UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Sociologie și Asistență Socială

Departamentul Ştiinţe ale Educaţiei

PSIHOPEDAGOGIA FAMILIEI
Suport de curs

DORINA BOSTAN
VALENTINA BODRUG-LUNGU

Chişinău 2017
 Aprobat la ședința Consiliului Calității al Universității de Stat din Moldova
din 31 mai 2017

Autoare:
Bostan Dorina, master în asistență socială, doctorandă
Bodrug-Lungu Valentina, doctor habilitat în pedagogie, conferenţiar universitar

Recenzent:
Şevciuc Maia, doctor în pedagogie, conferenţiar universitar

Lucrarea PSIHOPEDAGOGIA FAMILIEI. Suport de curs, a fost pregătită de către

specialiştii care sunt implicaţi în predarea disciplinei Psihopedagogia familiei, în cadrul
Facultății Psihologie și Științe ale Educației / Facultății Psihologie și Științe ale Educației,
Sociologie și Asistență Socială (din septembrie 2017) a Uiversității de Stat din Moldova.
Suportul de curs include materiale ce vizează diverse subiecte care vin să contribuie la
pregătirea viitorilor specialiști să abordeze diferite probleme de familie din prspectivă psiho-
pedagogică.
Materialele conceptuale şi metodologice prezintă interes deosebit pentru specialiştii din
domeniu şi toate persoanele interesate de problemă.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Bostan D., Bodrug-Lungu V.
PSIHOPEDAGOGIA FAMILIEI. Suport de curs. Universitatea de
Stat din Moldova. Chișinău: CEP USM, 2018. 85p.
Bibliografia
ISBN

2
 CUPRINS:

PRELIMINARII ……………………………………………………………………. 4

I. FAMILIA CA OBIECT AL CERCETĂRII ŞI INFLUENŢEI

PSIHOPEDAGOGICE ....................................................................................... 5-10

II. REPERE TEORETICE ALE ABORDĂRII FAMILIEI .................................11-16

III. METAMORFOZE ALE STRUCTURILOR DE TIP FAMILIAL .................16-21

IV. FUNCŢIILE FAMILIEI: PARTICULARITĂŢI ŞI CLASIFICĂRI ........... 22-28

V. PSIHOLOGIA ÎNDRĂGOSTIRII ŞI DRAGOSTEI ...................................... 29-33

VI. DETERMINANTE ALE ALEGERII PARTENERULUI CONJUGAL ........33-42

VII. ARMONIE ŞI DIZARMONIE ÎN CUPLUL CONJUGAL .............................42-53

VIII. PARENTALITATEA ÎN CONTEMPORANETATE ......................................54-68

IX. COPILUL ŞI FAMILIA ......................................................................................68-75

X. ASPECTE PSIHO-PEDAGOGICE ALE LUCRULUI CU COPIII

ŞI FAMILIILE ………………………………………………………………….75-81

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ..................................................................................82-85

3
 PRELIMINARII
În contextul transformărilor socio-economice drastice pe plan internațional și național, pe
fundalul creșterii îmbătrânirii rapide a populației, extinderii fenomenului migrației, institutul familiei se
prezintă ca unul fiind vulnerabil. Drept argumente servesc datele diminuării fertilității și natalității,
descreșterii numărului de căsătorii și creșterii mortalității populației, exodului populației de vârstă fertilă
și aptă de muncă.
Reiterăm constatarea specialiștilor că în procesul de adaptare la transformările sociale familia
trebuie privită din mai multe puncte de vedere, atât la nivel de integrare macrosocială ca subiect de
unitate statistică cu implicații în fenomenele demografice și sociale, cât și la nivel microsocial, ca grup
uman aflat în relații reciproce cu mediul social [44].
„Psihopedagogia familiei”, ca disciplină academică din domeniul ştiinţelor socioumane, vine ca
răspuns la solicitările contemporane față de câmpul familial, implicit cuprins în aria profesională a
psihopedagogilor. Disciplina de studiu îşi propune să formeze la studenţi o viziune de ansamblu asupra
universalităţii fenomenului bio-socio-psihologic complex Familia, în parcursul acesteia de la primele
forme de relaţionare intersubiectivă între femei și bărbați, la cuplul erotic spre cel conjugal maturizat,
pentru a fi capabili să discearnă şi să ia atitudine faţă de varietatea structurilor de tip familial din
perspectiva impactului acestora asupra dezvoltării personale şi interpersonale, precum şi asupra formării
descendenţilor; să-i impulsioneze spre acţiuni proactive fundamentate în crearea propriului cuplu; să le
formeze abilităţi de angajament şi responsabilitate în interacţiunea cu provocările din propriul cuplu cît
şi priceperi de identificare şi soluţionare a problemelor din cuplurile/ familiile cu care vor interacţiona ca
profesionişti; să cunoască şi stăpânească mecanismele psihologice şi educative de adaptare a cuplului/
familiei la realităţile sociale în continuă schimbare, formându-şi propria platformă acţională ca parteneri
de cuplu, viitori părinţi şi profesionişti în arealul ştiinţelor educaţiei.
Psihopedagogia familiei este un curs pentru studenţi din cel puţin două perspective:
1. Prima – profesională: conţinutul tematic abordat extinde şi îmbogăţeşte atât pregătirea lor
teoretică de specialitate cât şi repertoriul strategic de acţiune practico-ameliorativă în lucrul cu
familiile şi copiii.
2. A doua - individuală: îi abilitează cu instrumentariul psihopedagogic specific de bază necesar
pentru crearea şi dezvoltarea durabilă a propriului cuplu/ familiei şi pentru exercitarea cât mai
eficientă a rolului de părinte pe viitor.
Scopul cursului este: Integrarea cunoştinţelor studenţilor în vederea înţelegerii universalităţii şi
particularităţilor legităţilor dezvoltării cuplului/familiei şi a interrelaţiilor la nivel de cuplu şi familie,
identificării dificultăţilor şi a disfuncţiilor intervenite la nivel de cuplu/ familie; relaţiei părinţi-copii;
familie – societate; pregătirii studentului pentru viaţa de familie, ca virtual părinte; precum şi iniţierea
şi dezvoltarea unor cercetări în domeniul relaţiilor de cuplu/familie, părinţi - copii, iar ca urmare -
proiectarea şi desfăşurarea unor programe practice de prevenţie și ameliorare a disfuncționalităților
familiale, de dezvoltare a coeziunii familiei.

COMPETENŢE SPECIFICE
1. Competenţa de abordare a Psihopedagogiei familiei din perspectiva transformărilor sociale şi
realităţilor lumii contemporane
2. Competenţa de înţelegere şi abordare critică, dar constructivă a diversităţii fenomenelor din
arena cuplului/familiei şi a problematicii acesteia
3. Competenţa de cunoaștere şi explorare a factorilor implicaţi în alegerea partenerului conjugal şi
de impact asupra funcţionării familiei ca sistem
4. Competenţa de utilizare a mecanismelor psihologice şi educative de adaptare a cuplului/
familiei la realităţile sociale în continuă schimbare
5. Competenţa de formulare a finalităţilor educaţionale în funcţie de necesităţile grupurilor - ţintă
6. Competenţa de identificare a strategiilor de lucru cu familiile în diverse situaţii, inclusiv situaţii
de criză familială
4
 TEMA I: FAMILIA CA OBIECT AL CERCETĂRII ŞI INFLUENŢEI PSIHOPEDAGOGICE

Unități de conținut:
1. Conexiuni şi interferenţe disciplinare în abordarea fenomenului complex FAMILIA.
2. Raportul termenilor „căsătorie” şi „familie”. Conţinutul conceptului „familie”.
3. Tipuri şi structuri maritale şi familiale.
4. Tendinţe actuale în studierea familiei.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să definească termenii cuplu, familie, căsătorie
 Să determine contribuţia altor ştiinţe în elucidarea apariţiei şi evoluţiei familiei ca fenomen bio-psiho-
social universal.
 Să argumenteze avantajele şi dezavantajele familiei extinse/comunitare şi ale familiei nucleare
 Să stabilească tendinţele actuale de cercetare a familiei.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni: familie;
cuplu; căsătorie; familie nucleară; familie extinsă; familie consangvină; familie conjugală; monogamie,
poligamie, matriarhat, patriarhat, sisteme egalitare.

CONŢINUT
1. Conexiuni şi interferenţe disciplinare în abordarea fenomenului complex FAMILIA.
Constituind unitatea de grup fundamentală a societăţii, familia şi problemele sale focalizează
atenţia mai multor discipline ştiinţifice, juridice (dreptul familiei), economice (în special bugetele
familiale), demografia (nupţialitate, fertilitate etc.), psihiatria (cu accent pe familia ca mediu potenţator
şi terapizant al maladiilor psihice), şi altele. Psihologia și pedagogia familiei valorifică mai multe dintre
conceptele şi modalităţile de analiză ale altor domenii, după cum urmează:
• Psihologia generală - oferă informaţii despre procesele psihice şi sistemul de personalitate, cu
precădere la formarea lor, care se modelează în mare măsură în interiorul familiei; familia punând
bazele personalităţii individului, dezvoltând caracterul și aptitudinile sale.
• Psihologia socială - ne vorbeşte despre relaţiile dintre oameni, despre diade sau cupluri, despre
grupurile mici, familia fiind un astfel de grup. Procesele şi fenomenele psihosociale precum
cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele, competiţia, cooperarea, atracţia interpersonală,
formarea coaliţiilor, manipularea, negocierea etc. se regăsesc şi în cadrul cuplurilor/ familiilor.
• Psihologia vârstelor sau a dezvoltării - se ocupă de evoluţia şi dezvoltarea persoanei de-a lungul
etapelor de viaţă. Dat fiind că o mare parte din viaţă o petrecem într-o familie, fie că ne-am născut în
ea, fie cea pe care o formăm, climatul familial şi tot ce se întâmplă în familie va avea un impact
foarte important asupra evoluţiei şi funcţionării noastre în toate ariile vieţii.
• Medicina - mai ales prin aria medicinei de familie, oferă înţelegerea modului de funcţionare a unei
familii din perspectiva sănătății membrilor acesteia, determină şi înţelegerea mecanismelor de
prevenire/ apariție/ tratament a eventualelor boli şi transmiterea lor transgeneraţională.
• Antropologia - prin studiile privind diversele culturi umane, aceasta furnizează psihologiei familiei
şi psihosexologiei informaţii cu privire la: impactul diferitor culturi asupra familiilor/ familiilor
aparţinând altor culturi; posibilele dificultăţi în familiile mixte; ritualurile folosite în viața de
familie; manifestările impulsului şi al comportamentelor sexuale din diferite culturi/ religii.
• Sociologia - îndeosebi sociologia familiei, studiază familia, dar ca instituţie socială şi în relaţie cu
societatea. Astfel, informaţiile ei vin să îmbogăţească cunoştinţele despre familie, dar oferă şi sprijin
în înţelegerea funcţionării sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de practicile sexuale considerate ca
fiind acceptabile pentru o societate dată.
• Dreptul - în special cel al familiei, se bazează mult pe datele psihologiei familiei pentru a putea
elabora şi aplica legi cu privire la protecţia familiei şi a membrilor ei, precum şi cu privire la
manifestarea sexuală a membrilor societăţii ș.a.

2. Raportul termenilor „cuplu” „căsătorie” şi „familie”. Conţinutul conceptului „familie”.

Literatura de specialitate oferă diverse încercări de a defini cuplul. De exemplu, Diana Lucia
Vasile face o diferență dintre cuplul erotic și cuplul conjugal (în care relațiile sunt statuate prin lege).
5
 Astfel, cuplul erotic presupune două persoane, de regulă, de sexe diferite, (deşi nu este
obligatoriu) care au pentru o vreme:
 sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament, respect etc)
 atracţie sexuală care duce (sau nu) la relaţii sexuale
 scopuri comune
 timp petrecut în comun (unul cu celălalt dar şi în sfera socială);
 dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată. [59]
În același timp, există cupluri, fie căsătorite sau nu, care nu îndeplinesc una sau mai multe dintre
aceste caracteristici. Există, de exemplu, cupluri care nu mai au nici atracţie sexuală şi nici relaţii sexuale,
dar încă împărtăşesc sentimente de afecţiune unul faţă de celălalt, sau cupluri care pentru o perioadă, nu
mai locuiesc împreună şi nici nu mai petrec timp împreună decât telefonic, deoarece sunt separaţi de
angajamente profesionale sau personale (exemplul celor care pleacă să lucreze sau să studieze în
străinătate pe perioade lungi de timp).
Din punct de vedere psihologic, Iolanda Mitrofan (1998) [38)] oferă o definiţie mai complexă
cuplului: „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se
satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul
prin intermediul celuilalt)”.
Când aceste elemente sunt statuate şi prin lege, atunci cuplul erotic se transformă în cuplu
conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită în DEX ca fiind uniunea legală, liber
consimţită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii [17]. Mai este denumită şi mariaj. Tot
DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între un
bărbat şi o femeie (la noi în ţară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată şi între două persoane
de acelaşi sex) care şi-au luat obligaţia să trăiască împreună.
Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o "relaţie psihologică" între doi oameni
conştienţi, ea fiind "o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi
obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă" (C.G. Jung [29]). Ea este „un proces interpersonal
al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a
tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este
creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii” (I. Mitrofan, [38]).
Familia reprezinta ultimul element al triadei: cuplu-căsătorie-familie.
Definirea noţiunii de familie poate fi abordată sub mai multe aspecte, inclusiv sociologic, juridic
şi moral-creştin. Sub aspect sociologic, familia poate fi definită ca o formă specifică de comunitate
umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează
prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare. În cadrul relaţiilor de familie apar aspecte morale,
fiziologice, psihologice şi economice, care dau acestor relaţii un caracter de complexitate ce nu poate fi
întâlnit la alte categorii de comunităţi sociale. De aceea, comunitatea socială familială are trăsături
caracteristice distincte faţă de alte categorii de comunităţi umane.
Privită sub aspect juridic, familia desemnează grupul de personae între care există drepturi şi
obligaţii ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţie), precum şi din alte raporturi asimilate
relaţiilor de familie. În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde soţii şi descendenţii lor
necăsătoriţi. În sens larg, din familie fac parte soţii şi copiii lor, părinţii soţilor, precum şi alte persoane cu
care aceştia se află în relaţii de rudenie.
Privită sub aspect moral-creştin, familia este o instituţie de origine divină stabilită de la Creaţie. Ea
a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea şi indisolubilitatea. Fiind
instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidenţă prin
caracteristicile: iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea membrilor acesteia.
Claude Levi Strauss (1949) defineşte familia ca fiind un grup social ce îşi are originea în
căsătorie, constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice,
economice şi sociale (incluzându-le pe cele sexuale). George Peter Murdock (1949) definea familia
drept grup social al cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc
împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii [apud 37].
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998) afirmă că „familia reprezintă, în orice societate, o
formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legătură de căsătorie şi/sau
paterne, realizînd, mai mult sau mai puţin, legătura biologică şi/sau cea psihosocială” [37].
În viziunea Adinei Baran-Pescaru (2004) [3]: „Familia este un grup social, care poate sau nu sa
include adulti de ambele sexe (ex. familiile cu un singur parinte), poate sau nu include unul sau mai mulți
copii (ex. cuplurile fără copii), care pot sau nu sa fie născuți din căsătoria lor (ex. copiii adoptați sau
6
copiii unui partener dintr-o căsătorie anterioară. Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în
căsătorie (de ex., cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuință comună (de ex., cuplurile
care fac naveta). Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente
valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația».
Din perspectiva psiho-socială, «familia reprezintă o unitate de interacţiuni şi intercomunicări
personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată, mamă, fiu şi fiică, frate şi soră, constituită în şi
prin afecţiune » (I. Mitrofan, 1989) [36]. Caracteristici ale familiei (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991)
[37]:
a) existența unui numar de persoane;
b) reunirea lor ca urmare a unui act civil (actul de casatorie);
c) intre membrii grupului familial exista un ansamblu de drepturi si obligatii garantate juridic;
d) relatii interpersonala de ordin biologic, psihologic si moral;
e) climat/atmosfera psiho-socială;
f) ansamblu de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial;
g) organizarea structurală, cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale;
h) indeplinirea unor funcții in raport cu societatea.
Institutul canadian pentru familie Vanier [apud 3]: familia reprezinta “orice combinatie de
doua sau mai multe persoane, care relationeaza in timp prin legaturi de acord reciproc, nastere si/sau
adoptie sau plasament si care isi asuma impreuna responsabilitati :
a) sustinere fizica si grija fata de membrii grupului ;
b) adaugarea de noi membri prin procreatie si adoptie ;
c) socializarea copiilor ;
d) controlul social al copiilor ;
e) producere, consum si distribuire a bunurilor si serviciilor ;
f) hrana afectiva – dragoste ».
Ecaterina Vrasmas (2008) [62] defineste familia ca fiind “unicul grup social caracterizat de
determinarile naturale si biologice, singurul in care legaturile de dragoste si consanguinitate capata o
importanta primordiala prin interactiunile multiple si determinante intre toti membrii ei. In acest creuzet
de relatii, valori si sentimente copilul primeste forta si imboldul principal al dezvoltarii sale”.

Contextul Republicii Moldova:

 Conform Constituției Republicii Moldova (art.48) familia constituie elementul natural şi fundamental
al societății şi are dreptul la ocrotire din partea societății şi a statului.
 Codul Familiei stipulează principiile de bază ale legislației familiale (art.2), conform cărora:
(1) Familia şi relațiile familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat.
(3) Relațiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele principii: monogamie,
căsătorie liber consimțită între bărbat şi femeie, egalitate în drepturi a soților în familie, sprijin
reciproc moral şi material, fidelitate conjugală, prioritate a educației copilului în familie, manifestare
a grijii pentru întreținerea, educația şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale
celor inapți de muncă ai familiei, soluționare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale,
inadmisibilitate a amestecului deliberat în relațiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale
judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor familiei.
 În LEGEA Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc şi a
copiilor separați de părinți se regăsește definiția de “familie – părinții şi copiii acestora”; „familie
extinsă – rudele copilului pînă la gradul IV inclusiv” (art.3).

3. Tipuri şi structuri maritale şi familiale

La etapa actuală constatăm o mare diversitate de structuri şi manifestări familiale, comparativ cu
50 sau 100 de ani în urmă. Acest lucru se datorează schimbărilor pe toate planurile societăţii: economic,
social, psihologic, spiritual etc. (prin impactul asupra familiei):
 dezvoltarea materială a societăţii, care a transformat omul într-un individ centrat pe acumulare.
Acum oamenii se definesc mai mult prin ceea ce au, decât prin ceea ce fac sau sunt. Valorile
personale şi sociale au cunoscut o bulversare semnificativă; factorul material afectând semnificativ
valorile spirituale;
 individualizarea omului, care se manifestă prin tendinţa de a valoriza mai degrabă individul separat,
decât familia sau grupul, cu accent mai mult pe „eu”, decât „noi”. Se pune accent pe dezvoltarea
7
 individuală, decât pe cea împreună. Aceasta influenţează şi creşterea vârstei la care se căsătoresc
tinerii, la majorarea vârstei la care femeile aleg să devină mame;
 creşterea ritmului de viaţă şi a variantelor de petrecere a timpului, atât în zona profesională, cât şi în
cea personală, ceea ce a avut ca efect apariţia unor noi nevoi care se cer satisfăcute. Urmează, însă,
identificarea nevoilor reale i cost eficiența acestora;
 conştientizarea avantajelor și dezavantajelor familiilor tradiţionale, care puneau accent pe
stabilitatea familială, şi mai puţin pe satisfacţia reciprocă a membrilor ei. Actualmente, tinerii sunt
mai orientaţi spre satisfacţia maritală, spre împlinirea emoţională în cuplu, decât menținerea cu orice
preţ longevitatea cuplului sau a familiei;
 pozitivarea atitudinii faţă de femei, de la bum-ul feminismului, la încercările actuale de echilibrare a
atitudinii faţă de femei și bărbați; implicarea activă a femeilor în câmpul muncii, reconcilierea vieții
de familie cu cea profesională a ambilor parteneri etc., restructurarea rolurilor de gen;
 deschiderea faţă de metodele contraceptive şi utilizarea acestora, care a dus la controlul sarcinilor şi
deci la controlul vârstei mariajului şi a tipului de relaţie de cuplu dorit de ambiii parteneri;
 schimbarea mentalităţii, din stigmatizatoare în una de acceptare, şi toleranţă faţă de modelele noi de
viaţă familială, cum ar fi: familia monoparentală, concubinajul, cuplurile şi căsătoriile între parteneri
de acelaşi sex, adolescenţii care devin părinţi, dar şi faţă de fenomene precum divorţul, separarea,
locuitul împreună înaintea căsătoriei, adopții, copiii născuți înafara căsătoriei etc.;
 tendinţa spre libertinaj, inclusiv (sau mai ales) sexual şi de a fi conduși de modelele familiale „la
modă”, cum ar fi, de exemplu concubinajul şi cuplul homosexual;
 diminuarea presiunii bisericii asupra relaţiilor sexuale şi instituţiei familiei etc.

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii [4; 15; 28; 38; 39; 54;
75; 79]. Popunem sinteza acestora, luând în considerare câteva dintre criteriile pe care le considerăm mai
importante pentru identificarea şi înţelegerea tipurilor de familii:
 criteriul numărului de parteneri care formează familia:
- familii poligame, la rândul lor de două tipuri: familii poliandrice - unde există mai mulţi parteneri
bărbaţi, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulţi bărbaţi; familii poliginice - unde există mai
multe partenere femei, adică bărbaţii au dreptul de a-şi alege mai multe soţii. De regulă, numărul de copii
în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare şi are rolul de a proteja
societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz.
- familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur
partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică în cazul decesului
partenerului sau al divorţului partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când
partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu
unul sau mai mulţi parteneri. Societatea românească promovează monogamia serială.
 criteriul structural:
- familii nucleare - formate din cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Acest tip de familie este cel
mai întâlnit şi mai dorit în toate societăţile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii
familiei, relaţii democrate şi stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială. Astfel, într-o familie
nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar şansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de
siguranţă şi stabilitate cresc.
- familii extinse - formate din mai mulţi membri ai familiei care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care
reprezintă două sau trei generaţii: fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi. Acest tip de familie subordonează
familia nucleară şi de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soţi cu
unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinţii unuia dintre soţi (sau doar cu un părinte) ș.a., acest
tip caracterizându-se prin conservatorismul regulilor şi tradiţiilor familiale.
Pe lângă familia nucleară şi cea extinsă se mai vorbeşte în literatură şi de familia de origine, care
este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinţii şi fraţii unei persoane.
 criteriul numărului de părinţi care formează familia:
- familii biparentale, în care există ambii părinţi; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinţii
naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinţii au mai fost căsătoriţi
şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii
comuni;
 familii monoparentale, în care unul dintre părinţi nu există, copilul sau copiii fiind crescuţi doar

8
de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului, sau alegerii unei
persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un
partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia unui copil. Majoritatea familiilor
monoparentale se datorează divorţului părinţilor şi decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii
monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), atât din motive naturale, cât şi din raţiuni
culturale (mamele fiind considerate părinţi mai potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa).
 criteriul numărului de copii:
- familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii.
Numărul cuplurilor fără copii este în creștere. Tendința: de a îndepărta momentul naşterii copilului în
cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să îşi
consolideze statutul economic, fianciar (achiziţia unei locuinţe, obţinerea unui serviciu bine remunerat,
sau siguranţa profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilităţile parentale (datorită unei
imaturităţi emoţionale, a unor dificultăţi experimentate din copilărie, a neâncrederii în sine); etc.
- familia cu un singur copil; este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este
tipul de familie care împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar şi previne suprasolicitarea
economică şi psihologică determinată de prezenţa mai multor copii. Dacă familia este funcţională,
echilibrată, atunci copilul se dezvoltă şi el normal; de regulă, el va simţi nevoia unui frate sau soră. Dacă
nu va avea un văr care să ţină loc de frate, atunci el îşi va dori prieteni;
- familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat şi foarte întâlnit. Marele avantaj
este că fraţii/surorile învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze. Deseori rolurile în
casă sunt împărţite pe sexe şi în ordinea apariţiei (sau ordinea în fratrie). Apare între ei şi fenomenul
competiţiei, mai ales pentru dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale, care poate avea impact
benefic - stimulând abilităţile de negociere ale copiilor;
- familia cu trei sau mai mulţi copii; în aceste familii, fraţii au mari şanse să se formeze unul
după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de
multe ori, mai ales în familiile tradiţionale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinţilor,
adică de a ţine gospodăria, de a ajuta la creşterea celorlalţi copii, de a lucra atunci când creşte mai mare,
va deveni ceea ce se numeşte copil parental;
 criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri:
- familii heterosexuale - în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită
în lume şi asupra ei ne centrăm dominant şi noi interesul;
- familii homosexuale - în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu
copii, proveniţi din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin adopţie sau fertilizare in vitro.
Este un tip de familie nou apărut în aria tipologiilor familiale.
 criteriul apartenenţei culturale al partenerilor:
- familii în care partenerii aparţin aceleiaşi culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit.
- familii mixte, în care partenerii aparţin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine
din ce în ce mai obişnuit o dată cu multiplele posibilităţi de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii,
datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet.
 criteriul exercitării autorității în cadrul familiei:
- Familii cu sistem matriarhal – autoritatea este exercitată de soție;
- Familii cu sistem patriarhal – autoritatea este exercitată de soț;
- Familii cu sistem egalitar – ambii parteneri se implică în organizarea și gestionarea vieții de
familie.
Cercetătoarea O.L.Bădărău [4] menționează în calitate de mutaţii produse în familia contemporană:
familia fără copii, familia cu dublă carieră, familia cu părinţi adolescenţi.

4. Tendinţe actuale în studierea familiei

Schimbările legate de poziţia şi rolul familiei în societate, ca şi cele din interiorul ei, s-au tradus
repede în teme de cercetare pentru psihopedagogia, sociologia şi antropologia familiei. În anii 1970, două
mari evenimente au marcat evoluţia studiilor asupra familei şi le-au împins înspre formularea unor teorii
mai generale (Huber şi Spitze, 1988) [apud 75].
În primul rând, un nou val al mişcării feministe a concentrat atenţia asupra explicării variabilei
„statutul femeii în familie”. În al doilea rând, s-au impus în comunitatea ştiinţifică noi date şi metode.
Demografia istorică, sociologia istorică şi istoria socială au dezvăluit, cu argumente statistice,
interdependenţele la scară macrosocială între industrializare şi structura şi comportamentul familial.
Aceste evenimente în combinație cu alți factori au determinat ca principale orientări tematice:
9
 1. Anticipate de W. Goode (1970), studiile despre familie se concentrează, prin îmbinarea unui
număr mare de date cantitative din istorie, psihologie socială şi demografie, asupra dinamicii
diacronice a familiei, a „ciclului (cursului) de viaţă familial” (Elder, 1985) [apud 75]. Se are în
vedere perioada proximă premaritală, naşterea copiilor, socializarea, desocializarea-
resocializarea, bătrâneţea, stadiul de văduvie etc., acestea fiind analizate la scară macrosocială (cu
date istorice şi demografice) şi ca procese concrete (microsociologie şi psihologie socială).
2. Continuă să fie actuală tema relaţiei dintre tehnologia de producere a mijloacelor de subzistenţă
(„subsistence technology”) şi modelele de familie. G. Lenski (1970) şi J. Goody (1976) [apud 75]
au arătat cu date concrete, cum tehnologia de subzistenţă afectează organizarea socială în timp şi
spaţiu (cultural). Comparaţiile între muncă, stratificare şi moştenire în societăţile de culegători,
vânători şi agricultori sugerează explicaţii cauzale pentru diverse tipuri de mariaj şi familie.
3. Mobilitatea populației și familia înglobează mai multe aspecte ale transformării instituției
familiei pe fundalul migrației populației în căutarea locurilor de muncă (coeziunea familiei,
dialogul intergenerational, aspecte demografice, de protecție socială, educația copiilor etc…),
studiilor peste hotare etc. [41; 7; 9]
4. Divorţialitatea şi recăsătoria focalizează un număr impresionant de studii. Se urmăreşte
depistarea variabilelor relevante implicate în disoluţia mariajului. Atenţie sporită este acordată
consecinţelor divorţului, accentul deplasându-se şi aici de la microcercetări ce urmăreau studierea
efectelor emoţionale asupra părinţilor şi copiilor, la cercetări pe scară macro, vizând efecte
socioeconomice pe termen lung (cum ar fi veniturile).
5. Stilurile de viaţă alternative familiei (clasice) constituie o temă majoră în preocupările actuale
ale psihopedagogiei familiei. Se are în vedere studierea atât a formelor de coabitare
neconvenţională mai apropiată de familia clasică, „concubinajul” cât şi a formelor mai noi, de
coabitare homosexuală. Un fenomen în creştere rapidă este cel al numărului de copii născuți
înaintea şi înafara căsătoriei. Studierea consecinţelor acestei situaţii asupra socializării copiilor, a
şanselor lor şcolare, profesionale şi sociale în general, este un teren fertil de perspectivă.
6. Tradiţional, disciplinele socioumane s-au ocupat de relaţia părinţi-copii cu accent pe
determinările pe care părinţii le exercită, voluntar sau nu, asupra copiilor (în termeni de principii
de educaţie, autoritate, socilizarea copiilor de către părinţi). În prezent specialiștii alocă un spaţiu
larg „socializării” părinţilor de către copii; efectelor reciproce în relaţia părinţi-copii; un loc
aparte revinind problemei relaţiilor dintre copiii maturi şi părinţii în vârstă.
7. Inspirate din teoria conflictualistă sau dezvoltând în paralel critici la compoziţia de roluri şi reguli
ale familiei tradiţionale, perspectivele feministe asupra familiei subliniază gravele inechităţi în
defavoarea soţiilor şi mamelor în familii şi acuză din punct de vedere epistemic considerarea
familiei în forma ei tradiţională (A.Oakley, [apud 73]), dar în mare parte şi actuală, ca „ceva
natural”. Unii dintre autorii care prezintă teorii referitoare la familie vorbesc şi despre dezvoltarea
familiei (ciclul familial) ca o teorie distinctă (Strong, DeVault şi Sayad, 1998), evidenţiind
principalele stadii (constituirea familiei, naşterea primului copil etc.) prin care trece familia şi
specificul problemelor pe care le întâmpină.
8. Analiza costurilor şi beneficiilor. Este vorba de costuri şi beneficii nu doar monetare, ci şi
culturale, psihologice, sociale etc.

Totodată, în viziunea cercetătoarelor V.Bodrug-Lungu și M.Robila (2014), familiile trebuie să fie

parteneri la toate etapele de elaborare, implementare, monitorizare și evaluare a politicilor familiale [6].

Activitati de evaluare:
1. Definiți termenii cuplu, familie, căsătorie
2. Determinați contribuţia altor ştiinţe în elucidarea apariţiei şi evoluţiei familiei ca fenomen
bio-psiho-social universal. Reprezentați prin intermediul unui OG interconexiunile dintre
științele care elucidează familia ca fenomen bio-psiho-social universal.
3. Clasificați tipurile de familii în depedență de criteriile propuse în literatura de specialitate.
4. Identificați avantajele şi dezavantajele familiei extinse/comunitare şi ale familiei nucleare.
5. Stabiliți și analizați tendinţele actuale de cercetare a familiei.
6. Elaborați un glosar de termeni cheie la tema data.

10
 TEMA II. FUNCŢIILE FAMILIEI: PARTICULARITĂŢI ŞI CLASIFICĂRI

Unități de conținut:
1. Specificul funcțiilor familiale.
2. Funcționalitate și disfuncționalitate familială.
3. Fluctuațiile setului de funcții familiale în timp – de la tradițional la modern.
4. Dinamica funcțiilor familiale în contextul familiei restructurate: Familii monoparentale,
reorganizate, celibat, concubinaj, casatorie deschisa.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să diferenţieze funcţiile familiei
 Să identifice funcţiile principale din familia de origine şi să argumenteze prim-planul acestora.
 Să determine corelaţia dintre îndeplinirea funcţiilor familiei şi buna funcţionare a acesteia.
 Să evalueze fluctuațiile în timp a setului de funcții familiale.
 Să analizeze dinamica funcțiilor familiale în contextul configurațiilor familiei restructurate.
 Să compare două familii din perspectiva echipamentului de funcţii al acestora.
 Să elaboreze strategii concrete de realizare eficientă a funcţiilor în cuplul/familia lor.
 Să propună propriile criterii pentru ierarhizarea funcţiilor familiei.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni: funcţie a
familiei; funcţie economică, educativă şi de socializare, de solidaritate, sexual-erotică, reproductivă, de
schimb emoţional, comunicativă, de menaj şi gospodărie, de autoritate şi control; familie axată pe
adult/copil, dinamica funcţiilor.

CONŢINUT
1. Specificul funcțiilor familiale.
Există mai mulți factori care influențează, pozitiv sau negativ, funcționalitatea unei familii: starea
generală a societății, regimul politic, nivelul de dezvoltare economică, tehnologică, nivelul general de
instruire, educație și civilizație, tipul, dimensiunea, structura familiei, diviziunea rolurilor și autorității în
familie, tradiții, obiceiuri, norme morale etc. Subiectul a fost abordat de mai mulți autori/ autoare [6; 15;
75; 79; 80; 84].
Cercetătorul W. F. Ogburn (1927) ne propune urmatoarele 5 funcții ale familiei [apud 80]:
1. de reproducere- procreare, asigurare a urmașilor;
2. economică- asigurarea satisfacerii nevoilor materiale;
3. educativă – creșterea, instruirea, educarea urmașilor;
4. religioasă – respectul față de cultul religios practicat;
5. social-psihologică - ansamblul normelor supuse acceptate și practicate în relațiile
dintre componenții familiei;
G. Murdock (1967) distinge 5 funcții ale familiei [apud 85]:
1. sexuală – satisfacere a trebuințelor naturale-sexuale;
2. reproducere – procrearea, protecția și creșterea urmașilor;
3. economică – producerea, procurarea și distribuția valorilor materiale;
4. educativă – transmiterea valorilor, modelelor culturale și practicarea lor; formarea trăsăturilor de
personalitate;
5. socializare-integrare- adaptare în grup, de intrare în relații în grupuri similare.
În concepția lui T.Parsons și R.F.Bales [5] familia îndeplinește două funcții importante:
1. funcția de integrare și socializare primară – de adaptare, obișnuire, și pe această bază, de
proiectare și realizare a vieții în comun;
2. funcția de asigurare a siguranței și securității partenerilor, îndeosebi a stabilității
emoționale, psihosociale a partenerilor adulți și pe această bază a urmașilor.
După sociologii români, H. H. Stahl și I. I. Matei (1962) funcțiile familiei se structurează pe două
mari dimensiuni [apud 51]:
1. funcțiile interne: biologice, sanitare, economice, de solidaritate, pedagogico-educative,
morale

11
 2. funcțiile externe: funcția de angajare a celor adulți în activități de muncă, și funcția de
incadrare în viața de familie a partenerilor, în sistemul relațional constituit.
Reiterând funcțiile ’’fundamentale’’ ale familiei (mai ales pentru societatile tradiționale):
economică, socializatoare, de solidaritate și sexual/reproductivă, propuse de I. Mitrofan și C. Ciuperca
(1998) [38], propunem ajustarea conținuturilor. Modernitatea redimensionează drastic functiile familiei,
mergând până la ignorarea unora dintre ele în cadrul unor variate configurații familiale.
 Functia economică - familia trebuie să-și asigure venituri suficiente pentru satisfacerea
nevoilor de bază. Dacă reușește acest lucru, familia se poate concentra mai mult asupra realizării
celorlalte funcții, în caz contrar, se pune în pericol însăși existența familiei ca instituție socială.
Funcția economica cuprinde 3 dimensiuni:
1. productivă – producerea bunurilor și serviciilor necesare traiului familiei (care în societatea
modernă se diminuează, în special în spațiul urban);
2. profesională – transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii;
3. financiară – administrarea unui buget (venituri – cheltuieli). Drept provocări menționăm
instabilitatea economică,/ sursele sporadice de venit determină un buget dezechilibrat, pe de altă
parte – consumerismul: cheltuieli exagerate într-o anumită direcție în raport cu cheltuieli
referitoare la subzistență.
Cunoscuta ’’lege a lui Engel’’ afirmă existența unei relații direct proporționale între nivelul de
sărăcie al unei familii și volumul cheltuielilor necesare asigurării subzistenței fizice : cu cât veniturile
sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistență este mai mare.
 Funcția de socializare
Socializarea = proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor
sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și
integrării sociale a unei persoane (C. Zamfir, L. Vlasceanu [18]).
Familia este prima instituție/instanță de socializare: aici copilul face primii pași, învățând primele
noțiuni morale și etice, modele de conduită, atitudini și sentimente intelectuale, morale, religioase,
estetice etc.
Printre Subfuncții se regăsesc (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998) [38]:
1. integral-connativă – copiii primesc informații despre mediu, obiecte, persoane; se formează
deprinderile, priceperile, atitudinile;
2. psiho-morală – modelele de conduită oferite de părinți exercită o mare influență asupra
copiilor; de asemenea, este important climatul educativ în care se exercită influența educativă;
3. social-integrativă – nivelul de adaptare și integrare socială este direct dependent de achizițiile
realizate în cadrul grupului familial de apartenență;
4. cultural-formativă – formarea și cultivarea atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului
critic în receptarea unor produse artistice; dezvoltarea unor capacități creatoare; cultivarea atitudinilor și
sentimentelor religioase etc.
Din aceasta perspectiva, specialiștii vorbesc de familii înalt educogene – sprijină educarea
copiilor și realizează o legatură strânsă cu școala; familii satisfăcător educogene – asigură copiilor
condiții de educație familială, dar nu organizează și controlează sistemul activităților în această direcție;
familii slab educogene – lipsa educației familiale și a controlului parental (M. Voinea, 1993) [60].
 Functia de solidaritate/de suport emotional, spiritual, moral este o functie complexa.
Familia sănătoasă asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoțională, fizică și
materială a membrilor ei, unitatea acesteia, dezvoltarea personalității umane în cadrul unui climat/mediu
familial centrat pe valori precum: iubire necondiționată, daruire, muncă, respect mutual, sinceritate,
încredere, fidelitate etc. Totodată, se atestă diminuarea acestei funcții urmare a mobilității sociale /
migrației economice a populației, restructurării /diviziunii moderne a rolurilor în cadrul familiei etc.
 Funcția sexuală și reproductivă
La etapa actuală se atestă o exacerbare a acestei funcții, o ’’explozie’’ a sexualității în societatea
contemporană (orientarea spre hedonism) / maximalizarea sexualitatii. Totodată, funcția reproductivă se
realizează cu dificultati. Scade nivelul fertilității, care la nivelul societății poate fi influențat de factori
economici, demografici, legislativi etc.
P. Ilut (2005) [31] vorbește despre functiile sociale ale familiei în interacțiune cu cele biologice,
psihologice etc. Tischler și alți autori (1986) menționează [apud 85; 55]:
 regularizarea comportamentului sexual – nu se permit relații sexuale ocazionale, aplicându-
se tabuul incestului, care interzice relații sexuale între rudele apropiate; dacă mariajul poate fi
supravegheat, nu același lucru se întamplă, însă, cu raporturile sexuale efective ;
12
  reglementarea modelelor reproducerii permițând/interzicând anumite forme de mariaj (ex.,
mai multe soții/mai multi soți), promovaâd o anumită concepție despre divort și recăsătorire ;
se incurajează sau nu reproducerea;
 organizarea producției și a consumului (funcția economică);
 funcția de socializare a copiilor – asigurarea condițiilor necesare pentru însușirea valorilor
pe care le promovează;
 funcția de solidaritate psihoafectivă – familia asigură securitate afectivă, ajutor, confort
psihospiritual; din acest motiv, familia reprezintă și astăzi fundalul socioafectiv cel mai
relevant pentru majoritatea indivizilor;
 familia este factorul cel mai important în acordarea directă, nemijlocită a statutului social
- (funcția de plasare socială)– individul, prin faptul ca s-a nascut intr-o familie, moștenește
bunuri materiale și o poziție socială recunoscută: clasa socială, grup etnic, ’’blazon’’; familia
oferă statut social și indirect, prin școlarizare.
Cercetătoarea Larisa Cuznețov (2013) menționează următoarele funcții ale familiei: biologică,
psihologică, socială, economică, culturală, educativă [16].

2. Funcționalitate și disfuncționalitate familială

Caracteristicile societăţii (regimul politic, legislaţia, standardele educaţionale generale, politicile
sociale, nivelul dezvoltării economice) îşi pun amprenta asupra modului în care familiile îşi exercită
funcţiile. Astfel, ca urmare a situaţiei prezente într-o societate, familiile pot fi funcţionale sau
disfuncţionale. Vorbim despre funcţionalitatea familiei atunci când toate funcţiile ei sunt exercitate în
mod corespunzător asigurării confortului fizic şi psihologic al membrilor ei. În cazul în care măcar una
din funcţii nu este exercitată, se instalează un dezechilibru care are ca urmare un impact negativ asupra
viabilităţii sistemului familial.
Repere mai clare de analiză ale funcţionalităţii familiei le oferă orientarea structuralistă. În opinia
cercetătorului S. Minuchin [apud 81], claritatea graniţelor din familie reprezintă un parametru util pentru
evaluarea funcţionalităţii familiei. Nu trebuie exagerat în ceea ce priveşte graniţele rigide sau difuze,
deoarece ele se referă la stilul tranzacţional sau la un tip preferat, caracteristic familiei. Astfel, o familie
cu graniţe difuze sau rigide nu este neapărat disfuncţională. Majoritatea familiilor au subsisteme separate
şi subsisteme suprapuse. De asemenea, depinde de etapa de evoluţie a familiei. În familiile cu copii mici,
subsistemul mamă – copiii tind spre suprapunere, iar tatăl tinde spre separare în relaţia cu copiii mici, dar
mai târziu el poate ajunge la suprapunere cu copiii mai mari. Când copiii au cresc şi mai mult şi încep să
se separe de nucleul familial, subsistemul părinţi – copii tinde spre separare.
Totuşi, extremele sugerează un anumit grad de patologie familală. Un subsistem cu un grad ridicat
de suprapunere între mamă şi copii, cu un tată foarte separat are ca efect subminarea independenţei
copiilor, ceea ce poate duce la apariţia anumitor simptome la copii, de exemplu anorexie, lipsa
iniţiativelor, atacuri de panică, simptome psihosomatice, etc. La fel, un grad crescut de separare între
membrii familiei poate duce la un sentiment puternic de independenţă, dar nu stimulează manifestarea
sentimentelor de loialitate şi apartenenţă, a celor de ajutor interpersonal şi suport emoţional atunci când
acesta este necesar. De aici pot apărea comportamente simptomatice precum violenţă, depresii dar şi
multe tipuri de simptome psihosomatice.
Acest lucru este posibil pentru că o familie cu o slabă diferenţiere între subsistemele sale
descurajează explorarea autonomă şi rezolvarea problemelor. De exemplu, cele dinspre polul rigidităţii,
tolerează o mare varietate de comportamente ale membrilor săi, iar stresul unui membru al familiei nu
trece de graniţa rigidă, deoarece numai un nivel foarte crescut de stres va ajunge şi la ceilalţi membrii ai
familiei. De partea cealaltă, la polul graniţelor difuze, al subsistemelor suprapuse, dimpotrivă,
comportamentul unui membru îi poate afecta pe ceilalţi membrii, iar stresul, care acţionează asupra unui
individ, poate reverbera puternic prin graniţele difuze şi afecta celelalte subsisteme.
Una dintre funcţiile familiei este susținerea membrilor. Atunci când unul dintre ei este tensionat,
ceilalţi membrii simt nevoia să se adapteze acestei schimbări, deoarece, ei urmăresc păstrarea integrităţii
structurii sale, adică menţinerea homeostaziei. Familia disfuncţională va fi familia care în urma stresului
se va rigidiza. Fiecare membru va face acelaşi lucru ca în etapa anterioară, adică va avea loc fenomenul
de regresie. Astfel, familia funcţională ar fi familia caracterizată prin deschidere, cea care are graniţele
bine conturate, dar flexibile. Familia disfuncţională ar fi familia care neagă prezenţa problemelor sau
creează probleme acolo unde nu există, având o structură ierarhică necorespunzătoare.
Reiterăm evenimentele care, în viziunea specialiștilor, destructurează familiile şi indivizii:
• Abuzurile: emoţional, fizic, sexual;
13
 • Delincvenţa unui membru, în special părinte;
• Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ);
• Sărăcia și Şomajul;
• Decesul unui membru;
• Boala gravă a unui membru”. (D.Vasile, [59])
Paradigma funcțională pleacă de la premisa că familia, la fel ca orice altă instituție socială, trebuie
să realizeze anumite funcții. Ea pune accentul pe identificarea elementelor structurale și pe specificarea
semnificațiilor funcționale ale sistemului familial. Adepții teoriei functionale au clasificat familiile in
functionale si disfunctionale, in functie de realizarea sau nerealizarea acestor functii ale familiei. Pentru a
intelege mai bine conceptele, definim familia disfunctionala ca o familie care minimizeaza realizarea
unei functii, sau o familie care nu realizeaza functia.
Virginia Satir [72] defineste, la randul ei, atat familia functionala, cat si pe cea disfunctionala.
Familia funcțională, în concepția lui V. Satir, este un „sistem deschis”, în timp ce familia disfuncțională
ar fi un „sistem închis”, cu toate că nu putem vorbi de un „sistem închis” în totalitate, deoarece chiar și
cele mai disfuncționale familii interacționează cu mediul inconjurător, și au un anumit grad de organizare.

