acasă,
Sau tot aşa ca de obicei
Şi totul părea doar o „plasă”
Gândind că poate-s la femei.

257
. Nicolae Istoc
¸ .

Erai în plovărul cu dungi,

Cu mâneci scurte şi zânbeai
Şi tot şi toate să le alungi.
Din prima zi, oare iubeai?

Tramvaiul acelaşi te-a adus,

Şi pulsul îţi era la fel,
Întâmplarea care te-a sedus
N-o bănuiai de fel.

Părul, atunci cum l-am avut?

Cu ce ochi oare te-am privit?
Doream atâta un sărut.
Oare, de-atuncea te-am iubit?

Nici eu, nici tu, n-am înţeles

Că ne căutam de ceva vreme
Şi că din lume ne-am ales
Iubirea noastră să se-ntreme.

Dar cine poate să mă ştie?

Să lege tot ce-a fost la loc?
Să-i spună proză sau poezie,
Şi că ne-o purta noroc.

IV. Întâlnirea

Te-am revăzut apoi la bal

Şi te-am luat cu – domnişoară.
Dansam tangoul sideral
Şi tu râdeai, plutind uşoară

258
. La Mosata
¸ .

Erai atentă, ce-ţi vorbesc

Privindu-mă încântată,
Nu ştiai că te iubesc
Erai toată transpirată.

La „dame”, nu eram cu tine

Mi-ai zis că m-ai căutat
Voiai ca să dansezi cu mine
Iubirea deci, s-a înfiripat.

M-ai strâns şi m-ai chemat cu tine

Iar eu făceam pe „salvatorul”
Neştiind că deja în mine
Se apreindea amorul!

În poartă, prima noastră seară,

Prima atingere de buze
Era cald şi era vară,
EU bâjbâiam printre „muze”.

Şi a început lunga poveste,

Pe care nici n-o banuiam
Nu concepeam că am dat peste,
Iubirea ce-amândoi căutam.

V. Banali ca toţi...

Întâlnirile le-aveam la ora trei,

Fugeai de la servici grăbită
În faţa „Transilvaniei”
Ca să constaţi că eşti iubită.

259
. Nicolae Istoc
¸ .

Ţi-am scris poezia „Poate te mint”

Dar m-am minţit pe mine
Căci eu în piept şi acuma simt
Iubirea pentru tine.

Şi te iubeam profund deja,

Ţigara cae am botezat-o
„Sofia”, cred că sugera,
Că inima mi-ai câştigat-o.

Mergeam la film, apoi în parc

Ne sărutam, ne îmbrăţişam
Eram atuncea cu un arc
Şi reciproc ne studiam.

E cert că atuncea ne iubeam,

De fapt, tu erai fericită,
Căci ne întâlneam, ne sărutam
Iubind, uitai că eşti iubită.

Plimbările în ceas târziu,

Discuţii lungi şi sărutări
Îţi explicam tot ce eu ştiu
Nemaivorbind de îngrijorări.

Tot ce-am gândit şi plănuit

Tot ce-am sperat, tot ce-am visat
Tot ce-n acest timp s-a ivit
Şi nici acum nu s-a uitat.

Formam şi noi ca toţi – balastul,

Atâtor înamoraţi uşor,
Nu se formase încă astrul
Ce ne va da atâţi fiori.

260
. La Mosata
¸ .

Şi totuşi era iubirea

Ce o căutasem amândoi
Ca să ne aducă împlinirea
Dorinţei ce năşte în noi.

Şi începea să se nască,
Germenul ce va fi uriaş
Iubirea noastră începea să crească
Să ne îndrume spre un alt făgaş.

VI. Îndrăgostiţii

Deodată, te-am simţit mai mult,

Înfrigurat te-am strâns mai tare,
Am dat deoparte orice „cult”
Şi m-am simţit cu mult mai mare.

Te-am observat mai îndeaproape

Ţi-am sărutat pe rând obrajii
Pe gât, pe gură, ochii şi ploape
Ti-am mângâiat şi sânii, dragii.

Paltonele le-am desfăcut

Îmbrăţişându-ne aşa
Uitând de noi şi de trecut
Ştiind de-acum că eşti a mea.

Voiam să ne simţim aproape,

Ca pielea să ni se atingă
Ca tot ce-a fost să se îngroape
Iubirea noastră tot să-nvingă.

261
. Nicolae Istoc
¸ .

Mi-ai respirat direct în faţă,

Te-am strâns mai tare, tot mai tare.
Te-am ridicat pe sus în braţă,
Şi te-am privit cu ardoare.

Umere-ţi goi i-am mângâiat

Şi tu m-ai strâns pe sub cămaşă
Cu piepturile ne-am apropiat
Iubirea noastră era-n faşă.

Picioarele-ţi goale le-am sărutat şi mângâiat

Deatâtea ori cu sânii goi împreună
Şi întreaga fiinţă mi s-a înfiorat
Când ne strângeam, îmbrăţişaţi sub lună.

Ţi-am aranjat părul pe frunte,

L-am sărutat şi răsfirat
Şi te-am privit din unghiuri multe,
Fiind fericit că te-am aflat.

Şi-am hotărât să fim cuminţi,

Că atât de mult ne potriveam
Să fim mereu aşa fierbinţi
Atât de mult noi ne iubeam.

Să ardă flacăra vâlvoi,

Ne mistuie cu ea, împreună
Să fim de-a pururi, doar noi doi
Şi „goarna”, poate să şi sună.

P.S.
Poemul şi întreaga mea fiinţă sunt ale tale, de ziua ta.
TE IUBESC! Milian.

262
. La Mosata
¸ .

1. – Sofia către Milian: „îngeraşul meu, scrisorile tale

mă bucură nespus de mult. Când citesc plâng întotdeauna după
tine, îmi face impresia, nu că citesc, ci vorbeşti cu mine, te
vreau mult, te iubesc extrem de mult.
2. – „Voi rămâne fata simţită şi curată pe care o ştii.
Fata ta!”
3. – „Nu Miliane, tu ai socotit greşit. Ai deja 2 luni de
armată şi 8 luni de când eşti căsătorit”
4. – „Cumpărături = 19.03.1966
Pâine = 2 lei
Salam = 5 lei
Vată = 2,55 lei
Lichior = 6 lei
Total = 31,55 lei.
De acord, cap de familie?
Capul de familie e de acord şi semnează:
Milian Andriş. Ss. Indescifrabil
Capul de familie te iubeşte şi-i de acord cu tot ce vrei
tu, Capul familiei spune că TU eşti viaţa lui. SOFIA! TE
IUBESC. SERVUS.
Milian Andriş, ss. indescifrabil.
TE IUBESC!
5. – Milian către Sofia „Consider că m-am ridicat
deasupra fleacurilor şi meschinărilor, deasupra mizeriei morale
a vieţii, aştept şi de la tine acelaşi lucru”.
6. – „Şi eu mă bucur, ca şi tine, că ne scriem de două
ori pe săptămână şi pe cât posibil, la acelaşi interval.”
7. – „Îţi mulţumesc că de ziua ta te-ai îmbrăcat cu
rochia verde. Când ţi-am citit scrisoarea, mi-am şi imaginat
cum ai arătat şi cum ţi-aş fi ridicat rochia verde şi cum ţi-aş fi
băgat mâna sub rochie, până acolo...”
8. – Când voi termina armata, voi învăţa ca să absolv
liceul şi să mă fac profesor. O să te îmbrac frumos, o să-ţi

263
. Nicolae Istoc
¸ .
cumpăr bijuterii, dar astea nu se pot toate o dată. Sofia dragă,
eu te iubesc foarte mult.
9. – Pentru Sofia, de 1 Martie, de la Milian: „Mâine,
când va răsări soarele şi va mângâia cu razele lui mugurii
pomilor, joaca copiilor în recreaţie, aripile întinse ale berzelor,
când razele lui se vor oglindi în ochii tăi tulburătoi – atunci va
fi 1 Martie”
„Gândeşte-te că în dimineaţa, în prima dimineaţă când
vor apărea ghioceii ce au înflori peste noapte, eu voi fi primul
pe câmp şi-ţi voi culege pe toţi pentru tine. Când te va trezi
soarele din somn, pe măsuţă vei găsi un măldar de ghioceii –
primii ghioceii care te vor îmbăta cu prospeţimea lor, cu albul
lor imaculat şi cu sunetul lor de clopoţei. Vei putea să te culci
la loc, în patul plin de ghiocei – urmând o altă noapte – noaptea
primilor ghiocei culeşi de iubitul tău! Eşti desculţă în patul plin
de ghiocei, iar picioarele tale goale sunt umede de roua
ghioceiilor şi de sărutările gurii lui... Vântul de primăvară îţi va
umfla veşmântul, rochiţa ta de primăvară şi-ţi va încâlci părul,
îţi va pătrunde pe sub veţminte, infiorându-te toată, ca şi cum
te-ai dărui iubitului tău, ca şi cum te-ai împreuna cu iubitul tău
– Milian – şi din împreunarea asta a voastră să se nască
primăvara...
Vor înfrunzi pomii şi roşul ţiglelor va apărea mai
ţipător pe lângă verdele timid ale primilor muguri, ale primelor
frunzuliţe...
Pâraile vor curge mai repede, descătuşate de ghiaţă, de
zăpadă şi vor uda malurile înverzite, iar o dată cu ele vor uda şi
picioarele tale goale...
Apoi, vor veni rândunelele şi aceeaşi rândunică îţi va
face din nou cuib la straşina casei noastre. O vom privi cum
zboară spre baltă ca să-şi aducă în cioc noroi ca să-şi
construiască cuibul. Dar atunci va fi trecut de 1 Martie, însă
acum, 1 Martie, le vesteşte pe toate acestea.

264
. La Mosata
¸ .
Iubitul tău va coborî din tren cu un buchet de garoafe
roşii şi ţi-le va pune în braţe şi buzele tale, vor apărea mai roşii
ca şi garoafele roşii, roşii de dorinţă, roşii-flămânde după
sărutări. Dar iubitul tău va înroşi mai tare buzele tale, cu
buzele lui şi le va face mai roşii ca şi garoafele roşii.
Când îl vei conduce acasă pe iubitul tău, la casa voastră,
în vaza de pe masă va fi un buchet cu flori albe şi roşii.
Apoi, iubitul tău te va dezbrăca, ţi va desface părul care
va curge pe umerii şi sânii goi pe care îi va săruta cu buzele lui
însetate de atâta aşteptare, în timp ce tu să-i mângâi şi o să-i
săruţi părul negru şi creţ...
Şi florile albe şi roşii din buchetul ce conţine bileţelul
cu marele secret – TE IUBESC! – se vor ofili şi voi tot aşa o să
rămâneţi; îmbrăţişaţi, cu buzele lui fierbinţi peste umerii şi
sânii tăi goi, iar tu cu gura ta, caldă şi catifelată pe părul lui
negru şi cârlionţat, pe gâtul lui puternic:
– Câte primăveri veţi sta aşa?
– Atâtea primăveri, cât buzele noastre voi mai putea
săruta, iar imilie bate una pentru alta.
Soţul tău:
Milian ss. indescifrabil.
10. – Domnule Milian.
„De la început îmi cer scuze pentru îndrăzneala pe care
o am faţă de dumneavoastră. Vă cunosc de aproape un an de
zile, din vedere, dar n-am avut niciodată îndrăzneala de-a vă
vorbi şi niciocazia de-a vă cunoaşte personal.
Desigur, şi acuma, este într-adevăr ruşinos pentru că am
avut atâta curaj de-a vă scrie...
Dacă este cu putinţă, eu aş vrea să vă cunosc şi să
facem cunoştinţă. V-am văzut şi sâmbătă pe la orele 16:15,
puţin schimbat, dar nu-i nimic, o să-mi facă o nespusă plăcere
de-a vă întâlni.
Nu aş putea să spun mai multe, conştientă fiind că şi aşa
a fost prea mult. Cred că mă înţelegeţi!

265
. Nicolae Istoc
¸ .
Deci, rămân în speranţa că o să ne întâlnim, miercuri
20.05.1964 la orele 17. în faţa cinematografului „Puşkin”, vom
sta doar câteva clipe, având în vedere că sunt la seral şi
totodată în perioada tezelor.
Eu trăiesc cu speranţa că veţi veni, chiar vă rog!
Nu e cazul să mă descriu, deoarece eu vă cunosc f.f.
bine şi mă voi duce direct la dumneavoastră.
ss. indescifrabil.
P.S.
Vă rog să mă scuzaţi pentru scrisul acesta, dr sunt
foarte emoţionată.
Aceeaşi, ss. indescifrabil.

Oare s-au întâlnit? Oare, nu era chiar Sofia, căci scrisul

seamănă?
Şi dacă nu era Sofia şi chiar dacă s-ar fi întâlnit, ce s-ar
fi întâmplat cu destinul Sofiei şi a lui Milian? Sau poate că
atunci; Milian şi Sofia nu ar fi avut acelaşi destin, dacă cei doi
s-ar fi întâlnit şi poate că s-au şi întâlnit. Vorba lui Milian
Andriş, de mai târziu: Şi Făcătorul destinului este supus
destinului.
Eu cred totuşi, că era o scrisoare a Sofiei, fapt de care
Milian şi-a dat seama. O să-mi spuneţi că Sofia nu se ocupa cu
aşa ceva, e foarte adevărat, dar să nu uităm că şi Sofia era
femeie!
11. – „Ieri, mi-am dat seama ce bine e că te am. După
ce am venit obosit de la instrucţie, mă durea îngrozitor şi o
măsea, scrisoarea ta mi-a făcut mult bine. Cu toate că nu mi-ai
scris nu ştiu ce în ea, m-am excitat. Îţi iubesc mult corpul şi-mi
place de el şi-mi vine mereu să descriu cum facem noi doi
amor... Îmi pare bine că nu te-a supărat scrisoarea mea excitată,
mi-a fost frică că o să ţi se pară urâtă...”

266
. La Mosata
¸ .
12. – „Toţi colegii de armată se miră cum de te iubesc
aşa tare şi niciunul nu are curajul să „murdărească” iubirea
noastră”.
13. – „Ai terminat de citit „Roşu şi Negru” şi dacă nu,
unde ai ajuns?”
14. – „Eu vreau să fim egali Sofia, altfel nu se poate. Te
iubesc prea mult, ca să te consider mai jos de mine, sau mai
ştiu eu ce”.
15. – „În viaţa mea nu va mai interveni o altă femeie (Şi
totuşi a intervenit: Unguroaica).
16. – „Tu eşti a mea, eu sunt al tău. Femeia mea,
dragostea mea!”
17. – „Am observat că tu eşti foarte îndrăgostit de
natură, că ţi-ar plăcea să stăm la ţară, eşti romantic, dealtfel,
mi-ai spus că ai sta cu mine şi în pădure, numai să avem ce ne
trebuie. Ţie, ţi-ar plăcea o viaţă liniştită, să nu te deranjeze
nimeni. Mie, mi-ar plăcea să colind tot mai mult, bineînţeles cu
tine, să vadă lumea că suntem fericiţi; la teatru, la film, m-aş
duce oriunde cu tine, chiar dacă nu mi-ar plăcea acolo...
18. – „Ţi-am cumpărat cartea „Maurul şi Generalul”. Te
iubesc şi te doresc, vreau să fiu numai a ta!”
19. – Milian către Sofia: „Dragostea mea, 03.03.66.
Mai înainte cu câteva minute am primit scrisoarea ta, cea mai
mare bucurie pe care am avut-o de când sunt în armată. Aş fi
vrut o scrisoare mai caldă, pentru că eu sunt îndrăgostit de tine
Sofia dragă, dar mi-a plăcut şi aşa. Îţi mulţumesc pentru
mărţişor (Ce frumos!), cât şi pentru versuri. Eu ţi-am făcut o
poezie de mărţişor, sper că ai primit-o chiar astăzi. Dragostea
mea, nu pot să-ţi scriu tot ce fac în fiecare zi şi în fiecare minut,
dar vom vorbi. Ieri s-a făcut curăţenie generală la valize. A
trebuit să arunc aproape toată prăjitura. Am reuşit să păstrez,
doar conservele. Aici, o să fac un fel de şcoală adevărată, sunt
materii aproape ca la liceu. Dar pe mine, asta nu mă
deranjează.

267
. Nicolae Istoc
¸ .
Pentru tine, toţi bărbaţii trebuie să fie nişte bădărani, iar
pentru mine, toate femeile nişte curve (Unguroaica încă e
departe, nici nu se născuse).
20. – „Dragostea mea, 30.03.1966. Mai înainte am
primit scrisoarea ta, cea mai mare bucurie pe care am avut-o de
când sunt în armată, aş fi vrut o scrisoare mai caldă, pentru că
eu sunt îndrăgostit de tine Sofia, Sofia scumpă, dar mi-a plăcut
şi aşa, că-i de la tine. Mai trebuie să primesc două scrisori de la
tine, fără asta.
21. – Dragă Sofia, nu pot să-ţi scriu în fiecare zi şi în
fiecare oră ce fac, n-am voie, dar vom vorbi când ne-om
întâlni.
22. – „Totuşi, pot să-ţi spun un program fix; „În fiecare
zi mă gândesc la tine”.
23. – Răscolind în amintirile care fac parte din viaţa
mea (Şi cred că şi a ta, dar oare, avem vieţi diferite?), am
compus următoarele versuri:

„Îţi aminteşti... ori nu mai ştii?

Sau nici n-ai însemnat în minte?
N-a fost fior în primele cuvinte?
Şi prima seară-n minte n-o mai ţii?

Îţi aminteşti de prima seară?

Sau ai uitat şi ce-ai simţit?
Fioru-atuncea s-a ivit,
Sau l-ai simţit în altă seară?

Eu râdeam indiferent şi tu plângeai.

Eram brutal şi când te mângâiam
Din ce-mi spuneai, nimica nu credeam,
Iar tu zâmbeai, cuvinte stranii înşirai!

268
. La Mosata
¸ .

De prima seară-ţi aminteşti?

C-am plâns, mai ştii sau ai uitat?
Şi-am tremurat de frig şi ne-a plouat,
La toate astea, mai gândeşti?

Am stat în poartă amândoi...

Lipiţi, dar ce străini eram
Tăcerea serii-o contemplam,
Şi tremuram înfioraţi.

C-am plâns în parcuri amândoi!!!

!!! ..............................................
Că-s fără caracter, mi-ai spus,
Ţi-am rupt poşeta într-un parc....

Acestea, sunt câteva din strofele poeziei pe care o fac

pentru tine şi care se întitulează: „Prima seară”. Scrie-mi te rog
dacă îţi plac versurile, ca să văd, mai continui, sau mă las. TE
IUBESC!
24. – „Trebuie să mă duc să mă barberesc şi să-mi spăl
ciorapii şi o batistă. Aştept rândul tău. Vreau o scrisoare
amănunţită. Soţul tău, iubitul tău care trăieşte numai cu tine şi
în tine!” – Milian – Servus, Sofia.
25. – „Dragostea mea scumpă – 8 septembrie 1965 –
Roman”.
„Astăzi am avut întreţinere, am mers şi am venit cu
maşina. Am lucrat destul de mult. M-am murdărit mai rău ca
niciodată. Acum va trebui să-mi spăl hainele cu toate că-s de
motorină şi mizerie. Dimineaţa, la ora 7, eram pe câmp, pe
Siret. În această dimineaţă am avut Siretul cum nu l-am mai
văzut niciodată (de când sunt aici). E foarte mic Siretul acuma,
curge ca un fir, pe o singură matcă, marea albie e plină de
nisip, malurile par încă umede. Flaviul meu sud – american

269
. Nicolae Istoc
¸ .
(căci aşa îmi imaginasem Siretul), se făcuse mic, cum nu nu
credeam că ar putea fi vrodată. Doamne, Vasile Alecsandri cu
Siretul lui şi „Lunca Siretului”...
De pe podul de lemn pe care am trecut, Siretul se vede
curgând cu abur cu luna, cu meandrele lui, cu malurile abrupte,
altele căzute, unele joase... Siretul şerpuia. Şi mi-am zis: „Am
mai văzut undeva aceste maluri, acest tablou, şi mi-am amintit
unde, în poezie lui Alecsandri. Şi mi-am amintit de comparaţia
lui: „cu solzi ca de balaur”... Şi-n această dimineaţă mi-am dat
seama, cât de adevărată, cât de plastică este această comparaţie.
Într-adevăr, în această dimineaţă Siretul semăna cu un balaur...
În cadrul acestui tablou, mi-am zis, că s-ar încadra foarte bine
şi o femeie care se dăruieşte, cum s-a mai dăruit de atâtea ori...
Aşa cum o să mi te dăruieşti tu, când va fi trecut primăvara şi
vara şi va fi venit toamna... O femeie care ştie să se dăruiască
pentru că s-a mai dăruit de nenumărate ori. Aşa o să mi te
dăruieşti tu, când va fi trecut tinereţea peste noi şi eu te voi dori
şi mai mult.
Azi-noapte, m-am visat cu tine, se făcea că am ajuns
acasă şi tu mi-ai sărit în gât şi ai început să plângi. Ce
frumoasă-i cămăruţa noastră, am mângâiat masa, dulapul de
haine, l-am deschis şi am sărutat rochiile tale. Mi-am băgat
capul sub rochia ta verde şi parcă ţi-am văzut picioarele...
Azi, am văzut-o pe Sarita Montiel la televizor, mi-a
plăcut, mi-a adus aminte de tine şi tu eşti ca ea, sau ea e ca
tine... Da, ne înţelegem foarte bine, excepţional de bine. „Tu
eşti minunată!” Ai văzut filmul „Tu eşti minunată” cu Caterina
Valente? Tu eşti Caterina Valente! Da, Sofia! Eşti frumoasă,
corpul tău e exact după al meu, dar tu eşti; „Tu eşti minunată!”
eşti bună ştii să faci dragoste de mă înebuneşti, mă înebuneşti,
sunt nebun după tine... Sofia! Câteodată sunt aşa de nervos pe
lumea asta mizerabilă, vare vrea să ne despartă şi ne ţine
departe unul de altul. Sofia dragă, nu e drept ca pe tine să te
privească şi alţi bărbaţi. Ah, cum nu sunt eu un nadab să te ţin

270
. La Mosata
¸ .
închisă şi cu văl pe faţă, în haremul meu în care ai fi numai tu
să te priveţti în mii de oglinzi. Este ora 7 seara şi mă duc la
masă. Oare, tu ce faci? Ce faci tu acuma Sofia? Servus
dragoste. Nu ştiu cum se scrie: Servus.
Îngerul tău păzitor:
Milian Andriş.

