Munca

Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin VOICU

Cât de diferită şi străină era concepţia despre muncă a antichităţii faţă de învăţătura
creştină reiese din o simplă comparare cu concepţiile marilor filozofi şi s criitori
greci şi romani, începând cu Homer, Platon şi Aristotel până la Cicero, Seneca sau
Lucian de Samosata.

Aproape că la nici unul dintre aceşti bărbaţi ai antichităţii nu vom găsi gânduri şi
preţuiri atât de patetice, care să proclame că „în muncă rezidă o nobleţe trainică şi
chiar ceva sacru. Munca este viaţă. Din străfundul inimii muncitorului se înalţă o
forţă pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, acea sfântă, cerească esenţă a vieţii insuflată
de Dumnezeu. Cinstesc vrednicia mâinii dure, noduroase, aspre, în care sălăşluieşte
o măreţie împărătească nepieritoare, căci această mână poartă sceptrul planetei
noastre. Cinstesc de asemenea vrednicia chipului aspru, tăbăcit, murdărit, cu
inteligenţă sobră, căci este chipul omului care trăieşte aşa cum trebuie să trăiască
un om".

Lumea antichităţii, dimpotrivă, apare torturată parcă de blestemul muncii,

împotriva căreia se răzvrătea, pe care o ocolea şi o dispreţuia [1]. De aceea opinia
generală a antichităţii considera orice muncă fizică, exceptând agricultura, ca fiind
înjositoare[2].

În mitologia greco-romană, însuşi focul, condiţia primordială a oricărei munci

culturale, nu le-a fost dăruit oamenilor în chip generos de către zei, ci a trebuit să
le fie smuls acestora de către Prometeu, iar Hercule, întruchiparea prin excelenţă a
omului antic, este chinuit şi zdrobit de zei prin munci trudnice. Pentru Hercule
muncile sunt pătimiri. Ceea ce au exprimat aceste mituri în imagini grandioase s -a
repercutat apoi asupra întregii culturi a antichităţii [3].

În Iliada lui Homer (sec. XII-VIII î.Hr.), Agamemnon murmură împotriva lui Zeus
pentru că acesta i-a impus legea muncii şi aceasta numai şi numai pentru că-i era
silă, ca şi lui Menelau, să trebuiască să-şi cheme noaptea oamenii pe rând.

Herodot (sec. V î.Hr.) socoteşte că originea repulsiei şi a dispreţului faţă de muncă,

atât de notorii la greci, s-ar găsi la popoarele culte mai vechi. El vorbeşte despre
castele preoţeşti ale egiptenilor, care nu muncesc, ci se îndeletnicesc numai cu
meşteşugul armelor (Herodot, Hist. II, 167)[4].
Această concepţie au îmbrăţişat-o chiar şi unii dintre cei mai mari filozofi greci, ca
Socrate, Platon, Aristotel şi alţii, dispreţuind munca nu numai sub raport social -
politic, ci şi etic. Aceşti filozofi preţuiau mai presus de orice munca spirituală,
văzând în aceasta nu atât o muncă propriu-zisă, cât mai ales o îndeletnicire demnă
şi plăcută a omului în timpul liber al său. În acest sens, ei nu considerau ca fiind o
muncă în sine contemplarea filozofică a lumii şi mai ales studiul ideii despre bine
şi rău, ci o recreaţie intermitentă după îndeplinirea îndatoririlor lor oficiale [5].

Această situaţie a devenit posibilă datorită exploatării muncii sclavilor, care a

permis existenţa unor pături de cetăţeni care nu se ocupau cu îndeletniciri
productive, ci îşi consacrau timpul ocupaţiilor neproductive [6]. De aceea, sclavia
era considerată ca o condiţie naturală a existenţei cetăţii, pentru a asigura producţia
materială şi eliberarea cetăţenilor de munca manuală productivă, pentru a se ocupa
de conducerea cetăţii, de război, de filozofie [7].

Cât priveşte atitudinea grecilor antici faţă de munca manuală propriu-zisă, se poate
observa o schimbare generală între cea din sec. VI î.Hr., când legislaţia lui Solon
(sec. VII-VI î.Hr.) încuraja dezvoltarea meseriilor ca ocupaţie pentru oameni liberi,
şi cea din sec. IV î.Hr., când datorită preponderenţei muncii sclavagiste se ajunge
în rândul cetăţenilor la o atitudine de dispreţ general faţă de munca manuală
meşteşugărească.

În legislaţia solonică, munca era privită ca o datorie, iar mai târziu, Pericle (sec. V
î.Hr.) mărturisea că este ruşine să nu munceşti, după cum relatează istoricul
Thucidide (460-403) (Războiul peloponesiac, II, 40, 1-2)[8].

Dar odată cu creşterea sclavajului, dispreţul faţă de muncă îşi face loc tot mai mult
în concepţiile cetăţenilor, devenind dominantă în ideologia epocii şi reflectată în
gândirea filozofilor ei [9].

Despre Socrate (470-399 î. Hr.) se spune că se întreţinea cu diferiţi meseriaşi, cu

care era prieten şi cărora le acorda stimă, dându-le sfaturi pentru mai buna
exercitare a meseriilor pe care le practicau. Aceste legături aveau sa-i aducă, însă,
lui Socrate neplăceri, tiranul Critias cerându-i să lase în pace acel vulg
(Xenofon, Memorabila I,2, 37 şi III, 7, 3) [10].