3. Fluctuațiile setului de funcții familiale în timp – de la tradițional la modern.

1.
2.
3.
4.
5.

_______________________________
Tradiționalitate Modernitate
1. Funcţia economică – constantă în timp datorită importanţei primordiale pe care o implică
în asigurarea familiei.
2. Funcţia reproductivă –a scăzut din importanță
3. Funcția de socializare–a scăzut din importanță
4. Funcția de solidaritate–a scăzut din importanță
5. Funcţia afectiv- sexuală- singura funcţie care a urmat o traiectorie ascendentă.
1. Funcţia economică a fost şi rămâne foarte importantă, evoluţia ei fiind relativ constantă în timp.
Societatea tradiţională avea drept criteriu principal al opţiunii maritale calculul economic. Societatea
contemporană apelează şi ea la acest calcul economic, dar nu ca fundament al constituirii
cuplului (deşi nici această poziție nu a fost abandonată), ci mai mult din perspectiva necesității
formării unei familii. Pe de o parte, apare întrebarea rentabilității investițiilor în familie (să pui
bazele unei familii). Pe de altă parte, funcţia economică se menține pe poziţia centrală în
funcţionalitatea familiei ca sistem social, în pofida redimensionării componentelor acesteia.
2. Funcţia reproductivă - familia tradiţională se axa pe principiul conform căruia „părinţii nu
trăiesc atât pentru ei, cât pentru realizarea în viaţă a copiilor lor" (Iluţ, 1995) [ 30]. Familiile
fără copii erau stigmatizate, însă modernit atea a condus la transformarea acestei filosofii,
scăderea natalităţii demonstrând cote îngrijorătoare. Mai mult, se conturează o nouă tendinţă,
aceea a modului de viaţă fără copii, ce marchează trecerea la „familia axată pe adulţi".
3. Funcţia de socializare a urmat aceiaşi traiectorie cu cea de reproducere, dar motivaţia a fost
(oarecum) diferită, pentru că nu se poate afirma că scăderea numărului de copii într-o familie
a implicat şi scăderea interesului pentru socializare. Pe de altă parte, transformările pe piața
muncii au condus la implicarea femeilor în activităţi extrafamiliale, fapt cu implicaţii
deosebite, atât în sfera natalităţii, cât şi în cea a socializării. Totodată, reducerea interesului
familiei pentru socializare este determinată de dezvoltarea serviciilor (grădiniţe, şcoli etc.) prin care
societatea a preluat această responsabilitate, fapt care a dus la diminuarea preocupării din partea
părinţilor pentru educarea copiilor lor (dată fiind reducerea și timpului petrecut împreună).
4. Funcţia de solidaritate a avut, la fel, un rol important în societatea tradiţională. Chiar dacă relaţia
conjugală era marcată de factorii care au stat la baza ei (căsătoria fiind mai mult un aranjament
utilitar şi mai puţin o uniune sexual-afectivâ), relaţia paternală şi cea fraternală întăreau solidaritatea
familială.
5. Funcţia afectiv-sexuală este, în opinia specialiştilor, singura funcţie care a urmat o traiectorie
ascendentă. Dintr-o poziţie marginală, inferioară, sexualitatea a devenit în societatea modernă unul
14
 din factorii care condiţionează existenţa, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu / unei familii.
Rolul sexualităţii a crescut atât datorită unor cauze obiective, cât şi subiective.
Astfel, putem concluziona, că asistăm în perioada transformărilor funcţii lor familiale.

4. Dinamica funcțiilor familiale în contextul familiei restructurate: Familii monoparentale,

reorganizate, celibat, concubinaj, casatorie deschisa, etc.
Dacă societatea tradițională era relativ rigidă în materie de stabilitate a valorilor, tip de familie sau
stil de viață, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri și
destinații. Tranziția catre globalizare a adus cu sine și proliferarea stilurilor de viață nenucleare, a neo-
formațiilor familiale, substitute maritale sau simulacre, anticipând un viitor din ce în ce mai incert, o
perspectiva din ce în ce mai haotica. Această stare de lucruri a făcut ca la conceptul clasic de "structură a
familiei" să i se asocieze cel de "restructurare a familiei". Noul concept se referă la noile tipuri de familie
și la particularitățile, dar și la disfuncțiile acestora.
Din această perspectivă, dacă familia nucleară a dominat contemporaneitatea, viitorul va diminua
dominația unei singure forme de conviețuire, invocând o diversitate de configuratii familiale. Aceste
configurații, deși foarte diferite, conțin în esență un element comun: nici una nu îndeplinește toate
funcțiile atribuite în mod clasic instituției familiale. Fiecare configurație tinde să maximalizeze unele
funcții și să minimalizeze altele:

Functii Tip ECONO- SOCIALI- SOLIDA- SEXUALĂ REPRO-

Configuratii Grad MICĂ ZARE RITATE DUCTIVĂ
CELIBAT Maxim
Neutru
Minim
CUPLURI Maxim
FĂRĂ DES- Neutru
CENDENŢI Minim
CONCUBINAJ Maxim
Neutru
Minim
FAMILII Maxim
MONO- Neutru
PARENTALE Minim
CĂSĂTORIE Maxim
DESCHISĂ Neutru
Minim
FAMILII Maxim
RECONSTI- Neutru
TUITE Minim
FAMILII Maxim
REORGA- Neutru
NIZATE Minim
Fig. 2.1. Gradualitatea funcțiilor familiei în diferitele ei configurații (Mitrofan și Ciupercă, 1998)

Considerații pe marginea reprezentării grafice de mai sus:

 Referențialul ales/modelul la care s-au referit autorii I.Mitrofan și C.Ciupercă [38] a fost familia
nucleară
 Variantele alese sunt discutabile în sensul posibilităților și a altor variante.

Concluzii:
1. Nici una din cele șapte configurații nu accentuează funcția reproductivă, cinci dintre ele
minimalizând-o sau ignorând-o.
2. Funcția sexuală este maximalizată de șase configurații și minimalizată doar de una (f. monoparentală)
din motive obiective. Satisfacția sau isatisfacția sexuala devine cauza principală a menținerii/
abandonării configurației respective.

15
3. Familia monoparentală, celibatul, familia reorganizată și căsătoria deschisă se particularizează prin
faptul că își aglomerează funcțiile pe două din cele trei grade. Astfel, familia monoparentală și
celibatul își realizează funcțiile doar pe nivelul maximal și minimal, iar căsătoria deschisă și familia
reorganizată ignoră, cel puțin teoretic, minimalitatea.
4. Cuplurile fără descendenți și concubinajele sunt identice din perspectivea gradului în care își
realizează funcțiile.
5. Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală reprezintă configurația cu cele mai multe
funcții minimalizate, ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra functionalității și viabilității ei
6. Comparativ cu familia nucleară, căsătoria deschisă apare ca fiind cea mai apropiată de acesta din
perspectiva realizării funcțiilor atribuite instituției familiale. Patru din cinci funcții sunt identice, doar
cea sexuală fiind valorizată mai mult de căsătoria deschisă.

Activități de evaluare:
1. Identificați funcțiile familiei din perspectiva mai multor autori.
2. Determinați corelaţia dintre îndeplinirea funcţiilor familiei şi buna funcţionare a acesteia.
3. Evaluați fluctuațiile în timp a setului de funcții familiale.
4. Analizați dinamica funcțiilor familiale în contextul configurațiilor familiei restructurate.
5. Propuneți recomandări pentru realizarea eficientă a funcţiilor în cuplul erotic/familie.

TEMA 3: METAMORFOZE ALE STRUCTURILOR DE TIP FAMILIAL

Unități de conținut:
1. Evoluţia structurilor de tip familial: tradiţional-modern.
2. Diversitatea familiilor în societatea contemporană.
3. Familia cu dublă carieră.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul / studenta va fi capabil (-ă):
 Să diferenţieze variate tipuri de uniuni familiale
 Să identifice tendinţele evoluţiei formelor contemporane de conveţuire
 Să argumenteze cauza apariţiei alternativelor nonfamiliale
 Să elaboreze criteriile pertinente pentru studiul comparat al structurilor de tip familial

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul /studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni: familia
temporar dezintegrată; familii reconstituite/reorganizate, alternative nonfamiliale; celibatul; coabitarea;
familia fără descendenţi; familie monoparentală.

CONȚINUT:

1. Evoluţia structurilor de tip familial: tradiţional-modern.

Familia nu s-a transformat în sensul că au apărut noi structuri sau funcţii, ci în sensul că s-a
schimbat ponderea diferitelor tipuri structurale, importanţa şi conţinutul funcţiilor. Modificări de
substanţă s-au produs pe tot parcursul istoriei, dar mutaţia fundamentală este considerată şi în cazul
familiei cea de la tradiţional la modern.
Distincţia crucială dintre familia modernă şi tradiţională priveşte primordialitatea obligaţiilor şi
afecţiunii. În sistemul tradiţional al familiilor extinse, legăturile de sânge şi rudenie sunt sursa principală a
drepturilor şi obligaţiilor, şi obiectul privilegiat al afecţiunii. Ceea ce s-a întâmplat cu familia modernă nu
este atât ruptura ei din reţeaua parentală (de rudenie), cât mutarea focalizării de pe această reţea pe
membrii din interiorul familiei nucleare, aceasta fiind însoţită şi determinată de transformări şi în alte
dimensiuni ale grupului domestic familial, al locului şi rolului lui în structura societală de ansamblu.
Tabelul 3.1 (adaptat după Beth et al., 1985) evidențiază caracteristicile grupului familial tradiţional şi ale
16
celui modern. Astfel, de avut în vedere faptul că, în pofida suprapunerii în bună măsură a caracteristicilor
tradiţionalului şi modernului cu cele ale familiei extinse şi familiei nucleare, ele nu coincid totalmente.
Suntem îndreptăţiţi să disociem între familia nucleară tradiţională, cu autoritatea tatălui – câştigător de
venituri – asupra soţiei şi copiilor, şi cea nucleară modernă, cu o mai mare apropiere între rolurile din
sânul grupului familial (Mihăilescu, 1993) [apud 31].

Tabelul 3.1. Familia în societăţile tradiţionale şi în societăţile modern. Analiza comparativă

Criterii de comparație Societăţi tradiţionale Societăţi moderne
Număr de parteneri Unul (monogamie) Unul (monogamie)
conjugali concomitenţi Mai mulţi (poligamie)
Alegerea partenerului – Alegerea făcută de părinţi sau rude Alegerea relativ liberă făcută de
lor pentru a întări puterea familiei parteneri
Rezidenţa Patrilocală(la părinții soțului), Neolocală(stabilirea intr-o
matrilocală(la părinții soției), ambilocală locuință separata)
(pentru perioade scurte sotii locuiesc
succesiv in ambele zone rezidentiale de
origine), anvucolocală(a locui la unul
dintre unchi, de obicei la unul dintre
fratii mamei,sotiei.)
Relaţiile de putere Diferite grade de dominaţie a bărbatului O mai mare apropiere de putere
(patriarhale) bărbat-femeie
Relaţia părinţi-copii Autoritate şi dominanţă părintească Mai mare toleranţă şi egalitate
părinţi-copii
Funcţiile familiei Concentrarea pe protecţia grupului de Specializate în a oferi un mediu
rudenie ca de siguranţă creşterii
întreg (neam) copiilor şi suport emoţional
membrilor familiei conjugale.
Structura Extinsă Nucleară

2. Diversitatea familiilor în societatea contemporană

Societatea contemporană cunoaște o serie de modificari de structură a familiei care reprezintă noi
tipuri de conviețuire sau forme derivate ale acesteia. Aceste forme sunt reunite sub denumirea de familie
restructurată, dată de o multime de configuratii familiale, frecvent întâlnite astazi: concubinaje, căsătorii
deschise, cupluri fără descendenți, familii reconstituite, celibatul, familii monoparentale etc. La baza lor
se află opțiunea individuală și capacitatea de modelare a rolurilor în funcție de context și structura de
personalitate a individului.
Aceste configurații - deși foarte diferite - au un punct comun: nici una nu îndeplinește toate
funcțiile atribuite în mod clasic instituției familiale. Mai mult, fiecare configurație tinde să accentueze
unele funcții (celibatul - funcția economică, casatoria deschisă - funcția sexuală etc.) și să minimalizeze
altele sau chiar să le ignore (cuplurile fără descendenți - funcția de socializare, familia monoparentală -
funcția sexuală etc.) (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, [38]).

I. Alternative nonmaritale: celibatul, familiile monoparentale, coabitarea (concubinajul) şi

sexualitatea premaritală; cupluri de homosexuali (care în unele țări își pot legaliza statutul).
1. Concubinajul (coabitarea consensuală, uniunea libera) este o forma de cuplu familial
alcatuită din persoane de sex opus între care nu exista relatii de casatorie (autonomia personala reprezinta
cea mai importanata valoare pentru cuplu). Cuplul consensual realizează majoritatea funcțiilor întâlnite la
familia nucleara si traverseaza aceleasi probleme ca și familia căsătorită (Mihailescu, 1993) [apud 31].
Coabitarea consensuală are semnificații diferite:
- poate fi doar o coabitare premaritală, care precede căsătoria înteleasă ca o variantă de a spori șansele
de alegere a partenerului cel mai indicat;
- poate fi un stil de viață bazat pe o opțiune reciprocă adoptată pe termen lung sau chiar pentru
întreaga viață.

17
Tabel 3.2. Analiza concubinajului (după Coleman, 1988; J. Coleman, M., Rotrin; I. Mitrofan, C.Ciuperca, 1998)
Cauze: Avantaje Dezavantaje

- este un mod mai economic, mai - satisfactie sexuala - limitarea prematura a

placut si mai confortabil de a trai crescuta; experientei "intalnirilor";
impreuna; - o mai mare posibilitate - perpetuarea rolului traditional
- dorinta unei relatii intime de se intelege pe ei al femeii (asigurarea
emotionale nesubordonate vreunui insisi; sarcinilor domestice);
contract legal; - posibilitate crescuta de - investire emotionala inegala;
- satisfacerea trebuintelor sexuale la realizare a - reducerea numarului de
un nivel superior; compatibilitati; prieteni;
- se opteaza pentru calitatea relatiei, in - dezvoltarea - complicatii legale;
defavoarea durabilitatii sale cu orice deprinderilor - dezinteres fata de functia
pret; interpersonale; reproductiva;
- este expresia unui protest subtil, - un nivel economic - partenerul nu are aceleasi
refuzul mascat al unei societati ridicat, rezultat din responsabilitati fata de copiii
constrangatoare, incerte, asocierea resurselor ce nu sunt ai lui.
deceptionate; economice.
- propaga regula fidelitatii liber
consimtite.

În opinia cercetătorului P. Ilut (1995) [30] concubinajul apare oarecum ca o formă oficializată
social a sexualității nonmaritale, dar îndeplinind și alte funcții decât cele erotice, însemnând o serie de
avantaje psihologice, sociale și economice, fără a fi supusă constrângerilor maritale. Exista, însă și
dezavantaje: coabitarea este stigmatizată dacă există copii; nerecunoașterea de către diferite instituții a
drepturilor de cuplu oficial (asigurări medicale, imprumuturi bancare, moșteniri, împărțirea bunurilor la
despărțire etc.).
Tabelul 3.2 poate servi drept instrument de analiză a formelor de convențuire prin prisma
cauzelor, avantajelor și dezavantajelor.
2. Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplina libertate. Se
optează pentru o carieră profesională în locul vieții de familie, cariera procurând un stil de viață mai
independent (timp liber, călătorii, cheltuieli personale etc.).
În viziunea specialiștilor, după 35 de ani șansele statistice de a deveni celibatar sunt mai mari,
deși trebuie analizate diferențiat: mai scăzute pentru bărbații cu studii superioare decât pentru muncitori,
mai mari pentru femeile cu studii decât pentru cele fără studii. F. Sigly consideră că bărbații evită femeile
prea instruite deoarece se tem de pierderea unei părți din "puterea" lor în cadrul cuplului, ăn timp ce
femeile intelectuale evită căsătoria deoarece le îngreuiază continuarea carierei profesionale) [apud 38]. L.
Roussel (1989) considera că bărbații divorțați sunt mai dispuși sa-și transforme "celibatul" într-o
căăatorie, dar "recăsătorirea femeii divorțate rămâne mai puțin frecventă decât cea a bărbaților" [apud 84].
I. Mitrofan și C. Ciuperca (1998) arată că, în general, cauzele extinderii fenomenului de celibat
sunt atât de natură obiectivă, cât și subiectivă [38].
Cauze obiective:
- de ordin sexual (impotența, vaginism, infantilism genital etc.);
- de ordin psiho-relațional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive, complexe de
inferioritate, sociofobie etc.);
- de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinței etc.).
Cauze subiective:
- existenta unor imagini deformate asupra familiei și sarcinilor ei;
- lipsa de curaj în asumarea responsabilităților familiale și parentale;
- psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine etc.
Aceasta nu înseamnă că celibatul înseamnă frustatie, neimplinire, cel puțin pentru persoanele care îl
acceptă deliberat și care nu au trăit experienta mariajului. O serie de avantaje fac preferabil celibatul:
- independența economică și libertatea personală;
- varietatea și schimbarea;
- realizarea profesională.
In același timp, celibatul se confruntă cu o serie de probleme de ordin psihologic și social, cum ar fi:
18
- sentiment de frustrare în raport cu rude, cunoscuți, prieteni, colegi care își au familiile lor;
- sentimentul de culpabilitate față de sine și față de societate;
- sentimentul izolării și abandonului;
- sentimentul egoismului și individualismului;
- sentimentul de insecurizare socială, cu cât se înaintează în vârstă.
Consecințele celibatului:
- se diminuează nuptialitatea și natalitatea, antrenând dezechilibre demografice pe termen lung;
- sunt maximalizate funcțiile economică și sexuală;
- funcția de socializare lipseste (acest model de menaj se caracterizează prin lipsa urmașilor).
3. Cuplul fără descendenți reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se
orientează o parte semnificativă a populației tinere; ponderea cea mai mare este întâlnită la cuplurile
urbane și la cele în care soția urmează o carieră profesională (Mihailescu, 1993) [apud 18]. In societățile
tradiționale, cuplurile fară copii erau puțin frecvente și chiar dezaprobate, mai ales când nu doreau copii.
In societatea modernă, copiii nu mai reprezintă, axul central al vieții de familie (cuplul soț-soție este mai
mult valorizat). Se marchează astfel, mutația de la "familia axată pe copii" la "familia axată pe adulti" (I.
Mitrofan, C. Ciuperca, 1998).
Motive invocate de parteneri:
- restrângerea sferei activității profesionale și de loisir;
- responsabilități parentale;
- emanciparea femeii (libertatea de a fi mamă a fost înțeleasă ca o datorie față de ceilalți);
- dificultăți economice;
- lipsa unei politici sociale de incurajare și sprijin a tinerilor căsătoriți.
Particularități (M. Voinea, 1996) [apud 84]: nu asigură reproducerea biologică (funcția principală a
cuplurilor) și, ca urmare, nu realizează funcția de socializare; se maximizează funcția economică și cea
sexuală (mai târziu, lipsa copiilor va fi regretată).
4. Familia monoparentală este o structură familială asimetrică, alcătuită dintr-un singur părinte și
copiii săi în urma unui deces, divorț, abandon, adopțiune, convingere celibatară, fie prin nașterea copiilor
în afara căsătoriei.
În cadrul acestui tip de familie are loc o dilatare a rolului parental, dar mai ales la mamele cu
posibilități modeste se asociază cu dificultăți, neâmpliniri privind: supravegeherea permanentă a
copilului, îngrijirea în caz de boală, organizarea vacanțelor, etc. Dilatarea se resimte și în preluarea unor
patternuri autoritare, care pot declanșa neânțelegeri, conflicte, impas sau devianța de rol.
Societatea tradițională, dominată de familia extinsă, a dezaprobat monoparentalitatea și a stimulat
comportamentele sociale opuse. În schimb, în societatea modernă, centrată pe familia nucleară, constituită
din cei doi părinți și copiii lor, viziunile asupra acestui tip de conviețuire s-a modificat.
Cercetările recente psihosociologice subliniază importanța familiei monoparentale pentru copii
comparativ cu cea extinsă bântuita de certuri și probleme [38; 39; 14; 4]. La fel, se modifică și ipoteza
conform căreia copiii proveniți din familii dezorganizate sunt mai expusi riscului delincvenței.
Cercetarile lui James Wilson și Richard Hernstein [apud 18] privind relația dintre criminalitate
și copiii proveniți din familii destrămate au indicat că majoritatea bărbaților din închisori proveneau din
astfel de familii, dar aveau și părinți care comisesera diferite infracțiuni, și aceștia provenind din medii
vulnerabile. Pentru copiii proveniți din acest tip de familie, efectele psihologice fiind mai puternice/ mai
dureroase asupra baietilor, pe când asupra fetelor incidenta mai mare avand-o efectele materiale. În aceste
cazuri, casatoriile fetelor sunt mai puțin stabile decât ale baieților.
Concluzii:
- parintele rămas cu copiii nu mai poate realiza la un nivel optim funcțiile pe care societatea le atribuie
instituției familiale;
- funcția sexuală și cea reproductivă sunt minimizate;
- menajele monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și socializatoare mai mari (mai ales
pentru femei);
- există diferențieri și în funcție de sexul copiilor proveniți din familii monoparentale - băieții prezintă
o rată mai mare la comportamente deviante decât fetele; căsătoria fetelor are o stabilitate mai redusă
(Mihailescu, 1993) [apud 31].
Problematica monoparentalității este foarte complexă, greutățile fiind cu atât mai mari cu cât vârsta
părinților este mai mică. O categorie aparte reprezintă părinții-adolescenți (I. Mitrofan, C. Ciuperca,
1998) [38].
Consecințe ale parentalității la adolescenți:
19
- abandon școlar - cu cât vârsta este mai mică la nașterea copilului, cu atât șansa de a relua studiile
scade; de aici, slujbe cu prestigiu social scăzut, venituri mici, satisfacție scăzută în muncă;
- căsătorie instabilă datorită imaturității psihosociale;
- relația părinte-copil deficitară - nerăbdare, insensibilitate, inclinația de a folosi pedeapsa fizică drept
mijloc de educație (lipsa maturității psihice a părintelui este un factor de risc important în
dezvoltarea personalității copilului);
- copilul părinților adolescenți este expus unor riscuri biologice și psihologice foarte mari - rata
mortalității la copiii născuți de adolescente o depășește pe cea a copiilor mamelor de peste 20 de ani;
cu cât vârsta este mai mică (sub 15 ani) și se asociază cu proveniența din medii sarace, cu atât este
mai mare riscul de a avea un copil subponderal, cu retard intelectual, diabet, handicapuri fizice,
malformații congenitale asociate.
5. Familia mixtă ( reconstituită, reorganizată) reprezintă o structură creată prin casatoria a doi
părinți singuri sau divorțați fiecare cu sau fără copii și, eventual, cu copii comuni. Caracteristici specifice:
-coabitarea comună a soților în același spațiu,
-relații între copii și părinti vitregi sau relații de alianță,
-relații afective de tip mixt (oferte și cereri), recompense și sancțiuni.
Aceasta poate fi o soluție preferată, dar necesită și depășirea unui numar mare de dificultăți ca:
adaptarea părintelui la un copil care nu-l acceptă, diferențele de opinii, conduite între noul soț (soție) ca
tatăl (mama) vitregă privind ofertele și cererile propuse copiilor; condițiile materiale precare, la limită pun
în pericol așteptările soților și mai ales ale copiilor, care vor ramâne cu dorinte neâmplinite.

II. "Simulacrele" familiei actuale

Semi-căsnicia, pseudo-căsnicia, uniunile homosexuale, grupul comunitar sexual, swingers sunt
considerate experiențe "neofamiliale" [39].
I. Mitrofan (1989) discuta despre o "patologie interacțională maritală", "forme simptomatice ale
crizei familiei nucleare" [36]. A. Toffler (1983) [58] descrie familia în care tatăl și mama locuiesc și
lucreză în două orașe diferite, căsătoriile în serie, căsătoriile pe bază de contract, căsătoriile homosexuale,
grupuri de persoane mai în vârstă care se întalnesc pentru a împarți cheltuielile etc.
Semi-căsnicia este o "falsă căsnicie", având ca scop prelunigirea căsătoriei din punct de vedere
legal, în pofida degradării relațiilor maritale. Se întâlneste în cuplurile cu relații tensionale, conflictuale
cronice și constă în exercitarea incompletă a rolurilor maritale de către unul sau ambii soți (Ex.: unul din
soți poate fi doar parțial implicat în viața de familie, atât ca sot, cât și ca părinte, și simultan într-o relație
adulterină - pentru aceasta, evită/abuzează de partenerul conjugal; își exercită parțial funcțiile parentale -
asigură suport financiar, dar nu și emotional etc.).
I. Mitrofan [36] descrie câteva variante ale semi-casniciei:
- formula "casa și copiii împreună, sexul separat";
- formula "sexul împreună, casa și copiii mai mult tu, distracțiile separat";
- formula "sexul, parțial împreună, casa numai tu, distracțiile parțial împreună, copii, mai
ales tu, banii, mai ales eu".
Se constată în aceste formule maritale numeroase conflicte, rivalități, violențe cu impact negativ
în socializarea copiilor; acestea sunt asociate frecvent cu alcoolismul, gelozia în contextul infidelității,
lipsurile financiare, dezordinea în programul de viață.
Pseudo-căsnicia ("viețile paralele") reprezintă forma cea mai gravă a psihosociopatologiei
maritale; constă în adoptarea și exercitarea inautentică (falsă, aparentă) a rolului conjugal-parental; sunt
aranjamente ale părinților, pe criterii materiale. Asadar, este vorba doar de interese reciproce, de obicei,
economice si sociale (ex., casatoriă de conveniență, în scopul rezolvării unei situații sociale specifice -
facilități economice). De obicei, partenerii sunt implicati socio-afectiv și sexual în relații extraconjugale,
dar își mențin statutul oficial datorită bunurilor materiale, copiilor etc.
Pentru copii, efectele sunt extrem de nocive: oferă modele comportamentale pseudomaritale, cu
consecințe în constituirea atitudinilor antifamiliale.
Uniunile homosexuale. Legatura directă dintre nivelul hormonal și comportamentul homosexual
nu s-a evidențiat. Atât la bărbați, cât și la femei, homosexualitatea rezultă din complexe inconștiente
(Adler vorbește despre sentimentul de inferioritate, teama de eșec); Sillamy (1996) arată că la bărbați,
homosexualitatea este adesea o consecință a unei educații deficitare, iar la femei, rezultat al unei decepții
din copilărie, legate de descoperirea sexuală [apud 84]. Funcția sexuală reprezintă motivația existenței
uniunilor homosexuale.

20
 Pot apărea probleme atunci când există copii proveniți din mariaje heterosexuale - probleme
privind maturizarea psihologică a copilului ca adult. Coleman (1988) arată riscul crecut de adoptare a
unor atitudini rejective față de sexul opus, datorită modelului socio-educațional și cultural.
Grupul comunitar sexual (după anii 60'-70') - replică și o formulă de protest la adresa
"restricțiilor" impuse de familia strict monogamă (fidelitatea etc.). Acestea înlesnesc depășirea egalității,
fidelității, propun expectante amoroase multiple, consideră infidelitățile ca remedii ale monotoniei vieții
casnice. Se pronunță pentru legatura de tip alianță care să depășească fixația strictă de partener și care să
aibă caracterul unui angajament supus reânnoirii.
Forme derivate ale acestora sunt: familile comunitare, familiile hippy. Nu au un numitor comun,
dar arborând deviza iubirii, solidarității cu toți, practică viața sexuală sub forma mariajului în grup. În
colectivitățile respective, fiecare bărbat este soțul tuturor femeilor, fiecare femeie soția tuturor bărbaților.
Unii trăiesc libertatea consumului de droguri, participări la acte de violență etc.
Swingers (swinging = leganat, oscilant, ritmat) este un schimb voluntar și temporar între perechi,
în scop sexual; în mod ocazional, poate fi inclusă și o persoană fără partener (femeie); combinațiile au loc
cu acordul tuturor părților implicate. Aceste cupluri se consideră o avangardă a sexualității. Swingers
devin treptat un "grup secret"; sunt discreti, prudenti, nu-si publica activitatea (exista insuficiente studii).
Studiile lui Duckworth și Levitt (1985) [apud 84] arată că majoritatea sunt neadaptați, tulburați
emoțional, cu probleme sexuale, toxicomanie, bântuiți frecvent de sentimentul culpabilității, pierderea
încrederii în sine, teama de a fi respinși de alte cupluri, uzura emotională în căutarea noilor parteneri etc.

3. Familia cu dublă carieră.

Cuplurile conjugale cu dublă carieră (dual career couples) sunt acele cupluri în care partenerii au
locuri de muncă care necesită un grad înalt de angajament şi au un caracter continuu de dezvoltare. Mai
sunt și alte caracteristici care sunt implicate: un nivel ridicat de responsabilitate în carieră, recompense
financiare, prestigiu social, investiţii personale de timp și energie din partea ambilor parteneri [86].

Există însă o serie de provocări în cadrul acestui stil de viață [ajustat după Vrinceanu, 2013 [86].
 Femeie, care încearcă să combine o carieră şi o familie, se pot confrunta cu situații dificile:
calitățile asociate cu rolul de soţie-mamă (îngrijire, afectivitate, receptivitate) sunt considerate
incompatibile cu calitățile asociate succesului în sfera ocupaţională (independenţă, raţionalitate şi
asertivitate).
 Prin educație, socializare și prin propriul model din familia de origine, bărbatul se așteaptă să fie
”capul familiei”, să fie cel care câştigă bani şi deține puterea. Mulți dintre bărbați nu au fost
educaţi și nu au dobândit abilități necesare pentru creșterea copiilor și/sau realizarea treburilor
casnice. Chiar și atunci când bărbatul are abilităţile necesare, acesta poate percepe dedicarea
familiei în defavoarea carierei, mai ales dacă este în concurenţă cu alţi bărbați care nu au activități
similare în familie.
 În acest stil de viață, fiecare partener poate să creadă că sprijinul adus celuilalt în dezvoltarea
carierei poate să-i prejudicieze propria carieră. Ambii parteneri trebuie să facă compromisuri
pentru cariera celuilalt, iar rezultatul este că, de multe ori, ambii au de pierdut.
 Izolarea familiei nucleare moderne de familia lărgită este o barieră în calea dezvoltării carierelor
ambilor soţi. Dificultatea de cooptare a rudelor (bunici) sau alte sisteme de îngrijire pentru
creşterea copiilor este o sursă de stres sau conflict.
 În pofida schimbării normelor (cerinţelor) sociale, în stilul de viaţă al cuplurilor cu dublă carieră
se menţin normele culturale ale familiei tradiţionale. Deşi la nivel intelectual modelul familiei cu
dublă carieră este acceptat, valorile predominante ale familiei tradiţionale rămân puternice şi
produc tensiune, anxietate şi culpabilitate. Punctele principale de tranziţie în carieră sau naşterea
unui copil activează problemele privind normele sau regulile. Una din frecventele probleme
rămâne expectanţa celor din jur ca soţul şi soţia să se comporte în acord cu rolurile tradiţionale și
nivelul de culpabilitate a partenerilor când nu se conformează.
 Alte surse de tensiune identificate sunt dificultăţile partenerilor de a fi disponibili pentru a se
însoţi reciproc la activităţi recreative sau de divertisment precum şi dificultatea creată de lipsa de
timp pentru a întreţine relaţii sociale extinse (cu rude sau prieteni).
Studiul particularităţilor mariajului cu ambii parteneri de carieră a adus un plus de înțelegere specialiștilor
care asistă cuplurile pentru a găsi şi dezvolta strategii de adaptare la acest stil de viață.
Totodată, menționăm implementarea programelor de conciliere a vieții de familie cu cea
profesională, conform standardelor internaționale [1; 45; 76].
21
Activități de evaluare:
1. Definiți noțiunile: familie restructurată, cuplul conjugal/familie cu dublă carieră.
2. Comparați familia din societățile tradiționale cu cea din societățile moderne.
3. Identificați formele familiei restructurate, evidențiind avantajele și dezavantajele acestora.
4. Determinați cauzele apariției formelor familiei restructurate.
5. Analizați avantajele și dezavantajele familiei cu dublă carieră.
6. Estimați care este impactul simulacrelor familiale asupra perceperii familiei nucleare ca valoare.

TEMA IV: PARADIGME EXPLICATIVE CU PRIVIRE LA CUPLU SI FAMILIE

Unități de conținut:
1. Teoria dezvoltării ( a ciclului vieții de familie - R. Hill (1970)).
2. Teoria structurală (S. Minuhin).
3. Teoria funcțională (procesuală).
a) abordarea comunicațională (Gregory Bateson);
b) abordarea interacționist-simbolică (G. H. Mead);
c) abordarea din perspectiva conflictului (Simmel, Scanzoni);
d) abordarea socială a schimbului (Ivan Nye).
4. Teoria sistemică (holistă) (H.Spencer).
5. Modelul behaviorist (G.Patterson).
6. Teoria istoristă (intergenerațională).

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să determine modele teoretice de bază de cercetare a familiei
 Să compare modelele paradigmelor studiate din perspectiva: utilitate, eficacitate
 Să aprecieze valoarea intrinsecă a fiecărei teorii pentru interesele de cercetare a cuplului şi a
familiei.
 Să experimenteze cu acestea, cu atenţie deosebită asupra paradigmei dezvoltării structurale.
 Să aplice optica oferită de paradigmele studiate asupra familiei de origine/ procreate.

Cuvinte- cheie
la finele acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni: schema ciclurilor
vieții de familie, structura, subsisteme, granițe, ierarhie a rolurilor și puterii, cantitatea și calitatea
intercomunicării, conflict conjugal, familii funcționale/disfuncționale, costuri și recompense, tulburări de
comportament la copii, generație.

CONȚINUT:
In ultimele decenii s-au dezvoltat o serie de paradigme explicative cu privire la familie, având la
bază studii de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie [apud 31; 37;
38; 48; 49; 77; 82; 87; 88; 92].
La acest subiect am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan și C. Ciuperca (1998), dar
informațiile au la bază mai multe surse (Mendras, 1997, Strong, De Vault, Sayad, 1998, I. Mitrofan, 1989,
P. Ilut, 2005 s.a.).
1. Teoria dezvoltării sau a ciclurilor vieții
Teoria are la bază idea că familia traversează mai multe stadii sau cicluri în evoluția sa, fiecare cu
caracteristici proprii. Sunt analizate schimbările la care se pot aștepta membrii familiei pe parcursul
existenței lor.
R. Hill (1970) este cel care realizează schema ciclurilor vieții în care precizează intervalele de
timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei [apud 38]:

22
  stadiul familiei fără copii – familia este dominată de dorința de întreținere a intimității și a
confortului afectiv;
 stadiul familiei cu copii preșcolari - stadiul în care se (re)stabilesc regulile de baza ale vieții
conjugale, responsabilități legate de creșterea copiilor;
 stadiul familiei cu copii școlari - stadiul în care rolul de parinte al fiecărui partener devine mai
dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioadă favorabilă crizelor în cadrul relațiilor de
cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a familiei;
 stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin
plecarea copiilor din casa părintească; de multe ori, au loc crize a identității profesionale datorate
dezagregării rolului profesional; perioada este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate,
anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin liniște sufletească (reinstalându-se, la un
nivel mai înalt, iubirea și tandrețea, pentru a înfrange singurătatea și bătrânețea);
 stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției;
în schimb, apariția nepoților reface echilibrul vietii.
P. Ilut (2005) prezintă în capitolul „Ciclul vieții familiale” [31] un „traseu complet al indivizilor
în societatea contemporană referitor la căsătorie și familie”: întalnirea, perioada de curte, coabitarea
premaritală, căsătoria, divorțul, recăsătorirea, vaduvia, în opinia autorului, „această traiectorie este urmată
integral de tot mai multe persoane”. Cei mai mulți, însa, traversează doar unele etape. Astfel, de la
oficializarea căsătoriei până la vaduvie, familia traversează „opt stadii”:
1. începutul vieții de familie caracterizează cuplul conjugal fără copii; este o etapă importantă de
cunoaștere, de adaptare reciprocă, mai ales pentru cei care nu au conviețuit premarital; se continuă (se
amplifică) „sindromul dragostei romantice” (P. Iluț); rețeaua de prieteni e mai densă, puseurile de gelozie
mai frecvente; probabilitatea despărțirii este mai mică / mai mare;
2. apariția copiilor – venirea pe lume a primului copil reclama (re)definirea rolurilor conjugal-
parentale; scăderea veniturilor familiei datorită întreruperii activitatii profesionale de catre mamă (pe o
perioadă de timp); limitarea timpului intimității între parteneri, dar și celui dedicat relațiilor cu anturajul;
intensificarea relației cu familia consangvinaa a ambilor parteneri;
3. familia cu copii preșcolari;
4. familia cu copii școlari;
5. familia cu adolescenți;
6. familia ca centru de lansare - copiii deveniți adulți se căsătoresc, se angajează și-și stabilesc
propria reședință;
7. familia de vârsta mijlocie /„stadiul de cuib gol” (empty nest) – revenirea familiei la cuplul
conjugal singur, prin plecarea copiilor; redesoperire ca femeie și bărbat a celor doi parteneri; atașament
intens față de viața publică și profesie; uneori depresie și criză de identitate; risc crescut pentru divorț.
9. familia în varstă – proeminente sunt pensionarea și văduvia (mai multe femei văduve decât
bărbați văduvi).

2. Teoria structurală sau a dinamicii rolurilor și a puterii

Reiterăm faptul că Salvador Minuchin pune la baza terapiei structurale familiale conceptul de
structură: familia este mai mult decât o sumă de indivizi, în interiorul căreia au loc interacţiuni, după
reguli explicite sau nu, totalitatea acestor reguli constituind un întreg, o structură. Potrivit lui Minuchin, o
familie este funcţională sau disfuncţională ca urmare a abilităţii de a se adapta la diverşi factori de stres
(extrafamiliali, idiosincratici, de dezvoltare), ca urmare a clarităţii şi caracterului adecvat subsistemelor,
graniţelor şi ierarhiilor sistemului.
Structura familială, definită de Salvador Minuchin, este “setul invizibil de cerinţe funcţionale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacţionează.”
Subsisteme familiale (mai importante şi mai des întâlnite) sunt [81; 87]:
 Subsistemul adulţilor (marital sau al soţilor) – include diada soţilor – în care se învaţă intimitatea
şi angajamentul, prin complementaritate şi acomodare reciprocă, adică cei doi soţi sunt în acelaşi timp
împreună, dar şi independenţi, sunt egali, dar diferiţi. Subsistemul poate deveni refugiu faţă de stresul
extern, şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi
creşterea reciprocă a partenerilor. Când unul dintre soţi îşi urmăreşte propriile scopuri, neţinând cont de
scopurile diadei ca întreg pot apărea dificultăţi de relaţionare.
 Subsistemul parental – apare la naşterea primului copil; de regulă, cuprinde părinţii, dar pot fi
incluşi şi membrii familiei extinse (exemplu - bunica). Responsabilitatea preponderentă este de a creşte, a
ghida, a stabili limitele şi a disciplina copiii, fiind necesară stabilirea unui echilibru între rolul conjugal şi
23
rolul parental (relaţionarea cu copiii). Adultul este partenerul celuilalt din diadă, dar este şi părinte, ca
urmare interacţiunile sunt mai solicitante, astfel se poate ajunge la destabilizări în cuplului marital, fie
prin coaliţii (mamă-copil, tată-copil), fie prin izolarea copilului (mai rar). Influenţele exterioare asupra
copilului sau modificările în evoluţia acestuia afectează subsistemul parental, chiar şi pe cel marital.
 Subsistemul fratriilor – include copiii din familie şi este primul grup social în care toţii membrii
sunt egali. Aici copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc,
ataşamentul faţă de prieteni. În familie, copiii preiau diferite roluri şi poziţii, care deseori devin
semnificative pentru dezvoltarea lor ulterioară. Când sunt mulţi copii în familie diferenţierea rolurilor este
şi mai accentuată.
Graniţele sunt reguli care definesc cine participă şi cum, cu rol de a proteja diferenţierea
subsistemelor familiale; fiind limite ce separă subsistemele/ familiile întregi, reglementând interrelaţiile.
Natura graniţelor are un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem (indivizi, diade) şi al
familiei ca întreg. S. Minuchin descrie trei tipuri de granite [88]:
 Graniţele rigide – interacţiunea şi comunicarea este minimală între subsisteme. Membrii familiei au
puţine contacte între ei, dar şi cu cei din afara familiei, având maximă independenţă şi interacţiune
minimă cu ceilalţi. „Ei nu sunt angajaţi nici unul faţă de altul, nici faţă de restul lumii. Slăbiciunea
acestor familii constă în faptul că membrii săi nu-şi pot oferi suport şi afecţiune unul altuia.” Familiile
cu graniţele prea rigide sunt de tip dezangajat.
 Graniţele clare – există comunicare deschisă între subsisteme şi autonomie între ele. Astfel, părinţii
comunică bine între ei, dar în acelaţi timp, comunicarea cu copiii lor este la fel de bună, repspectându-
le autonomia specifică vârstei şi la fel de valabil este şi dinspre copii spre părinţi.
 Graniţele difuze – interacţiunea maximă şi intimitate minimă. Autonomia şi libertatea sunt
minimalizate, dar apropierea şi suportul sunt crescute; nu există graniţe clare între indivizi şi
subsisteme. Membrii familiei sunt în deficit pe partea de relaţionare cu exteriorul şi tind să fie
dependenţi unii de alţii. Astfel, ei au rar interese, idei sau sentimente individuale, dar îşi oferă support
maxim unul altuia. Părinţii din familiile cu graniţe difuze se supraimplică în activităţile şcolare sau
extraşcolare ale copiior lor. Familiile cu graniţele prea difuze sunt de tip înlănţuit.
Ierarhia arată cine are puterea de decizie în familie. Putere este, de regulă, împărţită între indivizi
sau între subsisteme, în funcţie de context sau se pot crea alianţe între membrii din familie pentru a
împărţii puterea de decizie. De obicei, puterea o deţin părinţii, dar există şi familii disfuncţionale unde
copiii sunt cei care au mai multă putere decât parinţii (sau unul dintre parinţi). Structura rolurilor
conjugale este condiţionată de societate şi de nivelul interacţional şi culturla al indivizilor. T. Parsons şi
R. Boles (1965) [apud 77] – au evidenţiat structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa rolurilor.
PUTERE / ROL INSTRUMENTALĂ EXPRESIVĂ
SUPERIOARĂ TATĂ-SOT MAMA-SOTIE
INFERIOARĂ FIU FIICA

Acest model reprezintă abordarea tradițională: tatăl–soţ guvernează latura economică a familiei, iar
mama – soţia deţine monopolul laturii afectiv-emoţionale. Criticile la adresa acestui model au fost aduse
de mai mulți cercetători, inclusiv reprezentantele curentulului feminist [apud 73; 19].
R. Touzard (1965) [apud 38] enumeră 9 tipuri de interacțiuni posibile ce definesc conduitele de rol
în cadrul cuplului. Clasificarea este realizată pornind de la două variabile: autoritatea și puterea în cuplu,
respectiv acțiunea și decizia.
1) Autonomia bărbatului (bărbatul acționează și decide).
2) Autonomia femeii (femeia acționeaza și decide).
3) Autocrația bărbatului (bărbatul decide, femeia acționează).
4) Autocrația femeii (femeia decide, bărbatul acționează).
5) Conducerea bărbatului (bărbatul decide, ațtioneaza împreună).
6) Conducerea femeii (femeia decide, acționeaza împreună).
7) Diviziunea sincretică a rolurilor (el acționează, decid împreună).
8) Diviziunea sincretică a rolurilor (ea acționeaza, decid împreună).
9) Cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună).
Tranzitia cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de
schimbări în ceea ce priveste factorul afectiv. Familia tradițională accentuează funcția economică și de
reproducere, de transmitere a proprietăților și a rangului social din generație în generație. Familia
modernă accentuează, din contra, funcția de susținere afectivă, bărbații și femeile fiind în căutarea

24
intimității iubirii, considerată esențiala pentru supraviețuirea emoțională. Când intimitatea eșuează,
personalitatea este pusă în pericol.
Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de
autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide și femeia acționează
în ceea ce privește viața conjugală, relația parentală, așa cum se întamplă în familia tradițională. Relația
modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, în contextul mai general al unui egalitarism
afirmat din ce în ce mai frecvent. Cu cât tendinţa de egalizare a răspunderilor celor doi soţi este mai
apropiată, cu atât gradul de satisfacţie este mai mare.
În viziunea unor oponenți, partea negativă a ideologiei egalitariste a societății rezidă, însă, din
faptul ca orice diferență este vazută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia eronată că
toate sarcinile, toate rolurile pot fi indeplinite atât de femeie, cât și de bărbat (Mendras, 1997) [apud 85].
Considerăm în acest sens importantă oferirea de oportunități egale ambilor parteneri de a decide
cu referire la diviziunea rolurilor în cadrul cuplului, valorificând potențialul și trebuințele acestora.