26. – „Marţi dimineaţa am avut 4 ore de practică şi am

avut posibilitatea să-ţi scriu. Aşa cum ţi-am spus în scrisoarea
anterioară m-a durut rău o măsea, dar mi-am scos-o, şi când
colo era doar o rădăcină. Mai am una care ar trebui scoasă, dar
n-o fac până nu vii tu la mine la 23 August.
A apărut acuma în librării o carte: „Vlahuţă şi opera sa
„de V. Râpeanu, te rog să mi-o cumperi.”

27. – Îmi spui că mi-ai scris scrisoarea în parc, pe care

bancă? Mai ţii minte cum ne aveam unul pe altul în parc, pe
bancă şi lumea nu ştia ce facem noi, sau ştia, dar se prefăcea că
nu ştie...
28. – „E ora 12 noaptea şi ţi-am scris la lumina becului
de serviciu, în jurul meu toţi sforâiau, iar eu te doresc toată,
toată, toată...”
29. – „Îmi amintesc cum plângeai şi gemeai de plăcere
sub mine, iar eu acuma plâng după tine...”
30. – „Mă culc cu tine în gând, în braţele tale goale...”
31. – „Sofia! Tu eşti prietena mea, tu eşti soţia mea, ţie
îţi spun totul”
32. – „După ce voi termina armata şi vom fi tot timpul
împreună, o să te pun să umbli numai goală prin casă”.
33. – Îţi pare bine că tu eşti singura mea femeie? Spune-
mi că nimeni n-a mai făcut-o cum o făcem noi!”
34. – „Mă gândesc că şi dacă m-aş culca cu o altă
femeie, eu tot n-aş fi satisfăcut şi tot pe tine te-aş dori...” (S-a

271
. Nicolae Istoc
¸ .
culcat cu Unguroaica şi n-a dorit-o tot pe Sofia. Sau a dorit-
o?)”
35. – „Sofia mea dragă, tu eşti prietena, soţia, amanta şi
mama mea”.
36. – „Soţul tău care te iubeşte, te adoră şi te
respectă...”
37. – Sofia dragă, eu te iubesc şi te doresc tot timpul şi
atunci când nu-mi scrii”.
38. – Nu-mi mai trimite bani şi pachet că mă supăr. De
ce mănânci la serviciu iaurt, nu ai ce mânca?”
39. – „Când o să scap de aici, voi fi cu un an mai
bătrân”.
40. – „Ieri am fost trist şi mi s-a părut din nou absurd să
fiu aici fără tine, fără să pot să-ţi mângâi tot trupul tău şi
sufletul tău...”
41. – „Am primit avizul pentru pachetul de la tine şi m-
am enervat, ţi-am mai spus să nu-mi mai trimiţi pachet. Dar în
acelaşi timp, m-am şi bucurat. Când am desfăcut pachetul şi am
văzut cireşe, mi s-a părut că te văd pe tine şi am plâns peste
ele... Şi apoi, ce frumos erau împachetate. Sofia dragă, îmi
place de tine că le ştii pe toate, eşti ordonată. Tu m-ai învăţat
ce-i ordinea. Dar mai ales îmi place că ştii să mă strângi tare...
Cireşele au fost minunate, ca tine. Mai am şi acum din ele în
valiză”.
42. – „Sunt prea copil, câteodată! Aşa-i?”
43. – „Îţi trimit o lucrare de-a mea, „Visul Pământului”,
poate o să-ţi placă:

Visul Pământului

„Ca tot ce există şi el visează. Visează, respiră, inspiră,

i-e sete, i-e sete, de multe ori îi e frig şi atunci se contractă,
tremură şi îngheaţă.

272
. La Mosata
¸ .
Devine trist şi dezolant ca orice om până se învaţă cu
frigul, până îşi strângă bine hainele pe el, până îşi ia mănuşile...
Aşa şi el. Apoi, zâmbeşte frigului, vântul îi bicuieşte faţa
umplândui-o cu crăpături şi riduri, ca un machior care vrea să
facă dintr-un om tânăr, un om bătrân. Şi atunci arată şi el
bătrân, gârbovit parcă de atâtea poveri. Parcă e prima dată când
constat că are multe de dus în spinare.
Şi tot ce i se imprimă, toate urmele ce i se fac rămân
îngheţate, aşa cum sunt: dure şi zgonţuroase. El ştie că atunci
când va veni căldura urmele se vor şterge, îşi mări spaţiul, se
va destinde, se va dilata, faţa îi va redeveni mobilă...

* * *
Apare soarele. La primele raze se scutură, se întinde, se
trezeşte din somn, tresaltă, cască... Venirea unei ploi de
primăvară e ca un duş rece pentru el şi-l trezeşte de a binelea.
El oprimeşte cu toţi porii deschişi şi-o înghite ca pe cea mai
scumpă şi minunată băutură.
Pământul e plin de apă şi atunci a spus cineva despre el
că „musteşte” expresia care a rămas.
În toiul verii însă, soarele îl pârjoleşte din nou, îl arde, îl
pietrifică, apar iar capăturile adânci, căscate, însetate.... E
foarte cald şi vezi cum vibrează valurile de căldură.
Oamenii, stau mai mult în acest timp pe la ştrand, se
bălăcesc în apă sau se ascund pe la umbră. Oraşul e aproape
pustiu, asfaltul străzilor frige, sălile de cinema sunt goale. Cei
care nu au reuşit să meargă la ştrand se ascund prin parcuri sau
în grădinile proprii. Şi Pământul e dornic după apă, ca pustiul
Sahara. Se ascunde cât mai mult în el însuşi, ca să scape de
căldură, de razele nemiloase ale soarelui.
Seara, când se lasă umbrele nu mai ai loc pe centru, e
înghesuială la casele de bilete ale cinematografelor.

273
. Nicolae Istoc
¸ .
Toţi vor să respire aerul serii, toţii vor să se distreze,
toţi vor să ştie şi alţii că ei există... L-am văzut pe cutare pe
centru, lângă „Agenţia voiaj”, cu o fată, se plimbau pe centru şi
erau frumoşii amândoi, dar mai ales erau tineri, plini de viaţă şi
speranţă, naivi...
Unii au venit direct de la ştrand, sunt numai în cămăşi
sport, în pantofi uşori, fetele în rochii simple de vară. Aceştia
sunt oamenii care au terminat distracţia, dar probabil şi-au fixat
un număr de kilometri şi încă nu i-au făcut, sau porţia de aer pe
care s-o respire din aerul oraşului, aerul serii... Ei au venit să
facă tura de „onoare” pe corso, sunt unii care nu pot merge
acasă fără această tură.
Alţii, sunt la costum şi cravată, rochii de seară, coafuri
de seară, ei au venit special pentru această seară.
Lumea se foieşte, râde, se aprind reclamele de neon,
miroase plăcut a ploaie, a căldura care a trecut, a praf ud,
asfaltul nu mai frige, a fost udat de ploicica scurtă de vară, sau
de maşină care l-a stropit...
Şi-n timpul acesta şi Pământul respiră mai adânc o dată
cu oamenii, o dată cu lăsarea serii inhalează fericit mirosul
prafului ud, îl inhalează o dată cu oamenii, şi-şi imprimă unii
altora ceea ce simt, însă asta fără să ştie... Mai ales ei, oamenii,
uită mereu că EL există, că EL îi susţine, că sunt fiii lui...
Şi peste el se lăsa seara şi el ascultă zgomotele oraşului
în acelaşi timp cu unduirile lanurilor de grâu, cu sâsâitul
insectelor, zborul liliecilor, tropotul cailor, duduitul maşinilor,
paşii îndrăgostiţilor, sărutul ierbii cu roua, ţârâitul greierilor...
Oamenii nu le pot percepe pe toate astea deodată, pe
când El....El poartă aspiraţiile lor, ideile, suportă greşelile pe
care le fac, căci el poartă întreagă lor istorie în El, istorie care
de multe ori îl doare şi-l apasă prea tare...
Ei, acum dorm, cel puţin o parte din ei. Dorm şi
visează. Adoarme şi EL şi visează. A mai visat... I-a visat pe

274
. La Mosata
¸ .
„ei” altfel, le-a trimis visele şi la acestea a mai adăugat şi Visul
lui... Vis, visat pentru ei...
Şi-n această noapte va face acelaşi dublă mişcare care
le aduce lor atâtea foloase, acelaşi drum şi va visa la fel; o hartă
fără spini, fără pete colorate diferit...
Universul... Noaptea... Visul... Vecini ciudaţi pe care nu
i-a mai văzut. O întâlnire ciudată, simţăminte stranii,
necunoscute şi o durere fulgerătoare ce-l cuprinde ca într-o
îmbrăţişare amoroasă, urmată de un cutremur...
Durerea e din ce în ce mai intensă, mai ascuţită, mai
pătruzătoare. Simte, simte lămurit cum i se desprinde ceva,
cum i se zmulge ceva, parcă însuşi nucleul, lăsându-i un gol
uriaş şi negru la mijloc.
I se transformă peisajul, pierde, pierde ceva ce nu poate
fi identificat. Geme şi urlă, are dureri pe care nu le-a mai
încercat de la facerea lui şi pe care le-a şi uitat.
Durerile îl cuprind venind din toate părţile, înaintând
metru cu metru şi-l copleşeşte o tăcere îngheţată pe care nu
poate s-o alunge. Bâiguie ceva prin somn, ar vrea să vorbească
dar nu poate, doar horcâie, se sufocă şi moare... Sau, poate
învie...
Tăcerea de ghiaţă îl pătrunde mai mult. Mai are puţin
şi-l va înghiţi cu totul. Să strige, să strige neaparat acuma, un
strigăt după ajutor, un singur strigăt şi va fi salvat. Dar nu
poate, nu poate striga...
Gata. S-a terminat! S-a sfârşit! Sau nu! Strigătul?...
Strigătul strigând şi metalic a cutremurat vecinii şi i-a trezit din
somn. Apoi, totul a încremenit, a rămas ca de ghiaţă. Prin
văzduh s-au văzut două blocuri incandescente căzând
vertiginos.
Două blocuri de foc uriaşe pe care unii s-au străduit să
le clasifice ca fenomen astronomic, au căzut pe un munte,
formând două lacuri cu ape fără fund. Două mistere, care cine
ştie când vor fi dezlegate. Ele erau însă două lacrimi uriaşe ce

275
. Nicolae Istoc
¸ .
i-au căzut fără să vrea, ca două lacrimi ale facerii din dureroasa
sa agonie.

* * *
Praf lunar. Nu-i nici vântul care să-i cresteze faţa.
Incremenire. Tăcere. Peisaj lunar. Fără noroi, zăpadă, frig. Fără
denivelări, fără urme. Uitare.
O amintire vagă se mai agaţă de el din când în când.
Unde-s paşii îndrăgostiţilor, larma oamenilor, zgomotele
oraşelor, sâsâitul insectelor, vibraţi a fierului lovit de ciocan,
scânteile metalului topit?
Săpăturile arheologice! Urmele... Ce-a mai fost? Cum a
fost? Şi ce-i acuma?
A devenit satelitul celui care a fost. El e ca vechea lui
rivală – luna. Aceea care l-a neîndrăptăţit atât de mult, în atâtea
şi atâtea seri. Aceea care-l sfida, îl umbrea, îi fura tot
farmecul... Aceea pe care ei – pământenii – fiii lui, o admire şi
nu pe el. Îşi aducea aminte că-n unele seri era atât de gelos pe
ea, încât ar fi vrut să fie El, să fie Ea... Şi acum, acum când era
ea...
Îl intriga tăcerea ei, tăcerea aceea de ghiaţă,
încremenirea, frumuseţea ei rece şi misterioasă...
El iubea noroiul, pentru că era noroi, acea grămăjoară
de noroi, care era acum departe... Sau unde era?... Mai era?...
Tăcere...
Unde-i crivăţul care-i muşca faţa, musonii şi uraganele
care-i răvăşeau oceanele, unde sunt?
Unde erau piramidele? Coloşii de piatră?... Vârfurile
lăncilor rupte în războaie... Cioburi de vase îngropate în
pământ, inscripţii pe lespezi de piatră...
Unde-s cimitirile? Multele cimitire, mormintele?
Unde-i Acropole? Unde-i piatra pe care au călcat romanii?
Piatra vechilor greci? Piatra din care s-a durat Podul pe care l-a

276
. La Mosata
¸ .
făcut Apolodor din Damasc, ca romanii să poată ajunge la
daci? Unde-s dacii? Marele zid Chinezesc şi urmele celor ce au
vrut să treacă peste el? Frânturi din armele mongolilor,
tătarilor, turcilor? Mănăstirile vechi – Muntele Athos?
Castelele medievale? Armele şi platoşele cavalerilor teutoni?
Renaşterea? Zâmbetul intrigant al Giocondei? Bisericile?
Maşina cu aburi? Păsările de fier care zburau? Automobilele?
Urmele celor două războaie mondiale?Urmele şeninelor de
tancuri? Casele devastata? Cartuşele şi bombele ruginite în
pământ? Epavele de pe fundul mărilor? Stadioanele?
Hiroshima... Moarte şi apă infectată cu radiaţii. Radiaţia
atomică. Pământ sterp şi ars de explozii. Oraşele... marile
metropole, zgomotul şi rumoarea lor... construcţii de beton şi
sticlă... fascismul, neo-fascismul... creştinismul... neo-
creştinismul, adică cultele neoprotestante... colonialismul, neo-
colonialismul... comunismul... laşitatea, trădarea, pângărirea,
ura, dragostea... prostia... revolta... vitejia, sacrificiu, dăruira,
moartea, viaţa...
Istoria lor – a Oamenilor, care-i şi istoria lui. Istoria lor
– care-i un amestec ciudat de dragoste şi ură...

* * *
Ceaţa dimineţii, întunericul care se destramă, aburii ce
ies din apă şi din pământ. Liniştea înfiorată de roua dimineţii
care-ţi udă picioarele. Linia orizontului, de abia perceptibilă...
Aerul rece al dimineţii care te trezeşte... Peisaj matinal, oră
matinală...
Pământulş freamătă, tresaltă, se îndinde, cască şi se
zmulge cu greu din visul urât de aznoapte. Visul Pământului...
Se regăseşte pe sine, e tot El „Pământul” – şi se
îmbrăţişează cu o iubire narcistică... O rază timidă de soare
străpunge norii, ceaţa dimineţii şi mângâia zăpezile veşnice de
pe Ciomolunga, atinge Taj-Mahalul, Caucazul Carpaţii,

277
. Nicolae Istoc
¸ .
Dunărea, pământul mutilat al Hiroşimei, Fluviul Galben,
Fluviul Albastru, Eufratul, Sena, Tamisa, Nilul şi Piramidele...

* * *
Se făcuse ziua de-a binelea. Le îmbrăţişă pe toate, parcă
le vedea prima oară. Ele erau El. Era El – Pământul; noroiul,
argila, nisipul, piatra apa, omul, adică dragostea şi ura.
Şi ca să nu se piardă, ca să nu le piardă, le îmbrăţişă pe
toate învârtindu-se cu ele prin spaţiu.
În mişcarea-i ameţitoare le strânse mai tare la sine şi îşi
vârâ unghiile adânc în răni, ca să simtă că trăieşte.
Pământul zâmbea şi plângea.
Pământul mai plânge şi astăzi.

FINE

Milian Andriş ss.indescifrabil.

44. – Sofia către Milian:

21.03.1967.

„Adoratul meu soţ”

„Iartă-mă dragostea mea, când m-am întors de la poartă

(după ce ţi-am pus pachetul) şi voiam să aranjez patul am găsit
cutia de chibrite (pe care voiam să ţi-o trimit), a rămas afară
din pachet şi m-am întrista foarte tare, le-am pus o dată, dar
mângându-le au rămas afară” „Mă ierţi?”

45. – „Dacă nu te-aş avea pe tine, aş înnebuni, nu-mi

vine să cred că sunt a ta”.
46. – „Vreau să fiu tot timpul cu tine şi tu în mine”.

278
. La Mosata
¸ .
47. – „Miliane, sunt tare fericită cu tine”.
48. – Milian către Sofia: „Am pierdut stiloul şi
briceagul pe care mi le-ai luat tu, am fost tare amărât şi m-am
simţit vinovat faţă de tine”.
49. – „Dragă Sofia, am fost la un spectacol, aici în
Roman la o grădină de vară. A cântat formaţia „Roşu şi
Negru”, am căutat cu ochii printre spectatori o pereche ca noi,
dar n-am găsit”.
50. – „Nu am terminat scrisoarea aseară, în spălător. A
mai trecut o noapte din armată, tu poate acuma te trezeşti din
somn, eu îţi scriu în continuare şi afară plouă.”
51. – Astăzi se împlinesc 9 luni de căsătorie şi două luni
de armată”.
52. – „Să ştii că trăiesc aici, doar datorită ţie, aşteptând
să te revăd şi să fim iarăşi împreună”.
53. – „Dacă îmi pare rău că m-am căsătorit cu tine?
Dacă nu regret? Dacă n-aş vrea să ne despărţim? Dacă te mai
iubesc? Dacă sunt tot acelasşi? Ce însemni tu pentru mine?
Fără tine aş fi o casă care nu are fundaţie. Tu eşti echilibrul
vieţii mele! Fără tine aş fi iar plin de îndoieli, plin de
nesiguranţă.
54. – „Am văzut la televizor filmul „Duminică la ora
6”. Irina Petrescu a făcut un rol mare, aproape ca Silvia
Popovici în „Darclee”. Începe să devină favorita mea: Irina
Petrescu.
55. – „Deci noi doi suntem altfel, atunci de ce să facem
ca ei? Ce fac ei? Ei se ceartă, ei se înşală, ei se însultă, ei nu se
iubesc cum ne iubim noi”.
56. – „Milian e al tău pentru totdeauna şi pentru toată
viaţa”.
57. – „Am făcut instrucţie prin curte, când am terminat
instrucţia au apărut scrisorile. S-au îngrămădit toţi. Eu am stat
de-o parte ştiind că nu am. Deodată, mi-am auzit numele. Am
tresărit, am albit şi am întins mâna după scrisoare... Mâna îmi

279
. Nicolae Istoc
¸ .
tremura. Mi se întâmplă întotdeauna aşa când primesc o
scrisoare de la tine şi întotdeauna se întâmplă atât de repede, că
nu mai pot reconstitui momentul”.
58. – „Azi a venit ploaia, o ploaie măruntă şi deasă.
Plouă peste tot; peste noroi şi băltoace, peste cazărmile care
sunt în spatele gării. Gara are un etaj şi de aici din curte se vede
bine şi se aude zgomotul vagoanelor şi fluieratul
locomotivelor, într-un cuvânt: zgomotul CFR-ului”.
59. – „S-a făcut foc în dormitor, sunt după baie sub
pătură şi cearceaf şi am în mână „Soarta unui om” de Solohov
(Premiul Nobel pentru literatură în 1965), dar n-am putut citi
aproape nimic, am adormit gândindu-mă la tine şi m-am visat
cu tine...”
60. – „Aseară, după ce am ieşit din baie verigheta
strălucea aşa de frumos. Mă uit mereu la ea, îmi place cu ea.
Ţie îţi place cu a ta?
61. – „...şi stăteam îmbăţişaţi şi ne sărutam peste tot, nu
mai exista pudoare, pentru noi în acel moment pudoarea ar fi
fost un obstacol, un primitivism care nu vrea să ne lese să fim
noi înşine, aşa că noi îndepărtam pudoarea şi ne cufundam unul
în altul”.
62. – „Eu pe TINE te vreau şi nu pe alta. Eu corpul tău
îl cunosc şi numai pe EL îl vreau. Îl vreau, îl mai vreau şi-l voi
adora mereu”.
63. – „Îţi mulţumesc că mi-ai cumpărat „Viaţa lui Mihai
Eminescu” de George Călinescu, de mult voiam să am cartea
asta. Dar dragă Sofia, Sofia mea scumpă, nu cumva să te pună
Dumnezeu din cer, ca tu să-mi cumperi cărţi şi să rabzi de
foame pe chestia asta. Dă-le încolo de cărţi. Tu eşti cartea vieţii
mele”.
64. – „Sofia, vreau să-ţi spun o noutate. Uite, asta chiar
e o noutate, nu ţi-am mai spus-o niciodată, ascult-o: „Eşti soţia
mea!” ţi-am subliniat-o, pentru că ea, ca orice noutate e
importantă. Zâmbeşti? Soţia mea! Ce frumos sună. De ce sună

280
. La Mosata
¸ .
aşa de frumos? Pentru că atunci când spun aşa, o văd pe EA, pe
soţia mea, pe Sofia mea: ochii ei, părul ei, buzele ei, buzele ei
senzuale, corpul ei, sânii ei, ea toată goală... Tu îmi inspiri
linişte, calm, fericire, împlinire...”
65. – „Atunci când ne-am născut noi era război. Că a
fost noapte sau a fost zi, nu mai contează. Au venit ursitorii şi
au zis: „Haideţi să le sortim acestora să fie împreună, să se
iubească nespus de mult, să se înţeleagă, ca EL să fie EA şi EA
să fie EL...” Aşa că pot să spun şi eu acum ca Edmond
Rostand: „Acest poem etern l-am scris Roxanei mele, / În
graiul ei matern ca s-o înalţ spre stele!”
66. – „Eu, diseară o să mă rog pentru tine! În noaptea
asta vreau să mă visez cu tine. Vreau asta. Te iubesc, cu toate
că poate te omor cu patima mea”.
67. – „Câteodată, când sunt mai nervos e tocmai din
cauza faptului că vreau să te păstrez şi să fiu cu tine toată viaţa.
Pentru că, unde aş mai găsi o altă Sofie?”
68. – „Îmi place că eşti mândră”.
69. – „Eu te văd tot timpul goală, în faţa ochilor”
70. – „Tu eşti reţinută în scrisori şi calculată. La tine nu
se vede ceva spontan, ceva care să fi ţâşnit dintr-o dată pe
hârtie”.
71. – „Ghici cât e ceasul? Nu ştii, îţi spun eu, e ora 12
noaptea, s-au schimbat plantoanele şi eu îţi scriu ţie. Sofie
scumpă sunt fericit că eşti a mea. Nu te-aş schimba cu nimic în
lume. Eşti totul pentru mine!”
72. – „Scrie-mi tot! Vreau să ştiu tot; cum îţi faci
unghiile, cum îţi faci părul, cum te speli. Vreau să ştiu tot.”
73. – „Te rog să-mi cumperi o carte de Tudor Vianu
apărută recent”.
74. – „Îmi pare bine că am reglementat cu scrisorile; eu
voi primi de la tine scrisori în fiecare joi şi sâmbătă. Iar tu de la
mine, dumineca şi miercuri.”