3. Teoria funcțională (procesuală) pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze

anumite funcții. In raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcții, familiile au fost clasificate în familii
funcționale și familii disfuncționale. Clasificarea este relativă, avand în vedere că anumite configurații
familiale maximizează anumite funcții și minimizează altele.
Paradigma funcțională are implicații asupra a 4 abordări (acestea se raportează la funcționalism,
dar ar putea să aibă și o existență de sine-stătătoare), și anume:
a) abordarea comunicațională;
b) abordarea interacționist-simbolică;
c) abordarea din perspectiva conflictului;
d) abordarea socială a schimbului.
a) Abordarea comunicațională
Curentul comunicațional devine foarte cunoscut o dată cu cercetările lui Gregory Bateson, ideea
"dublei legături" sau a mesajului dublu influențând terapeuții care abordau relațiile umane din perspectiva
teoriei patogene. Această teorie sugerează că schimbul de mesaje între persoane definește relațiile
stabilite prin procese homeostatice traduse prin acțiunile membrilor familiei.
Terapia comunicațională se aplică atât la diada (minimum necesar pentru schimbarea
comunicării între emițător și receptor), cât și la grupul familial. Această teorie accentuează schimbarea în
sistemul familial prin comunicarea diferită unora cu alții reflectată în modificări comportamentale.
Accentuarea trecutului este depășită cu centrare pe prezent, având în vedere modul în care persoanele
comunică acum.
In cadrul paradigmei comunicaționale sunt elucidate tipurile, cantitatea și calitatea
intercomunicărilor maritale [38]. Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacșiuni
specifice cuplului: senzual-senzitive / erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socio-educaționale,
decizionale, practic-menajere și de planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării face referire la frecvența mesajelor emise și receptate pe diverse
canale simultane și succesiv, în conformitate cu trebuințele și disponibilitățile individuale de relaționare.
Calitatea intercomunicării face apel la invatarea deprinderilor de a comunica. Funcționalitatea familiei
depinde de modul de comunicare: să știi ce, când și cum să comunici în situația de parteneriat, constituie
o disponibilitate esențială pentru continuarea vieții în cuplu.
b) Abordarea interacționist-simbolică
Interacționismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G. H. Mead, principalul
susținător al acestei abordări, considera, la începutul sec. XX, că oamenii se sprijină pe simboluri
împărtășite pentru a se adapta la mediu. Interacționiștii simbolici (E. Burgess, 1926, primul care aplică
punctul de vedere interacționist la studiul familiei, ca "unitate de personalități aflate în interacțiune")
studiază modul în care oamenii construiesc și comunică asemenea simboluri în cursul interacțiunii lor, în
ce masură reprezentările despre propria familie a tuturor membrilor ei sunt consensuale (ex.: un cuplu ce
provine din etnii/religii diferite descoperă că simbolurile pot fi nu doar diferite, ci și structural opuse; în
acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultăți în relaționarea de cuplu) [apud 49].
Așadar, conceptele fundamentale ale acestei paradigme sunt: interacțiunea, simbolul,
semnificația. Ideea centrală este următoarea: cuplul oferă posibilitatea comunicării cu el însuși și cu
ceilalți prin vehicularea de simboluri verbale/nonverbale (I. Mitrofan, 1998) [38]. Membrii cuplului
interacționează perpetuu între ei, dar prin intermediul imaginilor, al percepțiilor reciproce, al felului în

25
care se definesc unul pe celălalt. Viața de cuplu este rezultatul acestei mereu construite și reconstruite
realități simbolice.
După Sullivan, mecanismul funcțional al cuplului îl reprezintă sistemul de imagini pe care
fiecare partener și-l construiește despre celălalt, și mai ales modul în care se combină aceste imagini,
sistemul "eu și ea" cu sistemul "eu și el". Dacă se combină sistemele de reprezentări compatibile, relațiile
pot sau nu pot fi agreabile. Dacă se combină prin hazard, consecințele sunt foarte grave. Imaginea despre
celălalt este instrumentul care dirijează și controlează viața de cuplu, relația dintre parteneri [apud 38].
Din aceeași perspectivă interacțională, H.H.Wolf insistă asupra semnificației noțiunii de
identitate, desemnând acele trăsături psihologice individuale, dezvăluite în relațiile de cooperare cu alții
și, în primul rând, cu propria familie. In acest sens, autorul consideră ca respectul pentru propria identitate
atrage dupa sine respectul pentru identitatea și nevoile partenerului și ale celorlalți, frânează pornirile
nepermise și contribuie la soluționarea situațiilor de criză.
Interacționismul simbolic, cu toate variantele sale, a fost criticat, în general, pentru folosirea unor
concepte vagi, centrarea pe ideile individului și nu pe emoțiile sale etc.
c) Abordarea din perspectiva conflictului
Aceasta își are originea în filosofia politică a lui Thomas Hobbes, în filosofia lui Hegel, în
istoriografia dialectică a lui Marx și Engels și în sociologia lui Georg Simmel.
Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar și între
grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se
ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (mărime și compoziție), precum și de
resurse, care încurajează fie competiția, fie cooperarea (cf. A. Baran-Pescaru, [3]).
Se iau în discuție mai multe variante ale teoriei conflictului. De exemplu, teoriile structurale ale
conflictului (Simmel) se centreaza pe modul în care conflictul este afectat de marimea și compoziția
grupului. Teoria microsistemelor a lui Scanzoni explică cum poate apărea conflictul marital dintr-un
schimb de resurse inițial echitabil, pentru că partenerii își reduc sau sporesc contribuțiile nonreciproc (de
pilda, soțul care nu mai contribuie financiar sau soția care oferă mai mult financiar, dar nu-l poate
determina pe soț să participe mai mult în gospodarie) [apud 3].
P. Ilut (2005) [31] propune pentru discuție 2 variante ale teoriei conflictului:
a) una de sorginte marxisă, care susține că familia este micromediul ce reflectă proeminent
exploatarea omului și conflictul inerent prezent in societatile bazate pe clase cu interese opuse. Femeile
sunt exploatate de catre bărbați și copiii de către părinți; femeia fiind dublu victimizată: dacă este casnică,
lucrează până la epuizare, fără remunerare, iar în câmpul muncii câstigă mai puțin decât bărbatul, chiar
dacă are aceeași pregătire și experiență;
b) varianta amarxistă și „apolitică”, pe larg împărtășită de cei ce analizează și asistă familia,
prevede ca între membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participanții la viața de familie au profiluri
psihocomportamentale diferite, aspirații nonconsensuale, interese opuse, uneori, mai mult sau mai puțin
majore. In societatea patriarhal-autoritară, resursele celorlalți membri, în afara de tata, erau limitate, astăzi
însă, pe lângă legitimitate și bani – specifice părinților și mai ales tatălui – contează și alte resurse de
putere: inocența copiilor, puterea dată de dragoste, calitățile psihointelectuale deosebite etc.
Se apreciază ca o cauză majoră a disoluției maritale este percepția unei inegalități profunde în
raporturile familiale.
Conflictul conjugal reprezintă o stare de disfuncționalitate în viața și reațiile conjugale, care poate
avea intensități diferite, extinse pe diverse perioade de timp. Formele de manifestare pot varia de la
certuri, contraziceri, până la agresivitate sau refuzul asumării unor obligații de rol.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitate distructivă la nivelul personalității
partenerilor, dezorganizând reacțiile, impiedicând realizarea funcțiilor firești ale familiei [apud 52].
Analizând conflictul conjugal din perspectiva delimitării dintre normal-dinamogen și patogen-
dezorganizator, Iolanda Mitrofan [38] realizează o tipologie a conflictualității conjugale în funcție de 3
parametri, mai precis, în funcție de combinațiile existente între acești parametri:
a) gradul de tensiune generat de conflictul marital (ridicat, moderat, scăzut);
b) forma de manifestare predominantă a conflictului în cuplu (manifestă, latentă);
c) durata conflictualității (continuă, intermitentă).
Tipuri de conflict conjugal:
1. cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută – prezintă
mare potențial dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri; 95% din subiecții divorțați (mai
ales femei) și 31,2% din subiecții căsătoriți cu reacții și dezvoltări nevrotice reactive psihotraumelor
conjugale, provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate;
26
 2. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută – prezintă potențial
dizolvant semnificativ, care nu întotdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea
dizarmonică a relațiilor conjugale, cu efecte psihopatologice individuale și de grup conjugal; abandonul,
alcoolismul, sustragerea de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu socrii sunt frecvent cauze
și efecte ale acestui tip de conflictualitate;
3. cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată – aceste cupluri au o
evoluție instabilă, cu tendință de deteriorare a esenței conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu,
intr-o formulă de pseudoconjugalitate, în care conduitele de „evadare” și „substituție” (adulterul,
alcoolismul compensator, supravietuirea profesională) coexistă cu menținerea parțială a exercitării rolului
conjugal;
4. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată – nu au fost relevate
în cazul subiecților cu tulburări psihice; acest tip de conflict este destul de frecvent la cupluri în perioada
de preacomodare și acomodare interpersonală; poate facilita cunoașterea interpersonală;
5. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată – sunt frecvente între
normali cu disponibilități de adaptare mai scăzute; în aceste cupluri, conflictualitatea presează asupra
relației ca o continuă virtualitate;
6. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scazută – acest tip de
conflictualitate favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale
conduitelor interacționale;
7. cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată – au o evoluție
armonioasă, în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează acomodarea interpersonală (ironia,
persiflarea, comportamentul pseudoludic verbal, ca supapă de descarcare a unor tendințe agresive);
8. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scazută – cupluri care evoluează
rapid și stabil către asimilare interpersonală; dezacordurile nu au un caracter frustrant, ci de facilitare,
partenerii preluând reciproc puncte de vedere diferite.
Teoriile conflictului sprijină intervențiile: asistența socială, terapie și consiliere familială,
îndreptate spre rezolvarea conflictului și îmbunătățirea abilităților de negociere, precum și acțiunile de
diminuare a inechităților sociale existente. Un element important îl constituie managementul emoțiilor.
Menționăm necesitatea abordării fundamentelor afective ale conflictului și anume: afectivității,
fricii, furiei, vinovăției, rușinii, umilirii prin prisma manifestărilor, impactului și managementului (mai
multe detalii – Ana Stoica-Constantin, 2009 [52].
d) Abordarea socială a schimbului
Originea o găsim în utilitarismul filosofic și psihologic, cel mai cunoscut teoretician al
schimbului fiind sociologul Ivan Nye. Oamenii formează grupuri sociale, doar pentru că este în interesul
lor să procedeze astfel. Indivizii sunt motivați de propriul interes; sunt calculatoare raționale ale
recompenselor și costurilor.
In ceea ce privește familia, se pornește de la premisa că relația interpersonală dintre parteneri se
formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relația intimă este redusă la o situație
tranzactională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii.
Un exemplu de aplicare a teoriei schimbului este analiza maximizarii profitului în deciziile de
divorț. Probabilitatea de divorț descrește odată cu acumularea de capital marital specific, cum ar fi
proprietatea și copiii, a căror valoare ar descrește dacă familia s-ar dizolva (P. Ilut, 2005, [31]).
Aceste teorii furmizează un cadru pentru terapeuții familiali, care pot să-i determine pe parteneri
să transforme relația în una mai recompensatoare și mai puțin costisitoare pentru fiecare dintre ei. Totuși,
accentuarea raționalității în detrimentul emoțiilor, ca bază pentru constituirea grupului familial, a condus
la numeroase critici.

4. Teoria sistemică (holistă) își are originea în organicismul lui H. Spencer, precum și în teoria
modernă a informației. Perspectiva sistemelor a aparut în studiile despre familie inițial prin terapeutți de
familie, cum ar fi Gregory Bateson și Don Jackson, iar mai târziu a apărut în formulari mult mai
teoretice, cum ar fi funcționalismul lui Parsons și teoria generală a sistemelor lui Buckley [apud 49].
Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalități
care interacționează, având la bază o structură, o funcționalitate, o serie de proprietăți și caracteristici.
Din punct de vedere al funcționalității, se au în vedere efectele comunicării, calitatea și
stabilitatea relației maritale. Satisfacerea necesităților Eul-ui în cadrul familiei este recunoscută ca o
funcție de bază a familiei și devine argument important de combatere a teoriei dispariției familiei (R.

27
Bell). Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, empatia
având un impact foarte puternic în funcţionarea relaţiilor interpersonale de tip afectiv.
Din perspectiva câmpului de proprietăți și caracteristici, paradigma sistemică se canalizează pe
efectele mediului extern asupra relației conjugale, pe factorii economici, sociali, politici, culturali, de
mediu fizic care formează contextul situaţional al familiei. Sunt cercetate probleme privind: separarea
îndelungată a soţilor (condiţii de război, deplasare profesională etc.) și efectele acesteia.
Mc. Cubbin, Dahl, Hunter (1976, 1979) analizează fenomenul de separere a soţilor și
consecinţele lor disfuncționale în sânul familiei: manifestări depresive ale soției, anxietate, devitalizare,
acte deviante, tulburări psihosomatice. [apud 75]
Capacitatea familiei “de a face față”, de a se mobiliza, depăși șă apara de agenții stresori
(cutremure, inundaţii, pierderea neaşteptată a bunurilor, îmbolnăvirea irecuperabila a unuia din membrii
grupului familial etc.) a fost analizată prin prisma teoriei stresului familial (Mc.Cubbin, 1979). Burr
(1973) prezintă familia dintr-o perspectivă dublă: reactor la stres şi agent de focalizare a resurselor
interioare pentru adaptare, combatere şi depăşire a stresului. Se dezvoltă, arată autorul, strategii de
adaptare și apărare la stres cum ar fi: creșterea coeziunii intrafamiliale, creșterea tranzacțiilor și legăturilor
cu comunitatea [apud 75].

5. Modelul comportamentalist (Patterson). Abordarea behavioristă (comportamentalistă),

având ca reprezentant de bază pe Gerard Patterson (1982), se referă mai ales la tulburări de comportament
ale copiilor şi la relaţia părinţi-copii [apud 75]. Asumpţia centrală este că orice comportament manifestat
de un individ la un moment dat este produsul unui proces de învăţare complex şi cumulativ, rezultat din
interacţiunea dinamică pe care respectivul individ a avut-o cu mediul său. Printre idei de bază menţionăm:
 Mediul înseamnă în primul rând mediul familial, dar nu se exclude contextul social apropiat
(vecinătatea, de ex.), nici influenţele genetice sau stresurile cauzate de evenimente extra-familiale.
 Părintii au puterea induce schimbări profunde în comportamentul copiilor, prin faptul că deţin sursa
de recompense şi pedepse.
 Conceptul de graniţe (boundaries) - relaţiile interpersonale ale părinţilor determină intensitatea şi
calitatea reântăririi comportamentului copiilor.
 Copiii cu probleme comportamentale vin mai frecvent din familiile în care: nu există concordanţă
între părinţi în ce priveşte sistemul de reântăriri; nu funcţionează reguli clare despre comportament
sau responsabilităţi; sunt prezente interacţiunile aversive şi un grad sporit de procese coercitive.

La acest capitol menționăm și Teoria alegerii de Dr. William Glasser [26]: „Teoria alegerii este
psihologia controlului interior. Ea explică de ce şi cum luăm hotărârile care ne determină cursul întregii
noastre existenţe. Teoria alegerii este o schimbare absolută, pornind de la ceea ce era de la sine înţeles şi
ajungând la ceea ce sper că va deveni cu timpul o chestiune de bun-simţ.“ Dr. Glasser se desparte astfel
de teoria freudiană a exacerbării importanţei trecutului, susţinând libertatea fiecăruia de a-şi alege
comportamentul dezirabil.

6. Teoria istoristă (intergenerațională)

Teoria are ca specific folosirea metodei longitudinale, metoda ce se concentrează asupra microistoriei și
genealogiei familiei. Această paradigmă priveşte familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din
perspectiva generaţiilor anterioare. Arborele genealogic este instrumentul prin care se realizează
inferenţe, se elaborează atitudinile generaţiilor. Generaţia în cadrul teoriei istoriste, reprezintă totalitatea
indivizilor născuţi în aceeaşi perioadă de timp indiferent dacă sunt legaţi sau nu într-o legătură de rudenie.
În perspectivă istorică funcţionalitatea familiei, depinde de consolidarea şi constituirea
echilibrului dintre modelele culturale ale generaţiilor care o compun. (pe larg în P. Ilut, 2005 [31]).

Activități de evaluare:
1. Determinați și analizați teoriile de referință ce abordează cuplul și familia.
2. Comparați ciclurile vieții familiale propuse de R.Hill și P.Iluț.
3. Argumentați utilitatea teoriilor de referință (ce abordează cuplul și familia) pentru interesele
de cercetare a cuplului și familiei.

28
 TEMA V: PSIHOLOGIA ÎNDRĂGOSTIRII ŞI DRAGOSTEI

Unități de conținut:
1. Conceptualizarea iubirii. Capcanele iubirii aparente.
2. Tipologizarea iubirii: Tipuri şi Stiluri ale iubirii (teoriile lui E. Wheat, M. Bowen şi D.
Schnarck, Sternberg, J.A.Lee; E.Fromm).
3. Dragoste și intimitate în cupul conjugal. Conţinutul şi funcţiile intimităţii în cuplu.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să conceptualizeze iubirea ca fenomen psiho-socio-afectiv.
 Să diferenţieze etape, tipuri şi stiluri de ale iubirii
 Să identifice diferențele în modul de a-și manifesta iubirea la femei și bărbați.
 Să determine conţinutul, tipurile şi hotarele şi problematica intimităţii.
 Să analizeze propria relaţie afectivă din perspectiva intimităţii.
 Să elaboreze modalităţi de îmbogăţire a relaţiei intime.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
dragoste; iubire; intimitate; relație intimă; cuplu; tipologii iubirii; teoriile iubirii.

CONŢINUT
1. Conceptualizarea iubirii.
Iubirea – este pasiunea ce răspunde la nevoia umană de comuniune cu lumea, respectînd întru totul
integritatea și individualitatea ființei – (E.Fromm). Iubirea/dragostea – un sentiment durabil și profund
ce unește bărbatul și femeia, este o expresie pură și absolută a comunicării, prin care Sinele își împlinește
făptura printr-un Altul – (C.Mircea, 1979) [apud 89].
I.Mitrofan și C.Ciupercă definesc iubirea conjugală ca o creație comună a două personalități,
una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi unul cu celălalt și unul pentru celălalt, un mod
complet de a conviețui prin intercomunicare, intercunoaștere și intermodelare, în sensul dezvoltării și
împlinirii celor două persoane angajate în completa lor ființare biopsihosocială. [38]
Prin urmare, Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri
care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente, iubirea este principala motivaţie pentru
transformarea cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
Deşi este dificil de definit iubirea, există modalităţi diferite de a o conceptualiza.
I. Una dintre modalităţi este în contextul sentimentelor care presupun conexiune, căldură,
pasiune şi excitaţie sexuală (Grunebaum, 1997). Aceasta este iubirea erotică sau
romantică pentru că este caracterizată de o dorinţă puternică de intimitate fizică şi
emoţională, de idealizare şi preocupare. (Hargrave, 2000).
II. Un alt mod de a conceptualiza iubirea este în contextul interacţiunilor, adică al activităţilor care
îndeplinesc nevoile de companie, încredere şi toleranţă în cadrul unei relaţii. În acest caz,
iubirea înglobează elementele specifice prieteniei, cum ar fi: bucurie, sprijin, respect,
acceptare, înţelegere şi admiraţie. Această conceptualizare este iubirea prietenească
(Saxton, 1993).
III. În al treilea rând, putem conceptualiza iubirea în contextul dăruirii sau al sacrificiului. În acest
sens, ea semnifică renunţarea la ceea ce un individ doreşte sau are nevoie, pentru binele celui
iubit. Aceasta este iubirea altruistă (Saxton, 1993). Iubirea altruistă este tipul de iubire poate
cel mai greşit înţeles. În epoca noastră umanistă, am ajuns să credem că altruismul este
acelaşi lucru cu acceptarea necondiţionată („unconditional positive regard – Rogers, 1961).
Acest concept se bazează pe a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sunt, fără a avea aşteptări ca ei să
se schimbe. Altruismul include însă şi preţul ridicat al sacrificiului [apud 89].

2. Tipologizarea iubirii: Tipuri şi Stiluri ale iubirii.

E. Wheat (1980, [apud 59]) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

29
 1. Epithumia – se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină
de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, relaţiile
sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.
2. Eros – este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales
ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda total (fizic,
mental, spiritual). Iubire pasională şi sentimentală, adesea punctul de plecare în căsătorie.
3. Storge – este o formă de dragoste, relaţie confortabilă, care înglobează o afecţiune naturală şi
sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi se manifestă în relaţiile
dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de apartenenţă la un grup unit.
4. Fileo – este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit, manifestând-se cu gingăşie, dar aşteptând
întotdeauna un răspuns. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere, care-şi împărtăşesc gânduri,
planuri, sentimente, atitudini, visuri, probleme intime. Ei îşi împart timpul şi interesele, ceea ce
conferă căsătoriei siguranţă, atractivitate şi recompense. Chiar dacă există multă pasiune în
sexualitate, absenţa lui Fileo înnegurează căsătoria şi o face neinteresantă.
5. Agape – este dragostea completă, lipsită de egoism, cu capacitatea de a se oferi continuu, fără a
aştepta nimic în schimb. Ea preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre deosebire de Fileo care pre-
supune reciprocitate. Este definită şi ca o dragoste a acţiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a
avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine şi un comportament motivat
spiritual, şi aproape deloc emoţie.
Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de
iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si storge (dragostea
prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste stiluri se pot combina între ele, formând
tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata)
sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste ‘culori ale iubirii’, barbatii
au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile puncteaza mai mult la
rubricile storge, mania si pragma. [apud 89]
Dincolo de aceste modalităţi, putem diferenţia între o dragoste sau iubire imatură şi una matură.
Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare, printr-un amestec de dependenţe şi deci de
aşteptări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzională, despre
care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat concepţia boweniană la relaţiile erotice
sexuale ale cuplurilor [apud 59]. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată
cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea încrederii în sine şi în
partener, apare şi dragostea matură. Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în
stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el
(fără tendinţe de a-1 schimba, a-1 controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice
situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în
ceea ce faci; presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Bineînţeles, la o astfel de
dragoste ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un eu bine diferenţiat, care pot să fie
autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţia cu partenerul. Multe relaţii de cuplu trec de la
dragostea imatură la cea matură, altele se destramă în această tranziţie din cauza incapacităţii unuia sau
ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face uşor, ci dimpotrivă, cu conflicte, suferinţe, adaptări.
De altfel, Erich Fromm considera că „iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” şi milita pentru
învăţarea acestei arte aşa cum se procedează în oricare artă (muzică, pictură etc) [apud 89]. Ceea ce ajută
însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm, sunt:
 Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi a eu-lui personal;
 Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;
 Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
 Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi
autocontrol;
 Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi egoism
şi manifestarea modestiei şi a disponibilităţii în relaţie.
Totodată, toţi cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacţia maritală este mult mai
crescută, că intimitatea şi satisfacţia sexuală sunt incomparabil mai plăcute şi pline de împliniri decât în
timpul îndrăgostirii sau la tinereţe.

A) Taxonomia lui Robert Sternberg

30
 Foarte populară este o altă taxonomie, derivata din teoria triunghiulară a iubirii, enunțată în
1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme diferite
de iubire si o a opta combinatie ce reprezinta absenta iubirii) – toate putând fi derivate din prezenta sau
absenta a trei componente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vârf al unui triunghi (vezi figura 5.1.).
Cele trei componente ale iubirii în teoria triunghiulara sunt: intimitatea, pasiunea, și devotamentul.
Fiecare componentă manifestă un aspect diferit al iubirii.
Cele trei componente ale iubirii interacționeaza unele cu altele: de exemplu, o mai mare intimitate
poate duce la o mai mare pasiune sau angajament, la fel ca și un angajament mai mare poate duce la o mai
mare intimitate, sau cu probabilitate mai mică, la o pasiune mai mare. Deși toate cele trei componente
sunt părți importante ale relațiilor de iubire, importanța lor poate diferi de la o relație la alta, sau de-a
lungul timpului în aceeasi relație. Într-adevăr, diferitele tipuri de iubire pot fi generate prin limitarea
cazurilor de diferite combinații de componente.

Figura 5.1. Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1988)

Tipuri de iubire - Cele trei componente ale iubirii genereaza opt cazuri de limitare posibile atunci
când sunt combinate. Fiecare dintre aceste cazuri dă naștere la un alt tip de iubire (descris în Sternberg,
1988) [53]. Non-iubirea se referă pur și simplu la lipsa de toate cele trei componente ale iubirii.
Rezultatele arata ca este posibil sa se experimenteze doar componenta de intimitate a iubirii în lipsa
pasiunii și a devotamentului sau sa se iubeasca cu pasiune în absența celorlalte componente ale iubirii.
Iubirea "golita" provine din decizia partenerului de a se angaja intr-o iubire care nu are componentele
intimității și a pasiunii. Iubirea romantica derivă din combinația componentelor intimitate și pasiune.
Iubirea parteneriala derivă din combinația compenentelor intimitate și devotament. Iubirea prosteasca
derivă din combinația componentelor pasiune și devotament, în absența componentei intimitate. Iubirea
desăvârșita, sau completa, rezultă din combinația completă a tuturor celor trei componente.
În concluzie, posibilele subgrupuri ale celor trei componente ale iubirii generează drept cazuri de
limitare diferite tipuri de iubire. Cele mai multe iubiri sunt "impure" exemple ale acestor tipuri: au parte
de toate cele trei vârfuri ale triunghiului, dar în cantități diferite.

B) Tipologia autorilor I.Mitrofan și N.Mitrofan.

În lucrarea – Elemente de psihologie a cuplului – I.Mitrofan și N.Mitrofan [34] fac diferențiere
între dragostea/iubirea aparentă ce ia naștere înafara căsătoriei și cea reală, care de fapt reprezintă o
transformare/dezvoltare a dragostei aparente în dragoste reală/conjugală. Conform opiniei acestor autori,
dragostea conjugală, spre deosebire de dragostea din afara căsătoriei, este mai puțin romantică,
spectaculoasă și entuziastă, dar într-o mai mare măsură lucidă, completă și stabilă.
 Dragostea aparentă/înafara căsătoriei: romantică, spectaculoasă, entuziastă, vibrantă,
posesivă și imprevizibilă, pasională.
 Dragostea reală/conjugală: lucidă, completă și stabilă, calmă, echilibrată, generoasă.
Condiția ce asigură transformarea dragostei aparente în dragoste reală nu este căsătoria, dar
profunzimea sentimentelor și necesitatea mutuală a partenerilor.
Deasemenea, autorii sus-numiți identifică câteva forme imature, incomplete ale Iubirii reale.

31
 1. Iubirea iranzitorie – Sindromul lui Don Juan – persoanele cu mare sensibilitatea la stimulii
erotici din mediu, mereu în căutare de inedit și schimbare. Sensibilitatea lor afectivă vizează
în sfera trăirii și emoțiilor dar diminuiază în planul stabilității, constanței și trăirii
sentimentelor conturînd un stil superficial în raporturile dragoste.
2. Iubirea egoistă – constituie o altă formă a inautenticității dragostei reale. Partenerul ce
iubește egoist, manifestă o remarcabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv în
raport cu celălalt. El încearcă să schimbe pertenerul în conformitate cu propriile proiecții și
expectanțe, indiferent de dorințele partenerului.
3. Iubirea compromis – frecvent întîlnită în rîndul cuplurilor în care sentimentele de afecțiune
dintre parteneri s-au consumat, făcîndu-și loc nemulțumirile, ostilitățile, insatisfacțiile latente
sau manifeste. Aparent, partenerii mențin iluzia afecțiunii conjugale de dragul
copiilor/exercității rolului parental.
4. Iubirea incompletă – apare în cadrul unor cupluri al căror stil de viață este marcat de
dezechilibre în intercomunicare. Se au în vedere cuplurile de cerebrali – care comunică
armonic în planul ideilor, concepțiilor, intereselor comune, fiind excelenți colaboratori și
prieteni, dar bucurîndu-se mai puțin de comuniune afectivo-erotico-sexuală. La celălat pol se
află soții angajați într-o autentică interdependență bio-afectivă, dar cu reale dificultăți și
contradicții în planul aspirațiilor, ideilor, concepțiilor și atitudini. În ambele cazuri, apar
disfuncții conjugale ce duc la devitalizarea căsniciei fie prin dezerotizare, fie prin exces de
saturație erotică. O altă formă a iubirii incomplete - în cuplurile de îndrăgostiți adolescenți –
iubirea timidă, neîmpărtășită, de obicei, unilaterală, însoțită frecvent de sentimente de
frustrație, complexe de inferioritate de blocaje și inhibiții în comunicarea cu cel iubit.
5. Iubirea fictivă/iluzorie – o formă a iubirii incomplete ce se caracterizează prin îndrăgostirea
de persoane cu care nu se stabiliște un contact real(iubirea unei adolescente față de idolul ei –
artist, cîntăreț) fie confundând atracția erotică față de o persoană nepotrivită cu iubirea reală.

3. Dragoste și intimitate în cuplul conjugal.

Strenberg şi Grajek considerau că intimitatea, alături de pasiune şi cunoaşterea de sine şi a
celuilalt, constituie componentele armoniei şi longevităţii unui cuplu, iar Jacque Salome (2002) punea
dezvoltarea intimităţii pe primul loc în ierarhia aspectelor care contribuie la dezvoltarea unui cuplu erotic
[apud 53; 34].
Intimitatea joacă un rol primordial în existenţa şi dezvoltarea unui cuplu, fiind liantul care menţine
trăinicia legăturii celor doi, dar şi aspectul care favorizează revitalizarea pasiunii acestora. Intimitatea
poate fi privită ca un rezervor cu afectivitate al cuplului, rezervor de lungă durată, care asigură confortul
afectiv al cuplului chiar şi în momentele mai dificile ale acestuia.
D. Bagarozzi (2001) considera că intimitatea este „un proces interactiv care conține o serie de
componente bine structurate și interrelaționate” ce au în centru „cunoașterea, întelegerea, acceptarea
celuilalt și aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” [2].
Nevoia de intimitate diferă de la o persoană la alta, de la un cuplu la altul, dar ea este nevoia umană
de bază, ce izvorăște din nevoia fundamentală de supraviețuire, de atașament. D. Bagarozzi stabilește
nouă componente ale intimității:
 Intimitatea emoțională – este nevoia de a comunica și împărtăși cu partenerul toate sentimentele,
atât negative cât și pozitive. Această componentă poate fi limitată de credința că numai
sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau dimpotrivă numai cele negative, sau numai anumite
sentimente negative sau pozitive pot fi exprimate (doar bucuria și iubirea, dar nu fericirea sau
excitarea, sau doar tristetea și frustrarea, dar nu și furia sau ura).
 Intimitatea psihologică – este nevoia de a comunica, de a împărtăși și conecta cu o alta ființă
umană, de a dezvălui caracteristicile propriului sine, cum ar fi visele, speranțele, aspirațiile, dar și
propriile îndoieli, nemulțumiri, conflicte interioare cu partenerul, implicând o mare putere
interioară a celui ce împărtășește dar și a celui ce ascultă pentru a nu-și răni partenerul. Pentru
aceasta este nevoie de încredere reciprocă.
 Intimitatea intelectuală – este nevoia de a comunica și împărtăși celuilalt ideile importante,
gândurile, credințele, ea nepresupunând intelectualizare sau raționalizare, orgoliu sau demonstrarea
superiorității, recunoaștere sau adulație. Presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin
ochii celuilalt, indiferent dacă acesta este de acord sau nu cu această perspectivă.
 Intimitatea sexuală – este nevoia de a comunica, împărtăși și exprima cu partenerul acele gânduri,
sentimente, dorințe și fantezii de natură sexuală și senzuală, ducând la trezirea dorinței sexuale, dar
32
 nu neapărat la actul sexual. Această intimitate este conectată profund la dragostea erotică, nu la cea
părintească, fraternă, amicală sau narcisistă.
 Intimitatea fizică (non-sexuală)- este nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea vreo tentă
sexuală, presupunând atingere sau simple îmbrățișări, mersul de mână, dans, etc.
 Intimitatea spirituală – este nevoia de a impărtăși partenerului gândurile, sentimentele, credințele
și experientele referitoare la religie, supranatural, aspecte spirituale ale existenței cum ar fi viața,
moartea, valori morale etc. Pentru fiecare dintre cei doi parteneri este nevoie de o mare deschidere
penrtu atingerea acestui tip de intimitate, deoarece spiritualitatea este ceva foarte personal.
 Intimitatea estetică – este nevoia de a împărtăși cu partenerul sentimentele, gândurile, credințele,
valorile, experiențele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul vibrează sau inspiră.
Exemple de astfel de intimități pot fi: minunile naturii simple sau complexe, muzica, poezia,
pictura, literatura, sculptura, arhitectura și alte forme ale expresiei artistice.
 Intimitatea socială recreațională – este nevoia de a se angaja în activități și experiențe plăcute și
de joc cu partenerul, incluzând activități cum ar fi: schimbul de glume și povești haioase,
împărtășirea evenimentelor curente de viață, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi,
jocuri, dansuri din plăcere, etc. In aceste activități partenerii pot include și prieteni sau rude.
 Intimitatea temporală – reprezinta timpul pe care fiecare partener va dori să-l petreacă cu celălalt
zilnic pentru activități intime. Acest timp diferă de la om la om astfel pentru unele persoane, 15-20
minute sunt suficiente, în timp ce pentru altele nici două ore nu sunt suficiente.
Comunicarea poate stimula sau nu intimitatea cuplului. Astfel comunicarea directă a nevoilor și
dorințelor fiecărui partener este stimulativă dacă mesajele transmise sunt clare, directe și sincere, și
inhibitivă atunci când mesajele sunt mincinoase, confuze, paradoxale, agresive și incongruente.

Activități de evaluare:
1. Definiți conceptul de iubire prin prisma celor 3 perspective de interpretare a acestuia.
2. Identificați formele de manifestare a iubirii propuse Schnark, Bowen si Fromm.
3. Analizați dimensiunile intimității conjugale propuse de D.Bagarozzi .
4. Evaluați impactul dragostei mature și imature asupra stabilității relației de cuplu.
5. Analizați diferențele dintre dragostea amicală și cea pasională din perspectiva psihologiei
sociale.
6. Identificați legătura dintre stilul de atașament dezvoltat în copilărie și stilul de iubire manifestat
la maturitate.

TEMA VI. DETERMINANTE ALE ALEGERII PARTENERULUI CONJUGAL

Unități de conținut:
1. Alegerea partenerului conjugal: Factori motivaționali și Teorii de referință
2. Determinante socio-demografice ale alegerii partenerului conjugal: vârstă; rasă, etnie, religie; statut
socio-profesional; proximitate şi selectivitate.
3. Mecanisme psihosociale în alegerea partenerului conjugal: transferul de excitabilitate nervoasă;
atractivitate fizică; efectul ”Romeo şi Julieta”; Similaritate şi complementaritate.
4. Mariajul ca afacere.
5. Căsătoria ca proces multifactorial (B.Murstein).
6. Compatibilitate și satifacție maritală.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să determine factorii motivaționali și teoriile de referință cu privire la alegerea partenerului marital;
 Să evalueze avantajele/dezavantajele teoriilor de referință cu privire la alegerea partenerului marital;
 Să identifice și să descrie factori socio-demografici implicaţi în alegerea partenerului conjugal
 Să analizeze mecanismele psiho-sociale în alegerea partenerului conjugal;
 Să demonstreze beneficiile integrării similarităţii şi complementarităţii în selecţia partenerului
conjugal prin prisma lui A. Kerckoff.
33
 Să explice particularitățile selecției partenerului conjugal prin prisma lui B.Murstein și a teoriei
schimbului social(mariajul ca afacere)
 Să argumenteze importanța compatibilității pentru asigurarea stabilității și satisfacției în cadrul
cuplului conjugal.
 Să elaboreze prin prisma teoriilor de ereferință propria perspectivă asupra alegerii partenerului
conjugal.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
eproximitate, selectivitate, mecanisme psihosociale, partener conjuga, transfer de excitabilitate nervoasă,
atractivitate fizică, efectul ”Romeo şi Julieta”, similaritate, complementaritate.

CONŢINUT
1. Alegerea partenerului conjugal: Factori motivaționali și Teorii de referință
Factori motivaţionali implicaţi în alegerea partenerului conjugal.
Cercetătoarea română M.Voinea, în lucrarea Familia mică enciclopedie [61] – identifică următorii
factori motivaționali în alegerea partenerului marital:
1. Dorința de a întemeia o familie – confirmă cultul pe care oamenii l-au avut întotdeauna pentru
familie, respectul pentru valorile perene ale acestei străvechi instituții sociale.
2. Nevoia de dragoste, de afecțiune – precum că dragostea este sentimentul trainic şi profund ce
anticipează căsătoria şi instituirea familiei, potenţând comunicarea fizică şi spirituală, stabilizarea
relaţiilor sexuale, complementaritatea psihologică.
Mariajul este cea mai convenabilă cale şi singura acceptată legal prin care o persoană poate să-şi
manifeste iubirea faţă de o altă persoană. Adams considera că iubirea/dragostea este sentimentul,
simţirea pentru o altă persoană care te acompaniază de dorinţa de a fi intim pe orice cale (fizică,
emoţională, psihologică, intelectuală, etc.) cu persoana iubită.
Abordarea iubirii ca proces presupune satisfacerea varietăţii nevoilor sociale şi emoţionale:
intimitate, securitate, afecţiune, grijă, stimulare, acceptare.
În opinia lui E.Fromm, în dragoste se dezvoltă norme de comportament pentru ambii parteneri;
dragostea avâns patru componente: grijă, responsabilitate, respect şi recunoaştere [apud 61]:
Grija – atenţia pe care o acorzi celui de care eşti îndrăgostit.
Responsabilitatea – implică abilitatea de a răspunde la nevoile celuilalt ca şi cum ar fi propriile
nevoi.
Respectul – presupune să-i vezi pe ceilalţi aşa cum sunt, acceptîndu-le atât calităţile cît şi defectele.
Recunoaşterea – se referă la motivaţia spre înţelegere a sentimentelor, percepţiilor, nevoilor şi
temerilor.
În literatura de specialitate există o serie de argumente ce susţin dezavantajele dragostei/iubirii
pentru stabilitatea cuplului marital:
1. Astfel un prim argument tratează dragostea ca necesitate prin prisma următoarelor motive
(L.Clasler): justifica relaţiile sexuale, nevoia de securitate, acceptare şi conformare în societate şi
din frica de a pierde o sursă de satisfacere a nevoilor.
2. Un al doilea argument se rezumă la ideea că dragostea/iubirea determină idealizarea
partenerului prin prisma calităţilor pozitive, ingnorînd defectele şi, respectiv, după mariaj cînd
starea de reverie trece, aceasta ar constitui un motiv de dispută;
3. Un al treilea argument susţine legătura directă dintre dragoste şi gelozie, ceea ce constiuie un
motiv puternic pentru disputele conjugale, separare conjugală sau crimă pasională.
Dincolo de această abordare a dragostei, considerăm că aceasta este unul dintre cele mai
puternice mobiluri pentru încheierea căsătoriei şi întemeierea familiei.
3. Dorința de a avea urmași – Copiii reprezintă raţiunea de a fi a familie, liantul partenerilor,
concretizarea sentimentelor de dragoste conjugală (M.Voinea [61]).

Teorii referitor la alegerea partenerului marital:

Problematica selecţiei partenerului conjugal a trezit interesul mai multor autori care au cercetat
factorii predominanţi luaţi în considerare în momentul alegerii. Th. Gullota, G.Adams, Sh. Alexander [57]
au propus câteva teorii referitor la faptul cum se întâlnesc, cum aleg, şi pe cine aleg cei care se căsătoresc.
A) Teoria satisfacerii nevoilor și dragostei reciproce – Ideea principală – oamenii se îndrăgostesc
şi se căsătoresc atunci cînd îşi satisfac mutual nevoile de dezvoltare personală, atunci cînd aceste
34
 nevoi sunt înţelese, respectate şi credibile. Partenerii îşi statisfac mutual dorinţele şi îşi acordă
întregul sprijin pentru împlinire personală; între parteneri existând atracţie interpersonală – iubire-
intimitate.
B) Teoria spiralei dragostei – dragostea dintre două persoane trece prin anumite stadii:
1. Stabilirea raporturilor (faza incipientă): cei doi parteneri se simt bine unul cu altul. Ei cred
că îşi înţeleg mutual trăirile, valorile, aşteptările şi se simt liber să vorbească între ei.
2. Comunicarea intensă şi intimă/propriei prezentări: partenerii îşi prezintă mutual temerile,
scopurile, aşteptările, trairile cele mai intime cît mai liber, fără inhibiţii.
3. Dependenţa mutuală dintre parteneri: comportamentul partenerilor devine
interdepedendent, fiecare simțind nevoia să-i comunice celuilat o dorinţă sexuală, o trăire
emoţională, o nevoie materială.
4. Satisfacerea nevoilor partenerilor: nevoile partenerilor pentru intimitate, respect, încurajare
şi recunoaştere sunt satisfăcute pe deplin.
Procesul este reversibil dacă apar neînţelegeri între cei doi parteneri.
C) Teorii socio-culturale – amplifică importanţa factorilor socio-culturali cum ar fi: rasa, religia,
clasa socială, vecinătatea (proximitatea).
Vecinătatea (proximitate geografică – G.Adams) – partenerii tind să fie apropiaţi ca locuinţă
unul de celălalt. Vecinătatea este un punct de plecare al unei căsătorii.
Endogamia rasială şi religioasă – de obicei partenerii parţin aceluiaşi grup rasial şi religios.
Homogamia socială şi culturală – persoanele cu acelaş nivel de instruire, educaţie, care aparţin
unei clase sociale comune tind într-o proporţie mai mare să se căsătorească între ei. Persoanele
care au aceleaşi valori şi aşteptări au şanse mai mari să se căsătorescă.
Una dintre cele mai cunoscute teorii ale aceste abordări este teoria schimbului social- aplicată în
procesul selecţiei partenerului conjugal (McCubin)– se consideră că partenerii fac alegerea în funcţie de
costurile şi beneficiile rezultate în urma alegerii. Beneficiile aşteptate şi costurile pot fi: bani, bunuri,
relaţii, atenţie, etc. Principalele implicaţii ale acestei teorii asupra alegerii partenerului sunt următoarele:
 Invizii aleg parteneri de la care aşteaptă să le aducă cele mai mari beneficii;
 Cînd costurile alegerii sunt relativ egale, ei aleg prtenerul de la care au cel mai mare cîştig;
 Cînd beneficiile sunt egale, ei aleg partenerul care implică cel mai scăzut cost;
Alte teorii din acest spectru, pun accentul pe schimbările din societate şi cum se reflectă acestea
asupra selecţiei partenerului. În acest context, în baza studiilor, concluziile lui A.Girard sunt următoarele:
- Apropierea domiciliilor constituie preludiul unei căsătorii;
- Locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă soţii se vor căsători în altă parte;
- Condiţia socială este primordială;
- Nivelul de instruire, afinităţile culturale, credinţele religioase au un rol important în
determinarea căsătoriei.
D) Teoria personalității – pune accent pe personalitate ca factor major ce îi face pe oameni să se
căsătorească. Winch [63] consideră că opusurile se atrag şi că partenerii se aleg astfel încît
nevoile lor să fie complementare. Teoria nevoilor complementare susţine ideea că persoanele
evoluiază în relaţia lor dacă au personalităţi diferite. O persoană, căreia îi place să fie dominată se
va căsători cu una care doreşte să domine.
E) Teoria filtrului – consideră că există filtre care determină cine cu cine să se căsătorească. Cea
mai reprezentativă formulă este cea de Stimul-Valoare-Rol (SVR). Atractivitatea fizică este
primul filtru – denumit şi stimul (partenerii se aleg în mare măsură în depedenţă de gradul de
atractivitate fizică). Al doilea stadiu este valoarea – când partenerii încep să-şi exploreze nevoile
şi interesele (credinţele religioase, dorinţe sexuale, planuri cu privire la familie, etc.). Dacă
acestea sunt incompatibile, relaţia se întoarce la primul stadiu, şi partenerii îşi caută alţi parteneri
atractivi fizic. Al treilea stadiu este denumit Rol, - când partenerii încep să-şi evalueze
personalitatea (stabilitatea emoţională, maturitatea.)
F) Teoria centru sateliți – această teorie consideră că sunt o serie de factori centrali (atractivitatea
fizică, vecinătatea, condiţia socială, etc.) şi o serie de alţi factori secundari în selecţia
partenerului. Partenerul este ales în funcţie de factorul central dar şi cei secundari, care însumaţi
pot avea o contribuţie importantă.

2. Determinante socio-demografice ale alegerii partenerului conjugal: vârstă; rasă, etnie,

religie; statut socio-profesional; proximitate şi selectivitate.