281
. Nicolae Istoc
¸ .
75. – „Am văzut printre blocuri o droaie de copii ce se
jucau. Unul dintre ei, un băieţel drăguţ a venit pe lângă coloana
noastră mergând în pas cu noi. Niciodată nu mi-au fost atât de
dragi copiii ca ieri. Erau atât de drâguţi şi de liberi. Sofia dragă,
pentru prima dată ieri, mi-am dorit un copil noi doi, acuma...
76. – „Vreau un copil al nostru, pe care să-l facem noi
doi, să fie drăguţ şi să-l iubim”.
77. – „Ştii tu cum am răbdat noi amândoi şi că eu am
spus că niciodată nu voi pune copilul mai presus de tine.
Acuma simt că dacă am avea un copil te-aş iubi şi mai mult”.
78. – „Astăzi, mi-am dat seama pentru prima oară că tu
o să naşti un copil. Te privesc, începând de astăzi ca pe mama
copilului nostru.”
79. – „Te rog să-mi cumperi cartea „Agonie şi Extaz”
de Irving Stone.
80. – „Le-am îndurat şi le îndur pe toate mai uşor, ştiind
că te am pe tine”.
81. – „Nu-mi vine să cred că nu am scrisoare. Mă
gândesc mult la tine. Mă doare capul, nu pot citi, nu pot face
nimic. Te iubesc mult Sofia mea. Seara, am stat afară pe iarbă
până pe la ora 11 şi am vorbit cu doi colegi despre tine. Îmi
venea să plâng...
82. – „Sâmbătă şi Duminică am avut două zile
groaznice. Nu am crezut că lipsa unei scrisori de la tine, mă
poate aduce într-un asemenea hal. Sâmbătă şi Duminică am
fost bolnav, nu eram în stare de nimic.”
83. – „Să-ţi spun ceva; un coleg se tot uita prin gard
după femei şi la un moment dat îmi zice, mă întreabă:
– Mă Miliane, dacă tu ai avea ocazia să te culci cu o
femeie ai refuza de dragul soţiei tale, aşa-i?
– I-am spus că DA!
84. – Sofia către Milian; „Am primit scrisoarea ta în
13.05.1966, m-am bucurat aşa de mult de ea, mai ales că tu îmi
scrii, într-adevăr, aşa de frumos, îndrăgostit, grijuliu, când

282
. La Mosata
¸ .
citesc scrisoarea îmi face impresia că o citesc cu tine, că aud
glasul tău. Miliane, şi eu sunt îndrăgostită de tine”.
85. – „Vreau să fac tot ce e bine pentru amândoi, vreau
ca dragostea mea să o simţi şi când eşti singur, ca să nu mai fii
singur, să fii cu ea, cu dragostea mea”.
86. – „Miliane scump, îmi pare aşa de bine că ne-am
căsătorit şi mai ales înainte de armată, că suntem amândoi în
siguranţă”.
87. – „În fiecare seară, pun pijamaua ta sub perină, ca
să mă visez cu tine”.
88. – „Scrie-mi te rog, dacă duci lipsă de ceva, care este
programul tău zilnic, ca să-mi pot da seama ce faci când mă
gândesc la tine”.
89. – „Milianul meu, să ai grijă de tine, să te îmbraci cu
tot ce-ţi trimit, ca să nu răceşti. Să nu fii obraznic, nervos, când
vei fi în clipele grele, gândeşte-te la Sofia ta”.
90. – „E mic şi firav mărţişorul meu / Că a plecat doar
el în locul meu / Ca să-ţi şoptească-ncet când vei dormi / Sunt
solul primăverii ce-o veni”. Sofia ta numai şi numai a ta.
Pentru totdeauna! Te iubesc!”
91. – „Miliane scump, nu-ţi dai seama ce eştu TU
pentru mine. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, ar fi ca şi cum mi s-ar
întâmpla mie.”
92. – „...vei vedea tu că vei face tot ce vrei tu şi cum vei
vrea tu. Mă vei putea şi bate!”
93. – „Îţi mulţumesc foarte mult pentru mărţişor, nu mă
aşteptam”.
94. – „Acum citesc „Adela” de idolul tău, Ibrăileanu,
însă TU eşti idolul meu!
95. – „Draga mea Sofia, toate gândurile mele sunt la
tine şi mi-e frică că ţi s-ar putea întâmpla ceva rău şi n-o să fie
cine să te ajute.”
96. – „De multe ori când îmi vin momente de
slăbiciune, de descurajare, şi am impresia că nu sunt bun de

283
. Nicolae Istoc
¸ .
nimic, îmi aduc aminte de tine şi-mi zic: „Ba nu, sunt bun de
ceva, s-o iubesc pe Sofia, pe Sofia...”
97. – „Ieri, 11 August, am fost pe câmpul de instrucţie
cu lopeţi, cazmale, târnăcoape, ca să lucrăm. Pe la orele 9, a
venit ploaia. O ploaie rece şi măruntă, ca de toamnă. Am fugit
la o casă să ne adăpostim. Era rece şi bătea şi un vânt de iarnă.
Apoi a început să plouă şi mai tare. Ne-am întors la cazarmă
înghesuiţi într-un camion. Ploua tare, peste noi, peste camion,
peste râul Moldova, peste oraş... Am văzut două sinagogi cu
triunghiul acela în vârf, erau şi ele pline de ploaie, tot oraşul
era ud. Ajuns la cazarmă, mi-am zis că o să primesc o scrisoare
de la tine. Trăiesc prin scrisorile tale. Dar, n-am primit”.
98. – „M-am visat acasă la tine, în cămăruţa noastră.
Bufetul de bucătărie, mere pe bufet, sticla de la vitrina
bufetului pe care ne-am chinuit atâta s-o punem. Scaunul cu
radioul. Dormeza, masa, dulapul pentru haine, plin cu cărţi
deasupra. Focul din soba de tablă. Întuneric, doar lumina
radioul ce dansa în acordurile unei melodii. Noi doi pe
dormeză sub dună. Afară poate să cadă ploaia la nesfărşit, noi
doi suntem în cămăruţa noastră, pe dormeză, sub dună,
îmbrăţişaţi... Afară, poate să cadă ploaia cât o pofti.”
99. – „M-a bucurat nespus de mult performanţa ta; ai
citit 600 de pagini în 3 zile. Să ştii că-i un record, în curând o
să ştii mai multe ca mine”.
100. – „Chiar astăzi am terminat şi eu de citit „Bătrânul
şi marea” de Ernest Hemingwaz, şzii tu, scriitor american,
premiat Nobel, avem acasă o carte de el: „Pentru cine bat
clopotele”, am cumpărat-o împreună de la librăria de lângă
cinematograful „Puşkin”, era ultima carte şi vânzătoarea a zis
că n-o mai are, până când i-am arătat-o în vitrină. Îţi
aminteşti?”
101. – „Îţi mulţumesc că citeşti. Când o să fim iarăşi
împreună o să vorbim despre cărţi. E bine să citeşti – parcă mai
trăieşti încă o viaţă”.

284
. La Mosata
¸ .
102. – „Vezi, cărţile îţi dezvăluie o lume nouă. În cărţi
te regăseşti pe tine, pe cei dragi ţie, sau pe cei pe care nu-i
agreezi...”
103. – 28.II.1966. Draga mea.
„În sfârşit e Duminică. Tu nu mergi la serviciu, deci
poţi să stai până mai târziu în pat. Nu pot să spun şi despre
mine, acelaşi lucru. Dar, să-ţi povestesc toate de la început:
Cred că nu e cazul să-ţi descriu despărţirea (adică, nu
despărţirea, ci rămasul bun), ai trăit-o şi tu. Ştii că la Cluj am
stat o noapte întreagă în vagoane. Deabia dimineaţa pe la orele
5, am plecat mai departe. La Roman, am ajuns pe la 10 seara.
Afost o călătorie obositoare şi tristă. Am trcut pe sub o droaie
de tunele, nu mai ştiu câte şi am văzut peisaje frumoase. Pe
tren, mă gândeam la tine, la noi. Am văzut păduri, zăpadă,
munţi stâncoşi ca-n „Ultima cavalcadă spre Santa Cruz” (ştii
tu, filmul pe care l-am văzut amândoi). Am nimerit într-un
compartiment cu 2 băieţi de la Săcuieni şi cu încă alţi câţiva
mai neisprăviţi, totuşi băieţi buni. Cei doi, de la Săcuieni,
aveau liceu. Niciunul însă, nu cunoştea prea multe. Ei aveau
ceva băutură, aşa că treaba a mers. Discuţii! Mai era unul
căsătorit, tot în compartiment cu mine, mare moacă, căsătorit
nelegitim. Dar nu pentru asta era moacă, era moacă pentru că
nu ştia să iubească aşa cum te iubesc eu pe tine.
Am avut cu căpitanu care ne însoţea mai multe discuţii
despre literatură, omul se pricepe la ceva, am vrut să-l bag şi în
filosofie, dar am văzut că se cam fereşte, semn că stă prost cu
ramura asta. Pe tren, mă gândeam mereu la tine. Am ajuns la
Roman cum ţi-am spus şi ne-a băgat într-o sală unde mai era o
serie. Eram o grămadă bună. Încă înainte de a intra în sală, m-
am întâlnit cu un caporal (anul II), care zicea că mă cunoaşte şi
că-i din acelaşi oraş cu mine, dar eu nu-l cunoşteam. Imediat
mi-a spus unde locuiam şi cu cine eram prieten, toate erau
adevărate, însă eu tot nu mi-l aminteam. Pe la ora 2 noaptea am

285
. Nicolae Istoc
¸ .
fost trezit din somn să mă tundă (Am dorit cu toţii pe jos, pe
nişte saltele).
M-am aşezat calm şi somnoros pe un scaun şi părul s-a
dus. A doua zi dimineaţa, m-am întâlnit iar cu caporalul acela,
dar eu tot nu mi-l aminteam, dar asta nu înseamnă că nu poate
să ne protejeze pe cei care suntem dintr-un oraş cu el, şi suntem
mulţi. Într-un cuvânt, draga mea, aici suntem din oraşele din
Ardeal, Bucureşti, Galaţi, Timişoara, dar niciunul din Moldova.
Şi aşa cum îţi spuneam, a doua zi ne-a făcut iar o vizită
medicală sumară după care ne-a băgat pe o uşă în baie, din baie
pe o altă uşă ne-a scos militari. Cam aşa a trecut Joia.
Vineri – am mai învăţat alte chestiuni elementare de
care are nevoie un soldat.
Sâmbătă – am făcut o mică plimbare în oraş, adică afară
din oraş (24 km în total; 12 km în colo şi 12 km înapoi).
Iubita mea, eu ţi-aş scrie tot ce fac dar nu am voie.
Dumineca, ne-am sculat mai târziuca deobicei (aici deşteptarea
e la ora 5,30).
Aici predomină lipsea de timp liber. Toate la faci sub
comandă, chiar şi când mergi la WC.
Cu ocazia plimbării, am văzut şi Romanul, e un orăşel
cam ca Beiuşul, dar e mult mai mare. De pe tren, am ştiut deja
că are două cinematografe, iar teatru nu, numai atunci când vin
turneee. Eu nu am văzut cinematografele, dar am văzut afişele
de filme: „Şoarecele din America” şi „Dulcea pasăre a
tinereţii”. Văzând afişele, mi-am amintit că am văzut cu tine,
iubito. „Şoarecele...” la „Transilvania” iar „Dulcea....” la
„Puşkin”, într-o Duminică la matineu.
Ţi-am scris că aici totul se face sub comandă, totul se
controlează, gândurile însă nu le poate controla nimeni şi ele
călătoresc în voie spre tine, sunt pentru tine, sunt ale tale...
Şi acuma să-ţi dau un exemplu de „criza de timp”, în
care mă aflu: azi dimineaţă (dumineaca), după ce am mâncat
am plecat la sală (încolonaţi), acolo am început prezenta

286
. La Mosata
¸ .
scrisoare, prevedeam o zi mai liberă, pentru aceea am
exclamat: „În sfârşit, e Duminică”. Ei bine, dragostea mea,
scrisoarea o termin seara în pat şi nu-s chiar sigur că o s-o pot
chiar încheia. E pericol să se stingă becul. Ce am făcut astăzi?
Am învăţat un cântec, ne-a luat nişte date, am mâncat, ne-au
dus la film (aici în unitate, asta-i obligatoriu) un film cu război,
un film foarte slab. Apoi la televizor, „Varietăţi”, prima parte,
poate le-ai văzut şi tu, mi-a plăcut Mircea Crişan. La partea a
II-a, nu ne-au mai dus. Aş vrea să ştiu ce ai făcut şi tu astă
seară, în această seară, la televizor, mai ales că am auzit că va
fi şi un San-Remo.... Şi cum ţie îţi place muzica....
De fapt, cel mai mult timp l-am pierdut astăzi, făcându-
ţi ţie o poezie, am terminat-o într-un timp record. Sper să-ţi
placă. Nu vorbesc cu nimeni. Colegii mei, trec acum prin faza
prin care treceam eu la 16 ani... E o diferenţă, nu?... Nu am ce
vorbi cu ei. I-am auzit comentând spectacolul de la televizor,
dacă aş fi intrat şi eu în discuţie ar fi însemnat să mă cert cu toţi
şi din fericire nu m-am certat cu nimeni încă.
Am încercat să-ţi trec în revistă tot ce am făcut până
acuma şi am uitat faptul că am văzut Siretu... Chiar am trecut
peste el şi-i aşa cum îl cunoşteam din Alecsandri (filmul
„Mirceşti”, ce l-am văzut cu fetele la „Ioşia”) şi Sadoveanu.
Are malurile joase, curge încet şi când se umflă inundă mult
teren. Sunt multe sălcii, o specie de salcie, care creşte drept în
sus. Într-un cuvânt – Siretul e moale şi calm ca şi moldovenii.
Siretul mi-a plăcut!
Sofia, te rog să-mi cumperi tu Revista „Lumea”, eu nu
am cum aici. Te mai rog ceva: să citeşti Revista, fiecare număr
şi să-mi scrii şi mie ce-i mai important.
M-ar interesa, în special rubricile: „Reflector”,
„Reportaj pe glob”, Fişier „pe urmele istoriei”. Şi din astea, ce-
i mai important.
Faci tu dragoste, asta pentru mine? Şi aşa o să-mi scrii
săptămânal, aşa că....

287
. Nicolae Istoc
¸ .
Sofia, ai un nume frumos, azinoapte m-am visat urât cu
tine, să fii cu grijă, să fii cuminte. Te rog să ai grijă de tine.
Scrie-mi ce mai faci Sofia. Nu-i frig pe acolo? Ai mai făcut
focul de când am plecat eu? Scrie-mi tot dragoste. Nu am mai
scris nimănui, nici acasă nu am avut timp să scriu. Draga mea,
scrie-mi tot, scrie-mi tot ce ştii. Inchei dragoste, urmând ca
mâine să-ţi trimit scrisoarea cu poezia.
Te iubesc, Sofia! Servus, Sofia!

Sofia, te sărută al tău soţ,

Milian, ss. indescifrabil.

104. – „Sunt de gardă şi am avut mai mult timp ca

deobicei, să mă gândesc la tine şi am ajuns la acelaşi constatare
care mă bucură: că tu mai eşti indispensabilă şi corpul tău e
singurul corp de femeie pe care-l ador şi că niciodată n-o să-mi
placă alt corp de femeie, tu eşti singura femeie pe care o vreau
(Nota noastră: „Unde eşti Unguroaică? Şi răspunsul, tot al
nostru: nu se născuse încă. Căci ea (Unguroaica), era născută în
acelaşi an cu Celălalt Milian, numai că ea (Unguroaica) în 15
iunie, iar Celălalt Milian în 10 Octombrie 1968, parcă ar fi fost
fraţi).
105. – „SOFIA DRAGĂ, TE DORESC ŞI TE VOI
DORI TOATĂ VIAŢA, EŞTI TERIBILĂ”
106. – „iar o să plâng, în mod precis, când o să vii la
mine”.
107. – „Tu mi-ai dăruit cele mai frumoase clipe din
viaţă, tu m-ai învăţat ce-i femeia”.
108. – „Când vei fi goală în braţele mele, voi uita că
mai există cer şi pământ.”
109. – Sofia către Milian: „Am primit scrisoarea ta,
scrisorile tale, pe amândouă; prima am primit-o vineri 25.II.-
1966, a doua de la Roman, în 27.II.-1966, care m-au bucurat

288
. La Mosata
¸ .
foarte mult. Din prima scrisoare mi-a plăcut tot, mai ales că ai
fost la înălţimea celor din jur, ceea ce am remarcat şi eu (când
te-am condus) şi chiar le-am spus fetelor (surorilor tale), atât
din punct de vedere intelectual, cât şi fiziceşte, dar asta, numai
pentru că eşti al meu”.
110. – „Milianul meu, vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că
am stricat deja aproape 300 lei; am cumpărat un plovăr cu
86,50 lei; material de fustă cu vestă de 140 lei; fermoar şi alte
mărunţişuri, dar nu le voi îmbrăca, până nu mă duc la tine”.
111. – „Duminică am schimbat hainele de pat, le-am
scos afară la aer şi cele din dulap, ţi-am cumpărat pantaloni şi
papuci, încă a doua zi, după ce ai plecat tu”.
112. – „Nu ţi-am spus de atâtea ori că tu eşti totul
pentru mine? Tu eşti viaţa mea! Crezi că m-am căsătorit cu tine
numai ca să fiu căsătorită, să pun o verighetă pe deget şi să am
alt nume?”
113. – „Ştii bine că numai pentru tine trăiesc, că sunt a
ta pentru totdeauna, că nu aş vrea să cunoşti, să cunosc pe
nimeni. Numai tu pe mine şi eu pe tine. Să ştii că-mi pare
foarte bine că eu sunt aceea care te aşteaptă, că m-am căsătorit
cu tine, că te iubesc mult, te doresc, mă gândesc ce bine era la
noi acasă (în cămăruţa noastră), când eram amândoi, îmi pare
bine că am reuşit să ne căsătorim.”.
114. – „Aş vrea să treacă cât mai repede armata, nu aş
vrea să ne despărţim niciodată până la moarte (un cuvânt cam
greu spus), dar nici atunci nu aş vrea să fie, aş vrea să murim
împreună. (Nota noastră: Şi totuşi – Ea – Sofia, a murit înaintea
lui) „să mergem pe lumea cealaltă în acelaşi sicriu, să fim
nedespărţiţi pe veci” (Şi aşa au fost: „nedespărţiţi pe veci”,
niciunguroaica şi nici chiar Moartea, nu i-a putut despărţi).
115. – „Miliane scump, nu te descuraja, gândeşte-te că
în lumea asta şi mai precis; pe strada Iacobinilor nr. 28,
cartierul Ioşia, într-o cămăruţă de 3,5/3,5 stă o fiinţă care se

289
. Nicolae Istoc
¸ .
gândeşte neîncetat la tine, respiră pentru tine şi e numai şi
numai a ta”.
116. – „Să nu ne mai despartă nimeni niciodată” (Nota
noastră: Şi într-adevăr, nu i-a mai putut despărţi nimeni,
niciunguroaica şi nici chiar Moartea).
117. – „Am ascultat melodia ta – „Sărută-mă” o
ascultam pentru tine şi am plâns mult pentru tine, încât
dimineaţa m-am trezit cu ochii umflaţi”.
118. – Milian către Sofia: „Draga mea, astăzi am fost
(şi mai sunt şi acum), într-o stare pe care dacă nu-i imposibil să
ţi-o descriu, e totuşi foarte greu. Sunt ameţit. Ai plecat atât de
repede, te-am ţinut atât de puţin în braţe, încât nu-mi vine să
cred că a fost aievea... Dragostea mea, poate tu acuma eşti
acasă şi poate chiar dormi pe dormeza noastră, în cămăruţa
noastră... Somn uşor dragoste şi să te visezi cu mine!”
119. – „Te rog să nu mai plângi. Ştiu că-i greu, dar uite,
au şi trecut deja două luni. Două luni, Sofia mea dragă, te rog
să fii tare. Pentru că nu mai e mult, vorba lui Minulescu: „O,
dacă spui că ne iubeşti, de ne iubeşti cu adevărat / Aşteaptă-ne
încă un an / Iubire, bibelou de porţelan.”
120. – „Îmi pare bine că am reuşit să facem amândoi
acelaşi lucru în acelaşi timp, cu toate că suntem aşa de departe
unul de altul. Am văzut în acelaşi timp aceiaşi ochi, acelaşi
film la televizor... Îmi vine să cred că n-o să mai scap niciodată
de aici...”
121. – „Pentru că acuma tu vei călători, să ai grijă cum
călătoreşti, să nu stai pe scări, sper să nu fie prea aglomerat
trenul şi să nu ai loc în compartiment, de fapt, tu ştii cum să
călătoreşti ca să nu te expui la neplăceri” (Nota noastră:
„Doamne, se iubeau ca mama cu fiul, ca tata cu pruncul, cum
îşi iubesc părinţii copiii: „Vă iubesc copiii mei, aveţi grijă de
voi!” Sofia şi Milian. Era vorba (sau greşesc eu), să vină el la
ea, în concediu din armată, după ce terminase ciclul I.)

290
. La Mosata
¸ .
122. – „Miliane scump, cred că în scrisori ne-am scris
mult că ne iubim, acum să trecem la fapte! Deci, pe curând.
Călătorie plăcută şi vezi dacă poţi totuşi să-mi scrii când o să
vii. Ciao! Te pup şi te iubesc. Sofia”
123. – „Dragostea mea” 08.07.1966. „Am primit
scrisoarea de la tine, vineri 01.07.1966, m-am bucurat foarte
mult şi în special că te-am văzut şi în fotografie. Îţi mulţumesc
pentru ele. Mi-a plăcut aşa de mult de tine, eşti foarte drăguţ.
Când am luat fotografia în mână, dintr-o privire te-am văzut pe
tine primul. Ce-am remarcat, că ţi se vede verigheta, parcă l-ai
împins pe colegul tău să poţi sta cu mâna în şold. A fost pentru
mine? Te-am arătat lui Mangra (şeful Sofiei) şi mi-a spus că
arăţi bine.
124. – „Sunt îngrijorată mereu pentru tine. Am stabilit
tot ce o să-ţi duc, chiar dacă tu nu ai nicio dorinţă, cu toate că
nu m-aş supăra dacă mi-ai scrie dorinţele tale, mi-ar părea aşa
de bine să ţi-le îndeplinesc. „Dorinţa copilului va fi îndeplinită
când vom fi în cămăruţa noastră. Aşa-i dragostea mea?”
125. – „Sofia e tot a ta, e tot cuminte şi îndrăgostită
peste măsură de tine, te iubeşte mult, se gândeşte necontenit la
tine, la „copilaşul” ei...”
126. – Milian către Sofia, când se apropia timpul să
vină la el în vizită, în armată: „Când vei fi pe tren, ai grijă să
nu scoţi capul prea mult pe geam, ca să vină fum şi funingine
de la locomotivă şi să-ţi intre în ochişori, auzi Sofia dragă, căci
ştii că eu am lucrat la CFR şi te rog să mă asculţi. Ştiu că o să
vii cu tocuri, cum e şi normal, ai grijă să nu-ţi rămână tocul de
la pantofi între linii, în gară te vei grăbi la tren. Când te urci în
tren, să te ţii cu ambele mâini de bare, ca să nu cazi. Ai grijă
cum stai în tren, cu picioarele, mai ales dacă vei adormi. Nu
pune banii cu biletul de tren în acelaşi loc. Desigur, că nu vei
veni numai cu poşeta, ai grijă să nu ţi se deschidă fără să ştii tu
şi să pierzi ce ai înăuntru, sau să o uiţi în tren” (Doamne, câtă
grijă îi poartă, cât de mult o iubea).

291
. Nicolae Istoc
¸ .
127. – „Nu ştiu când m-am îndrăgostit aşa tare de tine.
Te iubesc, Sofia mea”.
128. – „Tu eşti frumoasă Sofia! Ai de toate şi tot ce ai e
frumos, eu ador tot ce ai tu. Te ador bucăţică cu bucăţică... Îmi
place tot ce ai şi iubesc tot ce ai îngerul meu, începând de la
unghiile picioarelor şi până la ultimul fir din căpşorul tău drag.
Tu eşti femeia ideală pentru mine! (Unde-i Unguroaica? Nu se
născuse încă). Tu eşti tipul de femeie care-mi place. Tu eşti
singura femeie din lume, celelalte nu sunt femei!”
129. – Sofia către Milian: „Am zugrăvit singură toată
cămăruţa noastră. „Cuibuşor de nebunii / Te aşteaptă ca să vii”.
130. – 11.XII.1963.

POATE TE MINT...

Poate te mint şi nu aş vrea,

Tu mă iubeşti poate cum spui.
Am vrut atât să fii a mea,
Credeam că eşti a nu ştiu cui.

Mereu credeam că eşti departe

Şi tu ce-aproape îmi erai
Frică-mi era că te-oi împarte
Şi tu atâta mă iubeai

Şi din atâtea gânduri multe

Şi vise câte le-am făcut
Menite fiint să te salute
Unul nu e, altul e mut.

Din cer, eu într-o seară,

Am vrut să-ţi smulg o stea
Şi atuncea era vară
Şi-am vrut să fii ca ea.

292
. La Mosata
¸ .

Iubirea mea poate s-a dus,

Poate pe drum s-a împrăştiat,
Poate visam să fiu mai sus
Şi visul meu s-a terminat.

Oricum, te rog nu plânge

De ce să-ţi uzi tu faţa?
Cu lacrimi te-i ajunge
Şi vezi cum trece viaţa.

Poate te mint şi nuaş vrea,

Tu mă iubeşti poate cum spui.
Am vrut atât să fii a mea,
Credeam că eşti a nu ştiu cui.

Milian Andriş ss. indescifrabil

(Dar bătută la maşină de Sofia, căci era secretară –

dactilografă).

131. – Sofia către Milian: „Miliane, încă o noutate;

Duminică am terminat de citit „Maria Ventura” şi am început
„Jane Eyre”. Am citit din ea luni, marţi foarte puţin şi miercuri
pe la orele 8,30 seara am terminat-o. E o carte minunată, mi-a
plăcut foarte mult. Are 600 de pagini. E prima carte pe care am
citit-o aşa de repede, ca o răzbunare, că pe celelalte le-am citit
aşa încet.”
132. – „Dragostea mea, ştii, m-am răzgândit cu făcutul
cocului şi al unghiilor. De ce? În primul rând eu mă consider o
fată cât se poate de modestă şi simplă şi am impresia că un coc
la coafor, nu m-ar prinde, mai ales printre moldoveni pe care îi
consider tot atât de modeşti şi simpli, ca pe mine. Sunt sigură
că şi tu îi simpatizezi, ca şi mine. Sunt sigură că şi tu o să mă
vrei naturală, cu părul pe spate...”

293
. Nicolae Istoc
¸ .
133. – „Dragostea mea, am primit scrisoarea de la tine
azi, care m-a bucurat foarte, foarte mult, mult de tot, după ce
am citit-o, am închis ochii şi am zâmbit fericită”.
134. – „Îmi pare bine că sunt prima femeie din viaţa ta,
aşa nu poţi avea un punct de comparaţie. Când o să-l ai (şi ştiu
c-o să-l ai), te rog să nu mi-o spui” (Boul i-a spus, i-a spus de
Unguroaică).
Poate că o să râzi de mine, dar eu mă simt un ţăran, tu
eşti orăşancă, tu eşti civilizată. Atunci când mă duc pe stradă la
braţ cu tine mă simt suprior, mă consider în rândul oamenilor
civilizaţi...”
135. – „Dragostea iubită, îngeraş scump, fetiţă blondă,
scumpa mea soţie, în noaptea de vineri spre sâmbătă am avut
ultima conducere de noapte. A mers bine. Am condus aici, pe o
distanţă de 12 km. Dar vreau să-ţi spun că atunci când m-am
văzut singur în câmp (Pentru că după ce am condus, am fost
pus să stau la o curbă, un fel de sentinelă, ca să fie cineva
acolo), eram plin de praf şi mi-a venit aşa un dor de tine, un dor
mare... Praf, noapte, murdar, parcă eram pe o altă planetă... Ah,
Sofia, aş fi vrut să mă afund cu gura între sânii tăi opulenţi, să
fiu între picioarele tale superbe, sau lângă tine cu capul pe sânii
tăi scumpi, sau tu cu copăşorul tău pe pieptul meu. Te vreau
Sofia, te vreau mult de tot, îmi placi, vreau să facem multe,
multe, multă dragoste cu tine şi asta zilnic. Vreau să fim
fericiţi! Întotdeauna când mi-e greu îmi aduc aminte de tine, că
eşti a mea, că eşti bună, că eşti frumoasă, că eşti cuminte, că tu
mă iubeşti”.
136. – „Într-adevăr, suntem avizi unul după altul, ai
găsit expresia potrivită”.
137. – „Pentru mine vei fi întotdeauna o femeie nouă,
care se dă „copilului” ei fără nicio reţinere şi pudoare, te iubesc
şi te doresc...”
138. – „Ah, buzele tale Sofie! Ce buze ai scumpa mea,
ai nişte buze minunate. Mi-a plăcut că la 23 August am făcut

294
. La Mosata
¸ .
amor sărutându-ne tot timpul, ceea ce n-am mai făcut demult.
Îmi place felul ăsta de-a face dragoste şi vreau să-l practicăm
mai intens”.
139. – „Sofia dragă îţi mai spun sincer, încă nu am
făcut dragoste, de aici încolo urmează ce-i mai frumos, ce-i mai
îmbătător, mai profund... Sofia dragă, conştient sau nu, sunt
emoţionat; scumpa mea de acum încolo urmează marea
noastră dragoste, marea noastră iubire, TU şi EU! Ce ne mai
pasă de restul?
140. – „Pentru mine vei fi întotdeauna o femeie-mamă
şi în acelaşi timp o fată-femeie, pe care nu voi şti niciodată
dacă am satisfăcut-o. Iartă-mă!”
141. – „Îmi placi Sofia mea, cu cât vei deveni mai
femeie, cu atât o să-mi placi mai mult, vei deveni mai
misterioasă...”
142. – „Peste câteva zile, paşii tăi dragi vor răsuna pe
aceste pietre pe care eu mi-am târât bocancii grei de soldat”.
143. – „Sofia! Tu eşti cea mai frumoasă femeie din
lume. Tu faci cel mai bine amor din toate femeile din lume”.
144. – „Aseară am primit cele două scrisori de la tine;
din 25 şi 26. Acum e ora 3,30 noaptea şi îţi scriu ţie”.
145. – Nici nu mă gândesc să mă ating în viaţa mea, de
o altă femeie!” (unde-i Unguroaica? Nu se născuse încă!).
146. – „Cea mai fericită zi din viaţa mea a fost când
m-am căsătorit cu tine. Nu pot fără tine”.
147. – „Sofia dragă, tremur. Tremur de dorul tău!”
148. – „Eu până acuma cu tine m-am simţit minunat, ca
în rai. Sunt cel mai fericit om din lume”
149. – „În 21 August, avem 11 luni de căsătorie. TE
IUBESC!”
150. – O să scap de armată şi o să ne facem casă (Şi
şi-au făcut!), prima dată o să ne cumpărăm un aragaz, frigider
şi mai la urmă televizor.”
151. – „O să fiu toată viaţa gelos pe tine”.

295
. Nicolae Istoc
¸ .
152. – „... ai grijă să nu ţi se vadă picioarele, picioarele
mele scumpe”.
153. – „Sofia, tot ce voi face în viaţa asta, vreau să fac
pentru tine” (Nu pentru Unguroaică? Unguroaica încă nu se
născuse).
154. – „Îmi pare rău că termin scrisoarea. Aici, în
armată, singurul lucru pe care-l fac cu dragoste, este atunci
când îţi scriu ţie, iar scrisorile tale le recitesc de trei ori pe zi.”
155. – „Miliane, nu mai fi îngrijorat, pentru că eu nu
pot fi decât a ta. Eu, numai pentru tine trăiesc.”
156. – „Milianul meu scump, eu te iubesc cât de mult
poate iubi un om.”
157. – „Orice om în viaţă trebuie să aibe un idealşi un
idol. Aş vrea să fac din tine idealul şi idolul meu, să te ridic pe
un piedestal, pe un soclu”
158. – „Eu te iubesc, o înger, o idol, o veneră! Tu eşti
zeiţa mea!”
159. – „Armata asta m-a făcut să-mi dau seama mai
mult ca oricând, că TU, numai TU exişti pentru mine.Te ador,
Sofia!”
160. – „Restul femeilor sunt nişte scroafe şi restul
bărbaţilor, nişte porci.”
161. – „Astăzi după masă mergem în oraş, la film.
Prima ieşire. Profit de acest fapt ca să-ţi scriu o scrisoare mai
liberă. Duminică am depus jurământul militar. La masă au
venit şi ofiţerii împreună cu Generalul. Ne-a dat la fiecare 50
gr. ţuică, eu nu am băut-o, am dat-o la alţii, ştii că nu-mi place
(Hai, că aici Milian, m-a dărâmat! Să nu-i placă lui ţuica,
pălinca? Dar probabil atunci era prea crud, a învăţat-oo, mai
târziu, dar a învăţat-o ca lumea). În sala de mese când mâncam
am avut şi muzică. Am fost trist, muzica mi-a amintit de tine”.
162. – „Tot ceea ce fac, nu fac din egoism, gândindu-
mă numai la tine. Întotdeauna mă gândesc că eşti şi tu, că ceea

296
. La Mosata
¸ .
ce fac ar putea să-ţi dăuneze ţie ţi asta mă face să mă gândesc
mult la ceea ce fac.”
163. – „Acuma pot să-ţi spun: în armată e mizerabil. E
o întreagă menajeri e (circ); ţărani, în sensul cel mai negativ al
cuvântului, haine şi bocanci mizerabili. Tractorişti. Să nu crezi
că eu trec drept prost pe aici, nu îndrăzneşte niciunul să mă
jignească. Sofia, de multe ori, am şi eu lacrimi în ochi. E
groaznic fără tine! (Vei mai spune Miliane aşa ceva, după ce va
muri Sofia). Uneori, nu-i vine să cred că voi rezista până la
capăt. (Vei rezista Miliane, chiar până la al doilea capăt, după
ce va muri Sofia).
164. – Sofia către Milian: „Fii liniştit, cum a trecut la
alţii armata va trece şi la tine şi chiar mai repede, pentru că noi
doi suntem înebuniţi, îndrăgostiţi, ce mai, nu cred să-ţi
trebuiască atâtea explicaţii, căci ştii tu...
165. – „Ştii că-mi place să fiu elegantă, dar în acelaşi
timp şi modestă. Nu mă cunoşti? (Şi într-adevăr, n-o cunoştea,
pentru simplu motiv că era îndrăgostit de ea).
166. – Dragă Sofia,
De 1 Martie îţi dăruiesc tradiţionalul mărţişor al cărui
simbol e discutabil şi-l interpretează fiecare cum crede şi cum
îi dicrează a sale sinţămine; unii şi-l trimit din obişnuinţă, alţii,
bucuroşi că vine primăvara. Eu îţi dăruiesc un mărţişor ca al
tău, pentru că mi-a plăcut foarte mult şi pentru că aş vrea să fim
amândoi la fel.
Cele două culori ale lui foarte frecvente – roşu şi alb –
corespund la două mari sinţăminte: dragoste şi inocenţă.
De 1 Martie îţi dăruiesc un mărţişor şi două strofe. Ce
vreau să spună mărţişorul meu, vei ghici din aceste rânduri. Tot
în această zi, când aş vrea mai mult ca oricând să fiu cuminte
(pentru că-s îndrăgostit), vreau să-ţi spun în scris ceea ce
verbal, ţi-am mai spus: Te iubesc mult, Sofia!

297
. Nicolae Istoc
¸ .

„O primăvară – un mărţişor
A noastră primă primăvară
Plină de dragoste şi dor
La anu’ aş vrea să fie iară:
Un mărţişor – o primăvară
Şi dragoste şi dor, iubire
Şi zâmbete şi flori şi vară
Şi-un mărţişor cu două fire
Ce vrea să spună a mea iubire”.

Pentru Sofia Iştoc, de 1 Martie 1964, de la Milian

Andriş.
(Deci la 1 Martie 1964, încă nu erau căsătoriţi, căci
Sofia purta tot numele de Iştoc).
167. – „Iubita mea scumpă, îmi place că tu te consideri
prima dată îndrăgostită şi de abia după acela căsătorită.”
168. – „Aş vrea să mă cufund în tine şi să nu mai ştiu
de nimeni şi de nimic.”
169. – „Ieri m-am rugat pentru prima oară de când sunt
în armată pentru tine, şi de altfel, pentru prima oară de când ne
cunoaştem.”
170. – Iată rugăciunea mea: „Doamne Dumnezeule,
ajută-mă s-o iubesc pe Sofia toată viaţa cum o iubesc acum, ba
chiar mai mult. Fă-ne TU fericiţi! Să ne respectăm, să ne iubim
reciproc, să nu ne certăm niciodată. Ai TU grijă de EA, de
Sofia şi trimite îngerul tău să o ocrotească şi să aibă în paza lui.
Şi acum – de exemplu – când ea doarme, trimite îngerul tău
păzitor să-i facă somnul liniştit şi uşor. (Oare, Dumnezeu l-a
ascultat? Eu, cred că da, căci Sofia a avut o moarte uşoară, a
murit în somn).
171. – „Atâta a fost rugăciunea, eu numai atâta am
cerut. Oare, nu am fost prea modest? Consider că nu, pentru că
dacă ne vom iubi, ne vom înţelege, vom avea la urmă de toate.

298
. La Mosata
¸ .
Tu ce zici? Tu, te-ai rugat cum ţi-am spus eu? Dar să ştii face.
Sper însă ca rugăciunea să fie primită şi aşa.” (Eu, unul, cred că
a fost primită!).
172. – Milian către Sofia, de pe tren când era dus în
armată: „Sunt în Cluj, vom sta aici până mâine dimineaţă.
Suntem aruncaţi în fundul triajului într-un vagon de clasă
încălzit. Încep să-i cunosc pe cei cu care voi sta un an şi patru
luni de zile. Toată gaşca ce-i cu mine, am împărţit-o în trei
categorii:
a. – Oameni pe care-i consider învinşi. Sunt mai
puternic decât ei, vorbesc din punct de vedere intelectual.
Aceştia sunt cei mai mulţi.
b. – Oamenii cu care voi avea de susţinut o luptă. Luptă
care va decide cine e cel mai puternic.
c. – Oameni cu care nu am nimic.
După cum vezi, m-am aşezat mai sus decât toţi, poate e
o exagerare, timpul va decide. Fiind o primă impresie, ar putea
fi eronată. Cum a fost în prima noapte singură?
173. – O tăietură dintr-un ziar cu titlul „Maieştrii
străluciţi ai scenei: Maria Ventura şi Eduard şi Eduard de
_Max”, cu subtitlul „Colocvii paraziene”, pe margine este scris
cu pixul „Sofia – Milian – Sofia” şi jos tot cu pixul: „TE
IUBESC – SOFIA!”, Milian al tău. Din articol e subliniat:
„Teatrul m-a făurit – scrie el undeva – dar mi se pare că şi eu
i-am dăruit ceva în schimb. Oh, o nimica toată; viaţa mea
întreagă”. Tăietura din ziar e îngălbenită de vreme şi-i semnată
de George Cuibuş şi-i pusă în scrisoarea din 31 August 1966 –
Roman.
174. – Milian către Sofia în scrisoarea din 31 August
1966 – Roman: „Tu eşti îngeraşul meu, mai ales când te văd în
cămaşa de noapte”.
175. – „Cu tine orice îndeletnicire normală, cotidiană,
plată, capătă o notă de mister, o notă de romantism”.

299
. Nicolae Istoc
¸ .
176. – „Ai grijă de tine să nu răceşti, să nu fugi după
tramvai, să-ţi iai umbrela când plouă”.
177. – „Uitasem de toate în cămăruţa acela plină de
tine, plină de dragoste, plină de parfum corpului tău, timpul se
suspendase, se spânzurase şi dintr-o dată clopotul mi-a amintit
că există ceva care trece, ceva care se numără şi se măsoară... şi
tu trebuie să pleci. Apoi, mi-am amintit că fiinţa ta dragă va fi
privită cu priviri murdare, că ar putea fi în pericol şi eu nu voi
fi acolo s-o apăr.”
178. – „Suntem parcă făcuţi amândoi de acelaşi mamă.
Mă bucur mult de tine Sofia mea scumpă”.
179. – Sofia către Milian: „Îmi placi foarte mult, nu-ţi
găsesc niciun cusur”.
180. – „Mă gândesc la tine mereu, te-am visat azinoapte
cu o cicatrice la ochi. Nu ţi s-a întâmplat ceva rău?”
181. – „Milianul meu scump şi drag, îi mulţumesc lui
Dumnezeu că mi te-a scos în cale (Aşa-i mulţumea şi
Unguroaica mai târziu, aceluiaşi Dumnezeu şi pentru acelaşi
Milian). Eşti un băiat extraordinar de bun, drăguţ, inteligent,
mă pot mândri cu tine”.
182. – „Dragoste, şi eu mă rog aproape în fiecare seară
pentru tine, pentru noi. Să ne ajute Dumnezeu!”
183. – „Ieri am primit salariul 233 lei, acum a fost
ultima rată, pot să respir uşurată. Am făcut câteva cumpărături
şi am şi cheltuit 60 lei.”
184. – „Miliane, trebuie să vii să mă încălzeşti cât mai
repede.”
185. – „... de fapt, nu poţi să scrii prea călduros când
gândeşti că nevasta ta trăieşte printre bărbaţi şi ar fi foarte
posibil să te înşele, măcar în gând tresară, să geamă, etc.”
186. – „Tabel nominal – Despre salariaţii şantierului
„Crişana” care-i fac cadou în bani pentru angajata noastră Iştoc
Sofia, care se căsătoreşte în ziua de 21.08.1965. Suma de mai

300
. La Mosata
¸ .
jos, reprezintă un mic ajutor din partea şantierului pentru
primul pas în căsnicie.
1. – Mangra Iosif = 100 lei
2. – Rado Gabriel = 50 lei
3. – Platona Aurel = 50 lei
4. – Toader Ioan = 50 lei
5. – Peter Ghizela = 50 lei
6. – Antemir Radu = 25 lei
7. – Cojocaru Aurel = 25 lei
8. – Isabela Andrei = 25 lei
9. – Lenţu Petru = 50 lei
10. – Ungur Iosif = 25 lei
11. – Rusu Ioan = 40 lei
12. – Vasu Vasile = 25 lei
13. – Baraboş Irimie = 50 lei
14. – Hărăguş Florian = 30 lei
15. – Albrus Viorel = 25 lei
16. – Boras Andrei = 25 lei
17. – Totelcan Traian = 25 lei
Total = 645 lei
187. – Cumpărături:

Sâmbătă 12.03.1966
- lapte = 2,10 lei
- lămâie = 1,35 lei
- tramvai = 1,20 lei. Total=4,65 leo
Luni 14.03.1966
- abonament cinema = 15 lei
- abonament tramvai = 16 lei
- pâine = 2 lei
- tramvai = 1,20 lei. Total = 34,20 lei
Marţi 15.03.1966
- diferiţi nasturi = 6 lei
- foarfecă = 10 lei
- sindicat = 7 lei
301
. Nicolae Istoc
¸ .
- U.T.C. = 3,50 lei. Total = 26,50 lei
16.03.1966
- gem de măceşe = 4,50 lei
17.03.1966
- pâine = 2 lei
- tăiţei = 3 lei. Total = 5 lei
18.03.1966
- varză = 3 lei
- mâncare serviciu = 1,80 lei
- covrigi = 1,40 lei
- revista „Lumea” = 2 lei
- scrisori Boby = 0,90 lei
- carte Paul = 2,50 lei. Total= 13,60 lei

Întocmit şi cheltuit: Sofia Andriş, ss.indescifrabil.