35
 Petru Iluţ [31] consideră că, libera alegere a partenerului conjugal bazată pe sentimentul pur al
iubirii este o realitate în societatea şi timpul de azi. Dar dincolo de aceasta există o gamă largă de factori,
care fac ca respectiva alegere să nu fie chiar atât de "liberă", având impact și asupra durabilității căsniciei.
Respectiv, în literatura de specialitate se consideră că mariajele sunt, la scară statistică, puternic
homogamice – se căsătoresc proporţional mai mult între ei cei de aceeaşi etnie, clasă socială, vârstă
apropiată etc. Heterogamia, căsătoriile între indivizi cu statute socio-demografice diferite, sunt statistic
mai reduse. Totodată, datorită faptului că unul şi acelaşi individ face concomitent parte din mai multe
grupuri sociale şi are mai multe statusuri (etnic, religios, profesional, de clasă etc.), în mare măsură
homogamia (şi heterogamia) este parţială.
- Vârsta: vârsta reprezintă un exemplu elocvent al relativităţii disocierii între homogamie şi
heterogamie. În cultura euroamericană, oamenii se căsătoresc în general cu parteneri de aceeaşi vârstă sau
de vârstă apropiată. Există totuşi o înclinare sistematică către o vârstă mai mare a bărbatului la căsătorie
decât a partenerei lui.
- Statutul socio-profesional. Homogamia socioprofesională trebuie înţeleasă în sensul că
indivizii tind să se grupeze marital între ei în acord cu clasa, statutul social sau cu categoria
socioprofesională din care fac parte şi cu gradul de şcolaritate. Există şi o homogamie de profesii
specifice, dar ea este mult mai slabă (medici cu medici, de exemplu). Studiile de specialitate au confirmat
prezența selectivității socioprofesionale în alegerea partenerului. Totodată, homogamia operează nu
numai pentru statutul socioprofesional al partenerilor, ci şi pentru cel al părinţilor lor.
- Rasă, etnie şi religie. Homogamia este mult mai vizibilă şi mai pronunţată ca legitimitate
socioculturală atunci când e vorba de rasă.
Chiar dacă principiile homogamice nu sunt atât de severe pentru etnie cum sunt cele de rasă,
studiile din domeniu confirmă cât de operante apar ele. Discuţia raportului minoritate-majoritate etnică
trebuie plasată într-un context istoric, dar mai ales în unul perspectival de viitor, în care modelul
asimilativ este tot mai mult substituit de cel al multiculturalismului. Într-o viziune societală mai largă
trebuie notate şi beneficiile căsătoriilor mixte etnic, prin prisma unei mai bune convieţuiri intergrupale şi
comunitare, a posibilităţii de reducere a potenţialului de conflictualitate interetnică ș.a.
Apartenenţa religioasă este în largă măsură asociată cu cea rasială şi etnică. Atitudinile şi
comportamentele faţă de mariajele interreligioase diferă substanţial de la o religie la alta. Pe de altă parte,
exigenţele s-au schimbat şi ele de-a lungul timpului. Liderii religioşi au totuşi rezerve serioase faţă de
căsătoriile religioase mixte. Unii pretind că astfel unul sau amândoi din parteneri sunt pierduţi pentru (o
anumită) religie. Alţii subliniază faptul că mariajele interreligioase supravieţuiesc mai puţin. Datele
cercetărilor concrete nu confirmă o legătură simplă şi neechivocă între homogamia religioasă şi
stabilitatea mariajului şi nici în ceea ce priveşte convertirea religioasă reciprocă dintre soţi.
- Homogamia spaţio-geografică; proximitate şi selectivitate. Dincolo de încrederea în puterea
iubirii de a le depăşi orice barieră, chiar dacă mizăm pe "dragostea la prima vedere", o condiţie prealabilă
se impune și întâlnirea persoanei respective. Este evident, aşadar, rolul proximităţii spaţiale în conjuncţia
maritală. Şi în societatea rurală din arealul geografic al Moldovei, României căsătoriile dintr-un sat în
altul (fie ele vecine) erau rare şi erau consemnate în producţiile folclorice ca încărcate de nostalgii şi
deziluzii. Să reţinem că proximitatea spaţială are o mare valoare în încheierea de căsătorii prin aceea că
ea cumulează şi alte criterii homogamice (etnic, statut socioprofesional, religios, de vârstă) (P.Iluț).
Totodată, trebuie de avut în vedere şi faptul că e greu de găsit o persoană care să îndeplinească toate
condiţiile (unul şi acelaşi individ poate deține statute şi calităţi contradictorii din punct de vedere al
așteptărilor doritorului de mariaj). În astfel de cazuri alegerile maritale se pot face în baza analizelor de
costuri-beneficii şi teoriei alegerii raţionale etc.

3. Mecanisme psiho-sociale în selecţia partenerului conjugal.

Întrebarea de ce o anumită fiinţă şi nu alta face obiectul admiraţiei, dragostei, şi căsătoriei este
deloc ușoară. În contextul discuțiilor continue cu referire la mecanismele psiho-sociale, unii cercetător fac
referințe majore la rolul feromonilor (se pare că există un centru din creier specializat în iubire; talia şi
configuraţia corporală a femeilor şi bărbaţilor fiind puse în raport cu potenţialul de reproducere etc.). Pe
fundalul aspectelor de homogamie socioculturală operează şi alţi factori de natură psihologică și socială.
- Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal)
Cercetări experimentale au arătat că în situaţia de excitabilitate, activare, tensiune nervoasă,
provocatoare de frică, oboseală, sau alte împrejurări, dacă oamenii (mai ales tineri) au în preajma lor
persoane atractive, ei au tendinţa de a interpreta această stare (de arousal) ca efect al căderii în dragoste.

36
Dutton şi Aron, (1974) demonstrează efectul facilizator al situaţiilor ambigue dar care induc
excitabilitatea nervoasă (arousal) asupra relaţiilor interpersonale de atracţie.
În psihologia socială, date de acest fel sunt interpretate, de regulă, prin ipoteza atribuirii eronate a
excitabilităţii (missatributtion of arousal) [apud 90]. O stare mentală ambiguă, încărcată de tensiune şi
excitaţie nervoasă, puţin derutantă, duce frecvent la nevoia de fixare pe o persoană.
- Atractivitatea fizică
În linii generale, felul în care persoanele arată fizic are importanţă în relaţiile de afinitate, cu atât
mai mult în dragoste şi căsătorie. Din moment ce portretul fizic-constituţional contează, iar oamenii sunt
atraşi de frumuseţea fizică, rezultă că persoanele vor tinde să exploreze şi statutul de atractivitate fizică.
De exemplu, experimentul lui T. Huston (1973) demonstrează deopotrivă interesul subiecţilor pentru
persoanele în grad înalt atractive, ca şi realismul în alegerea partenerului, în funcţie de imaginea de sine
(componenta ei fizică, de constituţie corporală). Astfel, se confirmă ipoteza potrivirii fizice (matching
hypothesis) [apud 90].
Totodată, există şi alţi factori ce pot pune în plan secund frumuseţea fizică, cum ar fi inteligenţa,
caracterul, modul de comportare, într-un cuvânt, “frumuseţea psihică (sufletească)”.
- Efectul "Romeo şi Julieta" şi efectul „greu de cucerit” [apud 31]
Datele empirice relevă că intervenţia de opoziţie a părinţilor în sedimentarea unor prietenii şi iubiri,
precum şi în încheierea de căsătorii, are de multe ori rolul de a le consolida. Prin analogie cu vestita
poveste de dragoste, efectul a fost numit "Romeo şi Julieta". Explicaţiile creşterii intensităţii dragostei
(Stephan, 1985) şi dorinţei de-a fi alături de celălalt atunci când părinţii ridică obstacole pot fi abordate
parțial în baza teoriei atribuirii eronate a excitabilităţii: implicarea continue a părinţilor creează o stare de
confuzie şi excitabilitate mentală care este atribuită (greşit) "căderii în dragoste". La fel, poate fi aplicată
explicaţia prin teoria frustrării şi a reacţiunii, care arată existența unei relaţii directe între îngrădirile puse
în faţa unei acţiuni şi dorinţa individului de a realiza acea acţiune (mecanismul "fructul oprit").
În acelaşi areal explicativ se înscrie şi fenomenul "jocul de-a greu de cucerit" (playing hard to get).
În societate se mai vehiculează idea că bărbaţii sunt atraşi de femeile care ”sunt greu de cucerit”. Logica
pare a fi una simplă: cei ce afişează că sunt greu de cucerit, se percep (şi sunt) valoroşi, iar fiind valoroşi,
prezintă atractivitate. Dar situațiile pot fi diferite, rezultatele cercetărilor aratând că efectul "greu de
cucerit" este prezent şi la femei şi la bărbaţi.
- Similaritate şi complementaritate
Cercetările au dezvăluit importanţa diferitor genuri de similaritate şi proximitate: etnică, religioasă,
socioprofesională, de vârstă, rezidenţială, de atractivitate fizică. Totodată, nu există un tablou foarte clar
în ce măsură aceşti factori arată preferinţa pentru similaritate, dat fiind că aceștia sunt cumva impuși.
Posibil, oamenii se orientează spre atractivitatea față de cei ce seamănă cu ei atunci când se referă la
similaritatea în sistemele valorico-atitudinale şi trăsăturile de personalitate.
Studiile realizate pe parcursul mai multor ani au demonstrat că există o corelaţie semnificativă între
similaritate axiologică şi de personalitate şi fericirea în căsătorie; la fel între satisfacţia în căsătorie şi
similaritatea reciproc percepută de cei doi soţi. Pe de altă parte, studiile pe cuplurile conjugale, mai ales
pe cele cu un timp marital îndelungat, nu au însă o relevanţă prea mare pentru efectul similarităţii în
alegerea partenerului, întrucât dacă e adevărat că oamenii care se aseamănă se adună, nu e mai puţin
adevărat că odată adunaţi – cu deosebire în context familial –, ei seamănă tot mai mult unii cu alţii.
R. Winch (1958) a supus atenţiei teza că indivizii se selectează reciproc în funcţie de nevoile
complementare. Complementaritatea implică fie diferite nivele ale aceleiaşi nevoi, fie nivele înalte ale
unor nevoi care pot fi satisfăcute doar împreună. În primul caz, un bărbat cu o puternică nevoie de
dominare, de exemplu, va selecta ca şi parteneră o femeie care are un nivel mult mai scăzut al respectivei
nevoi. În cel de-al doilea caz, o femeie cu o intensă nevoie de dependenţă va alege un bărbat cu o intensă
nevoie de a fi îngrijit [apud 75].
Dat fiind faptul că unele cercetări au infirmat predicţiile teoriei menționate, R. Winch (1967) a
propus o combinaţie între complementaritatea nevoilor şi relaţiile de rol, aratând că atunci când căsătoriile
bazate pe complementaritate de nevoi şi trăsături de personalitate se înscriu în prescripţiile sociale de rol,
ele au mai mari şanse de supravieţuire şi stabilitate. Autorul crede, de exemplu, că un mariaj întemeiat pe
complementaritatea bărbat dominant – femeie ascultătoare are mai mari şanse de-a fi armonic decât unul
bazat pe o complementaritate inversă. Aceasta deoarece primul este consensual cu prescripţia societală
(tradiţională) de rol, iar cea de-a doua este în disens [63].
A. Kerckoff (1974) a propus o integrare a similarităţii şi complementarităţii în descrierea şi
explicarea alegerii partenerului, în sensul că într-o primă etapă similaritatea de valori şi atitudini
acţionează ca un filtru pentru a continua sau nu relaţia de prietenie, iar mai târziu complementaritatea
37
nevoilor devine mai importantă. De exemplu, în timpul perioadei de întâlniri, cei doi parteneri îşi dau
seama în ce măsură au valori şi atitudini similare cu privire la familie. Dacă ei constată o disimilaritate,
există mari şanse ca drumul spre căsnicie să se întrerupă. Într-o fază mai avansată, problema nevoilor,
cum sunt cele de afecţiune şi control, trece pe prim-plan [apud 75].
Totodată, menționăm importanța depășirii abordării simpliste a complementarității în baza rolurilor
de gen tradiționale, fiind necesară o nouă viziune – complementaritatea partenerială.

4. Mariajul ca afacere.
Prin căsătorie, oamenii realizează schimburi de bunuri, dar mai ales de servicii. Respectiv, mai
mult sau mai puţi, fiecare pretendent la căsătorie va încerca să-şi plaseze cât mai bine prin mariaj
capitalul său monetar sau non-monetar. În acest sens, specialiștii propun referințe la piaţa mărfurilor şi a
forţei de muncă, îndreptăţind admiterea existenţei unei pieţe maritale, în care participanţii îşi etalează
calităţile (avere, statut social, frumuseţe fizică, capacităţi intelectuale etc.). Oferind bunuri şi servicii,
aceștia, la fel, aşteaptă bunuri şi servicii.
În același timp, spre deosebire de piaţa de mărfuri, pe piaţa maritală aceste bunuri şi servicii nu se
pot doar închiria, ci ele devin operante numai prin unirea partenerilor, doar că piaţa maritală este mai
difuză, ea nu funcţionează, de regulă, în locuri special amenajate şi momente anume. Totodată, mai multe
locuri şi împrejurări din viaţa cotidiană servesc ca ocazii de a-şi desfăşura virtuţile (şi, eventual, a-şi
ascunde viciile), cum sunt mediile de muncă sau studii, cercuri de prieteni, discoteci, excursii, dar şi
agenţii speciale, care facilitează funcţionarea pieţei maritale ca formă de schimb organizată. Desigur,
scopul prezentării pe piaţă este de a găsi un partener cât mai plăcut, acesta fiind definit și de gusturile
personale, normele culturale şi, într-o oarecare măsură, de aşteptările din partea părinţilor etc. În
consecinţă, valoarea fiecărei persoane pe piaţă este condiționată de gradul în care deţine calităţile dorite
de alţii.
În concepţia tradiţională a secolului al XIX-lea şi XX, bărbatul venea pe piaţă cu averea şi statutul
social, femeia cu frumuseţea, tandreţea şi posibilitatea de a-i naşte şi de a-i creşte urmaşi. În
întreprinderea comună numită căsnicie, schimbul era deci între un suportul economic şi social din partea
bărbatului cu un suport erotico-afectiv din partea femeii.
Mariajul ca afacere, tranzacţie (bargain) presupune deci căutarea unui partener care să-ţi ofere în
schimbul a ceea ce tu poţi oferi, cele mai preţioase (din punctul tău de vedere) bunuri şi servicii. Mulţi
teoreticieni consideră, de aceea, că mariajul este unul dintre cele mai elocvente ilustrări ale validităţii
teoriei schimbului în relaţiile umane. Din perspectiva acestei teorii, similaritatea de statute socioculturale,
de trăsături de personalitate şi de atitudini, ca şi complementaritatea nevoilor sunt cele mai importante
tipuri de schimburi maritale [apud 91].
J. Scanzoni (1972) afirmă că deplasarea de la controlul familiei în selectarea partenerului la
controlul individual (de fapt al interacţiunii dintre parteneri) a transformat mult mecanismul schimbului,
al evaluării costurilor şi beneficiilor pe care le implică mariajul [apud 91]. Etapa premaritală "de curtare"
reprezintă o perioadă mult mai lungă în care indivizii îşi descoperă şi verifică reciproc calităţile şi
aşteptările. Totodată, asumarea responsabilităţii alegerii partenerului conjugal de către individ înseamnă şi
mari costuri: costuri de timp, costuri de bani, costuri psihologice şi costuri informaţionale. Cel care este
în căutare de parteneri de dragoste şi căsătorie trebuie să se intereseze cine este persoana pe care şi-a fixat
atenţia, respectiv trebuie să se informeze unde poate găsi o piaţă mai bună. Persoanele trebuie să fie
conștiente de faptul că dacă iniţiază o prietenie, şi cu atât mai mult o căsătorie, pe baza unor date cu totul
sumare despre partener, o astfel de "afacere" riscă să fie foarte costisitoare; la fel şi ruperea unei iubiri
(prietenii) mai avansate sau a mariajului presupune mari costuri.
Cei mai mulţi indivizi prospectează singuri piaţa maritală şi se informează despre persoana vizată
prin experienţa directă (curtare, întâlniri, dragoste romantică), costurile implicate fiind nu prea mari. (Mai
mult, dragostea romantică aduce şi o serie de beneficii sub formă de satisfacţii). În același timp, crește
numărul persoanelor care explorează alte mijloace directe şi eficiente de a-şi găsi partenerul droit,
precum: agenţiile matrimoniale, anunţurile matrimoniale din ziare şi site-uri pe Internet.
În ultimii ani, la formele clasice de a căuta partenerul marital prin prieteni sau rude, prin anunţuri
sau agenţii, se adaugă modalitatea Internetului. Internetul a extins considerabil spaţiul de alegere,
înfruntând, într-un fel, limitele proximităţii fizico-geografice, dar trecerea de la cunoaşterea prin internet
la una faţă în faţă este cvasiobligatorie pentru întemeierea unei prietenii durabile şi eventual a căsătoriei.
Acest domeniu urmează a fi cercetat în profunzime.
La analiza pieţei maritale trebuie luat în considerare şi raportul numeric dintre bărbaţi şi femei de
vârsta căsătoriei. Când există un surplus de femei, nu numai că valoarea lor e mai mică, dar şi mariajul şi
38
monogamia sunt devalorizate, pe când penuria lor le măreşte preţul şi încurajează comportamentul marital
şi monogamic (Guttentag şi Secord, 1983). Şi cu toate că în cifre absolute numărul femeilor necăsătorite
este mai mare, dacă ne oprim la intervalul 18-40 ani, surplusul pe piaţa maritală este al bărbaţilor. Or,
aceasta este vârsta căutărilor intense de partenere. Aşa că femeile, în pofida altor dezavantaje de valoare
maritală, au, statistic, acest atu. [apud 91]

5. Căsătoria ca proces multifactorial (B.Murstein).

B. Murstein (1976) [40] a dezvoltat un model al alegerilor maritale ca procesualitate
multifactorială, care cuprinde trei principale stadii premaritale: În primul stadiu centrarea partenerilor este
pe stimulii ce îi prezintă fiecare, în cel de-al doilea, pe sistemul valorico-atitudinal, iar în cel final, pe
nevoile şi aşteptările de rol. De aceea, demersul său se mai numeşte şi teoria stimul-valoare-rol. Autorul
afirmă că evoluţia spre mariaj se desfăşoară în cadrul mai larg al schimbului social. Controlul schimbului
asupra relaţiilor dintre cei doi e mai prezent în prima parte a procesului şi mai scăzut în perioada
apropiată căsătoriei. La etapa „stimuli”, impresiile pe care partenerii şi le fac în legătură cu atractivitatea
fizică, reputaţia lor, statutul lor social sunt determinanţii cei mai importanţi în atracţia reciprocă.
Atunci când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil (de exemplu, ambii parteneri
sunt frumoşi dar cu un statut social inferior, sau unul apare foarte frumos dar sărac, în timp ce celălalt e
bogat dar mai puţin frumos), cei doi progresează înspre etapa compatibilităţii axiologice (valorice).
Acum ei îşi compară interesele, atitudinile, crezurile, nevoile şi văd în ce măsură ele sunt compatibile.
Deşi factorii de stimuli continuă să fie prezenţi, în acest stadiu ei şi-au pierdut din semnificaţie.
La etapa a treia, focalizarea este pe compatibilitatea nevoilor de rol, adică fiecare individ se
întreabă şi încearcă să testeze în ce măsură celălalt îi poate satisface nevoia şi aspiraţia de a avea în el un
iubit, un prieten, un bun tată de familie etc. Cu toate că şi în această fază compatibilitatea de stimuli şi cea
valorică sunt influente, ele au trecut pe planul doi, atenţia cuplului fiind îndreptată spre întrebarea dacă în
căsnicie partenerul va putea juca la cote suficient de înalte toate rolurile dorite. Când răspunsul este
afirmativ, urmează cu probabilitate mare căsătoria.
Perioada premaritală, care înseamnă într-un anumit fel trecerea treptată de la aspecte exterioare la
unele mult mai intime, este consemnată şi în ritualul "curtare". Deşi secvenţa importantă numită logodnă
este astăzi mai rar întâlnită, ea fiind înlocuită cu cea de coabitare, pe măsură ce se întrevede o uniune
casnică, întâlnirile dintre cei doi sunt tot mai dese şi lungi, cadourile ce se schimbă sunt tot mai valoroase,
iar angajamentul faţă de cei din jur (părinţi, prieteni, colegi, cunoscuţi) tot mai accentuat, încheindu-se cu
anunţarea, mai mult sau mai puţin publică, a căsătoriei.
Căsătorirea ca un proces ce se întinde de la simpla remarcare a cuiva într-un câmp închis de
eligibilitate (loc de muncă, şcoală, cămin, petrecere restrânsă etc.) sau în unul deschis (stradă, piaţă,
discotecă etc.) şi unde contează aparenţa personală – ce include frumuseţea, dar şi alte elemente, cum ar fi
vestimentaţia – şi până la oficializarea legală a relaţiei este nu numai unul în etape, ci şi fluid, sinuos, cu
nedumeriri şi întrebări [apud 48; 91].
Experienţa cotidiană ca şi cercetările sistematice, ne arată, de exemplu, că nu e uşor a cere o
întâlnire şi a fi acceptat. Deşi tot mai mult şi partea feminină iniţiază întâlniri, totuşi, chiar în ţările
occidentale, femeile aşteaptă să li se propună. De multe ori, ele se confruntă cu următoarea dilemă: cum
să-l facă pe cel de care-i place să se întâlnească (prima dată sau din nou) fără să se angajeze într-o
activitate sexuală mai mult decât doreşte ea (Komarovsky, 1985). Pe măsură ce relaţia evoluează, şi ca un
garant al finalizării ei în mariaj, este reciprocitatea, atât ca încredere a unuia în celălalt, cât şi ca echitate
în schimburile simbolice şi materiale [apud 75].

6. Compatibilitate și satisfacție maritală.

Compatibilitatea reprezintă potrivirea cu cineva, în a nu-l exclude sau a nu-l anula pe celălalt, în a
putea coexista în același mediu. Compatibilitatea în cuplu reprezintă similaritatea punctelor de vedere.
Compatibilitatea se obține în timp. Partenerii ajung să fie compatibili în urma unui proces de
durată, pe care-l negociază pe masura ce înaintează în relație. Reușita procesului de ''compatibilizare'' se
bazează pe dorința de a coopera și lucra împreună. [apud 38] Desigur că și trăsăturile de personalitate
contribuie la acest proces, dar modul în care partenerii interacționează contează mai mult. Partenerii au
nevoie să simtă siguranța ca vor construi ceva impreuna, ceva ce are sens, fiind în acord sau dezacord cu
aceleași lucruri:
- modul în care sunt gestionate resursele financiare,
- împărțirea sarcinilor,
- îngrijirea și educarea copiilor,
39
 - petrecerea timului impreună,
- viața sexuală.
Modul în care cuplul își gestionează diferențele creează compatibilitatea sau din contra disoluția
cuplului. Cercetătoarea rusă A.Н. Oбозова (1983) [70] a evidentiat 5 aspecte ale compatibilității
maritale, care în opinia sa contribuie la cresterea gardului de coeziune al cuplului:
 Compatibilitatea spirituală – se refera la o coerentă a orientarile valorice, interese, opțiuni,
păreri etc. (similaritatea acestora sporește coeziunea cuplului);
 Compatibilitatea profilului de personalitate – se referă la o congruență a particularităților
însușirilor de personalitate: specificul temperamental, caracterului, sferei emotional-volitive.
Unul din criteriile compatibilității profilului de personalitate – distribuirea neconflictuală a
rolurilor;
 Compatibilitatea în realizarea funcțiilor familiale – se referea la particularitățile
funcționalității în realizarea echilibrului sistemului familial: acordul cu privire la specificul și
realizarea funcțiilor familiale, cu referire la așteptările de rol și la repartizarea rolurilor exercitate;
 Compatibilitatea fiziologică- se referă la compatibilitatea fizică, inclusiv și cea sexuală: armonia
sexuală și a contactului fizic, satisfacția intimității.
Respectiv, Compatibilitatea presupune luarea în calcul a urmatoarelor aspecte:
1. Viața sexuală este unul dintre cele mai importante niveluri de compatibilitate ale partenerilor,
pornind de la viziunea despre viața sexuală: cât de important este sexul în viața de cuplu, cât de
deschisi sunt partenerii spre a încerca lucruri noi, au o viață sexuală satisfacătoare, pot discuta
deschis despre dorințele/fanteziile lor sexuale etc.? Un cuplu care nu se poate bucura de
intimitate, atât din punct de vedere al sexualității dar și al comunicarii, riscă să se confrunte cu
multiple probleme, inclusiv durata căsniciei, fericirea partenerilor.
2. Necesitatea procreării/ Socializarea copiilor: Multe cupluri ajung să divorțeze din motiv că
unul dintre parteneri își dorea foarte mult copii, iar celălalt nu.
3. Credința și religia. Dacă ambii parteneri sunt persoane religioase sau dimpotrivă, nu consideră
religia un aspect important al vieții, relația va funcționa bine atâta timp cât sunt compatibili din
acest punct de vedere.
4. Interesele comune. Este frustrant atunci când unul dintre parteneri este foarte activ
personal/social și celălalt – sedentar, pentru că în timp se pot distanța, axându-se fiecare pe
universul propriu.

Satisfacția maritală. Factori ce afectează stabilitatea cuplului marital.

Satisfacţia maritală este un concept complex, explorat pe parcursul anilor de mai mulți
autori/autoare. Menționăm unele definiții în acest sens, după cum urmează [apud 38; 75]:
- Hawkins (1968) defineşte satisfacţia maritală ca sentimentul subiectiv de fericire şi plăcerea
experimentată de către un soţ, atunci când se analizează toate aspectele căsătoriei sale actuale.
- Burr (1979) conceptualizează satisfacţia maritală ca fiind congruenţa între valoarea aşteptărilor
pe care le are o persoană şi recompensa afectivă pe care persoana o primeşte.
- С.И. Голод (1984) satisfacţia maritală, aparent, se formează ca urmare a unei reprezentării
adecvate a imaginii despre familie, care s-a forma în mintea omului sub influenţa diverselor
evenimente şi întilniri, care alcătuiesc experienţa lui (reală sau simbolică) de viaţă în această
sferă de activitate.
- M. Baumeister (2007) satisfacţia maritală reprezintă o stare mintală care reflectă beneficiile şi
costurile percepute din căsătoria cu o anumită persoană, senzaţiile pe care le trăieşte o persoană
din momentul căsătoriei şi cele pe care i le provoacă partenerul.
А.Ю. Тавит (1983) distinge două grupe de factori care influențează satisfacţia maritală [apud 65]:
1. factorii care au apărut până la căsătorie – Primul grup de factori reprezintă fundamentul
psihologic al căsătorie şi include aspecte cum ar fi originea, trăsături de personalitate, idealul partenerului
şi a căsătoriei, motivele pentru căsătorie.
2. factorii care au apărut în timpul perioadei de coabitare(după căsătorie). Al doilea grup de
factori include: relaţiile etico-emoţionale între soţi, relaţiile psihofiziologice dintre soţi, unitatea de opinii
cu privire la creşterea copiilor, distribuţia treburilor casnice, timpul liber şi petrecerea acestuia, relaţia cu
tatăl/ mamă a partenerului, cu prietenii, chiar şi atitudinea faţă de alcool.
Ю.Е. Алешина (sf. anilor 80) a constatat că satisfacţia maritală depinde de durata vieţii de
familie, în felul următor: curba satisfacţiei maritale are o forma de U - la început, în primele două decenii

40
de trai în comun satisfacţie căsătorie scade treptat, atingând punctele minime, la perechile cu experienţă
de viaţă familială cuprinsă între 12-18 ani, şi apoi creşte, dar mai rapid.
А.Я. Анцупова şi А.И. Шипилова (1999) au identificat factorii specifici ai satisfacţiei în
cadrul căsătorie pentru fiecare sex în parte, în primii 10 ani de viaţă comună. Pentru femei - este o
adaptare spirituală şi gospodărească, compatibilitatea cu soţul ei și cu rudele lui şi auto-afirmare, pentru
bărbaţi - expresivitatea sexuală a soţiei sale [apud 65].
M. Baumeister descrie componentele satisfacţiei maritale [apud 85; 48]:
Comportamentul partenerului – în cazul satisfacţiei maritale, este bine ca în anumite situaţii să
se ţină cont nu numai de comportamentul şi atitudinea partenerului (care poate fi o caracteristică
personală, ca lenea), dar şi de circumstanţele care îl determină să acţioneze în aşa mod (de exemplu, o zi
de serviciu grea şi partenerul nu se simte în stare să pregătescă cina). După modul în care persoanele
căsătorite îşi manifestă comportamentul se poate analiza şi gradul de satisfacţie în căsătorie.
Fiziologia – este o relaţie bine stabilită între a fi casătorit şi menţinerea bunăstării fizice. Acest
lucru, în sens concret, este stabilit prin funcţionalitatea fiziologică a două persoane căsătorite. Cercetările
recente au indicat faptul că cuplurile căsătorile care sunt mai mulţumite de relaţia lor prezintă o sincronie
mai mare în rândul sistemelor fiziologice, în comparaţie cu acele cupluri căsătorite care sunt mai puţin
satisfăcute de căsătoria lor.
Modele de interacţiune – modelele de interacţiune între soţi pot afecta gradul de satisfacţie pe
care îl au în cadrul căsătoriei. Cea mai frecventă cauză a insatisfacţie într-un cuplu este discordanţa între
ce aşteaptă să primească o persoana dintr-o căsnicie şi ceea ce i se oferă în realitate (cererea/ oferta). În
acest model, un partener (de multe ori soţia) critică sau neagă schimbările, în timp ce celălalt partener (de
obicei, soţul) evită confruntarea şi discuţiile. Acest model influenţează direct satisfacţia în cadrul
căsătoriei, deoarece cu parcurgerea timpului la ambii parteneri satisfacţia maritală scade.
Suportul social - gradul de sprijin social pentru partener şi pentru relaţie. Procesele de sprijin
sunt fiabil asociate cu buna funcţionare în familie. Un partener de căsătorie, care oferă suport social bun
pentru soţ/soţie contribuie la creşterea satisfacţiei maritale.
Violenţa - violenţa fizică, de asemenea, este în strânsă legătură cu satisfacţia maritală. Persoanele
implicate în relaţii abuzive fizic sunt mai susceptibile de a fi nemulţumiţi cu căsătoria lor, comparativ cu
persoanele care nu sunt implicate în relaţii abuzive. Violenţa fizică poate fi influenţată de mai mulţi
factori, dintre care unul este consumul de alcool.
La acest capitol reiterăm necesitatea depășirii limitelor violenței fizice și importanța specificării
impactului și altor forme a violenței domestice precum: psihologică, sexuală, economică, spirituală.
Caracteristicile partenerului - Satisfacția persoanei de propria căsătorie este strîns legată de
caracterul şi personalitatea partenerului ales, care poate fi caracterizată prin cinci dimensiuni:
extroversiunea, agreabilitatea, conştiinciozitate, nevrozitate, dorinţa de a experimenta. Nemulţumirea
maritală este mai des legată de instabilitatea emoţională a unuia dintre soţi, dar, şi din cauza altor
caracteristici ca: nivel scăzut al conştiinciozităţii, agreabilităţii şi o deschidere intelectuală slabă. Oamenii
căsătoriţi cu persoane cu astfel de caracteristici de personalitate se plîng că soţii lor sunt neglijenţi,
dependenţi, posesivi, geloşi, infideli, abuzivi de alcool etc. Astfel, caracteristicile de personalitate ale
fiecărui soţ contribuie mult la păstrarea relaţie, culminînd cu satisfacţie maritală înaltă sau cu divorţul.
Infidelitatea – în cazul în care un partener din cadrul relaţie este infidel, aceasta poate crea
probleme serioase în căsătorie. Descoperirea infidelităţii pune la îndoială încrederea între parteneri,
dragostea. Deoarece infidelitatea unui soţ provoacă implicări emoţionale, satisfacţia maritală este
influenţată negativ de probabilitatea infidelității, astfel satisfacţia maritală este minimă.
Copiii - apariţia copiilor într-o familie are efectul paradoxal de creştere a stabilităţii căsătoriei (în
cazul în care copiii sunt mici, cel puţin), în timp ce pe de alta parte satisfacţia maritală scade, deoarece
apar o serie de atribuţii noi, responsabilitate mai mari faţă de copil, situaţii în care nu fiecare părinte poate
face faţă sau se adaptaeză cu greu.
Evaluarea satisfacţiei maritale este cercetată de multe ori prin intermediul scalelor, participanţii
fiind încurajați să răspundă la o varietate de întrebări care evaluază satisfacţie lor faţă căsătoriei [a se
vedea 65; 46]. Printre multitudinea scalelor de măsurare menționăm:
- Scala de măsurare a satisfacţiei maritale de Walter W. Hudson;
- Scala de masurare a satisfacţiei: forma B, elaborată de Arthur J. Roach, Larry P. Frazier şi
Sharan R. Bowden;
- Inventar de masurare a satisfacţiei maritale Douglas R. Snyder,
- Scala Locke – Wallace de masurare a satisfacţiei maritale;
- Scala DAS „Dyadic Adjustment Scale” de masurare a satisfacţiei existente între parteneri.
41
Activități de evaluare:
1. Care sunt factorii motivaționali în alegerea partenerului conjugal? Analizați argumentele pro și
contra iubirii ca factor motivant în selecția partenerului conjugal;
2. Care sunt teoriile explicative în alegerea partenerului conjugal? Propuneți cîte un simbol
reprezentativ pentru fiecare teorie de referință;
3. Ce avantajele și dezavantaje prezintă teoriile de referință cu privire la alegerea partenerului
marital? Completați tabelul de mai jos:
Teoria Avantaje Dezavantaje
Teoria satisfacerii nevoilor
și dragostei reciproce
Teoria spiralei dragostei
Teoria personalității
Teorii socio-culturale
Teoria centru sateliți
Teoria filtrului

4. Analizați mecanismele psiho-sociale în alegerea partenerului conjugal;

5. Demonstrați, în baza unui exemplu din cotidian, beneficiile integrării similarităţii şi
complementarităţii în selecţia partenerului conjugal.
6. Explicați particularitățile selecției partenerului conjugal prin prisma lui B.Murstein și a teoriei
schimbului social (mariajul ca afacere)
7. Proiectați, prin prisma teoriei centru sateliți, propria perspectivă asupra alegerii partenerului
conjugal (grupați factorii care vă influențează în procesul selecției partenerului)

TEMA VII. ARMONIE ŞI DIZARMONIE ÎN CUPLUL CONJUGAL

Unități de conținut:
1. Factori de influenţă asupra stabilității de cuplu/familie.
2. Etiologia şi tipologia conflictelor în cuplul marital.
3. Comunicarea afectivă în cuplu/familie: limbajele iubirii adulţilor şi copiilor.
4. Şantajul sentimental în cuplul conjugal.
5. Gelozia şi Infidelitatea: cauze şi abordări.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să diferenţieze factorii cu impact pozitiv şi negativ asupra stabilitatii sistemului relaţional
intramarital.
 Să identifice cauzele conflictelor intramaritale
 Să determine modalităţile de comunicare afectivă a adulţilor şi copiilor în baza tipologiei lui
G.Chapman;
 Să specifice propriile tipuri de comunicare afectivă.
 Să analizeze tipurile/formele de şantaj sentimental propuse de S.Forward.
 Să propună modalităţi de prevenire şi desamorsare a şantajului sentimental în cuplul conjugal.
 Să exploreze particularităţile geloziei şi infidelităţii în cuplul conjugal;
 Să stabilească impactul geloziei şi infidelităţii asupra stabilităţii cuplului conjugal;
 Să proiecteze modalităţi de prevenire a infidelităţii în cuplul conjugal.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
armonie; dizarmonie; sistem relaţional intramarital; şantaj sentimental; gelozie; infidelitate.

42
CONŢINUT
1. Factori de influenţă asupra stabilității cuplului/familiei.
Cercetătoarea G.Ghebrea [23], în urma unor sinteze şi analize teoretice, identifică factorii care
deţin o influenţă majoră în asigurarea stabilităţii relaţiei intramaritale:
 Gradul de compatibilitate dintre parteneri - este probabil ca stabilitatea cuplului să fie
favorizată de o homogamie relativă. În contrast, diferenţele mari dintre soţi comportă riscuri,
generând o incompatibilitate între ei şi ducând, în final, la separare.
 Aşteptările şi aspiraţiile partenerilor în raport cu căsnicia(teoria schimbului psiho-social) -
De la un cuplu la altul, aşteptările şi obiectivele căsniciei, acestea modificându-se de-a lungul
anilor într-o formă sau alta. Aşteptările influenţează mult nivelul de satisfacţie maritală. Soţii îşi
pot realiza propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite/opuse – prin mecanismele psihologice de
pierdere/câştig, care devin criterii de evaluare a relaţiei şi opţiuni oferite soţilor. Repartizarea
sarcinilor gospodăreşti, educaţia copiilor, banii disponibili, profesia fiecăruia, timpul liber,
relaţiile sexuale ş.a. – la un moment dat pot duce la anumite tensiuni care nu pot fi ocolite, atunci
când soţii au sentimentul că dau mai mult decât primesc.
 Socializarea în familia de origine - Relaţiile anterioare, în special primele relaţii familiale, au un
impact direct asupra evoluţiei vieţii maritale. Un mediu familial cu practici educative coerente,
care oferă afecţiunea necesară, pregăteşte individul într-un mod mai adecvat pentru relaţii intime
satisfăcătoare. Dimpotrivă, un mediu familial distorsionat, dezorganizat, caracterizat de violenţă,
abuzuri, neglijenţă, incoerenţă educativă - favorizează moduri de reacţie afective, cognitive şi
comportamentale considerabil dăunătoare stabilităţii relaţiilor intime şi satisfacţiei conjugale.
 Factorii cognitivi - Sursele personale de satisfacţie sau de insatisfacţie, gesturile, acţiunile
îndeplinite de către o persoană, explicaţiile elaborate de fiecare pentru a înţelege mai bine viaţa sa
intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente învăţate, în tinereţe sau în decursul primelor
relaţii intime, dar şi în timpul relaţiei actuale. Indivizii, care au trăit mai multe relaţii pline de
satisfacţii sau au învăţat multe lucruri noi, au, în general, criterii de evaluare mai înalte decât cei
care au avut mai puţin succes pe plan relaţional, fiind mai flexibili, mai maleabili. Persoanele care
sunt în mod regulat în contact cu alte persoane agreabile pun mai uşor capăt unei relaţii
nesatisfăcătoare, decât persoanele care au o viaţă socială redusă. Relaţiile sexuale cu alţi parteneri
precum şi căsătoriile (şi, logic, divorţurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ
asupra acesteia. În schimb, legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie
cresc stabilitatea cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea sociabilităţii, trăsătură
esenţială pentru buna funcţionare a unei căsnicii.
 Abilităţile relaţionale - Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea
afecţiunii, satisfacţia sexuală) şi exprimarea agresivităţii constituie zone unde abilităţile
relaţionale sunt deosebit de importante. Modelul nepotrivit al interacţiunii se formează din cauză
lipsei abilităţii de a-l asculta pe celălalt, abilităţi pentru a face faţă situaţiilor dificile. Cuplurile în
care ataşamentul este profund, care sunt sigure de soliditatea legăturii lor, cunosc sentimente
diferite de cele ale cuplurilor cu ataşament slab şi în care soţii au tendinţa de a se jigni reciproc.
 Armonia sexuală - Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat, când
supraapreciat, în ceea ce priveşte consecinţele lui asupra satisfacţiei maritale şi, implicit, asupra
stabilităţii cuplului. Putem spune azi că el este un factor egal, dar nu superior altora.
 Factorii economici – Locke [apud 23] identifică următorii factori economici care sunt asociaţi
pozitiv cu stabilitatea maritală:
o mobilitate profesională scăzută
o locuinţă în proprietate
o dotare corespunzătoare a locuinţei cu diverse utilităţi (aragaz, apă curentă, telefon, radio,
televizor, frigider, maşină de spălat)
o valori peste medie ale indicatorului de siguranţă economică
o soţia este casnică
o serviciu stabil al soţului
o venit decent.
 Mediul social - Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei.
Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă şi un grad relativ ridicat de satisfacţie
profesională a fiecăruia dintre soţi, precum şi o reţea socială bogată şi suportivă. Sprijinul social
oferit de această reţea constituie un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei,
care sporeşte şansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăţi.
43
  Evoluția relației de cuplu - Wright şi Locke au identificat influenţa benefică a următorilor
factori asupra stabilităţii familiei: parteneriatul în cuplu; pregnanţa relaţiilor de intimitate şi
comunicare fără rezerve; personalitate „democratică” şi altruistă a celor doi soţi (sociabilitate,
responsabilitate, simţul umorului, afectuozitate versus dominativ, coleric, influenţabil);
responsabilităţi în familie distribuite echitabil [apud 23].
 Probleme personale actuale: Locke a descoperit că neangajarea în conduite reprobabile din
punct de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste ar determina
creşterea gradului de stabilitate a relaţiei intramaritale. Alcoolismul, delincvenţa, depresiunea
psihică, psihoza, toate sunt puternici factori de risc pentru stabilitatea căsniciei.

2. Etiologia şi tipologia conflictelor în cuplul marital.

I. Mitrofan defineşte conflictul conjugal drept o stare de disfuncţionalitate în viaţa şi activitatea
conjugală, ce poate avea intensităţi diferite şi se poate întinde pe diverse perioade de timp [38].
Formele de manifestare sunt variate, de la certuri, contraziceri, pana la agresivitate sau refuzul
asumării unor obligaţii de rol. Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitate distructivă la
nivelul personalităţii partenerilor, dezorganizând reacţiile, împiedicînd realizarea funcţiilor familiei.
La baza celor mai multe dintre nefericirile şi bolile cuplului stau cauze interioare (care privesc
doar cei doi parteneri ai cuplului) şi cauze exterioare (care se referă circumstanţe obiective reperabile).
Conflictele determinate de cauze interioare cuplului:
a) Lipsa iubirii conjugale. Această carenţă este cea mai importantă dintre cauzele care duc la
conflictualitate în cuplu, datorită faptului că cei doi parteneri nu prezintă o comunitate la nivelul
obiectivelor şi intereselor.
b) Diferenţa prea mare de nivel intelectual, de cultură, de tradiţii, de opinii, de medii de origine.
În această situaţie, cadrele de referinţă sunt cu greu compatibile, perturbând orice comunicare.
Devine dificil pentru parteneri (mai ales când este vorba despre conflicte de opinii politice, de
credinţe religioase, de sisteme de valori) să nu încerce să se convingă reciproc de adevărul
propriilor credinţe. Adesea se ajunge, pe această construcţie, la cerinţe exagerate ale unui partener
faţă de celălalt, care trezesc adesea defense puternice.
c) Incompatibilitatea de caractere, de personalităţi, de sisteme de aşteptări.
d) Dezacordul sexual. Cauzele acestui dezacord sunt numeroase, unele ţinând de complexe
personale (refuzul feminităţii, al maternităţii, teama de sex, frigiditate - la femeie, refuz al
virilităţii, impotenţă sexuală – la bărbat), altele ţinând de probleme de altă origine decât cea
sexuală (insecuritatea afectivă a relaţiei, inferioritate, angoasă), altele fiind legate mai direct de
practici sexuale conjugale care ignoră diferenţa de trăire a sexualităţii la bărbat şi la femeie,
diferenţele de apetit sexual şi de ritm, stângăcii în actul sexual, teama de sarcină la femeie etc.,
care se completează cu o comunicare foarte deficitară.
e) Conflicte de rol. Vorbim aici despre dezacorduri asupra rolurilor conjugale, dar şi de dezacorduri
asupra rolurilor parentale.
f) Pasiunea exclusivă a unuia dintre parteneri. Unul dintre parteneri, prins într-un sentiment sau o
nevoie exclusivistă. Formează un aşa-zis „cuplu” cu obiectul pasiunii sale (persoană, obiect,
animal de companie etc.), cuplu anormal, din care partenerul se simte exclus. Forma cea mai
banală este legătura extraconjugală, existând şi variante mai originale: pasiunea pentru un animal,
pentru o profesie, pentru sport, pentru politică, cercetare ştiinţifică, bani etc.
g) Reproşul permanent, rostit sau perceput doar din comunicarea nonverbală.
Conflictele determinate de cauze exterioare cuplului
a) Căsătoriile precoce şi căsătoriile forţate. Căsătoriile prea timpurii (de obicei în adolescenţă),
căsătoriile realizate la presiune socială sau morală, la o sarcină nedorită, sau căsătoriile văzute ca
modalitate de a fugi de ceva sau cineva, căsătoriile din milă, de compensare, sunt – aşa cum arată
majoritatea statisticilor – surse sigure de dificultăţi conjugale.
b) Boala mentală a unuia dintre parteneri. Ne referim aici la situaţii în care boala mentală exista
înainte de căsătorie, fiind reactivată pe fundalul stresului indus de preluarea noilor roluri
conjugale sau de boală dobândită în interiorul cuplului.
c) Probleme de spațiu, de mediu, de relaţii exterioare. Existenţa cuplului se desfăşoară într-un
spaţiu care este perceput ca neplăcut sau neacceptabil, într-un mediu care sufocă şi repugnă, într-
un orizont de relaţii sociale care este perceput ca deprimant.
d) Dificultăţi socioprofesionale ale unuia dintre parteneri. De cele mai multe ori, într-un cuplu,
tensiunile de nesatisfacere şi de eşec produse de către situaţia generală tind să se descarce în
44
 agresivitate împotriva fiinţelor celor mai apropiate, cele cu care persoana se înţelege cel mai bine.
Acestea devin „ţapii ispăşitori” ai tuturor formelor de agresivitate dificil de exprimat în altă parte:
conflicte profesionale, decepţii exterioare etc.
e) Conflicte de interese. Vorbim aici despre conflicte apărute pe fundalul preocupărilor pentru
bunuri materiale şi bani, dar şi în condiţii de sărăcie sau în situaţii în care interesele sunt
divergente şi bunurile partenerilor sunt separate.
f) Prezenţa unor terţe persoane. Intruziunea unei terţe persoane în existenţa cotidiană a cuplului
poate deveni sursă de conflicte, datorită mai ales ruperii intimităţii. Acest lucru devine şi mai
grav, atunci când această persoană devine aliatul unuia dintre parteneri în lupta sa împotriva
celuilalt (de exemplu, părinții unui din parteneri).
Analizând conflictul conjugal din perspectiva delimitării dintre normal-dinamogen și patogen-
dezorganizator, I. Mitrofan și C. Ciupercă [38] realizează o tipologie a conflictualității conjugale în
funcție de 3 parametri, mai precis, în funcție de combinaţiile existente între aceşti parametri:
 gradul de tensiune generat de conflictul marital (ridicat, moderat, scazut);
 forma de manifestare predominantă a conflictului în cuplu (manifestă, latentă);
 durata conflictualității (continuă, intermitentă).