Aprobat: Milian Andriş.ss.indescifrabil.
188. – „În cea de-a doua primăvară / Ce amândoi am
aşteptat-o / Eu îţi trimit acelaşi mărţişor / Ce vrea să spună
acelaşi dor / ca-n cealaltă primăvară / Deci, urările de-atunci
durară / Şi uite un an, a şi plecat / Şi niciunul nu s-a uitat / Eu
îţi şoptesc iar o urare / O viaţă numai sărbătoare / Şi plină... tot
de mărţişoare”. Milian Andriş pentru Sofia, 1 Martie 1965.
189.
De ziua ta...

De ziua ta eu îţi doresc

Ce alţii nu ţi-au mai dorit
De ziua ta, eu te iubesc
Cum alţii nu te-au mai iubit.

De ziua ta eu îmi adun,

Ce am mai bun în mine
Şi-n ziua asta-ţi spun
Mi-e gândul tot la tine...

302
. La Mosata
¸ .

Să râdem azi – la ziua ta

Să ne privim voioşi
Să-ţi spun încet: iubita mea,
Ai ochii mai frumoşi.

Această zi dacă ar fi
Ea, doar un început
Şi pururea de ne-om iubi,
Viaţa ar fi un lung sărut.

Sărutul meu în astă zi,

E cel mai drag sărut
Prin el – Sofia – te voi iubi
Cum alţii n-au putut.

De ziua ta, iubita mea:

– Un vers dumnezeiesc,
El sună cam aşa:
– Iubito! – Te iubesc!

Pentru Sofia Iştoc – de ziua ei – zi onomastică în care a

împlinit 20 de ani şi zi în care – Milian Andriş – îi doreşte ca
întreaga ei viaţă să fie plină de poezie.
21. Martie, 1964.
Milian Andriş,
ss.indescifrabil.

190. – „Dragă Sofia...”

„Într-o zi de decembrie te-am întrebat când e ziua ta, tu
mi-ai zâmbit îngăduitor şi mi-ai spus că mai e până atunci. Şi
iată că acest „atunci” a sosit. Principalul e că la acest „atunci”
am ajuns împreună, ţinându-ne de mână.

303
. Nicolae Istoc
¸ .
Am parcurs un drum oarecare împreună, infinit de mic
fără de drumul pe care avem să-l parcurgem amândoi de aici
încolo, indiferent dacă vom ajunge sau nu la cel de-al doilea
„atunci”, cel mai mare „atunci” din viaţa noastră.
Drumul pe care l-am străbătut până aici, care se expiră
prin cele 5 luni de zile, timp ce faţă de timpul care ne este
prevăzut în Planurile Divine, este de n ori mai mic. În acest
drum al nostru, s-au produs multe schimbări în viaţa
amândurora, vreau să zic în forurile noastre intime: aspiraţii
noi, vise noi, planuri noi, etc.
Şi după cum am spus; timpul parcurs e mic şi dacă
facem bilanţul câte s-au schimbat în planurile mele de când te-
am cunoscut şi în ale tale, vom ajunge la concluzia pe care ţi-
am scris-o mai sus – multe.
Foarte multe – deci o să se schimbe în drum pe care-l
avem de făcut de aici înainte, principalul e ca toate schimbările
să fie conduse spre împlinirea acelui mare „atunci”, împlinirea
căruia cred că va însemna; dragoste totală, înţelegere şi fericire.
Dragă Sofia, astăzi, 21 Martie 1964, împlineşti 20 de
ani, 20 de primăveri – o zi mare, îmi pare foarte bine că pot să
te felicit şi mai ales că eu sunt acela care te felicită. Ai mai
împlinit 18, 19 ani, când eu nu ştiam că tu exişti şi nici tu că eu
exist, când, e de presus că alţii te-au felicitat, iar tu te-ai
bucurat mai mult sau mai puţin. Desigur, existam şi eu undeva,
bucuros sau trist şi poate tindeam spre tine fără să-mi dau
seama, visam să te întâlnesc, dar nu ştiam că pe tine şi habar n-
aveam că te cheamă – Sofia.
Oricum, Sofia, de ziua ta vreau să fiu sincer, de fapt,
cum am fost eu întotdeauna. Poate că atunci când ţi-am mai
spus ai considerat că glumesc, sau că eram îndrăgopstit pentru
că era o seară frumoasă.
În momentul de faţă, sunt foarte lucid, deci nu mai poţi
avea îndoieli. Ţi-am spus vreodată că te iubesc? Da, ţi-am spus
de mai multe ori şi tu ai crezut mai mult sau mai puţin, acum te

304
. La Mosata
¸ .
asigur că poţi să crezi deplin, cu toate că nu-ţi mai repet
cuvântul. Astăzi, vreau să-ţi spun dragă Sofia, că îmi eşti dragă
şi că aş vrea să fii cea mai cuminte fată din lume. Aş putea să-ţi
doresc, să te rog să nu uiţi ziua asta, să-ţi doresc ca într-o zi să
porţi un nume. Dar poate că tu vei uita ziua poate că nu vei mai
iubi acest nume ci altul şi atunci ar însemna ca ceea ce-ţi
doresc să dăinuiască numai atât, dar eu nu vreau asta. De aceea
iubito, în această zi eu îţi doresc tot ce tu îţi doreşti.
Îţi doresc tot ce-ţi doreşti tu şi cred că un om numai
lucruri frumoase poate să-şi dorească.
Poate că într-o zi mă vei uita sau că mă voi preface
pentru tine într-o amintire, că scrisorile mele (împreună cu
asta), vor fi împrăştiate pe undeva prin noroi, distruse – poate.
Poate nu se va alege nimic din planurile noastre, poate
vei uita ziua asta şi fiecare vom fi în altă parte. Nu-i aşa iubito,
că deasupra noastră atână un mare „poate”, care ameninţă să
cadă peste noi şi să ne strivească? Noi, în momentul de faţă
suntem hotărâţi să-l distrugem, dar poate că nu vom reuşi să-l
distrugem. Iarăşi dăm peste „poate”.
Oricum iubito, eu îţi doresc ceea că tu vrei, îţi doresc să
ai tot ce vrei, toate lucrurile de care are nevoie un om ca să se
poată numi – fericit. Şi cum fiecare tinde spre nemurire, vrea
cu orice preţ să nu fie uitat, aş vrea şi eu ca din prietenia
noastră, din dragostea noastră să te alegi cu ceva bun, să poţi
spune o dată: lucrul ăsta l-am învăţat de la Milian şi lucrul
acela să fie un lucru frumos.
În încheiere, draga mea, eu îţi doresc şi ne doresc la
amândoi: - forţă, răbdare şi perseverenţă ca să-l putem distruge
pe acel „poate” – şi ca urmare să te poţi iscăli o dată: Sofia
Andriş, nu Sofia Iştoc!
Cu multă stimă şi dragoste,
Milian Andriş,
ss. indescifrabil.

305
. Nicolae Istoc
¸ .

191. – „Milian dragă, crede-mă că dacă aş face acest

lucru, aş fi nebună, că nu m-aş putea controla. De ce nu înţelegi
că nu mă pot excita numai atunci când îţi citesc scrisorile”.
192. – „Miliane dragă, pentru mine nu există un alt
bărbat, te-am ales pe tine prin dragostea ce ţi-o port, care
trebuie să dăinuiască între noi până în veci vecilor!”
193. – „Îţi face impresia că nu-ţi spun tot? Dar, ce îţi
ascund? Cum să nu am încredere în tine?”
194. – „Cum am fost îmbrăcată? Luni: cu fustă verde şi
bluza transparentă. Marţi-Miercuri: cu fustă neagră şi tricoul
cel cu 22 lei, îmi etalează corpul şi-mi scoase un piept
provocător.
Vineri – Sâmbătă: fusta şi plovărul cu care am fost la
tine”.
195. – „Nu-ţi face probleme în privinţa mea. Sunt
numai a ta”.
196. – „Miliane, te omor! Miliane, eu sunt fericită! Eu
te iubesc mult de tot, te zăpăcesc eu, lasă că o să cazi tu pe
mâna mea. Şi o să-ţi arat eu ţie... TE IUBESC!”
197. – Sofia către Milian: „Nu mi se pare armata o
problemă, trebuie să treacă şi o dată, tot trebuie făcută.”
198. – „Dragostea mea, câte o dată îmi face impresia că
sunt o călugăriţă, dar îmi dau seama că sunt pentru tine şi-mi
trece dorul, uit de toate şi mă gândesc numai la tine.”
199. – „Miliane, mă gândesc întotdeauna la tine. Nu
uita asta. Eu îţi port de grijă. Tu eşti soţul meu, copilul meu, tu
eşti cea mai scump pe lume. Fii cu băgare de seamă.”
200. – Sofia către Milian: „Am primit până acum 7
scrisori de la tine. De când le-am primit le citesc şi reticesc,
lucru pe care l-ai prevăzut tu, e cel mai plăcut lucru pentru
noi”.
201. – Milian către Sofia: „Eu cred că cel mai plăcut
lucru pentru tine e să-mi citeşti scrisorile ce ţi-le trimit şi să-mi
scrii la rândul tău. Pentru mine aceste două momente sunt cele

306
. La Mosata
¸ .
mai frumoase şi mai adevărate. Am primit scrisoarea ta acum
căteva minute (mai bine zis, ore). Nu am putut-o citi decât
peste o oră, pentru că am avut sport, pregătire fizică. Am făcut
50 de flotări, pentru că aşa am vrut eu. Nimeni nu mai poate
face atâtea.”
202. – „Scrisoarea este o oglindă. Scrisoarea se citeşte
de mai multe ori. În scrisoare nu citeşti numai ce scrie,
scrisoarea mai are o faţă ascunsă care trebuie descifrată. În
scrisoare se vede dacă ţi-a tremurat mâna, dacă cuvintele au
curs, sau te-ai căsnit să le cauţi, dacă frazele sunt naturale sau
artificiale. În scrisoare se vede dacă ai întrerupt scrisul, dacă ai
fost nervoasă. Dar mai ales în scrisoare, de observă dacă crezi
în ceea ce scrii”.
203. – „Ce este scrisoarea pentru noi? În primul rând,
singurul mijloc de comunicare până la 1 Mai când o să-ţi cad în
braţe, o să-mi aşez capul pe genunchii tăi, pe picioarele tale pe
care le-am sărutat de atâtea ori şi o să plâng. O scrisoare de la
tine înseamnă o atingere îndepărtată, o hârtie pe care ai ţinut-o
tu în mână, poate ţi-a atins sânii sau picioarele, poate erai în
rochia verde când o scriai (nu ştiu de ce îmi place atât de mult
în rochia acela verde), ea, rochia, miroase a tine, a Sofia. O
scrisoare de la tine, pentru mine înseamnă totul!”
204. – Am dat peste un „Carnet de membru” eliberat de
„Uniunea de Cultură Fizică şi Sport” din Republica Populară
Română, nr. 0868234 pe numele de Milian Andriş în data de
17.01.1959. Milian Andriş a făcut şi sport?
205. – „Sunt fată cuminte, Miliane! Mă gândesc la tine
mult şi voi fi numai a ta pe vecie!”
206. – Sofia către Milian: „Câteodată te gândeşti că a
trecut repede timpul, atleori că a tercut sau trece greu.
Realitatea este că totuşi trece greu, foarte greu unul fără altul,
dar timpul trece la fel”.
207. – Sofia, te iubesc!

307
. Nicolae Istoc
¸ .
Draga mea,
„E seară. A trecut prima zi de militărie, ca să zic aşa.
Aseară, am ajuns aici pe la orele 10 (adică miercuri seara).
În noaptea de miercuri spre joi am dormit aşa claie
peste grămadă, pe jos, îmbrăcaţi, aşa cum eram, pe nişte
saltele. Noaptea pe la orele 2,30 mi-a venit şi mie rândul la
tuns. Pentru că aici, ne-au întâmpinat cu maşina de tuns. Aşa că
astăzi dimineaţa (Joi), eram chel. Pe la orele 3 după masa, tot
astăzi (Joi), am aruncat o ultimă privire sacului de hârtie în care
erau împachetate hainele civile. Le-am împachetat eu, Sofia.
Am intrat în baie şi din baie am ieşit alt om. Vrând să văd ce
mutră am în hainele militare şi chel, m-am uitat în oglindă şi
am constat că am o figură imposibilă.
Ce să-ţi scriu Sofia? Sofia, mi-e dor de tine. Sunt în
dormitor şi dintr-un moment în altul se va stinge lumina, de
aceea scriu, grăbindu-mă. Sofia, vreau să ştii că atunci când îţi
scriam această scrisoare în gândul meu, tu erai la mine în braţe.
Aş vrea să pot sta în faţa ta în genunchi şi cu capul pe
picioarele tale ca să plâng. Sofia, astăzi după masă, m-am
gândit numai la tine.
Trebuie să mă grăbesc şi nu-mi pot formula frazele aşa
cum aş vrea eu. Dar, o să-ţi mai scriu eu o scrisoare
amănunţită. Sofia, te rog ca mai târziu să-mi trimiţi o fotografie
de-a ta. Am uitat amândoi şi nu mi-am luat niciuna. De fapt,
despre asta o să-ţi mai scriu. Acuma, trebuie să mă duc şi la
barbierit, şi nu putem numai pe rând.

Sofia, îmi pare bine că eşti soţia mea şi să ştii că nu mi-

e ruşine că sunt căsătorit. Ba din contră, dacă la comiseriat mă
mai ruşinam puţin, acum mă consider din punctul ăsta de
vedere, superior celorlalţi. Ei nu au o fiinţă pe care s-o iubească
cum te iubesc eu pe tine, Sofia. Ei nu ştiu ce-i dragostea şi mai
ales nu ştiu ce-i o dragoste ce a noastră.

308
. La Mosata
¸ .
Sofia, să fii cuminte! Sofia, eu o să-ţi scriu des, des de
tot, dar tu să nu te încrezi, ci să fii fată cuminte. Sofia! Să ştii
că-mi pare bine că te cheamă aşa „Sofia”, e un nume aşa de
frumos! Îmi vine să încep fiecare frază, cu numele tău – Sofia.
Sofia, o să-ţi scriu eu mai multe. Totuşi, nu uita că
undeva, dincolo de Carpaţi, în Moldova, mai precis în Roman,
există o fiinţă care în unele momente i se vor înlăcrima ochii de
dorul tău şi va sta clipe în şir (în lipsă de timp, altfel ar sta ore
şi zile întregi), gândindu-se la tine. Sofia – îmi vine să scriu o
pagină întreagă tot cu Sofia – şi apăsat tare, tare apăsat, în sinea
mea gândindu-mă că poate tu o să înţelegi ce ar vrea să spună
acest cuvânt, acest nume Sofia – repetat de atâtea şi atâtea ori.
Tu ce mai faci dragostea? Crede-mă iubito, că nici nu
pot să te întreb ceva şi să scriu altceva, în afară de: Te doresc
mult Sofia! Te iubesc mult Sofia. Mi-e dor de tine Sofia! Te
doresc Sofia! Te doresc Sofia! Eu te voi iubi mereu Sofia.
Sunt clipe, când tu mă ajuţi şi aici Sofia!
Sofia, trebuie să închei.
Sofiuţa mea, eşti TU!
SOFIA TE IUBESC!

Iartă-mă, dacă am fost prea sentimental: soţul

tău care te va avea în memoria mereu, mereu, mereu...

Milian Andriş,
ss. indescifrabil.

– Servus, Sofia!

208. – „Milian scump, să ştii că singura alinare pe care

o am e atunci când primesc scrisoare de la tine”.
209. – Sofia către Milian: „poate ţie îţi pare rău că te-ai
căsătorit înainte de armată, poate acuma îţi dai seama de lucrul
ăsta.”

309
. Nicolae Istoc
¸ .
210. – Sofia către Milian: „Mai mult decât viaţa, nu am
ce să-ţi dăruiesc, dacă asta nu-ţi ajunge, nu pot altceva.”
211. – „Eu sunt tot aşa cum m-ai lăsat tu în gară;
întreagă, neatinsă, doar a ta.”
212. – „Când aud o melodie care-ţi plăcea ţie, îmi vin
lacrimile”.
213. – Milian către Sofia: „Te rog să mă ierţi că doar tu
eşti o parte din mine şi eu sunt o parte din tine.”
214. – Milian către Sofia: „Te rog de la început un
lucru: să nu mai plângi, nu-mi place că plângi de una singură,
când ne-om reîntâlni com plânge împreună.”
215. – „Vrea să trăim împreună, să fim împreună, să ne
împreunăm şi să murim împreună.”
216. – „TE IUBESC SOFIA! TU EŞTI CEA MAI
SCUMPĂ FIINŢĂ DE PE LUMEA ASTA!

310
. La Mosata
¸ .

CONCLUZII LA SCRISORI

1. – Erau tineri, frumoşi, curaţi şţi romantici.

Sofia Andriş (născută Iştoc), avea un mai mare
autocontrol ca Milian Andriş. (Eu am citi întegral scrisorile, nu
numai fragmentele pe care vi le-am redat vouă).
2. – Aici voi reproduce o vorbă a lui Milian
Andriş, nu ştiu dacă aici e locul ei, dar eu, ca neprofesionist,
adică ca amator, fără „patalama”, fără talent, o pun aici. Vorba
sună astfel: „N-am iubit-o pe Unguroaică, sau şi când am
iubit-o pe Unguroaica, am iubit-o tot pe Sofia, dar pe Sofia
aceea pe care am iubit-o când făceam armata şi eram căsătorit
cu ea – cu Sofia.” (Unguroaica nici nu era născută!).
3. – Şi o altă vorbă de-a lui Milian;: „Când eram în
armată şi eram căsătorit cu Sofia şi o iubeam pe Sofia, n-am
primit nimic din „afară”, ne-am „hrănit” doar din instinct şi din
dragostea noastră. Nu existau atunci, atâtea „sfaturi” ca astăzi.
Eram doar noi doi, dragostea noastră şi „nebunia” noastră. Te
iubesc şi acuma Sofia!” (Vorbele acestea, sau vorba asta, a
rostit-o Milian, la 7 ani după ce a murit Sofia).
4. – Şi tot o vorbă de-a lui Milian: „Unguroaica a
fost tot Sofia, dar Sofia aceea de care era îndrăgostit cănd
făceam armata”.
5. – E aici, în scrisori; o iubire cernală, dar şi o
iubire spirituală.
6. – Se desprinde din scrisori o anumită frică; o
frică unul de altul, o frică faţă de lumea din jur şi o frică de
dragostea lor.
7. – Revin iarăşi la o vorbă a lui Milian Andriş
care se desprinde cu pregnanţă şi pe tăcute din scrisori:
„Vitalitate, tinereţe, sănătate şi amor! Acestea e viaţa, restul
sunt doar surogate.”

311
. Nicolae Istoc
¸ .
8. – În scrisori se simte exclusivismul dragostei şi
ura geloziei.
9. – Dar cel mai mult, din scrisori se desprinde
tumultul care e pe cele singurătatea şi unicitatea aceea a
dragostei, a sentimentului care e pe cale să te înăbuşe, exprimat
atât de bine în fraza acela: „Priveşte-i! Ai iubit vreodată ca ei?
Din filmul brazilian „Jungla tragică”, pe care Sofia şi Milian
l-au văzut în chiar ziua în care s-au cununat.
10. – De parcă de pe atunci s-ar fi simţit apropierea
celor două mari ciume: Moartea şi Unguroaica.
11. – Încă nu venise „Timpul Unguroaicii”. Ea, de
altfel, nici nu era născută.
12. – Eu unul, le iubesc iubirea!
13. – Erau doi copii frumoşi, nevinovaţi, uşor naivi
şi potriviţi unul pentru altul.
14. – Erau unul pentru celălalt un fel de Dumnezeu.
15. – Sofia avea un mai mare autocontrol ca Milian
Andriş.
16. – Şi în final la aceste Concluzii, vreau să vă
reproduc un „geamăt” a lui Milian Andriş, geamăt ce i-a scăpat
la 7 ani după ce a pierdut-o pe Sofia: „Port stigmatul
Unguroaicii, Unguroaica m-a stigmatizat.”
17. – Sofia, fără să-şi dea seama, urma perceptul
latin: „Per ipsum, et cum ipsum, et în ipso = „Prin el, în el, cu
el” Dar şi el, Milian Andriş avea acelaşi precept, îl urma fără
să-şi dea seama. Aceasta era deviza lor, dar fără să ştie de ea.
18. – Aşa se iubeau Zeii!

Din „Cimiliturile” lui Milian Andriş:

1. – Două categorii de persoane care ar putea fi

cele mai răbdătoare, sunt cele mai nerăbdătoare: copiii, căci au
toată viaţa în faţă şi bătrânii – căci le-a trecut viaţa şi-i aşteaptă
moartea, spre care n-au de cec să se grăbească.

312
. La Mosata
¸ .
2. – În România, cel mai grav lucru e: nu că nu
acem legi bune, căci avem, ci că nu le respectă nimeni şi asta
de la vlădică la opincă. Şi aşa va fi în vecii vecilor!
3. – Am găsit în cutia poştală un pliant cu titlul:
„Aţi dori să aflaţi Adevărul?” Răspunsul meu este categoric
„NU!” Nu mai am ce face cu el!
4. – Ajuns bătrân; şi la vale, e tot atât de greu, ca la
deal.
5. – Nu Învingătorul, nu fericitul merită laude, ci
învinsul, nenorocitul, care-şi cară în spate toată viaţa
nenorocirea şi nu se lasă strivit de ea.
6. – Toate laudele din Univers ar trebui să fie
pentru Femeia care-şi cară în spate bărbatul şi copilul.
7. – „De ce mă minţi de-atâţia ani de zile / Că tu
eşti cel mai mare din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare?”
8. – A minţi, nu înseamnă a avea minciuna doar pe
vârful buzelor, ci o a avea strălucitoare pe toată faţa ta. Uită-
tela curve şi la politicieni!
9. – Trei noţiuni complect distincte, se confundă
mereu: Religia, Teologia şi Credinţa Religioasă.
10. – Una dintre cele mai mari ciume: speculaţia
intelectuală. Iar aici, capul de afiş îl deţine: Teologia şi
Filosofia!
11. – „Atât am putut să fac, atât am vrut să fac”.
Greşit! „Atât ţi-a fost îngăduit să faci, atât ţi-a fost planificat să
faci „Căci totul de face după o planificare, care nouă ne scapă,
inclusiv „crucea” pe care o ai de dus în spate.
12. – „avortu-i o crimă!” Da, de unde! Nu-l poţi
ucide pe Dumnezeu! Şi apoi, avortul e piatra de căpătâi a
civilizaţiei umane. Fără avort, am fi nişte animale.
13. – E rău şi când nu mai ai pe cine minţi, să nu
mai ai pe cineva care să te mai amăgească. Dacă ajungi în
situaţia respectivă, încerci să te minţi şi să te amăgeşti singur şi

313
. Nicolae Istoc
¸ .
încet-încet începi să-ţi dai seama că de fapt, asta ai făcut toată
viaţa şi că nu-i greu.
14. – Incerde-te în Dumnezeu şi atunci toată viaţa ta
va fi doar minciună şi amăgire.
15. – Iisus Hristos, e farul durerii, al spaimei şi al
nădejdii omenirii. El e inspiraţia artiştilor de pretutindeni.
16. – Menajează-te, curăţă-te, fie-ţi milă de tine
însuţi! Nu te amăgi, n-o va face nimeni în locul tău, nici chiar
Dumnezeu.
17. – Beţia e mai mare ca Onoarea, ba e mai mare şi
ca Amorul!
18. – Erau atât de ameţiţi şi îngropaţi unul în altul:
Sofia şi Milian, încât nici chiar Unguroaica cu „pofta ei
sexuală” nu a putut să-i separe şi să-i despartă.
19. – Nu mai ştiu când am fost tânăr, dacă am fost
tânăr şi cum arătam când eram tânăr. Cu toate că lumea zice că
am fost tânăr...
20. – Cel care nu ştie, nu suferă!
21. – Viaţa mea a fost un lung şir de greşeli, care
probabil nici nu erau ale mele.
22. – Toată răutatea lui Dumnezeu – căci
Dumnezeu e rău! – a fost concentrată în Legea Entropiei!
23. – Numai cei care s-au iubit cu adevărat se vor
revedea „dincolo”, pentru ceilalţi revederea ar fi un dezastru.
24. – Nimeni niciodată nu va putea reda tot
farmecul vieţii, nici chiar Dumnezeu, dar nici toată mizeria ei!
25. – Toată viaţa nu ai de luptat cu altcineva, decât
cu tine însuţi, luptă care nu se va termina până nu te sfârşeşti şi
tu.
26. – Târziu de tot, mi-am dat seama că Marele
Secret e ca să-ţi treacă cât mai uşor timpul. Şi-ţi dai seama că
toată viaţa a fost aşa, numai tu nu ţi-ai dat seama, sau poate că
timupl trecea altfel şi te folosea în alt mod.

314
. La Mosata
¸ .
27. – Fericirea-i: nevasta uitată. Necazul – amanta
adorată!
28. – În final, orice s-ar zice, sau s-ar putea zice:
Omul cu principii – e un om rău.
29. – Toată frumuseţea lumii, dar şi toată mizeria ei
rămâne în intimitatea dintre cei doi. Intimitate care, oricum ar
fi ea, nu poate fi împărtăşită. De aceea, de cele mai multe ori,
nu ştiam cu cine trăim şi pentru cine trăim.
30. – Poate să fie şi proastă, dar să aibă suflet.
Dacă-i inteligentă, dar lipsită de suflet, oricât de frumoasă ar fi
– e o Bestie!
31. – Eu cred că cea mai bună Femeie e cea:
Proastă; Harnică; Frumoasă şi cu Suflet.
32. – Singura artă care-i şi a Vieţii, şi a Morţii, şi a
Eternităţii – e Muzica!
33. – Adevărul e otravă! Minciuna-i medicament!
34. – O pasiune sentimentală poate să-ţi facă rău nu
numai ţie, ci şi celor dragi ţie. O pasiune raţională, dublată de
puterea politică, face rău tuturor.
35. – Nu am avut nimic de câştigat în viaţa dacă am
ştiut când a donit Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi când s-a
născut Eminescu. Din contră, am avut de pierdut.
36. – Am fost în mâinile Sofiei şi Sofia a fost în
mâinile mele. Celălalt Milian a fost şi în mâinile Sofii şi în
mâinile mele şi toţi trei am fost în mâinile lui Dumnezeu.
Întrebarea este: ce a făcut Sofia din Milian şi ce a făcut Milian
din Sofia şi apoi; ce a făcut Sofia şi Milian din Celălalt Milian.
Şi la urma-urmelor; ce a făcut Dumnezeu din Sofia, Milian şi
Celălalt Milian!
37. – Mi-ar plăcea să fiu Sofia, nu-mi place să fiu
Milian.
38. – Nu a existat niciodată în realitate un „Ion”, ci
numai un „Ion” a lui Liviu Rebreanu, nu a existat niciodată în

315
. Nicolae Istoc
¸ .
realitate un „Jean Valjean”, ci numai un „Jean Valjean” a lui
Victor Hugo.
39. – Realitatea umană nu va putea fi cuprinsă
niciodată integral în vreo carte, ea nu poate fi percepută nici
chiar de către Dumnezeu, pentru aceea l-a şi trimis pe Iisus
Hristos în lume.
40. – O problemă care nu se pune, nici nu există.
Astfel pentru omul sănătos, boala nu există!
41. – Arta, cel puţin arta de astăzi, nu duce la
salvarea omului, ci la condamnarea lui. Poate că aşa a şi fost de
când e lumea; arta ucide, ea nu învie. Noi însă, o percepem
greşit.
42. – Arta ar trebui să aibă menirea de a limpezi, nu
de a robi.
43. – Tot robi sunt şi cei care sunt robii artei.
44. – Arta nu-i Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-i artă.
45. – Dumnezeu dacă e Dumnezeu, e Dumnezeu cel
de toate zilele, adică a omului de toate zilele, altfel nu e
Dumnezeu. Dumnezeul teologilor, nu e Dumnezeu.
46. – Nu vă speriaţi şi nu vă amăgiţi singuri! Şi
Divinitatea-i tot o noţiune teoretică şi încă una omenească.
47. – Totul porneşte de la punctul de comparaţie.
Astfel, pentru un om bolnav, care zece la pat, eu sunt cel mai
fericit om din lume iar pentru un om sănătos şi cu familia
întreagă, sunt cel mai nenorocit om din lume.
48. – Sigur că-i supărat, căci zice că l-am supărat.
Dar nu eu, sunt cel care te-a supărat, dacă te-am supărat.
49. – Şi Dumnezeu creând viaţa, fără să-şi dea
seama, a creat şi Păcatul.
50. – Trupul poate fi înfrânt mai uşor căci oboseşte,
se uzează, îmbătrâneşte, totuşi când trupul e bolnav simte şi
sufletul.
51. – Sexualitatea se trece mai repede ca şi
tinereţea.

316
. La Mosata
¸ .
52. – Oricine ce-ar spune, singurul meu prieten
adevărat a rămas tot paharul!
53. – A crede nu înseamnă a fi, ci a putea fi.
54. – În tinereţe eşti pe creasta valului, la bătrâneţe,
în hăul dintre valuri.
55. – Sunt întrebări la care avem răspunsuri, dar ne
întrebăm din nou, adică ne frământăm.
56. – Toţi se drogau: unii cu o pagină din Scriptură,
alţii cu eşarfa unei femei sau cu un pahar de băutură, cu un rang
al puterii, cu o literă de publicitate... Toţi se drogau, nimeni nu
scapă nedrogat. Nimeni nu scapă nebatjocorit: unii cu o naştere
prematură, alţii cu o moarte care a uitat să mai vină.
57. – Nu există băutură, dar nici femeie care să te
încălzească şi să te răcorească în acelaşi timp ca Banul primit
pe neaşteptate şi nesperat.
58. – Toate amintirile dor, tocmai pentru că sunt
amintiri.
59. – A fi cumpătat în tinereţe, e un mare păcat.
60. – Literatura-i o sumă a greşelilor fiecăruia. Când
te regăseşti în greşeala descrisă, înseamnă că acea carte a fost
scrisă şi pentru tine.
61. – În artă nu există adevăr, ci doar greşeală. În
artă, adevărul e greşeală.
62. – „Te-am strâns sărutându-te Radă, / Târziu într-
o noapte de’april / Ne cântă iubirea pe stradă / Azi, mai fiecare
copil” (Coşbuc – Citat din memorie).
63. – Câtă dreptate avea Arhimede: „Daţi-mi un
punct de sprijin şi mişc pământul din loc!” Plagiindu-l (că tot e
la modă), pot zice şi eu: „Daţi-mi un punct de comparaţie şi voi
fi: ori cel mai fericit om din lume, ori cel mai nenorocit om din
lume.
64. – Eu, Milian Andriş şi cu Sofia Andriş (născută
Iştoc), am avut istoria noastră, care-i numai a noastră, cu toate

317
. Nicolae Istoc
¸ .
că a fost influenţată şi de rudele de sânge ale fiecăruia şi de
împrejurări. Dar ea, rămâne numai istoria noastră.
65. – El e Zeul – Celălalt Milian, iar Ea e Zeiţa –
Sofia Andriş (născută Iştoc), nu mă închin altor zeităţi.
66. – Îmi iubesc păcatul!
67. – Am săvârşit un singur păcat: i-am spus Sofiei
de Unguroaică!
68. – Ce te faci dacă te îndrăgosteşti de Satana?
69. – În vremea aceea: Plângem după Celălalt
Milian, o iubeam pe Sofia şi mă culcam cu Unguroaica.
70. – Când eşti tânăr, alcoolul te face mare şi tare,
când eşti bătrân te face şi mai mic şi mai neputincios.
71. – Dumnezeu nu este altceva decât un alterego al
fiecăruia dintre noi!
72. – Ca să nu te nenoroceşti complet, te rog din
suflet să crezi în relativ şi nu în absolut.
73. – Nu există Liberul Arbitru, el e doar o teorie
teologico-filosofică, un argument teoretic de-a-l scuza pe
Dumnezeu pentru felul în care a făcut lumea.
74. – Conform credinţei poporului „Viaţa ţi-o dă
Dumnezeu şi ţi-o ia tot El, când vrea şi cum vrea”. Şi probabil
că aşa şi e. În acest caz însă, nu mai există sinucidere şi
sinucigaşi.
75. – Uneori şi tăcerea-i o „vorbă”. Şi încă ce
„vorbă”, o „vorbă” pe care o înţeleg numai cei care tac.
76. – Ca să fii curvă, trebuie să te naşti curvă!
77. – Ce-i mai Bine în lume? Cu ce te-ai obişnuit.
Aşa că şi Râul, dacă te-ai obişnuit cu el, poate fi Bine.
78. – Cel care moare tânăr, ocoleşte boala, neputinţa
şi decriptudinea.
79. – Numai Dumnezeu îşi condiţionează creatura,
omul nu-şi condiţionează copiii.

318
. La Mosata
¸ .
80. – Toţi cei care cred în Dragoste, cred şi în
Dumnezeu, cei care nu cred în Dragoste, nu cred nici în
Dumnezeu.
81. – Vitalitatea, Sănătatea, Tinereţea, Amorul –
aceasta-i viaţa. Restul sunt surogate.
82. – Şi cartea-i ca Femeie; trebuie să aibă o
anumită ţinută exterioară, o anumită copertă...
83. – E o falsă impresie, ca multe altele – că
societatea ar avea grijă de individ. Societatea „extragere” din
individ ceea ce-i convine şi ridică individul pe treptele ei
ierarhice, dacă acesta posedă acel „ceva” de care are ea nevoie.
Astfel, o societate violentă va extrage din individ violenţa şi-i
va înălţa pe treptele ierarhice doar pe indivizii violenţi. Nu vă
amăgiţi singuri! Societatea nu vă poartă de grijă, trebuie s-o
faceţi singuri, dar în cadrul societaăţii.
84. – Majoritatea oamenilor se ascund după cuvinte,
mai ales scriitorii. Un scriitor pentru o frază frumoasă, sacrifică
adevărul.
85. – „Căci un câine viu face mai mult ca un leu
mort”. (Ecclesiastul 9;4)
86. – Orice bărbat moare prost, faţă de o femeie.
87. – Toată motivaţia umană constă în goana după
înperecherea trupească, când s-a terminat această goană, se
sfârşeşte şi viaţa. Restul sunt surogate ca s-o înlocuiască pe
acesta, pe goana după împerecherea trupească.
88. – Nici Religie şi nici Filosofie nu înseamnă
neaparat Adevăr!
89. – Se vehiculează tot mai mult în ultimul timp
ideea că rugăciunea, înseamnă terapie. Aşa e. Dar atunci, nu
există Dumnezeu!
90. – Dumnezeu nu poate exista fără Om. Omul
poate exista fără Dumnezeu.
91. – Perceputul acesta Biblic: „Dumnezeu îl
loveşte cu nuiaua pe cel pe care-l iubeşte” (citat din memorie),

319
. Nicolae Istoc
¸ .
e de sorginte umană şi nu devină. Aşa face omul cu cel de
lângă el, cu cel pe care-l iubeşti, ţi-e indiferent.
92. – În Biblie, nu există vreun gând sau sentiment
de sorginte divină. Totul e din plânsul, suspinul, suferinţa şi
iubirea omului. La care se adaugă învestirea ei cu o anumită
aură divină. Pentru aceia e şi aşa de mult citită şi citată, uneori
chiar plagiată. Altfel e o carte banală şi prin unele locuri chiar
prost scrisă.
93. – Un anonim din piaţă a găsit replică la reclama
acela obraznică şi deşanţată „Dacă vrei poţi!” Anonimul din
piaţă zicea: „Poţi face price cu condiţia: să ai Spaţiu, Timp şi
Putere”.
94. – Într-adevăr, e greu să înţelegi că celălalt(ă), nu
vrea ceea ce vrei tu.
95. – Toţi dorim schimbarea, dar tuturora ne e frică
de ea. Schimbarea şi Frica supremă e – Moartea.
96. – N-am făcut cu Unguroaica nimic în afară de
cele pe care le-am făcut cu Sofia. Ba din contră, anumite
lucruri pe care le-am făcut cu Sofia, nu le-am putut face şi cu
Unguroaica.
97. – N-am iubit-o pe Unguroaică, sau dacă am
iubit-o, am iubit-o tot pe Sofia, dar pe Sofia aceea de care eram
îndrăgostit când făceam armata şi eram căsătorit cu ea – cu
Sofia!
98. – Din cei doi termeni: Societate – Individ,
primul pare obiectiv, iar al doilea subiectiv, dar nu-i chiar aşa.
Şi apoi, societatea „ucide”, sau înalţă întotdeauna individul, iar
individul numai rareori poate „ucide”, sau înalţa societatea.
99. – Nici în iubire şi nici în ură nu există raţiune
sau vreun plan preconceput. Iubeşti sau urăşti, pur şi simplu.
100. – Când eram în armată şi eram căsătorit cu Sofia
şi o iubeam pe Sofia, n-am primit niciunul nimic „din afară”,
totul a venit din instinct şi din dragostea noastră. Nu existau
atunci atâtea „sfaturi” ca astăzi. Eram doar noi doi, dragostea

320
. La Mosata
¸ .
noastră şi „nebunia” noastră. TE IUBESC ŞI ACUM SOFIA!
(La 6 luni după moartea Sofiei).
101. – Omul tot timpul a avut sentimente, dar acuma
sentimentele omului sunt duse în extremis şi denaturate de
către mass-media.
102. – „Tempus edax, homo edacior” = „Timpul e
lacom, omul aici e şi mai lacom”.
103. – Cel mai ocupat individ din lume, e omul
îndrăgostit. Pentru el, timpul trece cel mai repede, dar şi cel
mai încet.
104. – Omul slab şi bolnav nu are nicio vină, aşa cum
niciomul sănătos şi puternic nu are niciun merit.
105. – Dragostea îţi umple cel mai mult viaţa.
106. – Ca să poată supravieţui, omul are o nevoie
acută de-a se raporta la ceva. Iar raportarea supremă e
Dumnezeu.
107. – Nu căutaţi istoria în artă că n-o s-o găsiţi
acolo. Arta e unul dintre cei mai mari falsificatori ai istoriei.
Sau ca să fim mai îngăduitori; arta-i istoria văzută prin ochii
artistului.
108. – Lumea a luat-o razna rău de tot.
109. – Iisus Hristos n-a putut păcătui nu pentru că era
Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că n-a fost programat să
păcătuiască. Omul păcătuieşte fiindcă-i programat să
păcătuiască.
110. – Învinovăţindu-se singur, omului i se pare că el
conduce lumea. Se înşală amarnic.
111. – Trecutul se uită, prezentul e o nebuloză,
viitorul o necunoscută. Poftim de trăieşte!
112. – După a mea „citire”, în lume sunt trei categorii
de oameni: Prostul, Inteligentul şi Şmecherul.
113. – Când iubeşti; crezi cu toată fiinţa ta, că iubirea
aceea va ţinea mai mult decât o veşnicie. Dacă nu crezi aşa,
înseamnă că nu iubeşti. Pardon?!

321
. Nicolae Istoc
¸ .
114. – Tehnica, la un moment dat, le poate „vorbi”
tuturor. Arta niciodată, ea va „vorbi” întotdeauna numai celor
chemaţi.
115. – Nu ai tu nicio vină că nu poţi „citi” arta.
116. – Tandreţea şi Înţelegerea face mai mult ca
Dragostea. În dragostea dintre un bărbat şi o femeie există
întotdeauna Patimă.
117. – Nu există o problemă a Evangheliilor, în
sensul dacă spun sau nu adevărul, ci a Evangheliştilor, în
sensul dacă au fost sau nu scriitori. Dacă au fost scriitori (şi eu
unul cred că au fost), e neândoielnic faptul că n-au spus
adevărul, sau ca să fim mai îngăduitori, au spus adevărul, dar
un adevăr al lor.
118. – Şi totuşi, cea mai mare problemă a omului e
Timpul! Cum să grăbeşti timpul, cum să încetinezi timpul, cum
să suprimi timpul!
119. – Să-mi văd de treabă şi de singurătatea mea.
120. – Nimeni nu ajută pe nimeni. Cel ce ajută, se
ajută pe el, căci îi place să ajute.
121. – N-a existat, nu există şi nu va exista niciodată
un Dumnezeu aşa cum şi-l imaginează omul.
122. – Nu poate exista imaginea unui Dumnezeu
adevărat, căci atunci n-ar mai fi Dumnezeu.
123. – E adevărat că omul evoluează, dar numai în
direcţia ce i-a fost prestabilită. Dar el sărmanul, crede cu tărie
că totul e cu de la sine putere.
124. – Inscripţia: „Lasciate ogni speranza voi che
entrate” – „Lăsaţi orice speranţă voi cei care intraţi” a lui Dante
de pe frontispiciul Infernului din „Divina comedie”, se
potriveşte mai bine pentru cei care intră în viaţă.
125. – Suntem într-o perpetuă competiţie unii cu alţii
şi nu realizăm nicicum că aturnile noastre: Frumuseţe,
Sănătate, Inteligenţă, Talent etc. nu sunt ale noastre, ci ne sunt
dăruite de Făcător, după nişte criterii numai de el ştiute.