Tipuri de conflict conjugal:

1. cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune crescută – prezintă mare potential
dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri; 95% din subiecții divorțați (mai ales femei)
și 31,2% din subiecții căsătoriți cu reacții și dezvoltări nevrotice reactive a psihotraumelor conjugale,
provin din cupluri caracterizate prin acest tip de conflictualitate;
2. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută – prezintă potențial
dizolvant semnificativ, care nu întotdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează
dezvoltarea dizarmonică a relațiilor conjugale, cu efecte psihopatologice individuale și de grup
conjugal: abandonul, alcoolismul, sustragerea de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu
socrii sunt frecvent cauze şi efecte ale acestui tip de conflictualitate;
3. cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată – aceste cupluri au o
evoluție instabilă, cu tendința spre deteriorarea esenței conjugale, dar cu menținerea structurii de
cuplu, într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care conduitele de „evadare” și „substituție”
(adulterul, alcoolismul compensator, supraviețuirea profesională) coexistă cu menținerea parțială a
exercitării rolului conjugal;
4. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată – acest tip de conflict
este destul de frecvent la cupluri în perioada de preacomodare și acomodare interpersonală; poate
facilita cunoașterea interpersonală;
5. cupluri cu conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune moderată – sunt frecvente între personae
normale cu disponibilități de adaptare mai scazute; în aceste cupluri, conflictualitatea presează asupra
relației ca o continuă virtualitate;
6. cupluri cu conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune scazută – acest tip de conflictualitate
favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conduitelor
interacționale;
7. cupluri cu conflictualitate latentă, intermitentă, cu tensiune moderată – au o evoluție armonioasă,
în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează acomodarea interpersonală (ironia, persiflarea,
comportamentul pseudoludic verbal, ca supapa de descarcare a unor tendințe agresive);
8. cupluri cu conflictualitate latentă, continua, cu tensiune scazută – cupluri care evoluează rapid și
stabil către asimilare interpersonală; dezacordurile nu au un caracter frustrant, ci de facilitare,
partenerii preluând reciproc puncte de vedere diferite.

3. Comunicarea afectivă în cuplu/familie: limbajele iubirii adulţilor şi copiilor.

La temelia existenței umane stă dorința de intimitate și dorința de a fi iubit de cineva. Căsnicia ar
trebui să satisfacă nevoia de intimidate și iubire – G.Champan [13].
În baza experienţei în calitate de consilier matrimonial, psihologul Gary Chapman a ajuns la
concluzia că principala problemă a cuplurilor contemporane o reprezintă modul în care partenerii îşi
comunică afecţiunea. El susţine că există cinci limbaje principale prin intermediul cărora partenerii îşi
manifestă iubirea: cuvintele de încurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile şi mângâierile
fizice. De regulă, limbajul principal de iubire nu este acelaşi cu al soţului sau al soţiei. Dacă amândoi vor

45
 învăţa să comunice şi să înţeleagă limbajul principal de iubire al partenerului, nimic nu va mai sta în calea
fericirii căminului lor, în care, părinţi şi copii, se vor simţi iubiţi şi în siguranţă.
Gary Chapman vorbește despre 5 limbaje de iubire ale copiilor, care îl ajută pe copil să înţeleagă că
părinţii săi îl iubesc [12]. Fiecare copil are un “rezervor” pentru iubire, un loc ce este defapt puterea sa şi
de unde se poate alimenta în zilele dificile ale copilăriei şi ale adolescenţei. Adulţii trebuie să-şi
canalizeze eforturile pentru a umple acest “rezervor emoţional” al copiilor pentru ca ei să se manifeste aşa
cum se cuvine şi să-şi atingă întregul potenţial. Aceste rezervoare emoţionale trebuie umplute cu genul de
iubire care îi va determina pe copii noştri să crească, să se dezvolte armonios.
Autorul menționează cinci modalităţi în care copiii îşi exprimă iubirea:
1. mângâierile fizice
2. cuvintele de încurajare
3. timpul acordat
4. darurile
5. serviciile
Se poate întâmpla ca fiecare copil al unei familii să vorbească un limbaj diferit, deoarece au
personalităţi diferite şi percep diferit limbajele iubirii.
1. Primul limbaj al iubirii sunt mângâierile fizice. Mângâierea fizică este limbajul de iubire cel mai
simplu de folosit necondiţionat, pentru că părinţii nu au nevoie de ocazii speciale pentru a-şi mângâia
copiii, de a stabili o apropiere fizică cu ei. Unii părinţi o fac cât se poate de vizibil, alţii încearcă să
evite să-şi mângâie copiii. Copiii au mare nevoie de mângâieri în primii ani de viaţă, însă în societatea
contemporană în care totul se produce în goană, unii părinţi nu-şi mângâie suficient copiii. Pe măsură
ce copilul creşte şi devine mai activ, nevoia de mângâieri nu scade. Copiii au nevoie zilnic de
mângâieri afectuoase, iar părinţii ar trebui depună toate eforturile pentru a-şi exprima astfel iubirea. În
primii ani de şcoală ai copilului legăturile fizice din această perioadă a existenţei lui se manifestă în
cadrul jocurilor sportive. În faza adolescenţei fetele au mare nevoie ca taţii să-şi exprime iubirea faţă
de ele. Importanţa iubirii necondiţionate este mult mai mare în cazul fetelor şi atinge apogeul cam la
11 ani. De remarcat că o palmă peste faţă nu este bună pentru nici un copil, însă pentru cel care are
drept principal limbaj al iubirii mângâierea fizică, aceasta este dezastruoasă.
2. Cel de-al doilea limbaj al iubirii sunt cuvintele de încurajare. Cuvintele afectuoase, tandre,
cuvintele de laudă de încurajare dau un imbold pozitiv. Pe de altă parte vorbele tăioase care dovedesc
diferite frustrări pot dăuna părerii bune despre sine a copilului şi pot crea îndoieli asupra capacităţilor
sale. Copii receptează mesaje emoţionale cu mult înainte de a înţelege cuvintele, anume tonul vocii,
blândeţea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire. Lauda şi
afecţiunea sunt deseori combinate în mesajele pe care le transmitem copiilor. Cel mai mare duşman în
încurajarea copiilor este mânia. Cu cât un părinte este mai supărat cu atât se va descărca mai tare pe
copil. Cuvintele încurajatoare au eficienţă maximă atunci când se concentrează asupra unui efort pe
care îl face copilul. Scopul este acela de a sesiza când copilul face ceva bun şi să fie lăudat.
3. Al treilea limbaj al iubirii copilului este: timpul acordat. Timpul acordat se bazează pe atenţia dată
copilului. Chiar dacă principalul limbaj de iubire al copilului unei familii nu este, timpul acordat, mulţi
copii au nevoie de atenţia părinţilor. În mare parte, comportamentul nedorit al copiilor are la bază
încercarea de a sta cât mai mult timp cu mama şi tata. De remarcat este că factorul cel mai important
legat de timpul acordat nu este evenimentul în sine, ci faptul că părintele face ceva împreună cu
copilul său atunci când sunt împreună. Părintele trebuie să-şi găsească timp să fie doar cu copilul său,
în cazul în care are mai mulţi copii este necesar să facă în aşa fel încât să fie singur cu fiecare în parte.
O modalitate eficientă de a transmite iubirea, este contactul vizual plăcut, plin de afecţiune. Timpul
acordat copilului nu se rezumă doar la desfăşurarea unei acţiuni cu copilul, ci înseamnă a-l cunoaşte
mai profound.
4. Limbajul cu numărul patru în iubirea copiilor sunt: darurile. Oferirea şi primirea darurilor ca
exprimare a iubirii este un fenomen universal valabil. Ideea este că dacă darul este meritat, atunci el
constituie o formă de răsplată. Favoarea de a dărui nu are prea mare legătură cu dimensiunea sau
costul cadoului, ci doar cu iubirea. Este necesar să acordăm atenţia cuvenită acestor cadouri, anume
uneori suntem tentaţi să copleşim copiii cu cadouri, ca substitute ale celorlalte limbaje ale iubirii.
Darurile trebuie să fie o expresie sinceră a iubirii, iar copiii al căror principal limbaj al iubirii sunt
tocmai acestea, vor ştii întotdeauna să le primească, anume se vor uita la hârtia în care sunt
împachetate, vor scoate sunete în timp ce vor deschide cadoul, oferindu-ne siguranţa că pentru ei
contează mult.

46
5. Cel de-al cincilea limbaj al iubirii sunt: serviciile. Serviciile solicită din punct de vedere fizic şi
emoţional, tocmai de aceea părinţii trebuie să ţină seama de sănătatea lor din aceste puncte de vedere.
Atunci când părintele îşi exprimă iubirea faţă de copii prin servicii, fâcând lucruri pe care probabil nu
le-ar face singuri, de fapt furnizează un model. Aceasta va fi în beneficiul copilului, deoarece îl va
ajuta să nu se mai concentreze asupra propriei persoane şi să-i ajute pe alţii. Unii părinţi dorind ca
odraslele lor să-şi dezvolte unele aptitudini şi independenţa, se bazează prea mult pe faptul că aceştia
s-ar putea descurca singuri în orice situaţie. Serviciile pline de iubire au o motivaţie interioară, anume
de a oferi energia personală şi altora, acestea sunt un dar şi se fac de bunăvoie. Scopul final al acestor
servicii făcute copiilor, este acela de a-i ajuta să devină adulţi maturi, capabili să ofere iubirea şi altora
prin intermediul serviciilor. Este necesar să luăm în calcul ca aceste servicii să nu fie o manifestare a
unei iubiri coniţionate. Serviciile care sunt o expresie sinceră a iubirii vor reuşi să comunice copilului
o anumită formă de afecţiune, la un anumit nivel emoţional.

4. Şantajul sentimental: forme şi strategii ale dezamorsării lui.

Șantajul sentimental este o forma de manipulare puternică prin intermediul căreia unul din
parteneri urmărește să obțină supunerea celulilalt, conștient sau inconștient, determinându-l pe celălalt
partener să facă ceea ce vrea el, renunțând la propriile dorințe, iar în acest scop folosindu-se de teama,
frustrarea sau compasiunea acestuia.
Un partener foloseste şantajul emoţional atunci când [27]:
- îi cere celuilalt să aleagă între el şi ceva ce îşi doreşte;
- încearcă să îl facă pe celălalt partener să se simtă egoist şi rău, dacă face ceva ce lui nu îi
place;
- îi cere celuilalt partener să renunţe la ceva sau la cineva, ca o dovadă de iubire faţă de el;
- îşi ameninţă partenerul că îl va părăsi dacă nu îşi schimbă comportamentul;
- îi interzice partenerului accesul la bani dacă nu face ceea ce îi cere;
- îşi ignoră partenerul de fiecare dată cînd este supărat pe el;
- se foloseşte de teama celuilalt partener pentru a-l ţine sub control.
Ameninţările şantajului emoţional nu sunt mereu evidente, ele pot fi mascate de umor, aparente
încercări de protejare a partenerului sau remarci subtile.
Psihologul Susan Forward [27], identifică patru forme ale acestuia:
1. Punitivii – care ne comunică exact ceea ce doresc - și consecințele pe care le vom avea
de înfruntat dacă nu cedăm. Ei se pot exprima cu agresivitate sau pot fierbe în tăcere.
2. Autopunitivii – cei care orientează pedeapsa spre interior, scot\nd în evidență ce își vor
face lor înșile dacă nu obțin ceea ce doresc.
3. Martirii – care ne fac adesea să deslușim dorințele lor și întotdeauna conchid că noi
trebuie sa facem tot posibilul pentru ale realiza.
4. Ispititorul – avansează cu promisiunea obținerii unui lucru minunat dacă cedăm.
Potrivit lui Susan Forward, există 6 etape în manifestarea şantajului emoţional:
1. Solicitarea - Şantajistul cere ceva;
2. Rezistenţa - Ţinta îi rezistă;
3. Exercitarea presiunii - Şantajistul exercită presiune. Afirmând, de exemplu: „Vreau ce e mai bun
pentru noi” sau „Nu mă iubeşti suficient încât să faci asta?”;
4. Ameninţarea - Pe măsură ce ţinta continuă să rezite în faţa acestei presiuni, şantajistul ameninţă:
„Dacă nu poţi face asta, poate că ar fi mai bine să începem să ne vedem cu alţi oameni”;
5. Conformarea/cedarea - Nedorind să puna în pericol relaţia, ţinta cedează şi se conformează;
6. Repetarea şantajului - Şantajistul a văzut cum funcţionează modelul şi în va folosi pentru
manipulare în viitor.
Efectul şantajului emoţional - Există diferenţe între conflictele familiare şi înţelegerile ce au loc în
majoritatea relaţiilor şi paternul de manipulare. În relaţiile obişnuite putem să iniţiem discuţii aprinse
pentru ca apoi să revenim la sentimentele de bază. În cazul relaţiilor bazate pe manipulare, unul dintre
parteneri va încerca să diminueze puterea celuilalt şi să o mărească pe a lui. Şantajiştii înceracă mereu să
susţină că motivele lor sunt mai importante decât ale noastre şi că este ceva in neregulă cu noi, că suntem
nepăsători şi egoişti. Astfel de comportamente fac ca toată distracţia, bunăvoinţa, înţelegerea şi
intimitatea dintr-un cuplu să dispară. Pe măsură ce şantajul emoţional creşte, partenerii găsesc din ce în ce
mai rar subiecte de discuţie, iar „prăpastia dintre ei creşte”.

47
 5. Gelozia şi Infidelitatea: cauze şi abordări.
În opinia cercetătorilor I.Mitrofan şi C.Ciupercă [38], conceptul de gelozie, la fel ca şi cel de
dragoste, este foarte dificil de definit, din cauza marilor diversităţi ale manifestărilor comportamentale ale
celor care „suferă de gelozie”.
Psihologul A.Nuţă(2009) [42] defineşte gelozia ca „un ansamblu de trăiri emoţionale, gînduri şi
acţiuni care apar şi se dezvoltă atunci când o relaţie semnificativă este percepută ca fiind ameninţată de un
rival”. În opinia aceluiaşi autor, pentru a fi gelos trebuie să ai ceva (pe cineva), în sensul de a avea
sentimentul că acel ceva/cineva îţi aparţine. O altă persoană, încearcă să te deposedeze/priveze de acel
ceva/cineva. Knox(1984) o defineşte ca un set de emoţii care apar când o persoană priveşte relaţia erotică
cu persoana iubită ca fiind ameninţată. În acest caz, sentimentele specifice sunt: teama de pierdere sau de
abandon, anxietate, durere, vulnerabilitate şi lipsă de speranţă.
La fel ca şi dragostea, gelozia poate apărea sub diverse forme. Mazur(1973) [apud 56] descrie 6
tipuri de gelozie:
1. Gelozia invidie – este strîns legată de nivelul de autoestimare; ea apare când o persoană simte că
partenerul este mai bun şi că această superioritate ameninţă relaţia. Acest tip de gelozie rezultă adesea
în preocuparea exagerată pentru sine, autocompătimire şi depresie.
2. Gelozia posesivă – se dezvoltă în baza simţului posesiunii şi a nerecunoaşterii faptului că partenerul
are o identitate separată. Adesea persoana care manifestă un astfel de tip al geloziei, caută să domine
partenrul, să obţină putere asupra acestuia.
3. Gelozia excludere – porneşte de la sentimentul de excludere sau neglijare pe care îl experimentează un
partener din cauza timpului pe care îl consumă celălalt partener în cadrul preocupărilor profesionale, în
cadrul activităţilor de recreere sau în cadrul relaţiilor întreţinute cu alte persoane.
4. Gelozia competiţie – este legată, de asemenea de autocunoaştere şi autoestimare. Adesea realizările şi
afirmările unui partener sunt percepute ca o ameninţare la adresa imaginii de sine ale celuilalt partener,
conducînd la conturarea unor sentimente de inadecvanţă şi nelinişte.
5. Gelozia egocentrică – este strîns legată de roluri şi apare atunci când un partener eşuiază în a permite
şi favoriza pe celălalt partener să-şi exprime individualitatea, deşi se aşteaptă şi pretinde ca acesta să-şi
exercite rolul tradiţional.
6. Gelozia nelinişte şi teamă – apare când relaţia interpersonală este percepută ca fiind ameninţată –
când un partener trăieşte sentimentul temerii de a fi respins şi al neliniştii că celălalt partener se
implică foarte puţin în menţinerea relaţiei. Acest tip de gelozie rezultă din sentimentul de insecuritate
personală şi este acompaniant de o stare de anxietate severă.
În literatura rusă de specialitate (А.Липпиус [68], М.И.Рипинская [71], А.И.Львова,
И.А.Рязанцева [69]) sunt descrise următoarele tipuri de gelozie:
1. Gelozia posesivă – partenerul (-a) gelos (-oasă) solicită: „Tu nu ai dreptul să te uiţi la alte persoane,
să le placi, şi să le răspunzi la semnele lor de atenţie. Pentru aceasta sunt eu alături. Priveşte-mă doar
pe mine, zîmbeşte numai mie, admiră-mă doar pe mine”. De obicei, aşa tip de gelozie, este legată de
un sentiment puternic de frică de infidelitate conjugală şi a riscului disoluţiei relaţiei. Poate fi
provocată de infidelitatea conjugală sau de comportamentul suspicios al partenerului, de răcirea
sentimentelor în cadrul relaţiei, separare îndelungată de partener, absenţei informaţiei sau, dimpotrivă
preyenţa informaţiei compromiţătoare. De avut în vedere că, nu fiecare situaţie, chiar şi de infidelitate
conjugală poate genera gelozie puternică. Gelozia poate să se manifeste şi în absenţa iubirii. Apariţia
geloziei posesive este determinată în mare parte şi de prezenţa unor trăsături caracteriale specifice:
setea/iubirea de a deţine puterea şi controlul, răceala emoţională, pedantismul exagerat şi lipsa
respectului pentru alte persoane.
2. Gelozia ce apare în urma neâncrederii în propriul potenţial – aşa tip de gelozie este specific
persoanelor anxioase, care nu au încredere în sine, cu complex de inferioritate. Acest tip de gelozie se
asociază cu o autoapreciere scăzută, care, posibil, s-a format înainte de căsătorie, sau a fost generată
de anumite acţiuni ale partenrului. Specific persoanelor care manifestă aşa tip de gelozie este
nedorinţa de a concura cu posibilul adversar şi de a pierde lupta în ochii persoanei iubite. Dacă în
cazul geloziei posesive, suferă cel care este gelozat, în gelozia neâncredere, suferă persoana geloasă.
3. Gelozia reflexie – mecanismul psihologic care determină apariţia acestui tip de gelozie se rezumă la
proiectarea propriei infidelităţi asupra partenerului conjugal. Logica acestui tip de gelozie este simplă:
dacă eu pot să devin obiectul iubirii unei alte persoane, atunci şi partenerul meu poate deveni obiect al
iubirii pentru altcineva. Respectiv, soţii infideli pot fi foarte geloşi.
Definind gelozia ca un răspuns aversiv faţă de implicarea reală sau imaginară a partenerului într-o
relaţie erotică cu altă persoană, psihologii acordă o semnificaţie deosebită distingerii dintre gelozia
48
 bazată pe suspiciune şi gelozia reactivă, precum şi între gelozia nejustificată (iraţională) şi cea realistă
(întemeiată) – Strong, DeVault şi Sayad (1998) [apud 75].
Cu toate că între gelozia-suspiciune şi cea nejustificată există o apropiere de conţinut, ele nu
trebuie confundate. Suspiciunea are în general la bază indicii că partenerul cochetează sau chiar este
implicat într-o relatie extraconjugală cu cineva, numai că semnele sunt ambigue, nu e nimic sigur.
Totodată, uneori suspiciunea nu are bază reală. Semnele pot fi doar simple închipuiri ale celui gelos.
Pentru oricine din exterior apare limpede că nu e logic să existe motive de gelozie. În acest caz gelozia
este iraţională, şi poate lua forme patologice.
Gelozia reactivă reprezintă reacţia la recunoaşterea celuilalt partener că a avut, are sau e pe cale de
a avea o relaţie extraconjugală.
Gelozia realistă, justificată, este atunci când, fără ca partenerul bănuit să recunoască, sunt dovezi
clare că el este implicat într-o relaţie intimă cu o altă persoană.
Brehm(1985) [apud 82] afirmă că gelozia este cauzată de trei sentimente diferite:
1. Când cineva simte că relaţia erotică este ameninţată de interesul crescut al partenerului în
raport cu o altă persoană sau chiar obiect.
2. Gelozia pare să fie bazată pe insecuritate, trăită în cadrul relaţiei interpersonale, când un
partener caută să realizeze o schimbare. Cei care au sentimente de inadecvanţă sau care
sunt puternic dependenţi de relaţie sunt mult mai vulnerabili în a manifesta gelozia.
3. Gelozia este întărită de dorinţa de exclusivitate sexuală, care este prevalentă în societatea
bazată pe modelul convieţuirii monogame.
White și Muller (1989) clasifică gelozia ca: gelozie reactivă normală, gelozie reactivă patologică
și gelozie reactivă simptomatologică (ca parte a unei alte tulburări mintale). In viața de zi cu zi, fiecare
individ dezvoltă anumite strategii de a coexista cu diferite grade de gelozie însă dacă acestea se dovedesc
ineficiente, psihoterapia poate ajuta la restabilirea controlului (White și Muller, 1989) [apud 56].

Profilul psihologic al partenerului ce manifestă gelozie patologică.

În opinia lui C.Ciupercă şi a I.Mitrofan [38], profilul psihologic al partenerului ce manifestă
gelozie patologică poate fi descris astfel:
 Neâncredere în sine, în propriile calităţi relaţionale, autodevalorizare;
 Complexe de inferioritate privind masculinitatea sau feminitatea;
 Incapacitate de dăruire şi investire autentică în parteneriate;
 Egocentrism, narcisism, imaturitate afectivă;
 Stăpînit de un puternic sentiment de posesiune a celuilalt partener.
 Aptitudini incerte pentru parteneriate.
Cercetările efectuate de către Salovey şi Rodin (1985) [apud 93] au evidenţiat faptul că persoanele
care manifestă gelozie în cel mai înalt grad, prezintă următoarele caracterisitici:
 O imagine de sine slab conturată asociată cu o neîncredere în sine;
 Criticism exagerat: perceperea a ceea ce este ca fiind diferit de ceea ce ar vrea sa fie şi i-ar
place să fie;
 Valorizarea înaltă a achiziţiilor şi progreselor vizibile – indivizii care manifestă gelozie în
raport cu aspecte legate de cele mai înalte dorinţe şi aspiraţii ale lor. De ex: Cel care
valorizează bogăţia poate fi gelos pe un rival bogat, sau cel care valorizează frumuseţea poate
fi gelos pe un rival atractiv.
Influenţa temeperamentului în manifestarea geloziei:
În literatura de specialitate s-a determinat legătura dintre tipul de temperament a persoanei şi felul
în care îşi manifestă gelozia. De exemplu, colericii, explozivi şi agresivi, reacţionează mai activ în
manifestarea geloziei: jignesc, ameninţă, urmăresc, şantajează etc. Cei ce dispun de un temperament
flegmatic, fiind pasivi, experimentează suferinţă şi chin la gîndul la o posibilă infidelitate, de asemenea se
simt neajutoraţi, nefiindu-le specifică agresivitatea faţă de partener sau de posibilul adversar, solicitînd
explicaţii ce ar justifica comportamentul partenrului. Dar, în cel mai dureros mod îşi manifestă gelozia,
melancolicii, care se pot cufunda atît de profund în propriile suferinţe, încît viaţa lor de mai departe
devine de nesuportat. Fiind, ipohondri după natura lor, asemenea persoane, nu numai că presupun că
partenerul le este infidel, dar şi îşi închipuie ceea ce confirmă suspiciunile lor. În cele din urmă, gelozia
care chinuie atît partenerul conjugal cît şi pe ei înşişi, îi poate determina să comită acte de suicid.
Diferenţe dintre sexe/genuri cu referire la gelozie:
Analiza literaturii de specialitate, respectiv a studiilor întreprinse în domeniul geloziei arată o
adevarată dispută între susținătorii perspectivei evoluționiste (Buss, 1988; D. Buss și M. Haselton, 2005;
49
Buss et al., 1992; Denisiuk, 2004; Nannini și Mayers, 2000; Symons, 1979; Thornhill, 1992) și cei ai
perspectivei culturale (DeSteno, 2002; De Steno și Salovey, 1996; Harris, 2003; Hupka 1981, 1991)
[apud 56]. Mai jos sunt prezentate o serie de controverse existente între perspectiva culturală și cea
evoluționistă și replicile oferite de reprezentanți psihologiei evoluționiste (Toma, 2011) [56]:
 S-a presupus că diferențele între sexe în gelozie postulate de psihologia evoluționistă nu sunt
replicabile când participanții își raportează reacția la infidelitatea actuală (Harris, 2003). Replică:
Studile recente dovedesc că diferențele între sexe în privința geloziei nu sunt raportate doar la
răspunsurile la infidelitatea ipotetică ci se văd și în răspunsurile la infidelitatea actuală, fiind chiar
mai pronunțate (Edlunt, 2006; Strout și colab, 2005).
 S-a presupus că diferențele între sexe nu mai sunt valabile în ziua de astăzi, această diferență
putând fi doar un artefact metodologic (De Steno et al., 1996) lucru datorat fapului că femeile pot
hotărî când să aibă copii iar strategiile de reproducere (căutare și găsire a partenerului sexual) sunt
diferite. Replică: Pillsworth (2006) susține că, desi contracepția a dat femeilor mai multă libertate
practică, mintea acestora ar putea în continuare să trateze sexul ca și cum ar avea consecințele pe
care le-a avut în condițiile ancestrale (adaptative). În ceea ce privește strategiile de reproducere,
oamenii s-ar putea să fi ajuns să înțeleagă logica dorințelor lor și să ia decizii mai informate. De
asemenea, se constată că femeile preferă băarbații mai în vârstă cu un statut financiar înalt, cu o
poziție socială puternică și dominanți, iar bărbații preferă femei tinere și attractive din punct de
vedere fizic (Rusu și Bencic, 2007; Buss, 1989; Buss și Barne, 1986; Buunk si Dijkstra, 1998;
Brase et al., 2004; Townsend si Levy, 1990; Wiederman, 1993).
 Se presupune că există explicații logice referitor la gelozie conform cărora atunci când cineva
selectează un anumit tip de infidelitate care i-ar crea mai mult distres, selectează infidelitatea în
care consideră că partenerul e mai probabil să se angajeze (De Steno si Salovery, 1996; Harris si
Cristenfeld, 1996) sau că diferențele între sexe în ceea ce privește gelozia se bazează pe
cunoștințele pe care bărbații și femeile le-au achiziționat în legătură cu infidelitatea: bărbații cred
că dacă o femeie face sex cu cineva e și îndrăgostită, în timp ce femeile cred că bărbații pot face
sex și fără să fie îndrăgostiți. Totodată, mai multe studii (Buss et al. (1999), Cramer (2004)) au
demonstrate rezultate diferite. S-a demonstrat că atât bărbații cât și femeile cred mai mult în
perspectiva bărbatului, respectiv că infidelitatea sexuală o include și pe cea emoțională. Astfel,
inferențele logice pe care bărbații și femeile le fac referitor la relațiile dintre sex și dragoste nu
oferă o analiză alternativă validă a asimetriei sexelor în privința distresului provocat de
infidelitatea sexuală sau emoțională, iar studii care să confirme aceste inferențe sunt insuficiente.

Intervenţii în direcţia evitării disfuncţionalităţilor şi dezechilibrelor apărute în urma geloziei

patologice.
Gelozia patologică poate pune în pericol funcţionalitatea cuplului şi menţinerea relaţiei
interpersonale în limitele parametrilor normali. Autorii Hatfiled şi Walster(1981) propun un program de
depăşire a geloziei patologice pornind de la autoexaminare spre problematica relaţionării interpersonale.
Acest program este compus din trei etape:
1. Înţelegerea propriilor sentimente şi identificarea cu exactitate a cauzelor geloziei.
2. Analiza profundă a propriilor sentimente şi luarea deciziei cu privire la propria sensibilitate,
susceptibilitate sau existenţa unei probleme reale relaţia interpersonală;
3. Discuţia cu partenerul pentru realizarea unui echilibru între sentimentul de libertate şi cel de
securizare în cadrul relaţiei.
Cercetătoarea I.Mitrofan în lucrarea Elemente de Psihologie a Cuplului [34], recomandă ca înainte
de părăsi relaţia dominată de gelozie patologică, ambii parteneri să apeleze la ajutorul de specialitate. În
opinia acesteea, o terapie axată pe analiza motivaţiilor profunde, inconştiente care alimentează gelozia, ar
putea fi de mare ajutor, pentru că o clarificare asupra sinelui, valenţelor şi exigenţelor sale, dar şi a
tensiunilor şi conflictelor reprimate, oferă premisele unei re-construcţii treptate a unui model relaţional
mai adecvat cu sexul opus.
Legăturile extraconjugale, tradițional înțelese ca înşelarea partenerului, trădarea acestuia, se mai
numesc și adulter, termen provenit din franceză – adultere – se referă la distrugerea fidelității conjugale,
infidelitate.
În opinia autorilor ruși, un individ care trădează/infidelul – este acea persoană în care nu trebuie să
ai încredere, care a încălcat îndatoririle, responsabilitățile față de ceva, cineva [74]. Respectiv,
infidelitatea conjugală poate fi definită ca o încălcare a fidelității în relația cu persoana cu care s-a
încheeat căsătoria. Un indicator de bază al infidelității conjugale este implicarea în relații sexuale
50
extraconjugale, o implicare emoțională nefiind obligatorie. În acest context, putem aborda infidelitatea
conjugală prin prisma relațiilor sexuale extraconjugale inițiate de bună voie de către un partener, în taină,
fără știrea și acordul partenerului cu care a fost incheeată căsătoria.
Infidelitatea, de regulă, reprezintă un simptom al disarmoniei conjugale, care confirmă existența
diferitor dezacorduri și conflicte între soți. Infidelitatea, de cele mai multe ori, nu este o consecință a
insatisfacției sexuale în cadrul cuplului conjugal. Deseori, infidelitatea ascunde nesatisfacerea nevoilor
psihologice: iubire, intimitate, respect mutual.
Psihoterapeutul german, K.Kofta este de părere că infidelitatea poate analizată bidimensional:
fiziologic și emoțional/spiritual, respectiv acesta utilizează doi termeni pentru a determina fiecare
dimensiune: trădare/ înșelare – când se are în vedere dimensiunea fiziologică și necredință – are în vedere
dimensiunea emoțională.
Cercetătorul rus A.Липпиус [68], abordând infidelitatea conjugală, diferențiază sexul
extraconjugal de înşelare. Partenerul care înşeală, poate să nu pună capăt căsătoriei, cu toate că nu își
iubește partenrul conjugal, este orientat către păstrarea căsătoriei din teama de a nu pierde comfortul cu
care s-a obișnuit sau din considerentul că are anumite îndatoriri, responsabilități (copiii). În cazul, sexului
extraconjugal, partenerul care înșeală, de regulă, își iubește partenerul cu care a încheeat căsătoria.
În legătură cu stabilitatea, durabilitatea relațiilor extraconjugale, relațiile partenerilor și obiectului
noii pasiuni (întâmplător sau permanent) acestea se pot clasifica în 3 categorii:
1. Legături extra-conjugale întâmplătoare (de scurtă durată, au caracter întâmplător) – un caz
singular, epizodic, o legătură instabilă. Un asemenea contact poate fi o consecință a satisfacerii
nevoilor sexuale, în contextul abstinenței din anumite motive (separare temporară, boala unuia
dintre soți), sau pentru a demonstra capacitățile sale sexuale. Partenerul care înșeală nu se
îndrăgostește de persoana cu care întreține relații sexuale întâmplătoare, deaceea o asemenea
legătură are un caracter strict sexual. În manifestarea acestei legături pot fi 2 situații: 1) un caz
singular, care s-a peterecut întâmplător în urma unor anumite împrejurări – întâlnirea cu vechii
prieteni, în timpul deplasărilor de serviciu sau în timpul odihnei, însoțite de consumarea
băuturilor alcoolice, care a condus la pierderea controlului asupra propiului comportament; 2)
legăturile extra-conjugale cu caracter epizodic – practicate de către individul de tip poligam, care
schimbă des partenerii sexuali, neimplicându-se emoțional în aceste relații. Așa forme de relații
extra-conjugale, de cele mai multe ori, sunt practicate de indivizii orientați spre obținerea plăcerii
sexuale. Aceste legături întâmplătoare prezintă pericol minor pentru integritatea cuplului conjugal
2. Aventuri erotico-sexuale (ce implică și romantismul) – reprezintă relații extraconjugale
epizodice, în care un rol major îl joacă ispita sexuală cu dorința de a descoperi ceva nou și
tendința către diversitate. Pe lângă dorința sexuală, o condiție este și atracția erotică față de
partener. Un rol important îl joacă și sensibilitatea. Asemenea legături se construiesc pe baza unor
experiențe comune, în urma cărora se descoperă unul pe altul. La bărbat descoperirea se rezumă
la exploararea corpului partenerei, la femeie – reacția corpului ei la contactul cu un nou partener.
Aceste aventuri erotico-sexuale sunt de scurtă durată, fără obligații, lăsând în urmă amintiri legate
de un anumit epizod și de plăcerea personală. În unele căsătorii, deja romantismul dispare, iar
asemenea relații cu un nou partener sexual asigură o înviorare pentru cel care înșeală. De
asemenea, așa relații sunt mereu pe punctul de a fi descoperite, iar în opinia unor cercetători,
sentimentul de anxietate provocat de situația respectivă, duce la acutizarea excitării sexuale.
Înafară de aceasta, individul se poate simți liber să încalce și alte norme ale moralei, aceasta
răsfrângându-se și asupra vieții sexuale (experimentarea situațiilor considerate tabu pentru
obținerea plăcerilor sexuale). Acest tip de relații extraconjugale pot deveni durabile în timp, și
partenerii implicați, de obicei, sunt orientați către dezvoltarea unui atașament față de partenerul
cu care are o aventură, cu toate că, pe fiecare îl aranjează stilul de viață exitent în căsătorie.
Partenerii implicați în aventură, se vor întâlni pentru a elimina energia negativă acumulată, fiind
interesați unul de altul doar în calitate de mijloc de a obține plăcerea. Bărbații căsătoriți pot fi
implicați în mai multe aventuri de acest gen, pe cînd, în cazul femeilor căsătorite, amantul este
unic. Bărbații căsătoriți preferă în calitate de partenere pentru aventură femeile singure,
neimplicate în alte relații, pe cînd femeile căsătorite preferă în calitate de amanți bărbați
căsătoriți. Un motiv ar fi că bărbații căsătoriți nu prezintă pericol pentru siguranța căsniciei. În
literatura de specialitate se consideră că așa tip de aventuri extra-conjugale nu prezintă pericol
asupra căsniciei (față de care se păstrează respectul). Respectiv, aceste aventuri pot înceta în
cazul în care unul dintre parteneri va determina că îi este amenințată căsnicia.

51
 3. Relații extra-conjugale/adulterine (stabile, durează o perioadă mai mare de timp, partenerul este
permanent) - cele mai periculoase legături sexuale extraconjugale, fiind caracterizate de o mare
durabilitate și apariția depedenței emoționale față de noul partener. Sentimentul de dragoste, în
cazul dat, poate fi un motiv pentru adulter, sau din contra, acest sentiment va apărea în procesul
evoluției relației extraconjugale. De regulă, femeia implicată în așa tip de relații este necăsătorită,
iar bărbatul căsătorit are o vârstă în jur de 45-55 ani. Această vârstă, din punctul de vedere al
psihologilor, este considerată cea mai periculoasă, dat fiind că începe să scadă libidoul, reflectând
trecerea treptată la andropauză, fapt ce generează panică în rândul bărbaților, fiind percepută ca
apariția bătrâneții și finisarea vieții active. Această categorie de bărbați au tendința de a păstra cu
orice preț libidoul, implicându-se, astfel, în relații sexuale cu femei tinere, atractive și active
sexual, alături de care poate juca rolul unui bărbat activ. O asemenea legătură poate distruge
căsnicia, dacă în aceasta persistă tensiune și dacă există un imobil în propietatea celui care comite
adulterul. Pentru acest tip de relație extraconjugală sunt caracteristice anumite stadii de evoluție,
în care calitățile emoționale ale partenerilor au un rol important. Femeia se implică în relații
adulterine, după o anumită perioadă de cunoaștere a bărbatului, încercând să înțeleagă, dacă
partenrul o iubește, dacă așteptările ei vor fi îndeplinite. În ceea ce privește bărbatul, acestuia îi
este frică de apariția noilor probleme, crezând că o legătură adulterină cu o altă femeie îl va
relaxa și se va detașa de griji. Continuând relația adulterină, cu timpul, primind noi emoții,
plăcere sexuală, bărbatul se va atașa de parteneră atât de mult, încât va fi gata să sacrifice căsnicia
pentru a fi împreună. De aceea, acest tip de relație în cazul bărbatului, poate avea un caracter
durabil, în care un rol important îl joacă atracția sexuală care cu timpul va determina și implicare
emoțională profundă. O asemenea relație poate duce la practicarea/trăirea unei vieti duble. Pe de
o parte, familia - soția și copii, iar pe de altă parte – noua iubire, la care nu poate renunța.

Cercetătorul К.Имелинский, este de părere că tendința spre infidelitate este determinată nu numai
de dizarmonie conjugală dar și de dorința individului de a căuta noi experiențe. În sfera sexuală,
infidelitatea se manifestă prin căutarea de noi parteneri sexuali. În opinia aceluiași autor, există o serie de
trăsături de personalitate care ar facilita manifestarea infidelității, cum ar fi: capacitatea de a stabili noi
contacte sociale, curajul și capacitatea de dăruire. Alte trasături de personalitate, cum ar fi: neâncrederea,
nehotărârea, pasivitatea, teama, din contra, constituie factori ai stabilității/fidelității [66].
Există 2 perspective de abordare a infidelității în cuplu:
1. Tradițională – conform acesteea infidelitatea este periculoasă, distrugătoare a armoniei conjugale
care poate duce la disoluția cuplului.
2. Modernă – conform căreea, infidelitatea permite susținerea relațiilor conjugale care sunt pe cale
să se stingă. În aceeași ordine de idei, psihologul american C. Whitaker, este de părere că amantul
(-a) este ca un "psihoterapeut alternativ " al unuia dintre parteneri [apud 35].
Cu toate acestea, infidelitatea conjugală, amenință integritatea familiei ca sistem. În pofida faptului
că infidelitatea apare în contextul diadei maritale, consecințele acesteea afectează întreg sistemul familiei.
Pot fi deteriorate, nu numai, relațiile soț-soție, dar și cele părinte-copil, manisfestându-se prin formarea
unor coaliții intergeneraționale și inversări de rol. Infidelitatea, de obicei, afectează demnitatea și valoarea
soțului înșelat și este însoțită de îngrijorare și gelozie, având efecte profund distrugătoare asupra familiei.
Consecinţele negative ale infidelităţii:
o Infidelitatea conjugală ameninţă integritatea familiei, afectând sentimentele partenerilor.
o Distorsionarea relaţiilor în diada maritală se răsfrânge şi asupra altor aspecte ale vieţii de
familie, distrugând relaţiile afective, economice şi chiar relaţiile părinţi-copii.
o Legătura extraconjugală este însoţită de gelozie, obidă, suferinţă din partea partenerului
înşelat cu efecte dezastruoase asupra atmosferei în cadrul familiei.
o Infidelitatea afectează demnitatea şi valoarea partenerului înşelat, cu puternice efecte
intrapersonale. Femeia înşelată se simte nefericită, insultată şi jignită. Bărbatul înşelat se
simte umilit, se crede jalnic şi batjocorit în ochii celorlalţi, obiect al insultelor şi glumelor
de prost gust.
o Infidelitatea reprezintă o traumă psihologică pentru cel înşelat, care provoacă depresie şi
comportament autodistructiv (consum de alcool şi tentative de suicid), comportament
agresiv faţă de partenrul care comite adulterul (de la violenţă fizică pană la omor).
Psihologii C.Whitaker și V.Bamberri (1997) [apud 35] analizând infidelitatea au identificat
funcțiile pe care aceasta le îndeplinește:

52
  Finisare a relațiilor conjugale – constarea instabilității cuplului conjugal și a insolvabilității
conflictelor conjugale;
 Atragere a atenției – partenerului conjugal și transmiterea mesajului de nesatisfacere a
anumitor nevoi;
 Păstrare a relațiilor conjugale – prin satisfacerea nevoilor înafara căsătoriei, deficitul
insatisfacției acestora fiind simțit în mod acut de către partenerul care înșeală;
 Compensare a complexului de inferioritate – prin creșterea stimei de sine.
Cauzele infidelității conjugale:
1. Particularitățile individuale ale partenerilor conjugali:
 Disfuncționalitatea identității de sex-rol al partenerului – confirmarea masculinității/
feminității prin implicarea în cât mai multe relații cu tentă sexuală;
 Patologii de ordin caracterologic ale partenrului – teama de a fi devorat emoțional de
către partenerul conjugal, trezește dorința de a fi implicat în relații extraconjugale,
regulând în așa mod distanța psihologică.
2. Factori micro-sistem:
 Denaturarea relațiilor conjugale;
 Incompatibilitate conjugală (de regulă sexuală);
 Absența intimității emoționale;
 Răcirea sentimentelor;
 Răzbunarea unui partener pentru suferințele provocate;
 Iubirea neâmpărtășită – partenerul care iubește, fiind respins de celălalt compensează
absența iubirii în relații extraconjugale;
 Dezamăgirea reciprocă – cand ambii partenri nu se ridică la aștetările lor;
 Disarmonie sexuală;
3. Factori de macro-sistem:
 Actualizarea scenariilor de familie;
Printre factorii care determina apariția infidelității conjugale, de asemnenea, enumerăm următorii:
 Motivație neadecvată în raport cu căsătoria;
 Obișnuința/rutina;
 Diferența mare de vârstă dintre soți;
 Un nivel redus al siguranței economice;
 Lipsa timpului liber petrecut împreună;
 Mult timp liber de care dispune un partener.

Activități de evaluare:
1. Determinați factorii ce influențează stabilitatea cuplului conjugal.
2. Clasificați formele geloziei.
3. Analizați manifestările geloziei în funcție de temperament și gen.
4. Elaborați portretul psihologic al partenerului ce manifestă gelozie patologică.
5. Propuneți recomandări pentru depășirea geloziei patologice.
6. Definiți conceptele de infidelitate, șantaj sentimental.
7. Analizați tipurile de șantaj emoțional propuse de S.Forward.
8. Propuneți modalități de desamorsare a șantajului sentimental.
9. Caracterizați relațiile extraconjugale în funcție de intensitatea emoțională și
durabilitatea în timp.
10. Identificați avantajele și dezavantajele infidelității.

53
 TEMA VIII. PARENTALITATE ÎN CONTEMPORANIETATE

Unități de conținut:
1. Fenomenul parentalitate. Definirea conceptului parentalitate, maternitate, paternitate.
Particularităţile competenţei parentale. Educaţia parentală.
2. Socializarea de gen în familie.
3. Interacţiunea părinţi-copii: Tipuri de comportament parental în contextul practicilor educative.
Stiluri educative în cadrul familiei. Metode de disciplinare pozitivă în familie.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să definească conceptele de bază ale temei.
 Să identifice particularităţile competenţei parentale.
 Să determine specificul rolului matern şi patern în educaţia copilului.
 Să clasifice programele de educaţie parentală în funcție de intensitatea acestora.
 Să analizeze tipologia stilurilor educative după D. Baumrind.
 Să specifice impactul stilului educativ asupra dezvoltării personalităţii copilului.
 Să exploreze esența competenței parentale sensibile la gen.
 Să propună metode de disciplinare pozitivă în cadrul familiei.
 Să înțeleagă și să exploreze modalitățile de socializare de gen a copiilor în familie.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
parentalitate, maternitate, paternitate, competenţă parentală, educaţia parentală, socializarea de gen.

CONŢINUT
1. Fenomenul parentalitate.
Definirea conceptului parentalitate.
Termenul de părinte provine din latinescul parens, care semnifică – a da naştere, dar el cumulează
pe lîngă dimensiunea biologică, care este prevalentă, şi pe cea juridică şi morală. Dicţionarele indică
faptul că termenul de părinte se utilizează pentru a desemna statutul biologic sau juridic de mamă sau de
tată al unei persoane, în raport cu un copil.
Cercetătorul T.Arendell consideră parentalitatea ca fiind un concept - umbrelă, care acoperă – o
diversitate de activităţi şi abilităţi îndeplinite de către adulţi care asigură creşterea şi îngrijirea unui copil
(Arendell, 1997). De asemenea, în opinia aceluiaş autor conceptul parentalitate este multidimensional şi
complex, implicând diverse comportamente, abilităţi şi obiective, învăţate prin participarea la
comunitatea social [apud 20].
Cercetătorii Hamner şi Turner (2001) sunt de părere că conceptul parentalitate necesită o definire,
deoarece, complexitatea vieţii familiale, multitudinea şi diversitatea formelor familial, au atras după sine
şi o diversitate a aranjamentelor parentale. Deşi în trecut, parentalitatea se referea la faptul că cineva era
responsabil de copiii rezultaţi din reproducerea biologic, astăzi, foarte multe tipuri de indivizi pot fi
numiţi părinţi. (Hamner, Turner 2001) [apud 94].
Parentalitatea este o construct social, nu este înnăscută – nu te naşti cu capacitatea de a fi părinte,
dar sub influenţa mediului social, o dezvolţi şi o cizelezi. Respectiv, parentalitatea este situată în spaţiu şi
timp, fiind modelată de modificările demografice, evenimente istorice şi patternuri, norme culturale şi
valori, dezvoltări şi aranjamente familiale.
Caracteristicile parentalităţii.
A.S. Rossi (1968) a identificat patru caracteristici ale parentalităţii [apud 94]:
1) Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite – de a exercita acest rol sunt foarte mari
în special asupra femeilor;
2) În condiţiile dezvoltării mijloacelor contraceptive şi a însămânţării artificiale, parentalitatea
a devenit o chestiune voluntară, ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual întâmplător, neprotejat
care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un număr mare de căsătorii care apar ca efect a sarcinilor
nedorite;
3) Statutul parental este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem legaţi
de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează după divorţul soţilor;
54
 4) Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de
slab pregătiţi pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi
sporadică, iar liniile care ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie
un “bun părinte” sunt vagi.
Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi amintite de copil prin comportarea
acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt esenţiale pentru el. Aceste atitudini se diversifică şi se
colorează la infinit. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de
inacceptare şi o pot exprima în mod diferit sau asemănător.
Maternitate, paternitate: rolul mamei şi tatălui în educaţia copilului
Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de ele au ajuns să fie
îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se pe o scară destul de
vastă.
Totodată, în viziunea C.Ciofu sentimentul matern cunoaște o tripla motivație și anume motivația
biologică, socială și personală [14]. Mama îndeplineşte o funcţie primordială şi fundamentală, întrucât
declanşează mecanismele cunoaşterii şi ale învăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul;
este prima relaţie cu altă persoană. Astfel, contează dacă această primă dragoste decepţionează sau
produce satisfacţie. Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influienţează relaţiile sociale şi
afective de mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de alte persoane este determinată de relaţia
cu această primă persoană care este mama. Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii
şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind de mamă; iubirile sale
ulterioare se vor înfăţişa ca un ecou al acestei prime iubiri.
Tradițional, figura paternă, deşi mai puţin implicată biologic, se fixează în conştiinţa acestuia mai
târziu decât figura maternă, însă contribuie esenţial la crearea şi întărirea sentimentului de siguranţă şi
protecţie în copil, echilibrează potenţialul său psihic. Tatăl este acela care face pe copil să iasă din starea
de nediferenţiere cu mama, care îl orientează dincolo de universul imediat format din sfera maternă.
Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil, iar tatăl este întotdeauna imens de bogat în ochii
celui mic. În perioada actuală, rolul de întreţinător, împărţit de ambii părinţi antrenează o oarecare
atenuare a prestigiului patern
Este esenţial ca copilul să nu simtă discordanţe, nici rivalităţi între părinţi, ale căror roluri sunt
atât de strâns complementare. Tatăl şi mama sunt egali în procreaţie. Atât bărbatul cât şi femeia sunt
înzestraţi pentru a-şi educa copilul. Copii reuşiţi sunt cei ai cuplurilor unite, care-şi păstrează autonomia.
Familia este necesară copilului cu condiţia ca ea să fie una sănătoasă, atât tata, cât şi mama, să dea
exemplu unor fiinţe autonome şi egale. Părinţii să-şi iubească copilul în mod normal, dorindu-i
autonomie şi sociabilitate. Părinţii trebuie ei înşişi să fie deschişi spre viaţă şi lume.
Dimensiunile competenţei parentale.
Cercetătorii Kelly şi Emery definesc competența parentală ca descrisă prin abilități ale părinților
de a încuraja în mod activ satisfacerea nevoilor copilului, de a facilita petrecerea timpului personal și cu
părinţii, de a implica activ copiii in activități sociale și extrafamiliale cu scopul de a încuraja dezvoltarea
abilităților sociale și a competenței morale ale acestora și implicarea copilului in mod direct în activitățile
familiei recunoscându-i astfel poziția de membru dorit și special (Kelly & Emery, 2003) [apud 95].
În opinia cercetătorilor Ackerman, Schondorf, Bray şi Fisher [apud 95], competența parentală
include:
- abilitatea de a identifica și înțelege nevoile de dezvoltare și psihologice ale copilului și de a
răspunde activ și prioritar la satisfacerea acestora într-un mod adaptativ (Ackerman &
Schondorf, 1994),
- abilitatea de a observa acurat comportamentele individuale ale copiilor și de a le corecta atunci
când acestea sunt dezadaptative, comunicând empatic și înțelegător (Bray, 1991; Fisher, 1986).
Respectiv, competența parentală este reprezentată de către ansamblul abilităților fizice, intelectuale
și emoționale ale adulților cu privire la modul în care interacționează cu copiii lor minori.
Nivelul de competență parentală influențează dezvoltarea abilitățile prosociale ale copilului de-a
lungul stadiilor de dezvoltare și maturizare prin care acesta trece. Pentru o dezvoltare armonioasă copilul
are nevoie desupraveghere, ghidare și disciplină. În situația în care aceste nevoi nu sunt asigurate de
părinți, copiii își găsesc persoane semnificative pentru ei în grupul de prieteni.
Cercetătorul Jones (2001), este de părere ca în sfera competenţei parentale intră activităţile şi
comportamentele din sfera îngrijirii primare, realizate cu scopul de a crea autonomie copiilor.
O serie de lucrări britanice (Reder et al., 2003) consider că scopul activităţilor parentale este acela
de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, într-un mediu sigur, aceste activităţi având mai multe
55
dimensiuni: a) dimensiunea de îngrijire, b) dimensiunea de control, c) dimensiunea de dezvoltare, iar
pentru realizarea acestui scop părinţii au nevoie de o serie de resurse în categoria cărora intră: cunoştinţe
(legate de nevoile copiilor şi de modul în care acestea pot fi întâmpinate, cum poate fi dezvoltat
potenţialul copilului etc.), motivaţie, pentru a investi timp, energie, resurse, resurse materiale şi
nemateriale, şi oportunităţi [apud 20].
Cercetătorii Alvy, Small şi Eastman [apud 20] propun 4 funcţii şi responsabilităţi legate de
parentalitate:
a) acoperirea nevoilor de bază ale copiilor;
b) protecţia copiilor;
c) sprijinirea dezvoltării fizice şi psihice a copiilor
d) reprezentarea intereselor copiilor în comunitate.
Pornind de la tipologia responsabilităţilor parentale elaborată, autorii susnumiţi, consider că
competenşa parentală are următoarele dimensiuni:
- Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea condiţiilor care asigură supravieţuirea:
hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, acces la servicii medicale de bază;
- Funcţia protectivă este legată de responsabilitatea părintelui pentru integritatea fizică, psihică,
spirituală, etnică şi culturală a copiilor, în relaţia lor cu mediul înconjurător, cu persoane, grupuri,
instituţii (Alvy, 1987). Small şi Eastman (1991) consideră că funcţia de protecţie a părinţilor în raport cu
copiii lor este acoperită de două tipuri de comportamente:
1. monitorizare parentală sau de control parental (care se referă la supravegherea nutriţiei, stării de
sănătate a copilului, a comportamentelor acestuia în raport cu o serie de factori de risc, cum ar fi
consumul de tutun, de alcool, activitatea sexuală etc.);
2. transmitere a abilităţilor de auto-protecţie. Acestea din urmă devin extrem de importante în perioada
adolescenţei, când gradul de autonomie al copiilor în raport cu adulţii este avansat, iar supravegherea de
către părinţi devine din ce în ce mai dificilă.
- Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică se referă la promovarea tuturor
aspectelor legate de dezvoltarea copilului, incluzându-le pe cele fizice, emoţionale, cognitive, sociale,
morale, sexuale, spirituale, culturale şi educaţionale (Alvy, 1987). Small şi Eastman (1991) trec în revistă
următoarele calităţi ale relaţiei parentale, legate de această responsabilitate: stricteţea, ataşamentul
emoţional (nevoia de a oferi copilului suport afectiv, dragoste), controlul asupra balanţei de putere în
relaţiile dintre părinţi şi copii (una dintre provocările cele mai serioase este găsirea limitei optime în care
copilul să îşi exprime libertatea şi să o experimenteze).
- Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat de părinte în
interacţiunile dintre copil şi diverse persoane, grupuri, instituţii din comunitate, mai ales atunci când
vârsta copilului nu îi permite să se reprezinte singur.
Desăvârşirea competenţei parentale se realizează printr-o informare sistematică, instruire continuă,
calificare, şi adaptare la noile aşteptări.
Educaţia parentală: programe de dezvoltare a competenţelor parentale.
Conceptul de educaţie parentală, în sens larg denumeşte „programele, serviciile şi resursele
destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe aceştia şi de a le îmbunătăţi
capacitatea de a-şi creşte copiii” (Carter, 1996). Într-un sens mai restrâns, educaţia parentală se referă la
programele care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă
dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală, să înveţe să
folosească modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile întâlnite cu copiii (Small, 1990) [apud
20].
Scopul educaţiei parentale este de a dezvolta relaţiile dintre părinţi şi copii prin încurajarea
comportamentelor de sprijin ale părinţilor şi modificarea comportamentelor nonproductive sau
vătămătoare (Small, 1990). Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi
comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează
nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
Programele de educaţie parentală sunt parte integrantă a politicilor de sprijinire a familiilor şi sunt
fundamentate pe două principii (Carter, 1996) [apud 20]:
- Cel mai bun mijloc pentru a influenţa favorabil dezvoltarea copiilor şi comportamentele
acestora este să acţionezi asupra convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor
părinţilor, căci aceştia sunt cei mai timpurii şi mai apropiaţi educatori ai copiilor.
- Modul cum să fii părinte se învaţă şi se exersează şi nu este înnăscut sau moştenit.
Eficienţa programelor de educaţie parentală.
56
 Eficienţa programelor de educaţie parentală şi capacitatea lor de a optimiza comportamentele
parentale, dar şi dezvoltarea copiilor este condiţionată de o serie de factori (Riley,1994) [apud 20]:
o Abordarea ecologică: programele cele mai eficiente nu se concentrează exclusiv pe
comportamentele părinţilor, ci iau în calcul sistemele şi reţelele sociale din jurul relaţiei
părinte-copil, fiind interesate deopotrivă de politicile şi reglementările pieţei muncii,
sănătăţii, educaţiei, de vecinătate şi comunitate etc..
o Durata: programele cele mai eficiente sunt cele pe termen lung, cele pe termen scurt reuşesc
doar să informeze, dar nu să şi schimbe convingeri şi comportamente.
o Specificitatea programului, în funcţie de vârsta copilului şi obiective particulare avute în
vedere: programele cele mai eficiente sunt cele care se adresează unor problem specifice,
cum ar fi prevenirea abuzului asupra copiilor, sau prevenirea comportamentelor deviante la
adolescenţi şi sunt întotdeauna strâns corelate cu vârsta copilului.
o Capacitatea de a valorifica punctele tari şi resursele părinţilor, căutând să identifice şi să
aprecieze punctele tari ale părinţilor, şi nu distanţa sau diferenţa faţă de un model ideal.
o Capacitatea de a tolera şi de a celebra diferenţele: cele mai bune programe sunt cele
flexibile, care încurajează creativitatea părinţilor şi care recunosc faptul că aceştia sunt
autoritatea care decide în final ce sfaturi se potrivesc cel mai bine copilului şi familiei sale.
Tipologia programelor de educaţie parentală
Sintetizând informațiile, costatăm o clasificare multiaspectuală a programelor, care urmăreşte să surprindă
nivelul intensităţii intervenţiei educatorului parental, de la simpla informare a părinţilor până la
intervenţie clinică complexă asupra acestora (a se vedea [20; 15; 25; 48; 78].
Întâlnim mai multe tipuri de programe în funcţie de intensitatea acestora:
- Programe de informare. Sunt programele care urmăresc în principal să ofere informaţii părinţilor
prin diverse canale, în ceea ce priveşte drepturile copilului, responsabilităţile parentale, nevoi ale
copiilor, noţiuni despre dezvoltarea copilului, despre igienă, boli, alăptarea nou născutului, vaccinări,
îngrijirea copilului etc. În general, cele mai frecvente informaţii oferite părinţilor (în cadrul unor
campanii de informare) sunt cele legate de aspectele medicale, fiind însoţite permanent de sfatul de a
consulta medicul. Din această categorie fac parte şi programe de informare din maternităţi sau secţii
de pediatrie, care pun accent pe îngrijirea, nutriţia şi observarea copilului de vârstă mică.
- Workshop-ul este considerat a fi “primul nivel real de educaţie parentală” (Carter, 1996) pentru că se
reduce asimetria puterii dintre specialist şi participanţi în condiţiile unor interacţiuni intense în cadrul
grupului şi se poate realiza funcţia de împuternicire a părinţilor.
- Grupuri de discuţii sau grupuri de suport. Sunt considerate forme de organizare a educaţiei
parentale care pun accent pe latura reflexivă şi pe rolul de facilitator al educatorului parental. Este o
formă care potenţează specificul cultural al mediului în care se desfăşoară programul de educaţie
parentală.
- Evaluare sistematică şi intervenţie planificată implică vizite la domiciliu şi grup de lucru intensiv,
specializat pentru diferite aspecte ale exercitării parentalităţii în condiţii existenţei unei probleme
specifice. Această formă de organizare a cursurilor de educaţie parentală a fost identificată în practica
organizaţiilor care oferă servicii de educaţie parentală pentru părinţii care au copii cu dizabilităţi.
- Intervenţie clinică. Este tipul de intervenţie destinat părinţilor care se confruntă cu diferite probleme
care creează disfuncţii majore în familie, ce afectează relaţiile cu copiii şi generează crize majore în
mediul familial. În cazul acestor programe, intervenţia clinică este planificată în cadrul programelor
mici (cu un număr redus de beneficiari) şi care se concentrează asupra unor categorii de părinţi cu
probleme specifice (adolescenţi delincvenţi, adolescenţi cu dizabilităţi etc.) şi are nevoie de o
expertiză specifică în domeniul terapeutic sau clinic (nu orice educator parental este capabil de
intervenţie clinică, pentru această este necesară o pregătire specializată).
Pentru susținerea părinților aflați în situații de criză, dar și pentru prevenirea acestor situații, există
mai multe tipuri de intervenție educativă, precum asistența educativă, tutela educativă orientarea
părinților, terapia familială, educația părinților. B.D. Goodson și R.D. Hess au propus trei tipuri de
programe pentru a interveni în educația parentală [apud 21; 25]:
1. Programe de informare a părinților – se transmit părinților informații relevante privind educația,
formarea, sănătatea, îngrijirea copiilor, petrecerea timpului liber, orientarea școlară și profesională,
legislația familiei, cunoașterea copilului etc. Activitățile se realizează de regulă cu grupuri numeroase de
părinți, adesea sunt însoțite de materiale informative distribuite participanților, sunt susținute de
specialiști în domeniul respectiv sau de echipe pluridisciplinare.

57
 2. Programele de susținere a părinților – se referă în general la acțiunile de orientare și consiliere
pentru părinți. De aceste servicii beneficiază în special părinții ai căror copii se află în cicluri terminale,
dar și cei care se află în situații de criză sau au deposit-o de scurt timp. Activitățile se desfășoară
individualizat și personalizat, “față în față”, sau /și în grupuri mici de interese, probleme, opțiuni. Rolul
grupului în asemenea programe este mare și susține participanții în depășirea situațiilor problemă.
Acțiunile de orientare și consiliere sunt îndrumate de către specialist.
3. Programe de formare a părinților – vizează educația părinților, dezvoltarea atitudinilor și
practicilor parentale, a responsabilității parentale, însușirea unor tehnici de autocunoaștere și cunoaștere,
comunicare, luarea deciziilor, managementul timpului și al resurselor, soluționare de conflicte etc.,
activitățile se desfășoară în grupuri mici sau mai mari, în funcție de obiectivele fixate, utilizându-se
metode active, cât mai atractive pentru părinți (jocuri de rol, discuții libere, valorificarea experiențelor
personale etc).
Obstacole în realizarea educaţiei parentale:
- Disponibilitatea părinţilor / absenţa motivaţiei. Dincolo de organizarea timpului (invocată deseori ca
imposibilitate a părinţilor de a participa la cursuri de educaţie parentală), părinţii au tendinţa de a se
considera buni părinţi, fără a considera că pentru exercitarea parentalităţii au nevoie de cursuri
specializate.
- Dificultăţi de a identifica părinţi care au caracteristici comune. Aceasta dificultate este plasată în
sfera practicii furnizorilor de programe pentru a identifica părinţi cu caracteristici comune. Cel mai
uzitat criteriu de selecţie a părinţilor este cel referitor la vârsta copiilor; de aceea, concentrându-se pe
anumite arii de expertiză, mulţi dintre furnizorii de servicii păstrează acest criteriu în definirea şi
consolidarea identităţii programului (programe pentru părinţi cu copii de vârstă mică, cu copii
preşcolari, cu copii şcolari etc.).
- Calitatea şi competenţele educatorilor. Studiile de evaluare internaţională a programelor de educaţie
arată că educatorii parentali sunt mai importanţi pentru beneficiari decât conţinuturile predate. Prin
urmare, calitatea şi competenţele educatorilor sunt un element fundamental pentru eficienţa acestor
programe. În lipsa unui sistem coerent de pregătire profesională, pentru dezvoltarea unui nucleu
comun de competenţe destinat diferiţilor profesionişti care au specializări diferite, programele de
educaţie parentală se vor bucură de puţină vizibilitate şi prestigiu social.
- Absenţa măsurilor de suport din partea autorităţilor. Lipsa de continuitate a finanţării programelor de
educaţie parentală este un element critic pentru succesul acestor programe.
Cercetătoarea Larisa Cuznețov (2013) [16] evidenţiază patru cauze principale ale atitudinii
parentale neeficiente: 1. Incompetenţa psihologică şi pedagogică a părinţilor; 2. Axarea pe stereotipuri
distorsionate în educaţia copiilor; 3. Problemele şi dificultăţile personale ale părinţilor prin prisma cărora
se comunică se cu copiii; 4. Relaţii dezarmonioase, conflictuale şi comunicarea neeficientă cu alţi membri
ai familiei.
2. Socializarea de gen în familie.
Autoarea V.Bodrug-Lungu (2009/2017) propune introducerea în calitate de categorie funcțională
actuală competența parentală de gen, drept capacitatea părintelui (mamei și/sau a tatălui) de a realiza
efficient educarea și socializarea de gen a fetelor și băieților, specificând componentele cognitivă, afectiv-
morală și comportamentală de gen [8].
Socializarea de gen a copiilor în familie trebuie analizată în primul rând prin intermediul
institutului parentalităţii, care a suferit multiple interpretări pe parcursul anilor. În contextul subiectului
abordat, considerăm adecvată formula propusă de И.Кон [67] a parentalităţii în calitate de sistem de
fenomene condiţionate reciproc:
a) sentimentele părinteşti, dragostea, ataşamentul faţă de copii;
b) rolurile sociale specific şi prescrierile normative culturale;
c) comportamentul real condiţionat de celelalte, atitudinea părinţilor faţă de copii, stilul de
educaţie etc.
Această listă poate fi completată cu aşteptările parentale, reprezentările părinţilor referitor la
viitorul fetelor şi băieţilor, valorile vitale.
Părinţii, de cele mai multe ori inconştient, îi determină pe copii să adopte valorile în funcţie de
sexul fiecăruia. Această atitudine diferenţiată se poate observa încă de la naşterea copiilor, când părinţii
îşi formează unele aşteptări, selectează hăinuţele, jucăriile, poveştile, strâns legate de stereotipurile de gen
existente. În viziunea lui P.Iliuţ „genderul este o construcţie socială, începând de la identificarea
copilului, încă de mic, de a „fi băiat” (masculinitate) şi „a fi fată” (feminitate) prin intermediul procesului
de socializare timpurie (jucării şi îmbrăcăminte diferite, aşteptări de înaltă distinctivitate din partea
58
părinţilor şi/sau a celor apropiaţi, până la segregarea de statusuri şi roluri sociale specifice (în muncă,
context domestic şi altele) şi, în general, societale (în viaţa publică şi politică)” [31].
În procesul socializării de gen al copilului, atunci când are loc asimilarea rolurilor sociale,
specificarea activităților, drepturilor și obligațiilor, în raport cu sexul copilului, în aceleași timp se
dezvoltă și identitatea de gen.
La fiecare etapă de vârstă apar unele situații sociale specifice de dezvoltare, care determină
formarea identității de gen a copilului, a componentelor sale sub influența unei varietăți de factori sociali
(micro și /sau macro). Experiența acumulată de către copil în procesul de socializare primară (vârstă
timpurie preșcolară și școlară mică) are un impact direct asupra dezvoltării în continuare a identității de
gen. Provocarea cu care se confruntă acesta mai apoi în adolescență constă în clarificarea rolului său în
calitate de membru al societății, pe de o parte, iar pe de altă parte, în înțelegerea propriilor interese și
abilități, care conferă semnificație vieții.
În adolescență, în conformitate cu concepția lui E. Erikson [22], are loc restructurarea identităților
asimilate de copil într-o nouă configurare, prin renunțarea la unele dintre ele și acceptarea altora. Se
schimbă interesele, modele de identificare, temele situaților problematice, semnificația diferitor domenii
ale vieții (alegerea profesiei, convingerile religioase și morale, opiniile politice, rolurile familiale,
comunicarea interpersonală) și modalitățile de a depășire a dificultăților.
Conform mai multor studii, în adolescență are loc reducerea influenței părinților și creșterea
influenței colegilor asupra dezvoltării fetelor și băieților, în special asupra formării stimei de sine.
Totodată, reiterăm multitudinea de factori care contribuie la menținerea / reproducerea coportamentelor
tradiționale de sex-rol, după cum urmează: mass-media și publicitatea sexistă, sistemul educațional (prin
manuale, atitudini, evaluări etc.), familia etc.
Astfel, revenim la ideea inițială că părinții sunt agenții primari în procesul socializării de gen a
copiilor [8]. Având în vedere că prima etapă de socializare are loc în familie, И. В.Захарова indică asupra
necesității de pedagogizare a părinților, ca proces intenționat de inserare în conștiința părinților a unor
cunoștințe, scheme, metode de evaluare și de comportament, ajutându-i să rezolve în mod eficient
problemele educaționale în familie: construirea relațiilor constructive și de încredere cu cei dragi, roluri
sociale adecvate pentru copii, atât băieți sau fete, de soț sau soție, tată sau mamă, să pregătească în mod
conștient copiii pentru realizarea acestor roluri sociale. [64]
Dincolo de stilurile și tehnicile educaționale aplicate în familie și instituțiile educaționale, anume
prezența unei familii complete, cu roluri sociale de gen adecvate reprezintă cea mai importantă condiție
pentru procesul formării identității de gen. Considerăm că identitatea de gen se formează nu numai prin
imitarea rolurilor părinților de același sex cu copilul, dar și prin contrapunerea rolului celuilalt părinte.
Formarea identității de gen necesită corelare cu potențialul și trebuințele fetelor și băieților, realizarea
confortului personal și social.
Cercetătoarele V.Bodrug-Lungu și I.Triboi (2017) consideră că formarea competenţei de gen a
părinţilor va facilita funcţia de socializare de gen a copiilor, la fel şi resocializarea de gen a lor personală.
În acest sens, se impune necesitatea instruirii, familiarizării părinţilor cu abordarea de gen a parentalităţii
în cadrul unor activităţi speciale educaţionale: şcoli / cursuri / seminare pentru părinţi. În acelaşi timp,
drept variantă optimală se propune educarea de gen a viitorilor părinţi din şcoală [8].

3. Interacţiunea părinţi-copii:
Stiluri şi practici educative în cadrul familiei.
Copiii învaţă ceea ce trăiesc Dacă trăiesc în gelozie,
(Dorothy Law Nolte)[33] copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, Dacă trăiesc în ruşine,
copiii învaţă să condamne. copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în ostilitate, Dacă trăiesc în încurajare,
copiii învaţă să fie agresivi. copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în teamă, Dacă trăiesc în toleranţă,
copiii învaţă să fie anxioşi. copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, Dacă trăiesc în laudă,
copiii învaţă autocompătimirea. copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, Dacă trăiesc în acceptare,
copiii învaţă să fie timizi. copiii învaţă să iubească......

59
 Tipuri de comportament parental în exercitarea practicilor educative
În identificarea tipurilor de comportamente pe care părinții le manifestă în raport cu copiii lor,
cercetătorii au pornit de la o serie de trăsături ale copiilor: independență, maturitate, încredere în sine,
curiozitate, sociabilitate, orientarea spre rezultate. Astfel au fost identificate, două mari direcții:
 Receptivitate, căldură și sprijin
 Exigență și control.
În funcție de aceste dimensiuni au fost identificate mai multe tipuri de comportamente ale
părinților în relația cu copiii lor:
1. Comportamente de tip autoritar.
Acest tip de comportamente se exprimă cel mai adesea prin faptul că părintele ia decizii în locul
copilului. Consideră că el face cele mai bune alegeri și știe întotdeauna ce este mai bine pentru copil.
Independența copilului nu este permisă, fiind considerată o atitudine rebelă, iar greșelile sunt sancționate
rapid și deseori disproporționat. Nu există un echilibru între sancționarea și încurajarea copilului. În
relația cu copilul părintele exprimă mult mai fregvent furia decât grija față de el.
Din cauza acestui comportament, copilul va deveni lipsit de inițiativă și nu va fi apt să ia decizii,
deoarece s-a obișnuit ca părintele să hotărască mereu în locul său. Atitudinea dominatoare îl face pe copil
să îi asculte mereu pe părinți. Este posibil însă ca în absența adulților comportamentul său să se schimbe
radical. El va fi riguros și perfecționist, dominat de teama că ar putea greși.
2. Comportamente de tip hiperprotector.
Parintii care manifesta astfel de comportamente i-au frecvent decizii in locul copiilor, ferindu-i de
orice consecință negativă pe care ar putea să o aibă comportamentele acestora din urma. Orice situație
prin care trece copilul este apreciată în mod exagerat ca prezentând un potențial pericol. Astfel de părinți
vor evita să implice copiii în activități noi, neplanificate.
Ca urmare a acestui tip de comportamente parentale, copilul nu va învăța cum să depășescă
situațiile dificile, deoarece nu s-a confruntat cu astfel de situatii. El va fi dependent de cei din jurul său și
incapabil să ia decizii de unul singur. Separarea de părinti îi provoacă neliniște, iar în grupul de
covârstnici este retras si făra inițiativă.
3. Comportamente de tip permisiv.
Părinții care manifestă astfel de comportamente nu formulează reguli si limite pentru copil, sau,
daca sunt formulate, nu sunt puse în aplicare. Copilul nu experimentează urmările (consecințele) logice și
naturale ale propriilor comportamente. Recompensele sunt impredictibile și sunt oferite fără a fi legate de
un comportament dezirabil al copilului. Adultul evita să adreseze copilului orice fel de cerință.
Din aceste motive, copilul nu accepta reguli și are o rezistență scăzută la frustrare. El nu își
cunoaște limitele și poate prezenta crize de furie sau chiar comportamente agresive daca nu i se face pe
plac.
4. Comportamente de tip perfectionist.
Părintele care manifestă astfel de comportamente iși critică frecvent copilul, dar are numeroase
plângeri și la adresa adulților din jur (colegi de serviciu, vecini, persoane publice etc.). Îndeplinește el
sarcinile copilului deoarece dorește ca totul să fie realizat repede și bine. Își compară adesea copilul cu
alții, exprimând așteptări nerealiste fața de el. Impun copilului reguli stricte de comportament.
În acest context, copiii incearcă să facă lucrurile cât mai bine pentru a evita critica, dar și pentru a
atrage atenția parinților și pentru a se simți acceptați. Acești copii nu au încredere în sine și sunt în
permanență nelinistiți că nu se ridică la înălțimea așteptărilor părinților.
5. Comportamente de tip democratic.
Aceste comportamente se exprimă prin faptul că părintele stabilește limite și se bazează pe faptul
că copilul va învăța din consecințele greșelilor pe care le face. El va explica de ce regulile sunt importante
și trebuie urmate. Asadar discută cu copilul și îi ascultă punctele de vedere chiar dacă nu este de acord cu
acestea.
Copilul va fi independent, își va exprima părerile și nemulțumirile, îi va respecta pe cei din jurul
său și va accepta criticile, învățând din greșeli.
Când părinții adoptă comportamente diferite, putem vorbi de o conduită contradictorie în
exercitarea influențelor educative asupra copiilor. Astfel, unul dintre părinți poate fi hiperautoritar, în
timp ce celălalt poate fi tolerant. Atât în rândul mamelor, cât și a taților pot fi întâlnite câteva profile de
comportament parental: tiran, dominator, prieten, demisionar. Astfel prin combinație pot ieși diverse
profile de influență educațională care pot crea o serie de efecte educative total diferite.
Tipologia stilurilor educative
60
 Expresia stil educativ vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se
realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită în literatura de specialitate cu termeni ca “atmosferă
familială”, “climat educativ (familial)”, “tehnici de influență” .
Stilul educației familiale este un construct care captează variațiile (mai cu seamă normale)
experiențelor parentale de a socializa și de a controla copiii în viața de familie.
Stilul educativ se referă mai cu seamă la procesul de influențare pe care le exercită părinții asupra
copiilor și este studiat pentru a diferenția categoriile de practici educative din viața de familie care
determină reacții și comportamente specifice ale copiilor.
Trasarea distincțiilor dintre tipurile de stiluri educative în familie a fost realizată prin combinarea
a doua axe: controlul parental și suportul parental, de către cercetatoarea D. Baumrind, care în anii 1965
– 1966, publică articole pe temele “Controlul parental și dragostea parentală” sau “Efectele controlului
parental autoritativ(e) asupra comportamentului copilului”.
Așa cum afirmă E. Stănciulescu [50] majoritatea autorilor se raportează la clasificarea pe care a
propus-o psihologul Diana Baumrind și se referă în principal la trei stiluri: stilul permisiv, stilul
autoritar, stilul “autoritativ(e)” sau democratic:
1. Stilul permisiv – se caracterizează prin nivelul scăzut al controlului, asociat identificării
părintelui cu stările emoționale ale copilului. Puține norme de conduită și puține responsabilități îi sunt
impuse acestuia, iar modul în care el răspunde așteptărilor parentale este supus unui control slab. Părinții
se străduiesc să înțeleagă și să răspundă nevoilor copilului.
2. Stilul autoritar – acest model asociază un nivel înalt al controlului cu o slabă susținere a
activității copilului, acestuia i se impun principii și reguli de conduită inviolabile, autoritatea, tradiția,
munca, ordinea, disciplina sunt valorile pe care părinții le transmit sistematic.
3. Stilul “autorizat” sau democratic – îmbină controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului
parental. Părinții formulează reguli și controlează respectarea lor, dar nu le impun, ci sînt deschiși la
schimburi verbale cu copiii, explicându-le rațiunile pentru care regulă trebuie respectată și situațiile în
care ea se aplică și stimulând, totodată, autonomia lor de gândire.
La cele trei tipuri se mai alătură și stilul de neglijare sau respingere.
Stilul de neglijare sau respingere față de copil, care se recunoaște prin ignorarea sau
abandonarea copilului, prin lipsa de control, exigențe scăzute și lipsa de suport, nivel scăzut de grijă,
afectivitate, ceea ce determină de cele mai multe ori nivelul foarte scăzut al aspirațiilor și realizărilor,
dezorganizarea, lipsa rezistenței față de tentațiile periculoase, stilul acesta duce la izolarea copilului sau
face posibilă cooperarea la acte antisociale.
Cercetătorii Martin și Lois Hoffman au definit patru stiluri de educație [apud 78]:
1. Restricție iubitoare, care poate fi denumit ca părinte cu tendințe autoritare;
2. Îngăduință iubitoare,sau părinte îngăduitor;
3. Restricție rece sau părinte dictator;
4. Îngăduință rece, detașată, sau părintele neglijent.
Părintele autoritar este exagerat de restrictiv, stabilind toate regulile și pretinzând supunere
absolută, numit și părinte cu tendințe autoritare. Copiii sunt mai supuși și mai ascultători, iar ca adulți pot
fi mai dependenți și mai puțin prietenoși sau creativi, dar cu o ținută îngrijită și foarte politicoși. Părintele
îngăduitor este foarte iubitor, manifestă căldură și acceptare necondiționată a copilului, te poti apropia
ușor de el. Preferă să aibă copiii aproape, să-i îmbrățișeze și să-i asculte, să-i încurajeze și să le
zâmbească. Trebuie să îngăduim copilului să ia decizii oricând acest lucru este posibil chiar și atunci
când s-ar putea să nu fie pregătiți pentru aceasta. Limitele trasate sunt, uneori, insuficient
respectate. Copiii sunt extravertiți, independenți, creativi și inițiativele lor sunt deseori încununate de
succes, au note bune și ca adulți ajung oameni responsabili, sanatoși și eficienți. Părintele dictator este
prea sever, ia multe decizii în locul copiilor, iar copiii trebuie să-l asculte tot timpul. Copiii sunt excesiv
de ascultători, incapabili să ia decizii care îi privesc pe ei înșiși. Nu sunt siguri pe ei, sunt foarte timizi
comparativ cu cei de aceeași vârstă și adesea au probleme psihice ca adult. Părintele neglijent manifestă o
îngăduință rece, detașată, ostilă. Respinge copilul și este distant. Mesajele nonverbale transmise sunt: "Nu
mă mai deranja! Mi-ajunge! Lasă-mă odată în pace!". Copiii tind să fie neascultători și extrem de
agresivi, mergând, uneori, până la delincvență.
În același timp, unii autori [apud 78] specifică trei stiluri parental-familiale disfuncţionale, care
generează carenţe în dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la socialul
contemporan:
1. Stilul parental-familial neimplicat-neglijent (conţine stilurile: dezangajat, astenic, narcisic,
histrionic, introvert, dependent);
61
 2. Stilul parental-familial supraprotectiv: poate fi generat de problemele parentale (conţine
stilurile: nesigur, paranoiac, suspicios, dependent, introvert) sau de problemele de sănătate ori de
fragilitatea copilului;
3. Stilul parental-familial autoritar-traumatic (conţine stilurile anancast, histrionic şi exploziv).

Metode de disciplinare pozitivă la nivel de familie

Cuvântul „disciplină” este înrudit cu cuvântul discipol şi înseamnă a învăţa, ceea ce înseamnă că
disciplinarea eficientă are ca şi reper central achiziţia unor comportamente sănătoase. Copiii învaţă încă
de când sunt mici ce trebuie să facă pentru a obţine ceea ce îşi doresc şi cum pot controla acţiunile
celorlalţi prin observarea efectelor pe care îl are comportamentul lor; dacă plâng, vine cineva şi mă ia în
braţe. Prin urmare, orice comportament al copilului are o anumită funcţie, adică un anumit motiv pentru
care se manifestă la un moment dat. Acest lucru se întâmplă deoarece învăţăm să facem lucruri dacă ele
ne aduc un beneficiu sau dacă prin acele comportamente putem evita anumite consecinţele neplăcute.
Psihoterapeutul american Dr. Haim G.Ginott este de părere că – în cadrul procesului de
disciplinare, părinții nu trebuie să facă rău ființei emoționale a copilului, esența disciplinei este să
găsești alternative eficiente la aplicarea pedepsei. [24]
Principiile disciplinării pozitive (după Dr. Haim. G. Ginott)
1. Principiul non-violenței - Evitarea furiei și stimularea a orice ce sporește încrederea în sine și
respectul pentru ceilalți.
2. Principiul nedemonstrării nevoii stringente de a fi iubiți de copii, în fiecare minut al zilei – simțind
foamea de iubire a părinților, copii o exploatează fără milă.
3. Principiul îngăduinței presupune acceptarea dreptului copilului de a avea tot felul de sentimente și
dorințe. Copii nu pot controla ceea ce simt, dar sunt responsabili de felul în care își exprimă
sentimentele. Copii nu pot fi făcuți responsabili pentru sentimentele lor, dar numai pentru
comportamentul lor.
4. Principiul intolerării actelor nedorite se referă la neacceptarea actelor nedorite prin impunerea
anumitor limite.
5. Principiul coerenței dintre îngăduință și trasarea de limite – presupune trasarea unor limite într-o
manieră care menține respectul de sine al copiilor și părinților. Restricțiile se aplică fără fuire și
violență excesivă. Părinții îngăduie copiilor să exprime ceea ce simt, dar limitează și orientează
actele nedorite. Astfel disciplina duce la autodisciplină.
Dr. Haim G. Ginott, în disciplinarea pozitivă a copiilor, stabilește trei zone distincte care
caracterizează purtarea/comportamentul acestora:
 Comportamente dorite și aprobate, – zona în care da-ul părinților este spus cu ușurință.
 Comportamente care nu sunt aprobate, dar se tolerează din anumite motive: 1. Indulgența pentru
cel care învață, se tolerează greșelile în speranța unei ameliorări viitoare; 2. Indulgența manifestată
în legătură cu anumite situații excepționale (boală, deces în familie, divorț - tolerăm un
comportament doar din cauza acestor situații excepționale.)
 Comportamente imposibil de tolerat, – comportamente ce pun în pericol sănătatea și prosperitatea
familiei. Comportamente deviante și delincvente. Este foarte important de a fi restrictiv în această
zonă, pe cât de important de a fi permisiv în prima zonă. Este necesar să trasăm limite în această
zonă de la o vârstă foarte fragedă. Copiilor mici le vine greu să-și controleze impusurile
inacceptabile social, de aceea părinții devin aliații copiilor, prin faptul că le impun anumite limite.
Tehnici de fixare a limitelor
În formularea limitelor este important ca copilului să-i fie clar:
1. Ce anume este comportament inacceptabil.
2. Ce înlocuitor al comportamentului va fi acceptat.
Este de preferat ca limita să fie totală, nu parțială. Enunțarea limitei trebuie făcută clar pentru ca
mesajul transmis să fie – Interdicția asta nu este de joacă, vorbesc serios. Când părinții nu știu exact ce să
facă, cel mai bine e să nu facă nimic, dar să reflecteze și să-și limpezească atitudinea. O limită trebuie
trasată într-o manieră voit calculată, în așa fel ca resentimentele să fie minime și respectul de sine să
rămînă intact. A spune nu în așa fel încât să se exprime autoritate, nu insultă.
Modalități de fixare a limitelor
1. Recunoașterea dorinței copilului și exprimarea în cuvinte simpe: vrei să poți merge astă-seară la
cinema.
2. Enunțarea clară a limitelor unui anumit act – dar regula în casa noastră este, nu mergem la cinema
seara, în zilele cu școală.
62
 3. Indicarea modurilor în care dorința poate fi măcar parțial îndeplinită: putem merge la cinema vineri
sau sîmbătă seara.
4. Susținerea copilului în exprimarea resentimentelor atunci când sunt impuse anumite restricții și
exprimarea simpatiei: este evident că nu îți place regula aceasta. Ai vrea să nu existe o asemenea
regulă. Ai vrea o regulă o regulă care să spună – în orice seară putem vedea filme. Când vei crește
și vei avea casa ta, vei schimba în mod sigur această regulă.
Nu este necesar ca în trasarea limitelor să se urmeze întocmai consecutivitatea de mai sus. Pot să
existe situații în care se formulează mai întâi limita și apoi se oglindesc sentimentele copilului. Limitele
sunt luate mai în serios când sunt formulate succint și impersonal: Fără cinema în zielele cu școală; E ora
de culcare; Limitele sunt mai ușor acceptate dacă ele scot în evidență funcția obiectului: scaunul este de
șezut, nu de suit cu picioarele pe el; cuburile sunt pentru construcții, nu de aruncat;
Multe probleme de disciplină în cazul copiilor mici, privesc limitarea exercițiilor fizice.
Activitățile motorii ale copiilor nu trebuie limitate prea mult, deoarece au rol hotărîtor în dezvoltarea lor
mentală și fizică. Reprimarea activității fizice a copiilor poate duce la o tensiune emoțională care se poate
exprima ca agresivitate. Amenajarea unui mediu adecvat pentru descărcarea directă a energiei prin
activități musculare este și o condiție fundamentală pentru o disciplinare pozitivă.
Când ideile părintelui referitor la o anumită limită au fost clar exprimate, și restricția formulată într-
un limbaj neagresiv, copilul se va conforma. Cu toate acestea, se va mai întâmpla ca copilul să încalce o
anumită limită trasată. În acest caz, nu este bine să prezentăm copilului tirade explicative, deoarece acesta
subminează poziția părintelui în fața copilului – denotă slăbiciune. Când copilul depășește limita, știe că
va fi supus represariilor și pedepsei, anxietatea sa în acest moment atingând cote maxime. Părintele nu
trebuie să sporească anxietatea copilului, dar să manifeste înțelegere și să traseze din nou limita pentru a
controla impulsurile copilului.
De asemenea, în disciplinarea pozitivă nu este permisă violența fizică nici asupra părinților și nici
asupra copiilor.
Psihologii români A.Botiş şi A.Axente în lucrarea Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi
fără ca să răneşti [10] propun modalităţi eficiente de modificare a comportamentului copilului, din
perspectiva disciplinării pozitive. În opinia autoarelor, în abordarea comportamentelor problematice,
disciplinarea pozitivă vizează formele de încurajare, învăţare unor comportamente şi atitudini adaptative,
modalităţi de îmbunătăţire a comunicării precum şi metode concrete de disciplinare a copilului.
Disciplinarea este un proces de învăţare unui comportament adecvat care cere efort şi răbdare atât
din partea părintelui, cât şi din partea copilului.
Metodele de disciplinare prezentate sunt specifice pentru următoarele trei categorii de situaţii:
 când copilul învaţă un comportament nou
 când dorim să consolidăm un comportament
 când copilul nu este motivat, deci “nu vrea” să facă un anumit comportament
A) Învăţarea unui comportament nou - Pentru a ajuta copiii să înveţe mai uşor un comportament,
se recomandă respectarea următoarelor etape:
1) Definirea clară a comportamentului pe care trebuie să-l înveţe copilul: Ex. spălatul pe mâini
înainte de servirea mesei;
2) Descompunerea în paşi mici a comportamentului respectiv: Când comportamentul care
trebuie învăţat este prea complex pentru a permite învăţarea lui globală, descompunerea acestuia
în paşi mai mici va facilita învăţarea acestuia; Ex. ridicarea mânecilor, pornirea robinetului,
udarea mâinilor, săpunirea mâinilor, frecarea mâinilor, limpezirea mâinilor, ştergerea mâinilor,
aranjarea mânecilor.
3) Folosirea îndrumării: Îndrumarea constă în a ajuta copilul pe parcursul efectuării
comportamentului în vederea facilitării însuşirii acestuia. În funcţie de tipul de comportament
prin care se face îndrumarea, aceasta poate fi:
a. Îndrumare fizică - atunci când trebuie învăţat un comportament motor, cum ar fi scrisul în
clasa I. În acest caz, părintele conduce mâna copilului arătândui cum să scrie o literă. Ex.
Luaţi mâinile copilului în mâinile dumneavoastră şi executaţi mişcările necesare spălării
mâinilor.
b. Îndrumare verbală - constă într-o serie de mesaje verbale transmise înainte sau în timpul
manifestării unui comportament, legate de modul de execuţie a unui comportament sau
de etapele parcurse în realizarea lui.Ex. În timp ce vă spălaţi pe mâini împreună cu
copilul exprimaţi verbal etapele care urmează (acum ne săpunim,…acum ne ştergem).

63
 c. Îndrumare prin modelare – presupune să oferiţi copilului un model de realizare a
comportamentului respectiv; astfel, copilul vă poate observa pe dumneavoastră, pe alţi
copii, personaje din filme sau din desene animate. Ex. Copilul vă poate observa pe
dumneavoastră sau poate urmări personaje din filme, din desene animate sau din poze
care se spală pe mâini pentru a vedea cum se procedează.
4) Recompensarea aproximărilor succesive ale comportamentului dorit: E important ca în faza
de învăţare a unui comportament să recompensaţi imediat orice aproximare a acestuia de către
copil. Astfel, el va avea curaj să continue. Ex. Recompensaţi copilul chiar dacă nu se şterge bine
pe mâini, ci doar le pune pe prosop.
5) Ignorarea aproximărilor succesive ale etapelor anterioare: Pe măsură ce copilul progresează
vor fi recompensate ultimele şi cele mai bune aproximări ale comportamentului. Aproximările
depăşite vor fi ignorate. Ex. Dacă copilul ştie deja să se şteargă pe mâini, recompensaţi-l numai
atunci când execută bine etapa respectivă.
6) Retragerea treptată a îndrumării: În momentul în care vedeţi că se descurcă singur evitaţi să-i
mai spuneţi ce să facă. Ex. Dacă vedeţi că ştie care sunt etapele spălării pe mâini nu-i mai spuneţi
nimic. Astfel îi comunicaţi copilului că aveţi încredere în el şi că se poate descurca singur.
7) Recompensarea la intervale neregulate comportamentul dobândit Pentru a consolida un
comportament e important să începeţi să-l recompensaţi doar din când în când, la intervale
neregulate. Asiguraţi-vă însă că acest comportament este învăţat, înainte de a trece la faza de
consolidare. Ex. Recompensaţi efortul copilului de a se spăla pe mâini doar din când în când. În
realizarea cu succes a acestei metode este esenţială observarea micilor progrese, care, chiar dacă
par nesemnificative, trebuie mai întâi recompensate, iar apoi consolidate.