322
. La Mosata
¸ .
126. – „Frunză-n vânt” / Aşa-i viaţa pe pământ!
127. – Un satrap oriental îi spune unui înţelept:
„Dacă mâine dimineaţă îmi vei spune un adevăr, vei fi
decapitat, dacă îmi vei spune o minciună, vei fi spânzurat”
Dimineaţa, înţeleptul i-a spus ceva satrapului ce l-a determinat
pe acesta să-l lase liber pe înţelept. Ce i-a spus înţeleptul
sartrapului? Înţeleptul i-a spus: „Mă vei spânzura!”
128. – „Între om şi peşte e o mare asemănare: ambii
dau de necaz dacă deschid gura prea tare”. (Zicerea
pescărească), care mi se potriveşte foarte bine mie, am deschis
gura prea tare şi i-am povestit Sofiei aproape totul despre
Unguroaică, făcând-o astfel să sufere, fără să vreau şi în cele
din urmă am suferit eu pentru suferinţa pe care i-am pricinuit-o
Sofiei, ca un câine ce-i bătut în lanţ.
129. – Am spus aceeaşi „poezie” şi Unguroaicei pe
care i-o spuneam Sofiei, dar ea – Sofia – era obosită după
pierderea Celuilalt Milian, era ca un trandafir ofilit şi nu mai
putea asculta „poezia”, iar Unguroaica era ca un boboc de
trandafir care-şi desfăcea toate petalele în strofele „poeziei”
pentru acela m-am şi „aprins” aşa de tare după ea, după
Unguroaică.
130. – E o falsă impresie ce se degajă din sondajul
care spună că noi românii am fi mai interesaţi de divorţul lui x
de y, decât de alte chestiuni serioase: politice, economice,
artistice. Divorţul în cauză a fost mediatizat, trâmbiţat atât de
mult încât îl ştie şi copilul de ţâţă şi bătrânul cu-n picior în
groapă.
131. – Nu numai că Dumnezeu l-a făcut pe om
imperfect (El, care-i perfect), dar a şi aşezat în calea lui ispita,
l-a ispitit prin Şarpe în Grădina Edenului.
132. – Dacă toate lucrurile au un revers, un „altceva”,
care le ţine în echilibru, înseamnă că şi Dumnezeu îl are ca şi
contragreutate pe Satana, şi acest echilibru: Dumnezeu –

323
. Nicolae Istoc
¸ .
Satana; ţine lumea în echilibru, altfel, acesta, s-ar prăbuşi, ba
mai mult, n-ar fi posibil nici progresul.
133. – Oare Pământul a fost făcut pentru om? Dacă
da, de unde şi pentru cine; cutremurele, erupţiile vulcanice,
uraganele şi toate celelalte cataclisme pământeşti, la care-i
vorba să se adauge în curând şi cele cosmice?
134. – Nu numai că mediul în care Dumnezeu l-a
aşezat pe om e Rău, dar a şi sădit Răul în însăşi fiinţa umană.
135. – Decât pricepere fără râvnă, mai bine râvnă
fără pricepere!
136. – Omul e o fiinţă socială tot atât de mult cum e
un animal nevoit să trăiască în haită ca să supravieţuiască.
137. – Un mod de viaţă e ca o „haină” care nu se
potriveşte la toată lumea. De aceea, trebuie să fii tu propriul tău
„croitor”.
138. – „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul
se transformă”. Deci nu putem face nimic, suntem neputincioşi,
dar putem totuşi transforma şi asta-i un lucru mare. În rest,
„Oceanul” e acelaşi mereu.
139. – Printre alte categorisiri care se pot face e şi
aceasta; că sunt oameni care dau şi oameni care primesc. Însă
nu depinde de noi din care categorie facem parte.
140. – Om bun – orice om e bun la forma ideală, sau
bun dacă vine în întâmpinarea intreselor tale.
141. – Omul în general nu-şi cunoaşte în totalitate şi
nu poate retrăi în totalitate timpul care a trecut. Ba mai mult, el
nu-şi mai reaminteşte propria sa figură, ci doar anumite
trăsături ale ei. Deci trecutul, devine pentru el, din acest punct
de vedere incertitudine. Prezentul care e plin de contradicţii
(sentimente, dorinţe, etc.), ezitări, renunţări, acţiune sau non-
acţiune, de asemenea o incertitudine, el urmând să fie bine
definit şi catalogat doar după ce s-a consumat devenind trecut.
Viitorul – care-i o incertitudine absolută plenar numai
în viitor. Cu alte cuvinte: nu trăieşti niciodată.

324
. La Mosata
¸ .
142. – Religia pentru individ – e o stare emoţională
în care, individul se compătimeşte pe sine însuşi (El nu se va
putea ridica la înaltul nivel de abstractizare în care să vadă că
Mântuitorul suferă pentru întregul Univers, în cel mai fericit
caz individul vede această suferinţă ca pe o chestiune
personală; Mântuitorul suferind pentru el) şi în acelaşi timp e o
chestiune de opoziţie faţă de legile societăţii şi preceptele ei şi
totodată un punct de rezistenţă pentru supravieţuire, faţă de
lume în general şi faţă de sine în special. Căci cea mai mare
supravieţuire posibilă e cea faţă de sine. Sinucigaşii nu pot
supravieţui faţă de ei înşişi, de aceea se şi sinucid.
143. – Este aproape sigur că tot ce se relatează în
Biblie s-a şi întâmplat, dar e în mod sigur îndoielnic, că
întâmplările respective au avut aura acela pe care le-o dă
Biblia, şi cu atât mai mult aura pe care le-o dăm noi, citind
Biblia.
144. – Probabil că într-un viitor oarecare funcţia şi
titlul de pastor va dispărea, în sensul că va predica oricine va
simţi acest imbold, fără să şi aibă vreo pregătire în acest sens.
Neoprotestantismul aducând de fapt, diversiune în sânul
armonie, cu toate că la început se voia o replică la Biserica care
se instituţionalizase.
145. – De aceleaşi mijloace se foloseşte şi cel bun,
cât şi cel rău, de aceea poate e atât de greu să deosebeşti binele
de rău. Şi Dumnezeu şi Satana se folosesc de acelaşi lucru – de
Om!
146. – Neoprotestantismul l-a banalizat pe
Dumnezeu!
147. – Mai multă nevoie are de „Cruce” analfabetul,
decât omul şcolit.
148. – Sunt aproape şocat (dacă mai pot fi şi eu şocat
de ceva), tot ce am notat sub numerele 136-142), am extras
dintr-un carneţel vechi, ceea ce înseamnă că „febra” asta a fost

325
. Nicolae Istoc
¸ .
tot timpul în mine şi eu n-am ştiut niciodată de ea, şi că de fapt
ea nu-i a mea, ci a celui care a pus-o în mine.
149. – „amantă de-o viaţă / de moarte tot nu scap”
(Ion Iancu Vale).
150. – Eu am învăţat-o pe Sofia să fumeze, deci eu
am omorât-o!
151. – Întotdeauna când plănuieşti ceva e bine să-l ai
în vedere şi pe „Dacă?”
152. – „Id est cibi, potus, somni, Venus, omnia
moderata sint” = ”De cuvinte ca hrana, somnul, plăcerile
dragostei să fie toate cu măsură” (Hipocrate).
153. – E adevărat că m-a stigmatizat Unguroaica,
însă port amprenta Sofiei.
154. – Parcă o aud pe Sofia: „Miliane, asta a fost
viaţa noastră, bună sau rea a fost viaţa noastră şi trebuie s-o
iubim!”
155. – M-a marcat definitiv şi irevesibil pierderea
unicului copil – Celălalt Milian – când acesta era în floarea
vieţii: 20 de ani, 7 luni şi 20 de zile, m-a stigmatizat
Unguroaica şi port amprenta Sofiei.
156. – Ca să rezişti, ca să poţi supravieţui, trebuie să-ţi
imaginezi că TU eşti ALFA şi OMEGA şi nu Dumnezeu. EL
(Dumnezeu), e doar un alter ego al tău.
157. – Percepţia ta asupra celu-i de-al doilea nu
înseamnă obiectivitate. Pentru tine, el e aşa cum îl percepi tu,
cu toate că-i posibil ca el să fie complet diferit. Dar tu, aşa l-ai
perceput. Pentru tine, el e aşa cum l-ai perceput tu, chiar dacă
le-ai perceput greşit.
158. – Nu ştiu dacă aţi observat şi voi, sau numai eu
ca nebunul, faptul că femeia (mai ales la începutul relaţiei), e
parcă ruşinată că-i satisfăcută sexual şi-i e jenă să geamă cu
toate că-i vine, pe când bărbatul aproape petrece de mândrie şi
radiază de bucurie.

326
. La Mosata
¸ .
159. – Nu există o mai mare mândrie pentru un
bărbat, ca geamătul femeii în pat, acest geamăt bate orice
funcţie, orice titlu. Şi el sărmanul-bărbatul nu ştie, sau nmu
vrea să ştie că acel geamăt poate fi şi simulat...
160. – Toţi ne plecăm în faţa unei funcţii (chiar dacă
cel ce o deţine e un ticălos), toţi ne închinăm în faţa unui om cu
studii chiar dacă acesta e un semianalfabet.
161. – Nu am ştiut niciodată să pun în practică
refrenul: „Sărut mâna şefule, / Să trăieşti boierule” Şi Doamne,
bine mi-ar fi prins! Doamne, bine mi-ar fi prins.
162. – „Davai ceas, davai moşie, halal tovărăşie!”
(dintr-un folclor ce altădată era interzis, iar acum se abuzează
de el).
163. – Sunt oameni care toată viaţa cred în ceea ce
citesc: Nenorociţii. Şi oameni care nu cred nimic din ceea ce
citesc şi care citesc doar ca să le treacă timpul: Fericiţii. Şi sunt
oameni care citesc, ca să pună în practică unele lucruri din ceea
ce citesc: Şmecherii.
164. – Este o falsă impresie că în politică e nevoie de
oameni dezinteresaţi, căci aceştia nu se implică. Este nevoie de
oameni obştesc şi nu personal. Aici e buba!
165. – „Piatra” lui Spinoza ilustrează cel mai plastic
destinul uman!
166. – Forma de guvernământ cea mai apropiată
Divinităţii e Dictaturaşi nu Democraţia. Căci Dumnezeu – e
Dictator!
167. – „Verbum satis sapiens” = „O vorbă e deajuns
pentru cel înţelept”. Eu n-am fost niciodată înţelept.
168. – Unui Dumnezeul tău când eşti tânăr şi cu totul
altul – când eşti bătrân.
169. – Dacă planul lui Dumnezeu ar putea fi înţeles
de om, atunci n-ar mai fi planul lui Dumnezeu.
170. – Îmi iubesc „Nebunia”!

327
. Nicolae Istoc
¸ .
171. – Toată viaţa alergăm ca bezmeticii, unii zic că
după dragoste, eu unul nu cred, e ceva prea sus. Alergăm după
un pic de tandreţe, după un pic de căldură sufletească, chiar
dacă-i una de „câine”.
172. – Instituţia individualizării pedepsei din Penalul
Omenesc, merge mână-n mână cu instituirea individualizării
pedepsei din partea Divinităţii. Pe plan Divin, totu-i Pedeapsă
sau Graţiere!
173. – Tot ce-i absurd şi neomenesc e Dumnezeu.
174. – De la o anumită vârstă eşti tentat să afirmi: „E
aşa cum zic eu, chiar dacă nu-i aşa cum zic eu”.
175. – Învierea în trup a lui Iisus Hristos e o dovadă a
Învierii, cu toate că nimeni nu va mai învia în trup.
176. – Toate adevărurile aşa-zise: „Zdrobitoare” pe
care le-au spus, sau le-au instituit aşa-zişii „oameni mari”,
„omul cel de toate zilele” le-a dus cu el în groapă, parcă fiindu-
i ruşine de ele. Numai „oameni mari” se bat în continuare cu
ele în piept ca şi cu cărămida. Şi culmea, îi mai şi aplaudăm
pentru asta.
177. – Talentul n-ar trebui plătit în niciun domeniu,
căci este un dar al Divinităţii. Pe gratis l-ai primit, pe gratis
trebuie să-l dai.
178. – Rareori când eşti sănătos, te gândeşti că ai
putea fi bolnav. Şi şi atunci, doar ipotetic.
179. – În artă n-ar avea ce căuta superlativul: „cel
mai mare”, ci doar: „cel care mi-a plăcut cel mai mult”.
180. – Criticul de artă e mai „nebun” ca artistul, iar
ziaristul e mai „nebun” decât criticul de artă şi artistul.
181. – Dacă viaţa n-ar fi pieritoare n-ar fi existat
niciun artist.
182. – Vina nu-i tot una cu Responsabilitatea. Astfel,
Dumnezeu poate fi la un moment dat responsabil, dar niciodată
Vinovat!

328
. La Mosata
¸ .
183. – Credinţa în „viaţa de dincolo” din partea
oricărei religii ar veni, nu ştiu dacă nu cumva e mai dăunătoare,
decât benefică pentru bietul muritor.
184. – La un moment dat, te saturi de cei
„dezinteresaţi”, adică de cei care nu se implică şi simţi nevoia
de cei interesaţi, adică de cei ce se implică.
185. – Tendinţa absolută a oricărei arte este de-a
eterniza viaţa peritoare a omului.
186. – Cel mai mare păcat e cel al Trupului, nu al
Sufletului.
187. – Gelozia cea mai crâncenă se poartă asupra
păcatului trupesc şi nu asupra păcatului sufletesc.
188. – Cel mai mare păcat şi de nemărturisit e al
Sufletului şi nu al Trupului.
189. – Nu numai că nu te saturi niciodată de viaţă,
dar nu te saturi de trăirea ei, orice ar fi ea. Căci trăirea vieţii –
înseamnă însăşi viaţa.
190. – Se vehiculează mereu expresiile: „Masa de
Crăciun”; „Masa de Paşte” şi se dau la televizor în preajma
acestor sărbători calcule peste calcule privind preţul acestor
mese încât îi înnebunesc pe cei ce nu au ce mânca, sau pe cei
care nu prea au ce mânca. Ce „Masă de Crăciun”, ce „Masă de
Paşte”, când tu n-ai ce mânca în zilele săptămânilor ce trec
peste tine şi familia ta ca buldozerul?!
191. – Nu am nici cel puţin vina de-a mă fi născut şi
totuşi sunt plin de vină, ca şi Iov de bubele lui, care de fapt,
erau bubele lui Dumnezeu.
192. – Dacă Occidentul îşi ridică poalele în cap, noi
le lepădăm de tot.
193. – E frumos, ba-i şi ertistic. Adică, e de două ori
minciună.
194. – Nu există pe Pământ şi în tot Universul, iluzie
mai mare ca Iluzia Nemuririi Omului! Şi cu toate că-i iluzie, ea
există, şi asta pentru că numai Iluziile sunt Nemuritoare!

329
. Nicolae Istoc
¸ .
195. – „Ai băgat cuţitu în mine Miliane, dar l-am
băgat şi eu în tine. Ne-a durut, dar ne-a plăcut” (Sofia Andriş –
născută Iştoc – noaptea în vis către Milian Andriş).
196. Fără să vreau şi fără a mea ştiinţă, n-am făcut
„un capăt de ţară” din pierderea unicului meu copil – Celălalt
Milian – şi inconştient mă „hrănesc” cu durerea asta, pe care
n-o să mi-o poată astâmpăra nimeni, nici chiar bulgării de
pământ ce o să-mi cadă pe sicriu.
197. – Fără să vreau, fără să-mi dau seama, fără să-
mi închipuit vreo-dată, am supărat-o pe Sofia mea după
„plecarea” Celuilalt Milian – am supărat-o de moarte. Vai mie!
Nu ştiam! Blestemat să fii în vecii vecilor Milian Andriş – TE
URĂSC!
198. – Sfintele Paşti! Cel mai mare „medicament” al
omenirii, chiar dacă-i un drog, chiar dacă-i o amăgire!
199. – Talentul – cea mai mare batjocoră a
Divinităţii, faţă de Om!
200. – Iisus Hristos n-a înviat pentru cei vii, ci pentru
cei morţi.
201. – Iaca, m-a batjocorit Dumnezeu şi pe mine c-un
puc de talent care nu-mi foloseşte la nimic.
202. – Talentu-i un duh rău (Satanic), care nu te lasă
să dormi şi te împiedecă să fii fericit.
203. – Fără un model comparativ, lucrează doar
imaginaţia, iar imaginaţia poate fi şi... satanică. Aşa o fi fost şi
cu Învierea lui Iisus Hristos. (De SF. Paşti, 2011).
204. – Tot timpul am fost scriitor, numai că nu mi-am
dat seama de asta.
205. – Nici n-am avut pe cine să mă răzbun, căci pe
Dumnezeu nu te poţi răzbuna.
206. – Cele care invocă şi apelează la sentimentele
general-umane: „Sunt mamă!”; „Iubesc!”, etc. – le şi
explotează...

330
. La Mosata
¸ .
207. – Necesităţi şi Obişnuinţe, două noţiuni complet
diferit dar care se confundă mereu şi a căror graniţă e greu de
stabilit.
208. – Aţi observat că femeile spun mai greu: „Te
iubesc!” Asta şi pentru că, pentru o femeie „Te iubesc”
înseamnă: „accept să fiu posedată”iar pentru un bărbat: „Te
posed!”
209. – Trăieşti singur, iubeşti singur şi mori singur!
Împărtăşirea acestor trei e doar o iluzie, o amăgire.
210. – O femeie vede în copilul de pe stradă,
„aproximativ” copilul ei, bărbatul vede doar... un copil.
211. – Majoritatea oamenilor nu sunt altceva, decât
Victima ale Divinităţii şi Societăţii. Sunt însă şi privilegiaţi!
212. – Nu te amăgi singur! Niciodată nu va coincide
părerea ta cu a celuilalt, despre el însuşi.
213. – Cele care invocă şi apelează la sentimentele
generale, îşi şi fac din acestea o armă de atac, de cotropire, de
subjugare, de trumf, chiar dacă aceste sentimente sunt numai...
generale. Pentru celelalte, sentimentul e ca un bumerang, se
întoarce chiar contra lor şi în cele din urmă, le poate chiar
ucide.
214. – Într-o binecuvântată duminecă a Sfintelor
Paşti din „Anno Domini” – 2011, trei prieteni se „sfinţeau” la
câte o halbă de bere. Măi, băiete, zice la un moment dat unul
din ei, să vă pun o problemă: „Ai un bou şi ai o grădină. Duci
boul în grădină. Ce face boul în grădină?
- Face ravagii!
- Răspuns greşit.
- Ba nu, că-l priponesc.
- Răspuns greşit
- Păi atunci ce face boul în grădină?
- „Paşte fericit!”
215. – Numai când nu mai ai ce mânca, mănânci
după „sfatul medicului”

331
. Nicolae Istoc
¸ .
216. – Cele mai uzitate cuvinte spuse pe negândite şi
în acelaşi timp goale de conţinut: „TE IUBESC!” şi
„DUMNEZEU”
217. – Dacă acţiunile noastre sunt ale
Subconţtientului şi nu ale Conştientului – şi aşa este –
înseamnă că suntem o planetă de oameni beţi.
218. – Începutul adolescenţei înseamnă şi prima
Mare Despărţire; despărţirea de familia din care provii, de
părinţi. Adolescenţa înseamnă începutul independenţei, a
responsabilităţii, a durerii.. Dar toate acestea sunt estompate de
prima iubire, de prima strângere de mână, de primul sărut...
219. – Cu toate că sunt bătrân, amărât şi necăjit, sper
să am acelaşi putere pe care o aveam când trăgeam la „şaibă” şi
făceam facultatea, îmi trebuie acelaşi forţă ca să scriu „curva”
asta de carte: „La Moşata!”
220. – Şi a mânca, se poate transforma din necesitate,
în obişnuinţă!
221. – La necaz, dar şi la fericire, omul zice multe.
222. – Firea ta te va ferici sau nenoroci, fără ca tu să
ai vreun merit sau vreo vină.
223. – Cea mai fină hârtie din lume, ce mai frumoasă
hârtie din lume; hârtia banilor.
224. – Toţi suferim, mi-a spus într-o zi un fost
director de la Finanţe, pensionar şi care avea tremuriciul lui
Parkenson. M-a lăsat pe moment, fără replică, dar mai târziu,
i-am răspuns de unul singur:
– Da, d-le director, toţi suferim dar nu la fel, cu toate că
s-ar putea să avem acelaşi suferinţă...
– I-am zis bine?
– Gândiţi-vă, poate voi suferiţi altfel. Şi fiecare om
sufere în felul suferinţei care i-a fost dată. Nu se poate sustrage
de la ea şi nici de la felul de-a suferi.
225. – Când eşti beat sau amorezat, timpul trece de la
sine, nu trebuie să te rogi de el.

332
. La Mosata
¸ .
226. – Mi-ar trebui o femeie căreia să-i vorbesc tot
timpul despre Sofia şi un copil căruia să-i spun mereu despre
Celălalt Milian. Recunosc şi eu că-i prea mult şi peste poate.
227. – Viaţa-i ca o fâlfâire de aripi şi atâta tot!
228. – „Fericirea-i al cincilea anotimp...” (Grigore
Vieru).
229. – Nu există legi sociale, istorice, obiective – ci
numai legi subiective.
230. – Nu toţi iubim la fel şi totuşi iubim la fel.
231. – Într-adevăr, vorba cântecului: Viaţa omului e
„frunze-n vânt”.
232. – Toată viaţa am fost forţat (oare de cine?), să
fac lucrurile pe care le-am urât, încât gem şi eu ca Sf. Apostol
Pavel: „Căci nu ştiu ce fac, nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”.
233. – A fi uman, înseamnă a fi banal.
234. – Pe centru, pe corso, în propriul meu oraş, în
oraşul în care am crescut, trăit şi îmbătrânit – mă simt un străin.
235. – Oricum ai lua-o, şi Eminescu, şi Blaga şi
Hegel, scriu într-un fel pe stomacul plin şi altfel pe stomacul
gol.
236. – Oricât ar părea de ciudat, ambiţia ta poate
duce şi în sus şi în jos. Dar oriunde te-ar duce tot patimă se
numeşte.
237. – Am găsit un leu (o hârtie de un leu), pe stradă
şi mă bucur ca un copil. Doamne, ce-am ajuns! Nu mă descurc
fără Sofia şi pace! După ce am făcut o facultate? (10.05.2011).
238. – Nimeni n-a iubit în afară de mine!
239. – Intrecerea s-a sfârşit! Rezultat: am ajuns pe
buza gropii.
240. – „Minte-mă, dar minte-mă frumos! Fantastic!
Cât adevăr cotidian. Cu alte cuvânt: „Minte-mă, dar fără să ştiu
că mă minţi!”
241. – „Primul vivere, deinde philosophari” = „Mai
întâi trăieşte şi apoi filosofează”.