B) Consolidarea comportamentului învăţat: După ce ne-am asigurat că un comportament a fost

învăţat, e necesar să aplicăm tehnici care duc la persistenţa comportamentului în timp:
recompense şi controlul mediului
 Recompensa: Când dorim să creştem frecvenţa sau durata unui comportament, se foloseşte
metoda bazată pe recompensă.
Tipuri de recompense
 Materiale: alimente preferate, cadouri, dulciuri, obiecte, bani, etc.
 Sociale: lauda, încurajarea, aprecierea, acceptarea de către ceilalţi;
 Activităţi preferate: jocul pe calculator, vizionarea de filme sau desene animate, activităţi
sportive etc.
Lauda şi încurajarea ca recompense: Putem să oferim cadouri unui copil de fiecare dată când el
realizează comportamentul dorit, dar în viaţa reală el se va întâlni foarte rar cu astfel de situaţii. În viaţa
de zi cu zi suntem recompensaţi prin laude, aprobări sau dezaprobări, acordarea atenţiei, o atingere pe
umăr, o strângere de mână, un zâmbet, un semn de amiciţie, etc. Cu cât sunt mai naturale recompensele
pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului dorit. Fie că
suntem copii, fie că suntem adulţi avem nevoie de recunoaştere şi de încurajare pe tot parcursul vieţii. De
cele mai multe ori, aceste apar sub formă de laudă.
Uneori este foarte greu să-ţi dai seama care este graniţa dintre laudă şi încurajare. Există situaţii
când lauda este o reacţie naturală şi potrivită momentului. De exemplu, într-o competiţie sportivă în care
copilul marchează un gol, ar fi nefiresc dacă un părinte nu ar avea o reacţie spontană de bucurie însoţită
de comentarii laudative: „Excelent! Ce lovitură bună!”. Într-o asemenea împrejurare, lauda devine o
încurajare pentru că este o apreciere sinceră a eforturilor şi realizărilor copilului. Este important de reţinut
însă că acceptarea şi preţuirea copilului trebuie să fie continue şi necondiţionate de performanţa din
diverse activităţi ale lui. Măsura în care lauda este sau nu una încurajatoare depinde de anumite detalii
cum sunt:
 Intenţia clară de a încuraja, nu de a controla copilul prin laudă.
 Motivaţia pentru care copilul se străduieşte să realizeze ceva foarte bine. De exemplu, dacă el se
străduieşte să exceleze pentru a obţine atenţie, pentru a se răzbuna sau pentru a obţine o poziţie de
putere, lauda poate provoca descurajarea copilului.
 Momentul în care copilul primeşte lauda (ex. dacă vine atunci când nu se aşteaptă sau când nu a
acţionat cu scopul de a o obţine, ci din alte motive, lauda va avea valoare de încurajare).
Prin urmare, lauda este constructivă în relaţia dintre părinte şi copil doar atunci când are valoare de
încurajare. De exemplu, recunoaşterea şi încurajarea progreselor importante, oricare ar fi ele; încurajarea
în cazul în care copilul este descurajat sau are o părere proastă despre el, este speriat sau nu este conştient
64
de propriile capacităţi (ex. i se poate spune: „Ai cântat foarte frumos!”). Efectul real al laudei depinde
însă foarte mult de măsura în care copilul are încredere în adultul care îl laudă, dacă aşteaptă sau nu să fie
lăudat şi dacă are tendinţa de a devein dependent de ea.
Idei pentru un mod eficient de a lăuda
 Fiţi specific: subliniaţi cât mai exact acele elemente ale comportamentului care sunt cu
siguranţă reuşite. De exemplu: „Eu zic că lucrarea ta este foarte bine organizată”.
 Amintiţi progresele: „Scrisul tău este mult mai frumos acum” – dar fără intenţia de a-l face pe
copil să se angajeze în eforturi şi mai mari, extenuante pentru a se putea menţine „la nivelul
aşteptat”.
 Combinaţi întotdeauna lauda cu încurajarea: Lauda exagerată poate fi descurajatoare şi nu
ajută copilul prea mult în a-şi crea o imagine bună despre sine. Ea trebuie astfel exprimată,
încât să se adreseze eforturilor, progreselor şi realizărilor copilului sub forma recunoaşterii şi
aprecierii lor, în acelaşi timp cu exprimarea încrederii în capacitatea copilului de a face faţă
schimbărilor vieţii, oricare ar fi ele.
Limbajul special al încurajării
Este foarte important să evităm folosirea judecăţilor atunci când evaluăm eforturile copilului,
pentru că ele mai mult exprimă valorile şi ideile noastre decât ajută într-un fel copilul să-şi dobândească
încrederea în el însuşi. Astfel, este necesar efortul de a elimina din vocabular, în asemenea momente,
orice judecată (Ex. „bine”, „grozav”, „excelent”). Este mult mai bine ca ele să fie înlocuite cu propoziţii
care exprimă un înţeles încurajator, cum ar fi:
 Formulări care demonstrează acceptarea: „Pare să-ţi placă activitatea aceasta.” „E frumos că-
ţi face plăcere să înveţi.” „Se vede că-ţi place foarte mult să faci asta.”
 Formulări ce exprimă încrederea: „Cunoscându-te sunt sigur(ă) că ai să reuşeşti.” „Ai să
reuşeşti!” „Am încredere în tine că vei şti ce să faci.”
 Formulări care subliniază contribuţiile şi aprecierile: „Mulţumesc, a fost de mare ajutor ce ai
făcut.” „A fost o idee bună din partea ta să…” „Mulţumesc, chiar apreciez ce ai făcut, pentru
că mi-ai uşurat mult munca.”
 Formulări prin care este recunoscut efortul şi progresul: „Chiar că ai muncit mult pentru
asta!” „Mi se pare că ai petrecut mult timp gândindu-te la acest lucru.” „Observ că
progresezi.” „Uită-te cât ai progresat!”
Cuvintele de încurajare pot avea un efect invers asupra copilului, chiar de descurajare, dacă sunt
motivate de dorinţa părintelui de a permanentiza un comportament pe care îl consideră „bun” sau dacă
exprimă o atitudine de genul: „Ţi-am spus eu!”. Evitaţi, aşadar, comentariile moralizatoare sau care îl
„califică” pe copil, ex.: „Pare că ai muncit, nu glumă…”,”…de ce nu poţi face asta tot timpul?”; „…era şi
timpul!”; „…vezi ce poţi face dacă te străduieşti?”, ş.a.m.d.
În concluzie, încurajarea presupune:
 Valorizarea şi acceptarea necondiţionată a copiilor, aşa cum sunt ei.
 Sublinierea aspectelor pozitive ale comportamentului lor.
 Exprimarea repetată a încrederii în copii, astfel încât aceştia să ajungă,
 la rândul lor, să aibă încredere în ei înşişi.
 Recunoaşterea nu numai a realizărilor, dar şi a îmbunătăţirilor şi mai
 ales a eforturilor pe care le face copilul.
 Mulţumirea pentru orice contribuţie pe care o aduce copilul.

 Controlul mediului: Această tehnică o puteţi folosi atunci când copilul a învăţat deja un
comportament şi doriţi să favorizaţi apariţia lui.
Mediul în care trăim influenţează modul de manifestare a comportamentului. Poate că aţi observat
şi dumneavoastră că un comportament al copilului apare doar într-un anumit mediu sau în prezenţa
anumitor persoane. Prin urmare, mediul are două caracteristici:
 Mediul comunică un anumit mesaj Ex. aici este camera de joacă, pentru că sunt multe
jucării peste tot
 Mediul favorizează un anumit comportament Ex. dacă lângă masa unde copilul îşi face
temele se află o bibliotecă mare, este foarte probabil ca la un moment dat copilul să ia cărţi
din bibliotecă şi să citească; dacă în camera unde copilul îşi face temele se află un televizor,
este foarte probabil ca la un moment dat copilul să fie tentat să dea drumul la T.V. şi să se
uite sau să-şi facă temele cu televizorul pornit.

65
 Recomandări privind aplicarea acestei metode
1) Identificarea comportamentul ce se cere a fi stimulat.
2) Observaţia în ce mediu apare.
3) Reproducerea cât mai fidelă a situaţiei din acel mediu.
4) Recompensarea apariţiei comportamentului.

C) Când copilul „Nu vrea”: Uneori, deşi copilul ştie ce aşteptaţi dumneavoastră de al el, totuşi nu
vrea să facă acel lucru. În astfel de situaţii puteţi folosi metodele descrise mai jos:
(1) metoda consecinţelor logice şi naturale;
(2) contractul comportamental;
(3) extincţia;
(4) excluderea.
1. Metoda consecinţelor logice şi naturale: Comportamentele noastre au anumite consecinţe. Unele
consecinţe apar în mod natural, neplanificat în viaţa noastră. Acestea decurg din comportamentul
copilului, fără ca părintele să intervină în vreun fel şi se numesc consecinţe naturale. Copilului care refuză
să mănânce îi va fi foame, copilului care refuză să poarte mănuşi îi va fi frig. Acestea sunt exemple de
consecinţe naturale. Pe de altă parte, consecinţele logice decurg şi ele din acţiuni, dar sunt alese de către
părinţi şi prezentate ca alternative. De exemplu, copilul va primi mâncare doar după ce se va spăla pe
mâini. Pentru ca aceste consecinţe să aibă efectul scontat, este recomandat să existe o relaţie logică între
consecinţe şi comportamentul inadecvat, relaţie pe care copilul să o observe. Cu alte cuvinte, consecinţa
trebuie să corespundă comportamentului inadecvat într-un mod logic. Să presupunem că părintele îi dă o
palmă copilului pentru că a spart un pahar. Palma pe care i-o dă copilului nu are nici o legătură cu
comportamentul său, deci nu reprezintă o consecinţă logică sau naturală. În exemplul nostru, o consecinţă
logică ar fi ca părintele să îi spună copilului să strângă cioburile de jos, iar una naturală este aceea că nu
mai poate bea din paharul acela (are efect dacă era un pahar preferat de copil). Oamenii sunt mult mai
dornici să facă ceva dacă sunt lăsaţi să aleagă şi nu li se impune acel lucru. Pe tot parcursul vieţii trebuie
să facem alegeri. Ca şi părinţi, vrem să avem copii responsabili, care să se descurce singuri şi să accepte
consecinţele propriilor comportamente. Metoda consecinţelor logice şi naturale vă ajută să le dezvoltaţi
copiilor responsabilitatea, capacitatea lor de a lua decizii potrivite şi de a fi cooperanţi. Orice metodă de
disciplinare este pentru copil un proces de învăţare a unui comportament, dar şi un mesaj legat de
imaginea pe care părintele o are despre propriul copil. Pentru a vedea cum se aplică această metodă să
luăm ca exemplu două situaţii specifice.
1. Copilul uită frecvent să-şi ia anumite lucruri de care are nevoie la şcoală, cum ar fi penarul sau
pachetul cu mâncare. De cele mai multe ori, părinţii tind să-l pedepsească, să-l ameninţe sau să
meargă chiar ei la şcoală să le ducă. Să ne gândim însă că mersul la şcoală presupune o serie de
comportamente pentru care este responsabil copilul şi pe care trebuie să şi le însuşească. Prin
urmare, atunci când copilul uită lucruri nu vă afectează pe dumneavoastră, nu este necesar să
interveniţi. Lăsaţi-l să suporte singur consecinţele. Dacă uită frecvent să-şi ia pachetul cu mâncare
la şcoală, consecinţa naturală va apărea acolo prin faptul că îi va fi foame. În zilele care vor
urma, copilul va deveni din ce în ce mai atent, până când nu va mai uita mâncarea sau alte lucruri
de care are nevoie. E mai bine ca părinţii să evite să se amestece în relaţiile copilului cu celelalte
persoane. Acest lucru îl veţi putea realiza dacă veţi face distincţia între problemele care vă
privesc pe dumneavoastră şi cele care îl privesc numai pe copil. Procedând astfel, copilul va
învăţa singur din deciziile pe care le-a luat, îşi va asuma responsabilitatea pentru faptele lui şi va
fi mai independent. Dacă părinţii îi reamintesc în mod constant ce ar trebui să facă, el va înceta să
caute sigur soluţii la problemele cu care se confruntă.
2. Copilul nu vrea să se spele pe dinţi dimineaţa. Uneori sub presiunea timpului sau a altor
probleme, prima reacţie a părinţilor este aceea de a face morală copiilor sau de a-i învinovăţi.
Dacă veţi ceda acestui impuls, copiii se vor încăpăţâna şi mai tare, deoarece nimănui nu-i place să
fie obligat. Ştim cu toţii că spălatul pe dinţi este un aspect foarte important al igienei proprii şi
copiii trebuie să-şi formeze acest obicei. Prin urmare, rămâneţi calm şi spuneţi copilului că nu va
primi mâncare – consecinţa logică – decât după ce sa va spăla pe mâini şi dinţi.
2. Contractul comportamental; Copiii şi părinţii aşteaptă unii de la alţii să facă o serie de
comportamente ca şi condiţie pentru a face la rândul lor comportamentele dorite de celălalt. De multe ori
neînţelegerile apar deoarece copiii nu ştiu clar ce aşteptări au părinţii de la ei. Prin urmare, e important ca
părinţii să negocieze împreună cu copiii ce aşteptări au unii faţă de ceilalţi. Acest lucru se poate face prin
încheierea unui contract comportamental. Un contract comportamental este o înţelegere între părinte şi
66
copil, „certificată” de o terţă persoană – care are o poziţie neutră faţă de situaţie – şi în care se specifică
următoarele aspecte:
 Comportamentele pe care copilul le aşteaptă de la părinte
 Ce va face copilul în schimbul comportamentului părintelui
 Comportamentele pe care părintele le aşteaptă de la copil
 Ce va face părintele în schimbul comportamentului copilului
 Consecinţele pentru nerespectarea angajamentului stabilit
Această metodă este folosită mai ales cu preadolescenţii şi adolescenţii, atunci când între ei şi părinţi apar
dificultăţi în a ajunge la un consens. Prin faptul că ei negociază împreună cu părinţii comportamentele
dorite, contractual comportamental le dă copiilor sentimentul că părerea lor este importantă. Faceţi mici
compromisuri – acceptaţi unele argumente ale copilului. În acest fel veţi avea mai multe şanse ca părerea
dumneavoastră să fie ascultată în discuţii mai importante.
3. Extincţia: Atunci când dorim să eliminăm sau să reducem frecvenţa, durata sau intensitatea unui
comportament al copilului (adică să facem să apară mai rar, mai puţin intens sau să dureze mai puţin
timp), folosim extincţia. De exemplu, dacă copilul se bucură deoarece primeşte atenţie din partea mamei
când aruncă jucăriile pe jos, extincţia înseamnă a ignora, a nu da atenţie copilului când se comport astfel.
Adesea, în faza iniţială a aplicării extincţiei, frecvenţa, durata sau intensitatea comportamentului nedorit
creşte înainte de a scădea. S-ar putea chiar să observăm o reacţie puţin agresivă din partea copilului.
Copilaşul din exemplul de mai sus va începe să trântească tot mai zgomotos sau mai frecvent jucăriile,
după care treptat va înceta să se comporte astfel. Cu alte cuvinte, aplicând extincţia trebuie să ne aşteptăm
ca lucrurile să meargă prost înainte de a merge bine. De asemenea, s-ar putea ca simultan cu extincţia să
apară recompense alternative ale aceluiaşi comportament şi acesta să se menţină. De exemplu, crizele de
plâns ale copilului nu mai beneficiază de atenţia noastră, dar atrag atenţia şi grija bunicilor sau a altor
persoane din jur. Pentru a aplica cu succes metoda ţineţi cont de următoarele recomandări:
- Alegeţi un singur comportament pe care vreţi să-l modificaţi şi identificaţi cu precizie
recompensele care încurajează acel comportament.
- Eliminaţi recompensele atunci când apare comportamentul nedorit.
- Aplicaţi extincţia în mod consecvent.
- Alegeţi un mediu favorabil realizării extincţiei. E ineficient să recurgem la extincţia unui
comportament indezirabil al copilului într-un loc public, unde el nu mai beneficiază de atenţia
noastră, dar o are pe a celorlalţi.
- Formulaţi explicit regula, atunci când aplicaţi extincţia: Ex. „Degeaba plângi, oricum nu vei
primi îngheţată pentru că eşti răcită!”
- Persistaţi în aplicarea metodei doar dacă nu observaţi o schimbare în bine.
- Utilizaţi extincţia în paralel cu tehnicile utilizate pentru stimularea comportamentului dorit.
Ţineţi cont de faptul că prin extincţie se elimină un comportament nedorit. Dacă doriţi să încurajaţi
învăţarea sau menţinerea unui comportament adecvat, trebuie să apelaţi în paralel la tehnicile amintite
anterior.
4. Excluderea: Există momente când copiii sau dumneavoastră sunteţi prea agitat, nervos sau iritat pentru
a rezolva eficient o problemă. La preşcolari, accesele de furie sunt destul de frecvente. În aceste
momente, copiii încearcă să îşi exprime nevoia de independenţă sau o anumită frustrare. Când copilul
dumneavoastră are un acces de furie, îi este imposibil să mai gândească raţional; prin urmare, va reacţiona
negative la orice îi veţi spune.
Excluderea (engl. „time-out”) presupune următoarele etape:
1. Îndepărtarea copilului de locul în care a avut loc accesul de furie. Este foarte important cum
anume faceţi acest lucru. Dacă ridicaţi tonul, vă încruntaţi sau bruscaţi copilul, el va interpreta
gestul dumneavoastră ca o pedeapsă şi veţi obţine efectul opus – resentimente, răzbunare din
partea copilului. Prin urmare fiţi ferm, dar rămâneţi calm. Deşi cere un efort foarte mare,
momentul de linişte vă oferă atît dumneavoastră cât şi copilului răgazul să vă detaşaţi şi apoi veţi
putea aborda subiectul cu calm.
2. Alegeţi un loc liniştit pentru copil. Locul găsit de dumneavoastră trebuie să fie unul în care ştiţi
că el se poate calma. Asta nu înseamnă să îl izolaţi într-o cameră întunecoasă sau să îl închideţi în
baie.
3. Explicaţi copilului de ce aţi procedat astfel. Copilul trebuie să ştie care este regula (ex. „Acum
eşti foarte nervos; vei sta aici până te calmezi, după care vom vorbi.”)
4. Când perioada excluderii s-a încheiat, discutaţi situaţia problematică. Dacă, de exemplu,
copilul şi-a împins fratele când acesta a refuzat să-i dea o jucărie, întrebaţi copilul ce a făcut
67
 greşit şi puneţi-l să-şi ceară scuze faţă de fratele său. De asemenea, întrebaţi-l cum se va
comporta dacă se va repeta situaţia. Evitaţi să strigaţi la el sau să-i ţineţi morală: atât copilul cât şi
dumneavoastră s-ar putea să vă simţiţi puţin vinovaţi.
5. Încercaţi să identificaţi momentele în care copilul este pe punctual de a izbucni şi aplicaţi
metoda în acel moment. În timp, veţi putea identifica semnele premergătoare unei izbucniri din
partea copilului. Puteţi întreba copilul chiar atunci dacă are nevoie de puţin timp să se liniştească.
Experţii au stabilit că durata optimă pentru izolarea copilului nu trebuie să depăşească numărul de
minute corespunzător vârstei (ex. dacă are 5 ani, va sta singur timp de maxim 5 minute). Dacă
lăsaţi copilul singur mai mult timp, poate să creadă că este părăsit sau pedepsit, pe când scopul
izolării este să se liniştească. Dacă va ajunge să accepte cu uşurinţă această tehnică, puteţi întreba
copilul de câte minute are nevoie ca să se calmeze. Astfel va simţi că poate să controleze situaţia.
6. Decideţi în ce situaţii veţi folosi tehnica excluderii. Dacă o felosiţi prea des, efectul ei va
scădea în timp. Discutaţi aceste lucruri cu copilul şi fiţi consecvent în ceea ce aţi decis
împreună. Excluderea descurajează copilul să recurgă la comportamentul nedorit, dar metoda e
mult mai eficientă dacă recunoaştem şi recompensăm comportamentul dorit atunci când copilul îl
manifestă. (ex. Ce frumos te-ai jucat cu fratele tău!”). Cu cât investiţi mai mult în recompensarea
comportamentului dorit, cu atât va trebui să vă preocupaţi mai puţin de comportamentul nedorit!
Concluzii:
Metoda /Tehnica Când o utilizăm
Învăţarea Copilul învaţă un comportament nou
Recompensa Dorim să creştem intensitatea, frecvenţa sau durata unui
comportament
Controlul mediului Dorim să favorizăm apariţia unui comportament
Consecinţe logice şi naturale Copilul nu vrea să facă un anumit lucru şi aceasta îl afectează
pe copil în mare măsură
Contractul comportamental Copilul nu vrea să facă un anumit lucru şi aceasta îl afectează
şi pe copil şi pe părinte
Extincţia Vrem să eliminăm un comportament nedorit
Excluderea Copilul este prea agitat, nervos, iritat pentru a se discuta cu el

Activități de evaluare:
1. Definiți conceptele parentalitate, educație parentală, stil de educație.
2. Identificați și caracterizați particularităţile competenţei parentale.
3. Determinați specificul rolului matern şi patern în educaţia copilului.
4. Clasificați programele de educaţie parentală în funcție de intensitatea acestora.
5. Analizați tipologia stilurilor educative după D.Baumrind.
6. Determinați impactul stilului educativ asupra dezvoltării personalităţii copilului.
7. Propuneți metode de disciplinare pozitivă în cadrul familiei în funcție de vârsta copilului.
8. Specificați esența și mecanismul socializării de gen în familie.

TEMA IX. COPILUL ŞI FAMILIA

Unități de conținut:
1. Familia dezorganizată: dezacord şi dizarmonie familială.
2. Tipologia familiilor cu dereglări de comunicare.
3. Divorţul părinţilor.
4. Abuzul asupra copilului.

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să definească explicit noţiunea familie cu probleme/dezorganizată/ dizarmonică.
 Să caracterizeze principalele tipuri de familii cu dereglări de comunicare.
68
 Să identifice principalele forme de abuz asupra copilului.
 Să analizeze impactul divorțului asupra copilului.
 Să elaboreze situaţii de problemă ilustrative pentru variate disfuncţii şi să soluţioneze.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/ studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
dezacord, dizarmonie familială, familia dezorganizată, abuz, neglijare.

CONȚINUT
1. Familia dezorganizată: dezacord şi dizarmonie familială.
Instabilitatea familială poate fi determinată, în opinia cercetătoarei M.Voinea, de o multitudine de
cauze interne și macrosociale ce pot degenera în violență, abuz, abandon, divorț [60].
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite concepte ce se referă, în esență la aceeași problemă:
lipsa de funcționalitate a familiei. Expresiile utilizate sunt: familie deficitară, dezorganizată,
disfuncțională, carențată, vulnerabilă, dezbinată, familie cu probleme. Problematica pe care o comportă
aceste familii este deosebit de complexă, implicând o serie de consecințe negative pentru individ și pentru
colectivitatea reaspectivă.
După cerecetătorul Robert F. Winch [63], dezorganizarea familială vizează trei situații specifice
familiilor contemporane:
1. Dezacordul membrilor referitor la cerințele și obligațiile fiecăruia, scăderea consensului asupra
statutului și rolului.
2. Reducerea numărului de poziții în structura familiei (transformarea familiei tradiționale în familie
nucleară).
3. Reducerea numărului și a îndeplinirii unor cerințe și obligații ale partenerilor.
Cercetătoarea M.Voinea [60] este de părere că dezorganizarea familială privește atât eșecul instituției
familiei cât și consecințe individuale.
Cercetătorul V.Goode consideră familii dezorganizate atât pe cele nelegitime, pe cele incomplete prin
separare, divorț, deces cât și pe cele în care există bolnavi psihici cronici.
Cauzele dezorganizării familiale [apud 60]:
 Atracția spre alt partener;
 Atașamentul exclusiv al unui partener, sau al ambilor parteneri față de grupuri de rude sau
prieteni, în ciuda preferințelor expres formulate de celălalt partener;
 Independența economică a soției;
 Neînțelegeri privind distribuția rolurilor;
 Divergențe legate de creșterea și educarea copiilor;
 Prezența unor comportamente adictive(consum de alcool, droguri);
 Prezența unor comportamente violente (violență de orice tip).
Etapele dezagregării familiale [60] sunt:
1. Etapa tensionării;
2. Etapa încetării relațiilor conjugale;
3. Etapa desfacerii vieții de familie prin părăsire, abandon, divorț.
Influența mediului familial disfuncțional/dezorganizat asupra dezvoltării personalității copiilor.
M.Voinea este de părere că familiile dezorganizate perturbă procesul normal al dezvoltării personalității
copiilor, creând grave carențe în conduita acestora. Reacțiile de apărare a copiilor față de deficiențile
structurale pot fi de tip:
1. afectiv – anxietate, depresie, stări de excitație, ipohondrie, reacții psihosomatice, obsesii, fobii,
insecuritate
2. caracteriologic – imaturitatea proceselor afective, agresivitate, detașare, perfecționare,
suprasensibilitate
3. cognitiv – eșecuri ale performanței școlare
4. psiho-social – conflicte cu familia, cu comunitatea, etc.

2. Tipologia familiilor cu dereglări de comunicare.

Cercetătoarea Larisa Cuznetov [15], identifică următoare tipuri de familie cu dereglări de
comunicare/disarmonice care fac parte din spectrul famiilor dezorganizate:

69
 1 . Familia de tip despotic. În cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin exteriorizarea emoţiilor
negative, aici prevalează stilul comunicării distante, de prescripţie. De obicei, „conduce” tatăl, cerând de
la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. În relaţii apar conflicte de disperare, care trec în plan interior, latent
şi care pot fi urmate de reacţii frustrante sau de izolare din partea adolescenţilor. Scopurile familiei sunt
stabilite doar conform exigenţelor şi prescripţiilor „conducătorului”.
2. Familia-bastion. La baza acestei familii stau reprezentările negative despre agresivitate şi
intenţiile periculoase ale tuturor (sau ale majorităţii) oamenilor din afara ei. Aici emoţiile negative se
revarsă asupra persoanelor din exterior. Ambii soţi denotă un comportament egocentric faţă de cei din
afara familiei lor, acţionând foarte unit şi coordonat „împotriva” mediului social exterior. Se întâlnesc
familii de acest tip în care un părinte e foarte autoritar, iar altul, dimpotrivă, este prea indulgent sau
tutelează excesiv copiii. Atmosfera din familie şi educaţia prea severă din partea unui părinte, îmbinată cu
tutelarea din partea celuilalt, provoacă la copil neâncredere în forţele proprii, lipsă de iniţiativă, reacţii
nevrotice de protest, încăpăţânare şi negativism, în relaţiile stabilite predominând conflictul de atracţie-
frică şi de disperare.
3. Familia-vulcan. Relaţiile în acest tip de familie sunt foarte instabile: de la cele permisive, de
tutelare, de alintare – la cele cu un înalt grad de exigenţă, predominând spontaneitatea şi afectivitatea. La
prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv, însă „erupţiile” de supărare, de ură, deşi slăbesc
încordarea, complică mult starea generală a climatului familial. Copiii suportă mari încărcături
emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi, anxioşi şi nervoşi; în relaţii se observă toate tipurile de conflicte,
dar intensitatea şi forţa ciocnirilor oscilează de la cele neânsemnate până la izbucniri cu adevărat
„vulcanice”.
4. Familia „al treilea e de prisos”. În acest tip de familie ataşamentul reciproc al soţilor şi stilul
comunicării dintre ei au o însemnătate deosebită pentru aceştia, obligaţiunile de părinţi fiind considerate
drept o piedică în fericirea lor personală.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt reci, distante. Părinţii tot timpul observă şi subliniază greşelile şi
neajunsurile copiilor. Desconsiderarea personalităţii lor cauzează formarea complexului de inferioritate la
copii, care, mai apoi, în adolescenţă, le creează dificultăţi în procesul de autodeterminare şi inserţie
socială.
Uneori poate fi „de prisos” mama, tatăl şi fiica formând o coaliţie; alteori este „de prisos” tatăl,
mama formând o coaliţie cu copiii. În relaţii predomină conflictele de disperare şi cele de atracţie-frică.
Adolescenţii din asemenea familii, de regulă, sunt timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi, pasivi sau,
dimpotrivă, prea agresivi, răzbunători, încăpăţânaţi.
5. Familia cu „idol”. Aici adolescentul este persoana centrală. Ambii părinţi manifestă un
comportament alterocentric exagerat. Predomină relaţiile de tutelare şi de aprobare, sacrificiul frecvent
din partea părinţilor. Copilul se dezvoltă într-o atmosferă de „seră”, devine egoist, nu poate fi
independent, autocritic şi activ. În relaţii predomină conflictele de disperare.
6. Familia „azil”. Aici predomină un stil de comunicare deschis, de aprobare. Raporturile sunt
neuniforme: relaţiile de colaborare se îmbină cu cele de tutelare, indiferenţă, dominare şi confruntare.
Momentele educative se deosebesc după intensitate, durată, modalitate, formă şi conţinut, deoarece
vin de la o mulţime de persoane de vârstă şi competenţă diferită (de la părinţi, bunici, rude mai
îndepărtate sau cunoscuţi), care se află în familie un anumit timp.
Aici întâlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa cerinţelor devin contradictorii,
învaţă a manevra, a minţi sau, dimpotrivă, devin infantili.
7. Familia „teatru”. Astfel de familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul modului de viaţă
teatralizat. Membrii familiei joacă anumite roluri sau „montează” un „spectacol” în ansamblu, ceea ce le
permite „înscenarea” bunăstării relaţiilor familiale.
În realitate însă educaţia copiilor este lăsată numai pe seama instituţiilor respective – grădiniţă,
şcoală. Contactul cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor materiale (jucării, haine
etc.). Membrii familiei îşi îndeplinesc obligaţiunile formal, relaţiile interpersonale oscilează de la
cordiale la indiferente, de la dorinţa de a domina la cea de indiferenţă.
În relaţiile cu copiii, aprobările şi dezaprobările se fac rapid şi tot rapid se uită; lipsesc cerinţele
unice, de aceea copiii se dezvoltă, de obicei, cu anumite trăsături accentuate de caracter (labil,
hipertimic, senzitiv etc.).

3. Divorţul părinţilor.

70
 Lisa Parkinson (1993) definea divorţul ca „un complex psihosocial în aceeaşi măsură în care
este un proces juridic”. Ea identifică şase dimensiuni ale experienţei de divorţ: emoţională, legală,
economică, parentală, comunitară şi psihologică [43].
a. Divorțul emoțional Un divorț emoțional poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să se separe
fizic, după cum el poate ramâne incomplet mult timp după ce divorțul legal a fost terminat. Unele cupluri
tinere se despart fără a fi ajuns la o atașare profundă a partenerilor, în timp ce, în cuplurile vechi
observăm cum apare o diminuare treptată a afecțiunii, prezența celuilalt devenind o sursă de iritare mai
mult decât de confort. Totusi, acest model al dezangajării reciproce nu este tipic, pentru că în multe cazuri
unul dintre parteneri încearcă să încheie relația, în timp ce celălalt - luptă să o mențină.
b. Divorțul legal Se referă la acea fațetă a divorțului legată de desfacerea efectivă a căsătoriei, prin
intermediul instanței judecătorești, incluzând aranjamentele legate de împărțirea bunurilor, custodia
copiilor și alte aranjamente cu caracter legal.
c. Divorțul economic Pentru multe dintre familii, divorțul va aduce sau va agrava problemele
financiare. In acest context, instanțele de judecată ar trebui să acorde o importanță sporită situației
copiilor, deși legea cu privire la acordarea pensiei alimentare nu reușește să realizeze decât într-o mică
măsură acest lucru. Mult mai mult s-ar putea obține printr-o politică care să îmbunătățească ajutorul oferit
de stat, sporirea oportunităților de angajare pentru părintele care are în îngrijire copilul, printr-un regim
fiscal preferențial pentru aceștia. In acest context, asistentul social va trebui să fie capabil să ofere sfaturi
adecvate clienților cu privire la drepturile lor și să medieze relația lor cu instituțiile care oferă ajutor.
d. Divorțul parental Deși divorțul semnifică o desființare a căsătoriei și nu a parentalității, mulți
parteneri nu-și mai exercită impreună rolul de părinți după încheierea căsătoriei. Deși există opțiunea de
custodie comună, ea nu este luată deseori în considerare, accesul părintelui care pleacă la copil, în cazul
în care va avea loc, fiind o continuă sursă de stress. Părinții non-custozi (termen cu valoare degradantă
chiar) se vor simți inutili, nedreptățiți, și vor renunța în timp la relația lor cu copiii. In cazul în care
dreptul la vizită se va reduce la cateva ore, unii părinți vor considera că este mai bine să înceteze să-și
viziteze copiii, deoarece ei înșiși consideră vizitele scurte și despărțirile foarte dureroase.
e. Divorțul comunitar Numeroase studii (ex. Hart-1976) arată că una dintre principalele probleme
ale celor divortați este singurătatea. Deprivarea materială tinde să devină o problemă la fel de acută. In
urma divorțului, necesitatea schimbării locuinței provoacă o multitudine de tulburări pentru adulți, dar și
pentru copii, determinate de ruperea de mediul familial, de vecini și de prieteni. Problemele practice și
starea de tensiune determinate de găsirea unei noi locuințe și școli pentru copii, pot fi accentuate de lipsa
prietenilor și vecinilor care i-ar fi putut ajuta pe părinți, în majoritatea cazurilor ei neputând să-și permită
un baby-sitter.
f. Divorțul psihologic Divorțul psihologic este definit ca fiind "separarea sinelui de personalitatea
și influența ex-sotului" (Parkinson, 1993). Indivizii care sunt afectați profund de pierderea partenerului
pot avea dificultăți în construirea de noi relații și activități. A trece peste dependența de cineva este dificil,
implicând auto-cunoașterea și auto-valorizarea ca ființă umană independentă și care reușește să fie auto-
suficientă, cu sau fără sprijin de la rude, prieteni, colegi. Uneori dificultățile practice, teama de
singurătate, problemele sociale și financiare îi imping pe oameni în noi relații și recăsătorii, înainte să fi
depășit relația anterioară. Principala sarcină în ceea ce priveste aspectul psihologic al divorțului este de a
rezolva problema autonomiei personale, asumarea întregii răspunderi cu privire la deciziile și greșelile
proprii, fără a mai putea să le împartă cu partenerul.
Cauze ale divorțului: În lucrarea "Familia-cunoaștere și asistență", Ilut (1995) [30]
inventariază cauzele generale care au dus la creșterea ratei divorțurilor:
1. emanciparea economică a femeii - societatea industrială și cea postindustrială oferă femeii
posibilitatea de a avea un loc de muncă, deci de a obține venituri, fapt care le asigură independență
economică față de soții lor;
2. creșterea distanței dintre habitat și locul de muncă - extinderea modernizării, urbanizării și creșterea
nevoii de forță de muncă în sfera serviciilor au condus la apariția unor locuri de muncă aflate uneori la
distanțe considerabile de casă, crescând astfel și posibilitatea de a întalni alți indivizi și a stabili noi
legături afective;
3. rezolvarea problemei locuinței - creșterea economică a determinat intensificarea urbanizării, crescând
astfel numărul de locuințe;
4. democratizarea și liberalizarea vieții sociale în ansamblu - a adus cu sine o permisivitate din ce în ce
mai mare cu privire la divorț, materializată în schimbări la nivelul influenței bisericii, la nivelul
legislației, și nu în ultimul rând la nivelul normelor și obiceiurilor tradiționale.
Efecte ale divorțului asupra partenerilor:
71
 Conflictul cu privire la terminarea căsniciei este asociat cu dispute cu privire la alte probleme şi cu
o proastă adaptare post divorţ. Un indicator foarte des citat al unui divorţ dificil, şi poate singurul, este
nerăbdarea unuia dintre soţi de a termina căsnicia cuplată cu lipsa de dorinţă a celuilalt. Negarea faptului
că şi căsnicia este terminată, adesea contribuie la menţinerea conflictului de vreme ce chiar şi o luptă
aprigă este preferabilă variantei de a lăsa partenerul să plece. Cel care pleacă, la rândul său, se poate
comporta contradictoriu, în modalităţi care sugerează că are unele dubii cu privire la terminarea definitivă
a relaţiei. Această ambivalenţă, poate cuprinde nu numai cuplul care divorţează, dar de asemenea copiii,
noii parteneri etc.
Partenerii la care persistă suferinţa provocată de pierderea partenerului au deseori dificultăţi în
implicarea în relaţii şi activităţi, fie ele noi sau obişnuite. De multe ori ei trebuie să înveţe să se descurce
fără a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru cei care nu au
cunoscut un alt model de trai. Acesta implică auto-cunoaşterea şi auto-valorizarea ca fiinţă umană
interdependentă care reuşeşte să-şi fie auto-suficientă cu sau fără ajutor de la prieteni sau rude. Pentru
divorţaţi, aceasta înseamnă învăţarea de a se descurca cu probleme practice de care până atunci se ocupa
fostul partener.
Bărbaţii divorţaţi tind să ducă o viaţă mult mai haotică decât cei căsătoriţi, dormind mai puţin şi
aprovizionându-se cu dificultate. Femeile divorţate de asemenea sunt gata să se simtă dezorientate şi
multe caută ajutor medical pentru fenomene de depresie şi dificultăţi de somn şi alimentaţie, mai ales în
primele faze ale separării. Deşi unii se pot agăţa cu nerăbdare de independenţa care le lipsise anterior,
mulţi simt o frică profundă de a fi total singuri.
Pierderea unui partener prin divorţ a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Există multe
similarităţi în sentimentele divorţaţilor şi văduvilor deşi faptul că partenerul a plecat de bună voie, va lăsa
pe unii divorţaţi mai umiliţi şi cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvii. Cei divorţaţi
tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii şi deci cu o posibilitate mai mare să se
căsătorească, dar neadaptarea este complicată în ambele situaţii când menţin sentimente puternice de
mânie, respingere sau vinovăţie.
Efecte ale divorțului asupra copiilor:
Divorţul afectează foarte mult copii. In trecut, în societăţile tradiţionale, exista tendinţa de
stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi, ceea ce ducea la o suferinţă acută a acestora. În
societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deşi unii copii încă mai
reacţionează agresiv faţă de copii din familiile „destrămate”. Deşi divorţul presupune desfinţarea
căsătoriei, mulţi parteneri renunţă în acelaşi timp şi la rolul lor de părinţi. Este necesar pentru buna
dezvoltare a copilului ca amândoi părinţii să fie implicaţi în mod egal în procesul educativ familial. Ei
sunt, din acest punct de vedere dar şi din cel al copilului, indispensabili evoluţiei psihice a copiilor. De
cele mai multe ori, copiii cu părinţi divorţaţi prezintă dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi
regresie emoţională, fragilitate morală, stări de anxietate, tendinţe exagerate spre izolare socială sau
violenţă etc.

4. Abuzul asupra copilului în familie.

OMS (2002) defineşte patru tipuri de abuz al copilului: abuzul emoţional, abuzul fizic, abuzul
sexual şi neglijarea.
Aceste forme se suprapun, astfel încât abuzul sexual îl conţine şi pe cel fizic şi emoţional, în timp
ce abuzul fizic îl conţine pe cel emoţional.
 Abuz emoţional – acţionare psihică asupra copilului, unică sau repetată, atitudine neglijentă sau
ostilă, alte comportamente ale părinţilor sau îngrijitorilor, care provoacă unui copil deformări ale
autoaprecierii, pierderea încrederii în sine şi complică procesul de dezvoltare şi socializare a
copilului. Forme de abuz emoţional: respingerea, izolarea, terorizarea, coruperea, ignorarea.
 Neglijare – incapacitatea cronică a părintelui sau îngrijitorului de a satisface nevoile de bază ale
copilului, precum hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, îngrijirea medicală, oportunităţi
educaţionale, protecţie şi supraveghere. Cele mai grave forme de neglijare sunt:
 neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului
 neasigurarea cu îmbrăcăminte adecvată
 dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului
 locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare
 supraveghere insuficientă
 lipsă de preocupare pentru educaţia copilului
 privarea copilului de afecţiune
72
  abandonul copilului
 Abuz fizic – agresarea copilului în mod intenţionat de către adultul în grija căruia se află,
provocarea de leziuni sau otrăvirea copilului. Cel mai des, abuzul fizic presupune:
 bătăi cu mâna sau cu un obiect (furtun, cablu, vargă), aplicate pe oricare parte a corpului;
 scuturarea copilului
 punerea copilului în genunchi
 legarea copilului
 lovirea copilului de obiecte
 trasul de păr şi de urechi
 arderea sau otrăvirea lui
Pedeapsa corporală, deşi în mod tradiţional este percepută că metodă de disciplinare, de asemenea
constituie un abuz fizic.
 Exploatarea prin muncă, definită de Organizaţia Internaţională a Muncii ca „orice formă de
muncă a copilului, de ale cărei beneficii profită un adult şi care are drept consecinţă afectarea
dezvoltării, educaţiei şi moralităţii copilului” este o altă formă de abuz fizic al copilului.
 Abuz sexual – antrenarea copilului într-o activitate, realizată cu intenţia de a produce plăcere sau
de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă şi dezvoltare, se află faţă
de el într-o relaţie de răspundere, încredere sau putere. Abuzul sexual al copilului poate avea mai
multe forme:
 abuzul sexual cu contact (cu sau fără penetrare);
 abuzul sexual fără contact (voyeurism, exhibiţionism, implicarea copilului în producerea
pornografiei, incitare la prostituţie, hărţuire sexuală).
Indicii ale abuzului și neglijării (Sursa: „Rolul si responsabilitatile personalului didactic in promovarea
si protectia drepturilor copilului” - Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, 2006) [83]
Semne ale abuzului fizic
Copil Părinte/îngrijitor/bonă
Prezintă arsuri, vânătăi, mușcături, fracturi, semne Dă explicații neconvingătoare la rănile, semnele de
de degete, obiecte etc. pe corpul copilului
Este înspaimantat, plânge când trebuie să plece Il descrie negativ pe copil
acasă
Se crispează la apropierea adulților A fost abuzat în copilărie
Declară că a fost bătut
Semne ale abuzului emoțional
Are comportamente extreme: pasiv sau agresiv Acuză, ceartă, minimalizează copilul în mod
constant
Este intarziat in dezvoltarea fizica Respinge copilul in mod evident
Semne ale abuzului sexual
Are dificultăți de mers Este excesiv de protector cu copilul și limitează
sever contactul acestuia cu alți copii sau adulți
Dă dovadă de cunoștințe sau comportamente Este secretos și izolat
sexuale

Notă: În Republica Moldova, Mecanismul intersectorial de cooperare prevăzut de Legea nr. 140
privind protecția specială a copiilor în situație de risc şi a copiilor separaţi de părinți din 14.06.2013,
reprezintă un instrument metodologic pentru profesioniștii responsabili de protecția copiilor (pedagogi,
lucrători medicali, asistenți sociali, polițiști, autorități tutelare și alții) în identificarea, referirea, asistenţa
copiilor în situații de risc şi a celor care suferă de violență, neglijare, exploatare în toate mediile sociale:
familie, şcoală, comunitate.
În scopul executării art. 20 din Legea nr.140 din 14 iunie 2013 privind protecţia specială a copiilor
aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi au fost aprobate Instrucţiunile privind mecanismul
intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea
copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului (Hotărîrea
Guvernului nr. 270 din 8 aprilie 2014) [32], fiind stabilite:
- Autoritate tutelară locală – primarii de sate (comune) şi oraşe; autoritate tutelară teritorială –
secţiile/direcţiile asistenţă socială şi protecţie a familiei/Direcţia municipală pentru protecţia
copilului Chişinău. În municipiile Bălţi şi Chişinău autorităţile tutelare teritoriale exercită şi

73
 atribuţiile de autoritate tutelară locală, cu excepţia unităţilor administrativ-teritoriale autonome
din componenţa acestora, în cadrul cărora atribuţiile de autoritate tutelară locală sînt exercitate de
primarii unităţilor administrativ-teritoriale respective; echipă multidisciplinară – grup convocat de
specialistul în protecţia drepturilor copilului sau, în lipsa acestuia, de către asistentul social
comunitar, compus din profesionişti din diferite domenii, cu atribuţii în protecţia copilului, care
colaborează la prevenirea şi soluţionarea cazurilor de violenţă, neglijare, exploatare şi trafic;
- Procedura de identificare, înregistrare şi evaluare iniţială a cazurilor suspecte de violenţă,
neglijare, exploatare şi trafic al copilului
- Procedura de asigurare a măsurilor urgente de protecţie a copilului în cazul existenţei pericolului
iminent pentru viaţa şi sănătatea acestuia
- Procedura de solicitare a efectuării examinărilor specializate în cazurile de violenţă, neglijare,
exploatare, trafic al copilului
- Procedura de evaluare complexă şi asistenţă în cazurile de violenţă, neglijare, exploatare, trafic al
copilului
- Procedura de documentare şi evidenţă a cazurilor de violenţă, neglijare, exploatare şi trafic al
copilului
- Procedura de organizare instituţională a activităţilor de prevenire a cazurilor de violenţă,
neglijare, exploatare şi trafic al copilului
- Proceduri sectoriale în domeniu etc.
Documentul menționat oferă semnificațiile noțiunilor principale, printre care formele de abuz (Cap.1):
6) violenţă împotriva copilului – forme de rele tratamente aplicate de către părinţi/reprezentanţii
legali/persoana în grija căreia se află copilul sau de către orice altă persoană, care produc vătămare
actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea sau
moralitatea, care includ următoarele tipuri de violenţă:
a) violenţă fizică – vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrîncire,
trîntire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate,
prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;
b) violenţă sexuală – orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală, hărţuirea
sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament
sexual ilegal în raport cu copilul, inclusiv prin mîngîieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri
nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar;
c) violenţă psihologică – impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de tensiune
şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derîdere, înjurare, insultare, poreclire, şantajare, distrugere
demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări verbale, prin afişare ostentativă a armelor sau prin lovire a
animalelor domestice; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolare de familie,
de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de
învăţămînt; deposedare de acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu
efect similar;
d) violenţă spirituală – subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-
spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin
interzicere, limitare, luare în derîdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice sau
religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile, alte acţiuni cu efect similar sau cu
repercusiuni similare;
e) violenţă economică – privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă
primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de variate situaţii de
superioritate pentru a sustrage bunurile copilului; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi dispune de
bunurile comune; refuz de a susţine material copilul; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul
sănătăţii, alte acţiuni cu efect similar;
7) trafic de copii – recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scop de
exploatare, chiar dacă aceste acţiuni nu se realizează cu aplicarea vreunuia din mijloacele de constrîngere,
prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de putere sau de situaţie de vulnerabilitate ori prin darea sau
primirea de bani ori de beneficii de orice gen pentru a obţine consimţămîntul unei persoane care deţine
controlul asupra unei alte persoane, în scopul exploatării acesteia;
8) neglijarea copilului – omisiunea sau ignorarea voluntară sau involuntară a responsabilităţilor privind
creşterea şi educarea copilului, fapt care pune în pericol dezvoltarea lui fizică, mintală, spirituală, morală
sau socială, integritatea lui corporală, sănătatea lui fizică sau psihică. Neglijarea poate lua următoarele

74
forme:
a) neglijare alimentară – privarea copilului de hrană sau malnutriţia acestuia;
b) neglijare vestimentară – lipsa de îmbrăcăminte şi/sau de încălţăminte, în special a celor necesare
pentru perioada rece a anului;
c) neglijare a igienei – nerespectarea normelor generale de igienă personală, condiţii de locuit insalubre,
care ameninţă viaţa sau sănătatea copilului;
d) neglijare medicală – lipsa ori refuzul îngrijirilor medicale necesare pentru protecţia vieţii, integrităţii
corporale şi a sănătăţii copilului, neadresarea la medici în cazuri de urgenţă;
e) neglijare educaţională – refuzul încadrării copilului într-o instituţie şcolară, neşcolarizarea copilului;
f) neglijare emoţională – ignorarea problemelor psihoemoţionale ale copilului;
g) neglijare în supraveghere – punerea sau lăsarea copilului în condiţii ori circumstanţe în care lipsa de
supraveghere poate conduce la îmbolnăvirea copilului, traumatismul copilului, exploatarea copilului sau
decesul acestuia;
9) exploatarea prin muncă a copilului – munca ce prin natura sa sau prin condiţiile în care se exercită
este susceptibilă de a dăuna sănătăţii, securităţii sau moralităţii copilului;
10) pericol iminent – circumstanţe care indică în mod cert asupra existenţei elementelor constitutive ale
unei infracţiuni contra vieţii şi/sau sănătăţii copilului şi care au sau pot avea impact grav asupra
integrităţii fizice şi/sau psihice a acestuia.
Totodată, menționăm activitatea Consiliului naţional pentru protecţia drepturilor copilului,
instituit în baza Hotărîrii Guvernului nr.1001 din 30.09.2005
În calitate de instrument valoros constatăm Buletinul ”Bune practici în domeniul prevenirii și
combaterii violenței asupra copiilor” (2014) [11], elaborat în cadrul proiectului „Liber, puternic şi protejat
– spre un sistem mai bun de protecţie a copilului în Republica Moldova” (CNPAC/ Centrul de Informare
şi Documentare privind Drepturile Copilului/ suportul financiar al Fundaţiei OAK şi UNICEF Moldova).

Activități de evaluare:
1. Definiți conceptul familie cu probleme/dezorganizată/ dizarmonică.
2. Caracterizați principalele tipuri de familii cu dereglări de comunicare.
3. Identificați principalele forme de abuz asupra copilului.
4. Analizați impactul divorțului asupra copilului.
5. Specificați procedurile de intervenție în cazurile de violenţă, neglijare, exploatare, trafic al
copilului
6. Elaborați un program de intervenție psihopedagogică în situația de abuz a copilului în familie.

TEMA X: ASPECTE PSIHO-PEDAGOGICE ALE LUCRULUI

CU COPIII ŞI FAMILIILE

Unități de conținut:
1. Direcţii de bază în lucru cu familiile şi copiii.
2. Asigurarea metodologică a ajutorului acordat familiilor şi copiilor (Metode nonverbale; Arta
întrebărilor; Matafora; Inventarele; Contractele contingenţiale)

Finalități:
după parcurgerea temei studentul/ studenta va fi capabil (-ă):
 Să determine direcţiile, conţinutul, formele ajutorului socio-psiho-pedagogic acordat familiilor
disfuncţionale
 Să diferenţieze aspecte de principiu ale activităţii socio-psiho-pedagogice în lucrul cu familiile şi
copiii.
 Să integreze cunoştinţele interdisciplinare şi transdiciplinare în planificarea unor activităţi practice de
lucru cu familiile şi copiii.

75
 Să elaboreze strategii de intervenţie, profilaxie, corecţie conform necesităţilor copilului, familiei.

Cuvinte- cheie
la finele studiului acestei teme, studentul/studenta va fi capabil (-ă) să explice următorii termeni:
diagnoză; corecţie; profilaxie; genogramă; desenul familiei; sculptură; experimente comportamentale;
simptomul ca metaforă.

CONȚINUT:
1. Direcţii de bază în lucru cu familiile şi copiii.
Scopul terapiei familiale, în opinia cercetătorului P.Iluț (1995) [30], este de a suprima problema
prezentă prin modificarea procesului de interacţiune (prin schimbarea comportamentului deschis sau a
sistemului de reprezentări şi idei – beliefs).
I. Abordări sincronice [apud 30; 75]
1. Modelul Comunicaţional – Sistemic cuprinde la rândul lui mai multe grupări şi şcoli:
Institutul de cercetări Mintale (MRI) sau şcoala de la Palo Alto (C. Bateson. P. Watzlawick, D. Jackson,
J. Weakland ş.a.) se bazează pe următoarele concepte şi idei mai importante:
 Cauzalitatea circulară – comportamentul este simultan cauză şi efect: relaţia dintre cauză şi efect
este circulară.
 Echifinalitate – cauză şi condiţii diferite duc la acelaşi rezultat (efect) – şi echipotenţialitate –
cauze şi condiţii similare duc la rezultate diferite. Într-un sistem – cum e familia – chiar la aceeaşi
structură, nu putem deduce intrările din ieşiri şi invers.
 Comunicarea este dimensiunea centrală a relaţiilor familiale şi nu există persoane care să nu
poată comunica.
 Actele comunicaţionale conţin informaţie propriu-zisă, dar şi semnale despre cum trebuie
interpretată respectiva informaţie. Orice comunicare este şi metacomunicare.
 Realitatea familială este una construită, rezultată din interacţiunea punctelor de vedere ale
membrilor ei.
 Când pacientul face apel la terapeut însemnă, de obicei, că acesta a încercat singur să-şi rezolve
problema, dar fără succes; Încercările anterioare nereuşite fac ca problema să devină şi mai gravă.
 Rolul psihoterapeutului este de a determina ce interacţiuni menţin problema actuală şi ce
schimbări ar trebui operate pentru a o elimina.
 O cale extrem de eficientă în a rezolva problema prezentată de client este ca printr-o reformulare
a ei, prin reâncadrare (reframe) în spaţiul conceptual al mediului familial, să se ajungă la o altă
perspectivă şi înţelegere a clientului faţă de situaţia vizată de problemă, astfel încât ea nu va mai
fi considerată ca atare.
Dezvoltările noi ale Modelului Comunicaţional-Sistemic merg pe linia soluţionării problemelor
printr-o definire mai specifică a lor şi comparaţia cu situaţiile când nu existau probleme sau când ele au
putut fi depăşite (Shazer, 1988). O altă direcţie este aceea de a construi, împreună cu familia, o nouă
perspectivă asupra problemei prin a o localiza în factori exteriori (White şi Epston, 1990); dacă problema
nu are cauze adânci în interiorul familiei, printr-un efort concentrat al membrilor ei, aceasta va putea fi
ocolită sau stabilizată.
2. Terapia familială structurală, născută din activităţile cu tinerii delincvenţi şi având ca figură
centrală pe Salvador Minuchin (1974) [apud 81], profesează ca asumpţie de bază aceea că
comportamentul disfuncţional reflectă o structură inadecvată a sistemului familial. Ea se concretizează în
următoarele concepte şi idei mai importante:
 Structura sistemului familial înseamnă indivizi şi subsisteme (subsistemul soţ-soţie, cel al fraţilor
etc.).
 Indivizii şi subsistemele presupun graniţe, limite (boundaries) mai mult sau mai puţin difuze sau
rigide, deci gradul de permeabilitate e diferit.

76
  Graniţele definesc rolurile necesare pentru îndeplinirea unor scopuri şi funcţii. Membrii familiei
se asociază în vederea efectuării unei sarcini comune, realizându-se astfel subsistemele.
 Puterea în sistemul familial depinde de contribuţia pe care un membru o aduce la rezultatul unei
acţiuni, deci puterea e în funcţie de genul activităţii. Contribuţia, la rândul ei, depinde nu numai
de abilităţile respectivului membru, ci şi de subsistemul din care acesta face parte.
 Interacţiunile din familie derivă din modelul structural al acestea: indivizi, subsisteme,
caracteristicile graniţelor.
 Pentru a se adapta schimbărilor (dezvoltare internă sau evenimente exterioare), familia trebuie să
fie flexibilă, să aibă capacitatea de modificare a structurii interne.
 Dacă structura este inadecvată, produce o adaptare inadecvată şi, prin urmare, comportament
disfuncţional şi probleme familiale.
 Scopul terapiei este de a modifica graniţele şi ierarhiile din sistemul familial (structura lui) astfel
încât prezenta problemă să fie suprimată.
 Prin şedinţele de terapie, folosindu-se întrebările, observaţia, jucarea de roluri familiale,
terapeutul localizează punctul nevralgic (disfuncţional) al structurii familiei.
 Se utilizează ca tehnici terapeutice reâncadrarea (reframe) şi mai ales restructurarea: adăugarea
sau extragerea de subsisteme, implementarea de noi sarcini pentru a determina noi tranzacţii şi
coaliţii (subsisteme).
3. Terapia familială behavioristă (comportamentalistă), având ca unul dintre reprezentanţii de bază
pe Gerard Patterson (1982) [apud 75], se referă mai ales la tulburări de comportament ale copiilor şi la
relaţia părinţi-copii. Asumpţia centrală este că orice comportament manifestat de un individ la un moment
dat este produsul unui proces de învăţare complex şi cumulativ, rezultat din interacţiunea dinamică pe
care respectivul individ a avut-o cu mediul său. Ca idei mai semnificative menţionăm:
 Mediul însemnă în primul rând mediul familial, dar nu se exclude contextul social apropiat
(vecinătatea, de exemplu), după cum nu se exclud nici influenţele genetice sau stresurile cauzate
de evenimente extra-familiale.
 Părintii au puterea de a induce schimbări profunde în comportamentul copiilor, prin faptul că
deţin sursa de recompense şi pedepse.
 Conceptul de graniţe (boundaries) este implicit în terapia familială behavioristă; relaţiile
interpersonale ale părinţilor determină intensitatea şi calitatea reântăririi comportamentului
copiilor.
 Copiii cu probleme comportamentale se recrutează mai frecvent din familiile în care: nu există
concordanţă între părinţi în ce priveşte sistemul de reântăriri; nu funcţionează reguli clare despre
comportament sau responsabilităţi; sunt prezente interacţiunile aversive şi un grad sporit de
procese coercitive.
 Scopul principal al terapiei este de a-i învăţa pe părinţi cum să mărească repertoriul de
comportamente dezirabile la copiii lor şi să reducă frecvenţa celor indezirabile.
 Strategia terapeutică constă în a face o evaluare foarte atentă a problemei în termeni de
antecedentele ei, descrierea detaliată a expresiilor ei în plan comportamental şi a consecinţelor ei.
 Se încearcă identificarea situaţiilor (cine, când, cum, cu cine etc.) în care prezenta problemă se
manifestă sau nu, şi tratamentul se bazează pe micşorarea probabilităţii apariţiei împrejurărilor
favorabile manifestării.
 Părinţilor li se cere să observe şi să înregistreze cu mare exactitate comportamentul copiilor lor.
 Tratamentul (părinţilor) în şedinţe terapeutice cuprinde metode ca învăţarea pe model şi
reproducerea repetată a comportamentului dorit. Părinții urmează să învețe o serie de principii,
tehnici şi deprinderi (de comunicare, de rezolvare de probleme, de comportament general) care să
modifice conduitele copiilor lor. Sunt şi unele tehnici mai specifice, cum ar fi contractele bazate
pe recompense şi pedepse, experimente comportamentale.

77
 4. Terapia familială psihoeducaţională (Carl Anderson (1986), Jan Fallon (1988)) reprezintă un
model specific de psihoterapie care urmăreşte ameliorarea situaţiilor din familiile ce se confruntă cu boli
grave, în particular cu schizophrenia, vizând în special felul în care pot fi reduse recidivele bolii prin
reducerea stresului şi tensiunilor din familie (datorate bolii). Ideile mai importante sunt:
 Schizofrenia sau alte boli severe au origini biologice şi ele produc stresuri, tensiuni şi conflicte în
familie, şi nu ele sunt cauzate de acestea din urmă.
 Stresul şi atmosfera tensionată din familie accentuează însă simptomele bolii, duc la
decompensări şi recidive.
 Terapia familială se bazează pe teoria emoţiilor exprimate (EE), care arată că un câmp emoţional
familial puternic (remarci critice, atitudini ostile, dar şi o prea mare "dădăceală", o accentuată
supraprotecţie) sporeşte rata recidivelor (Seff şi Aughen, 1984); Tehnicile psihoeducaţionale
caută să reducă EE.
 În faza de debut a terapiei, în întâlnirea cu familia important este să nu se facă blamări şi să nu se
dramatizeze situaţia.
 A doua fază este centrată pe educaţia familiei (informaţii şi discuţii despre etiologie şi
simptomatologia bolii, importanţa tratamentului medicamentos, efectul mediului familial).
 Faza a treia constă din şedinţe terapeutice obişnuite – bazate în special pe tehnicile terapiei
structurale – ce au menirea de a controla şi reduce conflictele maritale şi familiale şi nivelul
general de EE.
 În faza a patra, atenţia se focalizează pe pacient, purtătorul de boală, dezvoltând strategii care să-i
permită o convieţuire optimă cu ceilalţi membrii ai familiei: se insistă asupra consecinţelor
actelor comportamentale ce sfidează regulile familiei, se interzice folosirea drogurilor şi a
violenţei în familie.
 Practica arată că terapia psihoeducaţională multifamilială – şedinţe comune cu mai multe familii
şi tratament psihologic comun – are efecte pozitive datorită mecanismului psihosocial al
similarităţii de statut şi de grup de support [apud 30].

II. Abordări centrate pe trecutul familial (diacronice) [apud 30; 75]

Postulatul fundamental al acestor abordări este că problemele şi simptomele actuale din familie
sunt determinate în cea mai mare măsură de ceea ce s-a întâmplat în istoria familiei şi a membrilor ei,
chiar cu generaţii în urmă. Terapia va urmări deci identificarea unor raporturi şi mecanisme patogene din
trecut, conştientizarea lor la nivelul pacienţilor şi compensarea lor într-un fel sau altul.
Variantele diacronice pot fi grupate în două modele principale (Griffin, 1993): Modelul relaţiilor
obiectuale şi Modelul terapiei familiale multigeneraţionale.
1. Modelul relaţiilor obiectuale (N. Ackerman (1958)) pleacă de la premisa că în decursul vieţii –
în special în copilărie – noi internalizăm imaginea acelor obiecte (şi a relaţiilor cu ele) care au o
semnificaţie emoţională deosebită, pe linia principiului plăcere-frustrare. Ideile principale:
 La nivel de cuplu, internalizările patologice (introiecţiile) din timpul copilăriei ale unui soţ sau ale
amândurora conduc la un comportament confuz şi conflictual.
 Abaterile comportamentale ale copiilor rezultă din tensiunile parentale, care la rândul lor sunt
determinate prioritar de introiecţii.
 Principiul terapeutic fundamental este de a descoperi şi a face conştientă relaţia interiorizată în
copilărie care afectează acum raporturile din familie.
 Tratamentul constă, în consecinţă, ca prin interpretare, intuiţie şi înţelegere profundă, terapeutul
să scoată la lumină legătura dintre introiecţie (trecut) şi disfuncţionalitatea prezentă şi să găsească
modalităţi de a suprima transferul şi proiecţia (inclusiv pacient-terapeut), dezvoltarea unor
mecanisme mature şi pozitive de apărare ale eului, cum ar fi altruismul şi sublimarea în locul
celor imature şi negative (fantezia psihopatologică, agresivitatea, etc.).

78
 2. Terapia familială multigeneraţională (Murray Bowen (1978)) se concentrează asupra sistemului
familial mai larg, propunând ideea posibilităţii transmiterii şi amplificării patologicului de-a lungul
generaţiilor. Mai mult, boala se poate forma în câteva generaţii prin acumularea unor inadecvări
emoţionale (schizofrenia este o psihopatie multigeneraţională, spun reprezentanţii acestui curent).
Conceptele şi ideile de bază sunt:
 M. Bowen dezvoltă o întreagă filozofie a conceptului de diferenţiere, care ar desemna o
caracteristică a protoplasmaticului în general. Oricum, pentru fiinţa umană, diferenţierea,
identitatea psiho-spirituală proprie e condiţia necesară a normalităţii.
 Conceptul cel mai larg ce descrie familia este sistemul emoţional familial, care înglobează şi
comunicarea şi raporturile de putere dar şi emoţiile, gândurile, sentimentele şi alte caracteristici
ale membrilor familiei, precum şi simbolurile şi trecutul ei.
 În cadrul sistemului emoţional al familiei are loc diferenţierea individuală. Există însă o puternică
tensiune dintre individuaţie şi fuziune emoţională, se formează puternice configuraţii psiho-
afective, dintre care triunghiul emoţional este cel mai relevant. Triunghiul este o relaţie strânsă
fie între trei membrii ai familiei, fie între doi şi o problemă familială. În concepţia lui M. Bowen,
triunghiul este molecula, infrastructura sistemului familial.
 Procesul de transmitere multigeneraţional înseamnă că anumite deficite ale sistemului emoţional
familial – dintre care cel mai important este gradul scăzut de diferenţiere – se propagă şi se
cumulează, producând psihopatologii. Aceasta se poate întâmpla în raportul părinţi-copii sau pe
parcursul a 3-4 generaţii.
 Cu totul semnificativă este auto-diferenţa faţă de familia de origine: o persoană matură şi pozitivă
este caracterizată de echilibru între apropiere şi distanţă, între emoţional şi raţional faţă de familia
de origine; cea imatură (nediferenţiată), de dominarea factorului emoţional.
 Lipsa de diferenţiere, o prea mare fuziune în familia de origine şi un anume înţeles ataşat ei, poate
conduce la blocarea legăturilor emoţionale cu părintii sau alte rude din partea indivizilor în cauză
(nu mai vor să-i întâlnească, să le vorbească etc.).
 Scopul terapiei apare clar diferenţierea, mai ales diferenţierea individului, desprinderea lui de
legăturile emoţionale patologice cu familia de origine. Problemele pacienţilor vor fi redefinite ca
probleme multigeneraţionale, ei vor trebui să exploreze mult mai îndeaproape situaţia părinţilor,
bunicilor şi altor rude în viaţă sau decedate, să facă vizite, să scrie scrisori. O tehnică mai
specifică este genograma, un fel de hartă multigeneraţională a familiei pe care pacientul o
realizează prin reprezentări grafice

II. Asigurarea metodologică a ajutorului acordat familiilor şi copiilor (Metode

nonverbale; Arta întrebărilor; Metafora; Inventarele; Contractele contingenţiale)
I. Metode nonverbale
Pornindu-se de la ideea că vizualizarea, transpunerea concretă în roluri şi situaţii aduce un plus de
înţelegere faţă de relatările şi interacţiunile verbale, s-au dezvoltat o serie de tehnici nonverbale, dintre
care mai practicate sunt:
 Genograma transcrie grafic istoria familiei, pe parcursul mai multor generaţii (până la 3-4), sub
forma unui fel de arbore genealogic. Membrul familiei care realizează genograma se situează pe
sine şi ceilalţi în interiorul familiei de origine şi prin aceasta în sistemul parental şi de
descendenţă mai larg. În reprezentarea grafică figurează şi date pe care clientul le consideră
relevante pentru “clanul” familial (profesie, boli, întâmplări, ataşamente sentimentale etc.). Prin
studierea genogramelor, terapeutul şi clientul pot identifica fixaţii emoţionale, interacţiuni
disfuncţionale şi alte “tare” transmise de-a lungul generaţiilor.
 Desene sau picturi efectuate de membrii familiei în comun, pun în evidenţă fenomene de
izolare, dominanţă şi agresivitate, alianţe şi coaliţii, moduri de cooperare şi negociere. Acestea se

79
 deduc din gradul de implicare a fiecărui membru, ce a desenat/pictat, unde s-a plasat în desen sau
tablou. Se poate vedea astfel – la propriu şi la figurat – ceva din structura şi dinamica familiei.
 Sculptura este o metodă mai complexă şi mai bogată în materialul interpretativ oferit. Ea constă
în faptul că un membru al familiei devine “sculptor”, realizând un tablou sculptural cu ceilalţi
membri ai familiei, adică îi aşează în poziţia spaţială şi postura corporală dorită de el. Lucrează
cu ei ca şi cum ar fi nişte marionete. După ce sculptorul a construit configuraţia sculpturală a
confamilialilor săi, se inserează el însuşi în acest spaţiu, ocupând locul şi poziţia considerată de el
ca cea mai potrivită. Pe urmă, terapeutul îl roagă pe sculptor să-i întrebe pe ceilalţi membri ai
familiei, cum se simt în postura şi poziţia respectivă, dacă ar vrea să schimbe ceva, şi alte lucruri
legate de tabloul sculptural realizat. Membrii familiei devin rând pe rând sculptori – în aceeaşi
şedinţă terapeutică sau în şedinţe diferite. Pentru reuşita sculpturii, fiecare individ trebuie să se
supună indicaţiilor “artistului”, dar şi comentariile şi contestaţiile sunt interpretate de terapeut.
După fiecare sculptură are loc o intensă discuţie, ce permite confruntarea diverselor puncte de
vedere, a percepţiilor relative la structura şi dinamica familiei, la ceea ce ar trebui schimbat şi
cum. În acest sens, terapeutul invită şi la realizarea unor sculpturi ale familiei de viitor (cum ar
arăta o sculptură peste 2, 5 sau 10 ani). Practica demonstrează că, mai cu seamă la copii, metoda
este eficientă şi interesantă, însăşi activitatea de a sculpta constituind o terapie.
 Jucarea de roluri este o metodă fundamentală în psihoterapia familială, întrucât angajează nu
numai planul comportamental propriu-zis, gesturile, mimica, comunicarea nonverbală, ci şi
registrul verbal. În afară de clasica psihodramă a lui Moreno, unde ideea centrală este de a juca
rolul altuia pentru a-l înţelege mai bine, astăzi mulţi psihoterapeuţi consideră că reproducerea
unor episoade familiale în faţa terapeutului este esenţială.
 În terapia familială se utilizează şi metoda ritualurilor, în două direcţii principale: 1) Familia
reproduce anumite ritualuri în şedinţele terapeutice (masa de duminică, să spunem), care se
analizează şi interpretează; 2) Clienţii sunt îndrumaţi cum să participe la ritualurile reale de mai
mare anvergură (nunţi, serbări anuale, etc.). Terapia prin participarea la ritualuri urmăreşte de
regulă marcarea unor tranziţii de la un statut la altul (rituri de trecere, cum ar fi de la necăsătorit,
la căsătorit, de la tânăr, la adult). Asumpţia terapeuţilor este că astfel de rituri au o puternică
funcţie de distinctivitate şi identizare şi că, deoarece în societatea modernă ele nu mai sunt o
regulă socială, trebuie construite terapeutic. Ritualurile (nunţi, botezuri, aniversări) pot fi folosite,
de asemenea, ca ocazie de împăcare cu rudele (inclusiv prin cadourile oferite acestuia).
II. Arta de a pune întrebări.
Discutând despre tipologia întrebărilor din terapia familială, o primă disociere ar fi între întrebări
ce urmăresc explorarea problemei şi formularea unor ipoteze – întrebări de informaţie – şi cele, cu
ponderea cea mai mare, de schimbare a situaţiei, în particular de însuşire a unei noi definiri şi interpretări
a problemei de către client. Şi întrucât e vorba de familie ca unitate, se accentuează că întrebările trebuie
să se refere preponderent la interacţiune.
Întrebările se pot clasifica şi în funcţie de domeniul pe care îl vizează: comportamental, emoţional-
afectiv sau cognitiv. Cele trei planuri (cognitiv, emoţional, comportamental) trebuie să rămână distincte
prin întrebări. Pe de altă parte, se consemnează ca eficiente întrebările circulare, care vizează expres
legătura dintre cele trei planuri (circuitul lor) şi dintre individ şi sistemul familial. Într-o accepţiune mai
largă, întrebări circulare sunt şi cele ce se referă la conexiunea prezent-viitor, deschizându-se familiei
calea spre noi alternative interpretative şi de acţiune. Asemenea întrebări, ce introduc noi posibilităţi de
schimbare în sistemul familial au fost numite şi analizate de K. Tomm (1987) ca întrebări reflexive,
întrucât induc membrilor familiei nevoia de a reflecta în alţi parametri asupra problemei în cauză.
Întrebările retorice, după cum le sugerează denumirea, nu urmăresc nici culegerea de informaţii şi
nici nu îndeamnă direct la schimbare, ci reprezintă mai degrabă simple manevre lingvistice pentru a
obţine de la client răspunsul dorit, în vederea progresului terapeutic (Griffin, 1993). Unui tată care îşi
neglijează copilul ca părinte i se adresează, de exemplu, întrebări de genul: “Cum credeţi că învaţă copiii

80
să se comporte?”; “Pornind de la faptul că, unele problem ale fiului dvs. se datorează lipsei de influenţă
directă din partea dvs. asupra lui, credeţi că el s-ar schimba dacă aţi petrece mai mult timp cu el?”.
În legătură cu tipurile de întrebări, şi în psihoterapie se face distincţia între întrebări închise şi
întrebări deschise, acestora din urmă alocându-li-se un spaţiu mult mai întins în economia discursului
terapeutic. Întrebările închise se utilizează îndeosebi ca întrebări retorice. De asemenea, atât ca întrebări
de informaţie cât şi ca întrebări ce pretind schimbarea, ele pot fi directe – care implică din partea
subiectului transparenţa clară a scopului – şi indirecte, unde acest lucru nu se întâmplă. Specificarea
concretă a comportamentului)?”, pentru planul emotiv; ”Ce aţi gândit atunci când … ?”, pentru planul
cognitiv; “Atunci când …, ce aţi făcut imediat?”, pentru planul comportamental.
III. Metafora
Comunicarea şi convingerea prin metaforă nu este nicidecum o intenţie a psihoterapiei. Să ne
gândim la pildele biblice, la literatura beletristică, precum şi la cotidienele conversaţii.
Metafora în înţelesul ei larg (parabole, fabule, analogii, mituri, anecdote, dar şi gesturi şi obiecte
metaforice) are o înaltă semnificaţie în psihoterapie, în procesele de redefinire şi reâncadrare a problemei,
în schimbarea percepţiei celuilalt, în optimizarea comunicării, în schimbarea comportamentelor, până la
urmă.
În acelaşi timp, a spune scurte povestiri cu tâlc, fabule, anecdote, a face trimiteri la mituri – mitul
lui Icar, de pildă, pentru cei ce consumă droguri pentru plăcerea “înălţimilor” (getting high) – înseamnă a
apărea în faţa clientului nu numai ca un valoros specialist, dar şi un om cult, spiritual, cu imaginaţie.
Aceasta poate contribui la realizarea legăturii benefice cu clientul şi reuşitei terapeutice.
IV. Inventare, contracte contingenţiale, injoncţiuni paradoxale şi conotaţii pozitive
Prin inventare de evaluare şi autoevaluare se urmăreşte atât cunoaşterea sistemului familia, cât
mai ales schimbarea în interiorul lui, având ca bază conştientizarea cauzelor problemei de rezolvat.
De aceea, asemenea inventare se brodează pe realitatea comunicaţională, interpersonală, pe
evaluarea propriilor conduite familiale şi ale altor membri. Prin răspunsurile la astfel de inventare şi prin
comparaţia dintre diferiţi membri ai familiei se realizează o mai specifică determinare a surselor de
tensiune, se traduce o nemulţumire mai puţin definită în probleme concrete şi posibile de rezolvat.
Contracte contingenţionale între cei doi soţi, dar mai ales între părinţi şi copii reprezintă
modalităţi de schimbare a unor conduite nedorite (venitul seara târziu acasă, de pildă). Ele reprezintă
acorduri de obicei scrise, între cele două părţi, prin care copilul sau adolescentul câştigă puncte în măsura
în care se primesc recompense. Psihologii accentuează că e preferabil modelul recompenselor pozitive,
altfel existând riscul unei circularităţi negative: părinţii încercând să controleze comportamentul copiilor
prin mijloace coercitive (pedepse, bătăi, ameninţări), fac ca aceştia să răspundă cu un comportament şi
mai indezirabil (Patterson, 1982).
Injoncţiunile paradoxale constau în a-i cere clientului să menţină sau chiar să amplifice
simptomul sau problema de tratat. De exemplu, copilului care are crize e furie i se prescrie ca înainte de a
veni la şedinţa de terapie să-şi provoace o atare stare. Se mizează pe stingerea simptomului prin indicaţia
de a-l cultiva prin mai multe mecanisme: producând simptomul sau problema deliberat (în opoziţie cu
starea obişnuită a acesteia de involuntaritate), clientul accede mai uşor la implicaţiile negative ale unui
atare comportament şi efectuându-l în condiţii “artificiale” (voluntar) este un prim pas spre controlul lui;
dacă clientul urmează prescripţia terapeutului – a realizat ceva paradoxal – înseamnă că are foarte mare
încredere în el şi deci în viitor va îndeplini şi alte sarcini, care vor duce la eradicarea simptomelor; dacă
clientul nu urmează prescripţia, înseamnă că e ferm hotărât şi capabil de a elimina simptomul.
Activități de evaluare:
 Determinați direcţiile, conţinutul, formele ajutorului socio-psiho-pedagogic acordat familiilor
disfuncţionale
 Diferenţiați aspecte de principiu ale activităţii socio-psiho-pedagogice în lucrul cu familiile şi
copiii.
 Explorați și analizați metodele: Genograma, Jocul de roluri, Desenul, Ritualurile familiale.
 Propuneți strategii de intervenţie, profilaxie, corecţie conform necesităţilor copilului, familiei.

81
BIBLIOGRAFIE:
1. Angajamentul strategic pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați 2016-2019. Uniunea
Europeană. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016
2. BAGAROZZI, D. Enhancing Intimacy Marriage: A Clinician's Guide. Psychology Press, 2001,
157 p.
3. BARAN-PESCARU, A., Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. București: Editura Aramis,
2004. 176 p.
4. BĂDĂRĂU, Oana L., Suport de curs – Asistența socială a familiei și copilului. Iași:
INSTITUTUL EUROPEAN, 2011. 116p.
5. BALES, R.F., SLATER, P., "Role differentiation in small groups" In: T. Parsons, R.F., Bales,
et.al. Family socialization and interaction process. Glencoe, Ill.: Free Press, 1955
6. BODRUG-LUNGU V., ROBILA M. Family Policies in Moldova. In M. Robila (Ed.), Handbook
of Family Policies Across the Globe. New York. NY: Springer, 2014. Pp. 211-223.
7. BODRUG-LUNGU V., KOSTINA-RITCHEY E. Impact of parents’ migration on Moldavian
youths’ perceptions of family. În: Family Focus on Global Families. The National Council on
Family Relations, USA. Spring 2013, p.13-15.
8. BODRUG-LUNGU V., TRIBOI I., Rolul părinților în procesul socializării de gen a copiilor În:
Familia – factor existențial de promovare a valorilor etern-umane (ediția a II-a). Materialele
Conferinței Științifice Internaționale 15-16 mai 2017. Ministerul Educației, Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion Creangă”. Chișinău, 2017, p.39-48.
9. BODRUG-LUNGU V., BOSTAN D. Familia în contextul migraţiei. În: Familia – factor
existenţial de promovare a valorilor etern-umane. Materialele Conferinţei Ştiinţifice
Internaţionale, 15 mai 2012. Chişinău: UPS “Ion creangă”, 2012, p.132-140.
10. BOTIȘ M.A., AXENTE A. Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să răneşti. Cluj
Napoca: Editura ASCR, 2011. 130 p.
11. Buletinul ”Bune practici în domeniul prevenirii și combaterii violenței asupra copiilor”. CIDDC,
CNPAC/ suportul Fundaţiei OAK şi UNICEF Moldova. Chișinău: Bons Offices, 2014. 20 p.
12. CHAPMAN, G., CAMPBRLL R., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor. Bucureşti: Curtea
Veche, 2001. 224 p.
13. CHAPMAN, G., Cele cinci limbaje ale iubirii. Ediţia a V-a. Cum să-i arăţi partenerului că eşti
implicat trup şi suflet în relaţie. Bucureşti, Curtea Veche, 2015. 232p.
14. CIOFU C., Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti: Editura: Stiintifica si Enciclopedica, 1989.
270p.
15. CUZNEŢOV Larisa, Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei. Chişinău: Ed. CEP
USM, 2008. 624 p.
16. CUZNEŢOV Larisa. Pedagogia familiei. Suport de curs. Univ. Ped. De Stat „I. Creangă” din
Chişinău. Chişinău: Primex-Com S.R.L., 2013. – 77 p.
17. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
18. Dictionar de sociologie / Coordonatori: C. Zamfir, L. Vlasceanu. Bucureşti: Editura Babei, 1998,
376 p.
19. DRAGOMIR, O., MIROIU M., Lexicon feminist. Iasi: Polirom,2002. 191 p.
20. Educaţia parentală în România / conf. dr. Ştefan Cojocaru, lect. dr. Daniela Cojocaru. - Buzău :
Alpha MDN, 2011, 63 p.
21. Educația în familie: Repere și practici actuale. / Coordonatori Ionescu M., Negreanu E. București:
Cartea Universitară, 2006, 197 p.
22. ERIKSON E. H., Copilărie și societate. București: Editura Trei, 2015. 525 p.
23. GHEBREA Georgeta, Factori ce afectează stabilitatea cuplului marital În: CALITATEA VIEŢII,
anul 10, nr.1-2/1999, p. 3-41.
24. GINOTT HAIM G., Între părinte şi copil. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2012. 292 p.
25. Ghid pentru profesioniștii care organizează cursuri de educație parentală și întâlniri cu părinții.
Programul de cooperare Elvețiano-Român. Fundația Copii Noștri. 2012, 53 p.
26. GLASSER W., Cum să alegem fericirea – Ediția a II. Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2008.
376 p.
27. FORWARD S., Frazier D., Şantajul sentimental. Bucureşti: Ed. Trei, 2008. 376 p.
28. Families in a Global Context editat de Charles B. Hennon, Stephan M. Wilson. Taylor & Francis,
2011, 624 p.
82
29. JUNG C.G. Puterea sufletului. Antologie. Bucuresti: Editura Anima, 1994. 117 p.
30. ILUȚ P. Familia-cunoaștere și asistență. Cluj-Napoca: Ed. Argonaut, 1995
31. ILUŢ P., Sociopsihologia şi antropologia familiei. Iaşi: Ed. Polirom, 2005. 292 p.
32. Instrucţiunile privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea,
referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării,
exploatării şi traficului (Hotărîrea Guvernului nr. 270 din 8 aprilie 2014)
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=352587&lang=1
33. LAW HOLTE D., Harris R., Copiii învaţă din felul în care trăiesc: Educaţie care insuflă valori. –
Bucureşti: Ed. Humanitas, 2006
34. MITROFAN I., MITROFAN N., Elemente de Psihologie a Cuplului. București: Casa de editură
și presă ”ȘANSA” S.R.L., 1996
35. MITROFAN I., Psihoterapie: (repere teoretice, metodologice şi aplicative), IV. Bucureşti:
Ed.SPER, 2008. 514 p.
36. MITROFAN I., Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie. București: Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, 1989. 277 p.
37. MITROFAN I., MITROFAN N., Familia de la A ... la Z. Mic dictionar al vietii de familie.
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1991. 359 p.
38. MITROFAN, I., CIUPERCĂ, C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei,
Bucureşti: EDIT PRESS MIHAELA S.R.L, 1998. 390 p.
39. MITROFAN, I., Ciupercă, C., Psihologia vieții de cuplu. Intre iluzie și realitate. Colecția Alma
Mater. Editura SPER, 2002, 494 p.
40. MURSTEIN, B. Who will marry whom? Theories and research in marital choice New York:
Springer, 1976
41. Necesităţile specifice ale copiilor şi vârstnicilor lăsaţi fără îngrijirea membrilor de familie plecaţi
la muncă peste hotare. Coord. Diana CHEIANU-ANDREI. Ch. : CEP USM, 2011. – 251 p.
42. NUŢĂ A., Psihologia relaţiei de cuplu şi a familiei. Bucureşti: Ed. CREDIS, 2009. 80 p.
43. PARKINSON L. Separarea, divortul și familia. București: Ed.Alternative, 1993
44. Programul național strategic în domeniul securității demografice a Republicii Moldova (2011-
2025)
45. Roadmap New start to address the challenges of work-life balance faced by working families,
2015 http://ec.europa.eu/smart-regulation/roadmaps/docs/2015_just_xxx_maternity_leave.en.pdf
46. RADU N., Teste psihologice. Bucureşti: Ed. Polirom, 2006
47. Sfaturi de viață pentru un părinte eficient. DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR PARENTALE.
Grundtvig - Parteneriate pentru învățare. GRU-11-P-LP-158-VS-TR, 2013
48. Sourcebook of Family Theories and Methods: A Contextual Approach. Pauline Boss, William J.
Doherty, Ralph LaRossa, Walter R. Schumm, Suzanne K. Steinmetz. Springer Science &
Business Media, 1993, 748 p.
49. Sourcebook of Family Theories and Methods: A Contextual Approach. Pauline Boss, William J.
Doherty, Ralph LaRossa, Walter R. Schumm, Suzanne K. Steinmetz. Springer Science &
Business Media, 2008, 748 p.
50. STĂNCIULESCU E., Sociologia educaţiei familiale. Volumul I. Strategii educative ale familiilor
Contemporane. Iaşi: Ed.Polirom, 1997, 141 p.
51. STĂNCIULESCU E., Sociologia educaţiei familiale. Volumul II. Iaşi: Ed.Polirom, 1998, 432 p.
52. STOICA-CONSTANTIN A. FUNDAMENTE TEORETICE ALE CONFLICTULUI
Universitatea “Al. I. Cuza” Iasi, 2009. 84 p.
53. Sternberg R.J. The Triangle of Love. Intimacy, Passion, Commitment. Basic Books, Inc. New
York. 1988
54. TELLERI Fausto, Pedagogia familiei, Bucureşti: Editura did. şi ped., 2003.
55. TISCHLER The Aging Family: New Visions In Theory, Practice, And Reality edited by Terry
Hargrave, Suzanne Midori Hanna, 1986
56. TOMA G., GEN ȘI GELOZIE. Evoluția atitudinilor față de infidelitate În: Psihobiologia
sexualităţii / S. e. Bartoş, Alina s. Rusu coordonatori. Cluj-Napoca, Sinapsis, 2011, p.101-138
57. Today's marriages and families: a wellness approach / Thomas P. Gullotta, Gerald R. Adams,
Sharon J. Alexander. Monterey, Calif. : Brooks/Cole Pub. Co., c1986. 506 p.
58. TOFFLER A. Al treilea val. Bucuresti: Editura Politica, 1983. 682 p.
59. VASILE D. L. Introducere în Psihologia și Psihosexologia familiei – Note de curs. Editura
Fundației ROMÂNIA DE MÂINE, 2005. 160 p.
83
60. VOINEA, M., Psihosociologia familiei. Bucuresti: T.U.B., 1993
61. VOINEA M. Familia contemporană – mică enciclopedie. București: Ed. Focus, 2005. 242 p.
62. VRASMAS, E. Interventia socio-educationala ca sprijin pentru parinti. Bucuresti: Ed. Aramis,
2008. 256 p.
63. WINCH, R.F. Another look at the theory of complementary needs in mate selection. Journal of
Marriage and Family, 1967, 29, 756-762.
64. ЗАХАРОВА И. В. Роль родителей в гендерной социализации ребенка // Молодой ученый,
№5. Т.2., 2011. - С. 140-142.
65. ИЛЬИН Е. Психология общения и межличностных отношений. Издательский дом
"Питер", 2009. 576 P.
66. ИМЕЛИНСКИЙ К. Сексология и сексопатология. - М.: Медицина, 1986. - 423 С.
67. КОН И.С. Ребенок и общество. М.: Академия, 2003. - 336 с.
68. ЛИППИУС А. Игры для взрослых. М., 1998.
69. ЛЬВОВА А. И., РЯЗАНЦЕВА И. А. Психологические картины измены, ревности и развода
// Семейная психология и семейная терапия. 2006. № 1. С. 109–113.
70. ОБОЗОВА А. Н. Супружеская совместимость — фактор устойчивости брака // Личность в
системе общественных отношений. Ч. 4. М., 1983.
71. РИПИНСКАЯ М. И. Психология измены. СПб., 2001.
72. САТИР В. Как строить себя и свою семью. Пер. с англ.: улучш. изд — М,: Педагогика-
Пресс, 1992. — 192 с: ил.
73. ТАРТАКОВСКАЯ И. Н. Гендерная социология. — М.: ООО «Вариант» при участии ООО
«Невский Простор», 2005. — 368 с.
74. Толковый словарь Ожегова http://www.endic.ru/ozhegov/Izmena-10640.html
75. BUZATU R., SOCIOPSIHOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA FAMILIEI
http://www.academia.edu/4366281/SOCIOPSIHOLOGIA_%C5%9EI_ANTROPOLOGIA_FAMILIEI
76. Concilierea vieții de familie cu cea profesională. Agenția Naționalá pentru Egalitate de șanse íntre
Femei și Bárbați
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Egalitate%20de%20sanse/Brosura%20conciliere.pdf
77. Concepte de bază ale vieţii de familie https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10347/concepte-de-baza-
ale-vietii-de-familie
78. “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE ÎN ADAPTAREA
ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”
https://eusuntalinarea.wordpress.com/2014/04/24/stiluri-parentale-si-familiale
79. FAMILIA - Structura familiei, Functiile familiei.
http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/FAMILIA-Structura-familiei-Fun39.php
80. FUNCTIILE FAMILIEI: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE SI PSIHOSOCIOLOGICE
http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/FUNCTIILE-FAMILIEI-PUNCTE-DE-V42385.php
81. Miller A., Instructor’s Manual for Salvador Minuchin on family THERAPY
https://www.psychotherapy.net/data/uploads/5113e45715ce5.pdf
82. Mitrofan L., Curs Introducere în psihologia socială. Universitatea din Bucureşti. Editura
CREDIS, 2009
https://www.scribd.com/document/137230259/Laurentiu-Mitrofan-Introducere-in-psihologia-sociala
83. „Rolul si responsabilitatile personalului didactic in promovarea si protectia drepturilor copilului”
- Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, 2006
84. RESTRUCTURARI IN FAMILIA CONTEMPORANA
http://www.scritub.com/sociologie/RESTRUCTURARI-IN-FAMILIA-CONTE61345.php
85. SEMIONOV SV., BOSTAN D. NOTE DE CURS. PSIHOPEDAGOGIA FAMILIE. Chișinău,
2014 http://documentslide.com/documents/familia-ca-obiect-al-cercetarii-psihopedagogia-familiei.html
86. VRINCEANU S. Provocările cuplurilor cu dublă carieră, 2013
http://www.cariereonline.ro/articol/provocarile-cuplurilor-cu-dubla-cariera
87. https://en.wikipedia.org/wiki/Structural_family_therapy
88. http://www.scritub.com/sociologie/TEORII-EXPLICATIVE-CU-PRIVIRE-73375.php
89. http://www.academia.edu/7002930/Tema_V_PSIHOLOGIA_%C3%8ENDR%C4%82GOSTIRII_%C5%9
EI_DRAGOSTEI
90. https://youarenotsosmart.com/2011/07/07/misattribution-of-arousal/
91. https://cdn4.libris.ro/userdocspdf/469/convert-jpg-to-pdf.net_2014-08-27_16-05-52.pdf
92. https://psihoterapiedecuplusifamilie.wordpress.com/2014/01/09/stiluri-de-viata-familiala-disfunctiile-de-
rol-conjugal-parental/
93. http://www.universdecopil.ro/gelozia-se-manifesta-diferit-la-barbati-si-femei.html
84
94. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/psihopedagogie/parentalitate-263627.html
95. http://blog.arpcc.ro/2012/10/despre-competenta-parentala.html

85