333
. Nicolae Istoc
¸ .
242. – Am crezut că toată lumea-i făcută pentru
Sofia, pentru Celălalt Milian şi pentru mine şi că toată lumea-i
a noastră. Dar m-am înşelat amarnic.
243. – „Căci temelia existenţei şi prin urmare şi a
fericirii noastre este natura noastră animală” (Arthur
Schopenhauer 1788-1860).
244. – „Fericirea nu este un lucru uşor, e dificil s-o
găsim în noi şi imposibil s-o găsim oriunde” (Chamfort).
245. – Vrând-nevrând-trebuie să recunoaştem că
Divinitatea a făcut un lucru extraordinar: să ni se pară că viaţa-i
frumoasă şi când e grea şi să iubim aşa cum e.
246. – Poate că singurul adevăr-adevăr; veşnic,
imuabil şi universal este vorba cântecului; „Cine moare
purezeşte / Cin – se naşte pătimeşte”.
247. – „Are balta peşte” – adică: de proşti nu duce
lipsă lumea.
248. – Acuma îmi dau seama (când e prea târziu să
mă mai schimb), că toată viaţa am divinizat Femeia. Dovada:
Darlingtonia.
249. – V-aţi pierdut sau vi s-a furat vreodată cheile
de la casă? Eu am păţit-o. Te simţi ca şi cum ai fi afară, în plină
stradă, în pielea goală. Păziţi-vă! Să nu vi se întâmple
niciodată!
250. – Poate că toată viaţa, fără să ştiu, fără să vreau,
mi-am pus aceste două întrebări, esenţiale:
– „Cine sunt eu?”
– „Cine sunt, faţă de ce sunt?”
Restul întrebărilor vieţii, derivă din acestea două.
251. – Nu uita! Cât trăieşti, eşti tot timpul pe
marginea prăpastiei!
252. – „Pentru că, între durere şi plictiseală,
pendulează orice viaţă omenească” (Thomas Mann)

334
. La Mosata
¸ .
253. – Ce îl defineşte pe sfânt? Că nu face nimic din
ceea ce doreşte şi că face tot ceea ce nu doreşte” (Thomas
Mann).
254. – „Bunătatea nu este nimic altceva decât iubirea
născută din milă” (Spinoza).
255. – „Omenirea a învăţat de la mine, ce nu va mai
uita niciodată” (Schopenhauer).
256. – Nu vorbi decât cu tine însuţi. Ai grijă! Şi aşa
te-ar putea auzi cineva şi să te trădeze. Fii atent! E mai bine să
nu vorbeşti cu nimeni (dacă poţi), nici chiar cu tine însuţi. Este
posibil (şi-i mai mult ca sigur), că o să te trădezi pe tine însuţi!
De aceia, taci! Nu vorbi cu nimeni, fie-ţi suficient ţie însuţi şi
te vei apropia de fericire sau nenorocire. Alegerea nu-i a ta.
Eşti alegerea care te-a ales!
257. – Iubirea se aseamănă foarte mult cu Religia.
Ambele cred în orice; în imposibil, în absurd...
258. – Când e tânără orice urâtă e frumoasă.
259. – O idee trăită, chiar dacă nu-i originală,
înseamnă suferinţă.
260. – „Să piară cei care au spus înaintea noastră
ceea ce spunem noi” (Dicton latin).
261. – În fond, îl am pe Celălalt Miliam şi pe Sofia,
nu mă poate doborî nimeni, decât oriceboare de vânt.
262. – Nu există nimic fără interes. Şi-n dragoste
există interes, numai că se cheamă altfel.
263. – Nu există nicio fiinţă care să nu fie interesată.
Însuşi Dumnezeu e interesat să fie preamărit şi adorat.
264. – „Hoţii sunt în Parlament!”, replică pe care mi-a
dat-o omul ce purta butelia de gaz în spate până în
apartamentul meu, la mirarea mea că m-atenţionat că i-am dat
o bancnotă de 200 lei în loc de una de 50 lei (bancnotele în
cauză se aseamănă şi eu nu mi-am pus ochelarii), omul putea să
tacă şi să-şi însuşească câştigul obţinut prin şiretenia lui şi
neatenţia mea. Dar, „Hoţii sunt în Parlament!”...

335
. Nicolae Istoc
¸ .
265. – Biblia – e viziunea omului asupra lumii şi nu a
lui Dumnezeu asupra omului şi a lumii.
266. – Dumnezeu Biblic – nu are cum exista!
267. – „Religiile sunt ca licuricii; au nevoie de
întuneric pentru a da lumină” (Arthur Schopenhauer).
268. – Şi pentru mine lumea se împarte în proşti şi
deştepţi, cu un singur amendament: „proştii lor şi proştii mei;
deştepţii lor şi deştepţii mei”.
269. – Omul joacă după muzică, dar muzica nu cântă
după jocul omului. Muzica-i înainte de om şi de joc.
270. – Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, fiecare îşi
plăteşte amăgirea sa.
271. – „Nu am o gândire atât de perversă” (Reta).
272. – „Niciun om nu s-a simţit fericit în prezent,
afară dacă n-a fost ameţit de băutură” (Arthur Schopenhauer).
273. – „Vreau beat să fiu întruna şi-aş vrea să dorm
mereu / Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău / Durerea,
bucuria – la fel sunt pentru mine / Căci zânbetu-i solia tristeţii
care vine” (Omar Khayam).
274. – „Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar
moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea / Şi nimeni nu-i
să-mi spună ascunsul tâlc al spumii; / Ce rost a avut venirea?
Şi-acum, ce rost plecarea?” (Omar Khayam).
275. – Îmi fac semnul crucii pentru că sunt rău!”
(Replica unui bătrân pe autobuz, la întrebarea unei studente
obraznice).
276. – „Anii trec ca aburu’ / Eu am fost ca vulturu’.”
(Fragment dintr-un cântec auzit pe microbuz, când am fost la
Reta, la Baia Mare).
277. – „Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi
Sfântul / Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune / Şi
după atâta râvnă atât se poate spune / Că am venit ca apa; şi-o
să plecăm ca vântul” (Omar Khayam).

336
. La Mosata
¸ .
278. – În amor, duhul geloziei trebuie stârnit, în
dragoste – potolit.
279. – Când eşti bogat, o înşelare sau înşelăciune
pecuniară se lasă c-un pic de durere de cap, când eşti sărac, e
un adevărat dezastru.
280. – E adevărat! Nimeni nu poate face ce facem
noi, cu toate că face altceva prin noi.
281. – Tot ce aparţine Spiritului, e numai o
Probabilitate, tot ce ţine de materia din care eşti făcut e o
Certitudine.
282. – „Cum dracu’ să nu fii curvă?” (Capri
Anderson – divă porno).
283. – Poate că cel mai educativ film, cel mai
psihologic şi în acelaşi timp de acţiune, cel mai „curat” e „Cei
şapte magnifici” Regia: John Strugers. Din distribuţie: Yul
Brynner, Eli Wallach; Steve McQueen; Charles Bronson, etc.
Producţie S.U.A. – 1960. Western. EU l-am revăzut cu acelaşi
emoţie, ori de câte ori mi s-a ivit ocazia.
284. – Tot ce n-ai trăit şi suferit – rămâne doar teorie.
285. – Poate că n-am iubit-o nici pe Sofia, nici pe
Unguroaică, poate că am iubit doar... Femeia!
286. – Toţi cu mic cu mare, fără să vrem şi fără să ne
dăm seama ne credem o excepţie.
287. – Poate că er fi bine ca fiecare să înţeleagă un
lucru esenţial: că lumea a început o dată cu el şi se va sfârşi o
dată cu el.
288. – Singura „poveste” de dragoste din lume e a
mea şi a Sofiei; adică a lui Milian Andriş şi a Sofiei Andriş,
născută Iştoc.
289. – Dacă ţi-ai petrecut toată viaţa lângă o femeie
care nu ţi-a pus probleme intelectuale, o să refuzi din start, fără
să-ţi dai seama, o femeie care ţi-ar putea pune probleme
intelectuale.

337
. Nicolae Istoc
¸ .
290. – A fost grozav de frumos când eram cu Celălalt
Milian şi cu Sofia, dar atunci nu mi-am dat seama de asta şi
acum îmi vine să plâng.
291. – De abia acum îmi dau seama; la 21-22 de ani
de la „plecarea” Celuilalt Milian şi la 6-7 ani de la „plecarea”
Sofiei că toată viaţa n-am făcut altceva, decât să mă antrenez
pentru a rezista fără ei.
292. – Nu te pune cu prostul, căci vei pierde negreşit.
293. – Nu există libertate fără un sâmbure de
răzvrătire. Conform Bibliei cea mai mare răzvrătire a fost în
cer, când Lucifer s-a răzvrătit contra lui Dumnezeu şi devenind
liber a ajuns un alt Dumnezeu. Căci cine e liber e Dumnezeu.
294. – Oare mă aşteaptă o nouă dragoste cu Reta de
la Baia Mare? Înseamnă că mă aşteaptă o nouă suferinţă!
295. – Trei sferturi din viaţa omului e „literatură”.
296. – Şi cel ce-şi bate joc de clipă, îşi trăieşte clipa.
297. – Nu omul îşi bate joc de clipă, ci clipa îşi bate
joc de om.
298. – Pe fiecare din noi, oricine am fi sau cine ne-
am crede că suntem, în final ne aşteaptă trei lucruri: Bătrâneţea,
Boala şi Moartea. Pe unii, primele două îi ocolesc, aceştia sint
fericiţii!
299. – Poate că femeia nu-i sinceră cu bărbatul
niciodată. Însă ea nu-i sinceră cu el acolo unde acesta se
aşteaptă cel mai puţin – în pat.
300. – „Soarele meu!” V-a spus cineva cuvintele
acestea? Vă întreb, dacă sunteţi bărbaţi. Mie mi le-a spus o
anonimă şi am şi crezut-o, când după ani şi ani de zile, mi-am
dat seama că de fapt sunt verurile unui cântec la modă. Şi
totuşi: „Soarele meu...”
301. – Bărbatul a fost făcut ca să aibă femeia pe cine
înşela.
302. – Nu trebuie confundat utilul, căci plăcutul vine
singur bat cap în cap. Esenţial este să cultivi utilul, căci

338
. La Mosata
¸ .
plăcutul vine singur şi în mod sigur aduce cu el şi durerea şi
suferinţă.
303. – Într-adevăr, nu mai avem timp de noi înşine,
am devenit sclavii lucrurilor ce au ieşit din mintea şi mâinile
noastre.
304. – Veşnicia merge mână-n mână cu dragostea şi
ţin cel mult o jumătate de zi.
305. – N-o să vă vină să credeţi, dar bătrâneţea are
totuşi un mare avantaj: devii neruşinat.
306. – Cea mai mare armă a femeii – e tăcerea!
307. – Poate că-i mai bine să nu ştii când eşti fericit,
ca să nu-ţi dai seama când vei fi nenorocit.
308. – Femeia-i ca mintea bărbatului – adică:
„nebună”.
309. – O femeie mi-a spus două vorbe mari:
– „Poţi să-mi faci ce vrei!” (Numai că eu nu prea
puteam să-i fac mare lucru) şi:
– „Am o veste tristă, trebuie să mă duc la fiică-mea în
Londra” Şi s-a dus. Puteam s-o opresc?
310. – Sunt în „fundul telechiului meu”, ce-mi pasă
de restul lumii? Dar mai există restul lumii?
311. – Sunt unii care susţin că naţiunea română nu va
dispărea niciodată. Dar asta contrazice Legea Entropiei.
312. – Prietenul meu, Poetul Iulian Nuţă din
Bucureşti, zice că toţi marii poeţii spun acelaşi lucru, numai că
fiecare altfel.
313. – Există trei feluri de celebrităţi: făcute,
contrafăcute şi de curve. Cea mai mare celebritate e –
anonimatul!
314. – Şi oare, totuşi, ce caută moartea în viaţa
omului?
315. – Educaţia înseamnă chin şi suferinţă şi din
partea educatorului şi din partea celui educat.

339
. Nicolae Istoc
¸ .
316. – Biblia – o carte pentru proşti, a ajuns să fie
citită de savanţi căci, mai ales ei nu vor să moară niciodată.
317. – Şi totuşi, ce caută moartea în viaţa omului?
318. – Nu am răspunsuri, ci doar întrebări.
319. – „Te iubesc o eternitate şi încă una la patrat”.
Aşa o iubesc eu pe Sofia, dar a spus-o Ecaterina Negară din
Basarabia.
320. – „Sunt al tău pentru o veşnicie care nu poate
dura mai mult decât câţiva ani!” (Milian Andriş, noaptea în vis
către Sofia lui în Anno Domini – 2011).
321. – E adevărat, şi raţa e neam cu lebăda, dar
rămâne tot raţă!
322. – Vestul se crede o lebădă falnică, dar nu-i decât
o raţă jumulită.
323. – Europa de Est, este şi va rămâne încă pentru
multă vreme, poate pentru totdeauna: „Femeia bună la de
toate” a Europei de Vest.
324. – Te pui tu o „javră amărâtă” românească, sau
chiar una „afurisită” ungurească, cu „dulăul” german, francez,
englez sau rusesc? Hai, să fim serioşi! „Javră” rămâi oricât de
inteligentă şi talentată ai fi.
325. – La urma-urmelor, chiar şi nenorocirea poate fi
un motiv de mândrie.
326. – Orice femeie poate fi mai deşteaptă ca
bărbatul, dar nu mai inteligentă.
327. – E frapant cât de mult seamănă între ei;
americanii, ruşii, germanii, englezii şi francezii, la fel ca şi;
Stalin şi Hitler.
328. – Căci, aşa cum ne dăm de ceasul morţii că-l
iubim pe Dumnezeu, aşa ne dăm de ceasul morţii că iubim
Femeia. Dar amândoi (sau amândouă), ne scapă printre degete.
329. – Şi câtă cruntă ironie / Şi ce minunată poezie: /
De cât, mort în pat / Mai bine beat sub pat” – Doamne,
Dumnezeule, cât de adevărat e!

340
. La Mosata
¸ .
330. – Ajuns bătrân, singur, neputincios şi nenorocit:
valoarea, nu are nicio valoare.
331. – „Noi am ales!” Haideţi să fim serioşi, să fim
cât de cât serioşi şi raţionali: am ales să fim proşti, bolnavi, sau
handicapaţi? Sau, a ales altcineva în locul nostru? Suntem
Alegerea care ne-a ales!
332. – Am fost pregătit pentru tot şi toate şi totuşi am
suferit ca un câine bătut în lanţ.
333. – Căci şi Fericirea nu-i altceva decât, tot un fel
de Suferinţă.
334. – „Pentru aia sunt aici, ca să te iert Miliane! Aşa
că, înşală-mă din nou şi cu alta, nu numai cu Unguroaica, ca să
te mai pot ierta”. (Sofia Andriş – născută Iştoc – noaptea de vis
către Milian).
335. – Pot să spun că sunt pregătit pentru toate, chiar
pentru Moarte şi totuşi mi-e frică. Ba, chiar aş putea spune că
agreez Moartea, fiindcă ştiu că numai EA mă poate duce la cei
mai dragi mie, la cei pentru care am trăit; la Sofia şi la Celălalt
Milian.
336. – „Hai, Miliane, înşală-mă şi cu alta nu numai
cu Unguroaica / Hai Miliane, înşală-mă şi cu alta nu numai cu
Unguroaica / Hai Miliane, fă-mă fericită!” (Tot Sofia Andriş,
născută Iştoc, tot către Milian Andriş, tot noaptea în vis, dar nu
mai ştiu în ce an).
337. – „Soarele meu”... Mi s-a spus „Soarele meu”
când eram bătrân şi „soarele meu” apusese, dar mi s-a spus...
Batjocoriţi-mă şi condamnaţi-mă!
338. – Am ajuns să urăsc omul pe care l-am iubit –
adică pe mine însumi.
339. – Jocul de-a şoarecele şi pisica, dintre femeie şi
bărbat nu încetează toată viaţa. Ei sunt şi cei mai buni prieteni,
dar şi cei mai mari duşmani.
340. – „O, de-ar fi o moarte, fără ca eu să mor”.
(Eminescu).

341
. Nicolae Istoc
¸ .
341. – Unele lucruri nu trebuiesc niciodată spuse,
unele lucruri chiar dacă sunt spuse trebuie avut mare grijă când
le spui, cum le spui şi cui le spui. Niciodată n-am putut urma
acest minunat sfat: am spus totul oricui, oriunde şi oricum.
342. – Acuma, înspre sfârşit, vreau numai lucruri
normale, căci eu am fost „anormal”
343. – M-am săturat de persoane „anormale”, vreau
persoane normale. M-am săturat de thrilere, vreau filme
adevărate. M-am săturat de „vedete”, vreau artişti adevăraţi,
întruchipând oameni adevăraţi.
344. – Un beţiv din Paris şi un altul din Londra, dau
tonul artei în lume. „Beţivul” din Bucureşti sau Budapesta, nu
mai poate face altceva decât...să se îmbete.
345. – I-am spus unei femei că-i tânără şi frumoasă,
ceea ce pentru mine nu era adevărat. Pentru mine, nu era nici
cel puţin femeie. Pentru mine, singura femeie din lume e –
Sofia! (26.07.2011).
346. – Lasă-l pe tânăr să viseze şi pe bătrân să-şi
blesteme visul.
347. – „L-au luat în armată din clasa a VIII-a şi
acuma umblă în Mercedes. Sunt cuvintele d-lui inginer Ioan
Gliţă când era să ne calce unul cu un „Mercedes” în cimitir.
Prima dată n-am înţeles nimic şi tot socoteam în cap, cum se
face că l-au luat în armată din clasa a VIII-a, căci atunci avea
doar 14-15 ani.
– Da, m-a lămurit imediat d-l inginer, însă el avea 20 de
ani, căci rămăsese tot de atâtea ori repetent.
– Ca să vezi! Mi-am zis şi uite ăştia ne conduc şi ne
bagă în groapă înainte de vreme.
348. – „Dar, eu al cui sunt?” E cel mai mare ţipăt
după tandreţe, pe care însă, nu l-am scos eu, ci prietenul meu,
ing. Ioan Gliţă, tatăl lui Bogdan.

342
. La Mosata
¸ .
349. – „Ce vină am eu că sunt prost?” (geamătul unui
anonim, ce nu era prost, din moment ce şi-a dat seama că-i
prost”.
350. – Nu mai am mâncare, nici bani, ca acuma-s
cinzeci de ani!”
- De ce?
- Atunci, mă ţinea tata şi mama” (Un dialog anonim,
dar adevărat).
351. –„Tu eşti cenuşa iară viaţa fumul” (Eminescu).
352. – „Popoarele există spre a fi înşelate”
(Eminescu).
353. – „Duhul Sfânt în chip de porumb nu din cer s-a
pogorât / Ci mai jos de brâu l-aveau Iosif şi l-a dat Mariei”
(Eminescu).
354. – Uneori un banc face mai mult ca un tratat
întreg.
355. – „Dintre ştiinţele aplicative, prima care a sărit
„gardul”, a fost electronica (D-l ing. Ioan Gliţă).
356. – Uneori un banc bun spune mai multe decât un
tratat academic şi-i mai profund.
357. – Ca să putem vehicula noţiuni ca: Dumnezeu,
Nemurire, etc. nu-i neaparat nevoie să şi credem în ele.
358. – Există un singur adevăr: că omul trebuie să
trăiască şi să fie fericit, iar pentru asta nu există niciun preţ.
Restul e politică, literatură, religie, poezie. Vorba lui Eminescu
„Nu-nvie morţii / E-n zadar copile!”.
359. – Cine-şi povesteşte propria sa viaţă e un mare
mincinos, iar scriitorii care pretind că povestesc vieţile
autentice ale altora – sunt cei mai mari mincinoşi.
360. – Când te vei simţi cel mai nenorocit om din
lume, te rog să reciteşti „Luceafărul” lui Eminescu: „Ei au doar
stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte...”
361. – Arta de astăzi se adresează cu precădere
animalului din Om.

343
. Nicolae Istoc
¸ .
362. – „Aşa a simţit el...” Adică, acel „mare actor”,
când a interpretat, când a recitat... Dar, dacă el a simţit ca un
dobitoc, trebuie să fii şi tu dobitoc?
363. – După ce a îngropat doi bărbaţi şi s-a mai şi
culcat cu o duzină, ai pretenţia să fii Unicul! Hai, că eşti
caraghios. Şi totuşi...
364. – Tot ce n-am văzut eu, n-am apucat eu, n-am
trăit eu, nici nu există!
365. – Credinţa, de orice natură ar fi ea, dar
îndeosebi cea, religioasă, nu se bazează pe nimic. Ea-i pusă
acolo în tine încă de la început şi tu n-ai niciun merit dacă o ai
şi nicio vină, dacă nu o ai.
366. – N-a avut nici Dumnezeu ce lucra şi s-a pus cu
prostul-adică cu Omul. (30.oct.2011 – Tare supărat pe
Dumnezeu că mi-a luat copilul).
367. – „Şaizeci de ani de viaţă / Şi totuşi trăieşti
încă? / În România asta e un fenomen bizar! / Cum, n-ai murit
de foame, de boale prin spitale? / Ca Eminescu frate-tău, nebun
la balamuc?” (George Ranetti, un poet uitat şi marginalizat.
Poezie făcută cu ocazia împlinirii a 60 de ani de viaţă a lui Ion
Luca Caragiale).
368. – Cu cine te întreci? Îl întreabă Dumnezeu pe
om, văzându-l alergând
– Te pomeneşti că te întreci cu mine, nenorocitule?
– Nicidecum! Îi răspunse omul tu nu eşti decât un biet
şpiţer. Mă întrec cu mine însumi!

Sfârşitul volumului II

344
. La Mosata
¸ .

Cuprins

Partea a IV-a ............................................................................ 7

Partea a V-a ............................................................................ 67
Partea a VI-a ........................................................................ 109
Partea a VII-a ....................................................................... 137
Partea a VIII-a (parţial) ........................................................ 225
.

345