Elogiul socratic al muncii reprezenta în gândirea timpului un adevărat cântec al

lebedei pentru respectul muncii, mai ales al celei manuale, a meseriilor. Căci
discipolul său, Xenofon (427-354 î.Hr.), îl va înfăţişa ca un adversar al muncii
manuale, al meseriilor, ca incompatibile cu calitatea de om liber şi că netrebnicii
de meşteşugari n-au dreptul să îndrăznească a gândi sau a judeca, deoarece aceasta
depăşeşte sfera muncii lor dure, ordinare pe care o sugerează dictonul „ne sutor
ultra crepidam!" (cismare, rămâi la calapodul tău) [11].

Socrate subliniază şi efectele funeste ale meseriilor asupra trupului şi sufletului

celor ce muncesc, făcându-i inapţi pentru relaţiile sociale şi viaţa statului
(Xenofon,Economicul, IV, 2, 3)[12].

Platon (427-347 î.Hr.) se ocupă de problema muncii şi a muncitorilor în cadrul

concepţiei sale despre statul ideal, la baza căruia este principiul diviziunii sociale a
muncii între cele trei clase ale societăţii, care să asigure cele necesare traiului.

Statul are adică trei categorii distincte de cetăţeni, trei caste, analoage celor trei
părţi ale sufletului: filozofii care au atributul înţelepciunii, conducătorii statului,
reprezentând lumea ideilor, curajul care corespunde războinicilor, chemaţi să apere
statul împotriva duşmanilor dinafară, dorinţele sau poftele, care corespund masei
populare a agricultorilor şi meseriaşilor, aflaţi pe ultima treaptă a scării sociale,
reprezentând lumea simţurilor [13].

Aceste clase sociale distincte trebuie să rămână imuabile, între conducători şi

conduşi nefiind permisă nici o fuziune, nici un amestec sau întrepătrundere. Căci
dacă muncitorii şi-ar schimba profesiunea, atunci nici plugarul nu va mai fi plugar,
nici olarul olar, nici ceilalţi din care se compune statul, nu-şi vor mai avea condiţia
lor de a fi şi statul se va îndrepta spre pieire (Statul III, XX, XXII; IV, l) [14].
Platon adaugă că cei care au îndeletniciri economice producătoare nu pot fi în
acelaşi timp şi soldaţi şi apărători ai statului, care (totuşi) trebuie constituiţi într -o
clasă separată (Statul 374 b. c.)[15].

Este adevărat că Platon vorbeşte uneori cu simpatie despre muncitori, salahori şi

sclavi; aceasta o face însă mai degrabă dintr-un simţământ de milă, decât din
conştiinţa juridică. Căci în fond muncitorul nu este pentru el decât un om cu m intea
mărginită, lipsit de libertate, care-şi vinde puterile pe simbrie (Politica II, 371), în
timp ce omul educat trebuie să dispreţuiască munca fizică (Statul VI, 495; cf. VIII,
549; IX, 590), pe care o consideră inferioară din punct de vedere moral. De aceea,
plugarii şi ceilalţi meseriaşi trebuiesc excluşi de la treburile statului ( Statul III,
XXI)[16].

În altă scriere a sa Platon pretinde ca numai sclavii să se ocupe de muncile agricole

şi numai străinii (metecii) de meserii (Legile 8476, 8506)[17].

Aristotel (384-322 î.Hr.), cel mai mare cugetător al antichităţii, are manifestări
mult mai aspre şi mai dispreţuitoare faţă de muncă şi despre muncitori. Etica lui
Aristotel, având un caracter de clasă, ideologia sa era aceea a clasei scl avagiste.
După el numai oamenii liberi pot trăi potrivit preceptelor morale, în timp ce sclavii
sunt, prin natura lor, lipsiţi de posibilitatea de a duce o viaţă virtuoasă [18].

Atitudinea lui Aristotel faţă de sclavaj constituie fundamentul atitudinii sale faţă de
munca fizică, precum şi faţă de cetăţeni, oameni liberi care se ocupă cu
îndeletniciri manuale, legate de munca fizică [19].

Sclavul este destinat prin natură să fie sclav, ceea ce reiese chiar şi din conformaţia
corpului său, din calităţile sale sufleteşti şi morale (Politica I, 2, 11; I, 5, 6, 9)[20].
În viaţa economică-socială, sclavul se înfăţişează însă cu o natură dublă - ca
unealtă şi ca om (Etica nicomachică VIII, 11, 6).

Pornind de la ideea că sclavul este o unealtă (Politica I, 2, 4) şi că nu este posibil

ca uneltele să lucreze singure, la comandă (Politica I, 2, 5), Aristotel ajunge la
concluzia fortuită că sclavul are menirea de a exista veşnic pentru a asigura
existenţa cetăţeanului ca membru al polisului şi chiar existenţa polisului [21].

În expunerile sale asupra sclavilor şi a oamenilor liberi care se ocupă cu munci

manuale, Aristotel le contestă principial şi unora şi altora capacitatea de a duce o
viaţă virtuoasă, iar deosebirea dintre ei constă doar în numărul celor pentru care
sunt siliţi să muncească (Politica III, 3, 3-5)[22].

Reluând concepţia lui Platon, după care muncile agricole trebuiau făcute de sclavi,
iar meseriile să fie practicate numai de către străini (meteci) (Legile), Aristotel
pretinde ca orice muncă fizică - agricultura şi meseriile - să fie îndeplinită numai
de către aceştia[23].

Considerând că munca fizică este asemenea muncii animalelor, Aristotel îi

desconsideră şi pe oamenii liberi care practică meserii şi în general munci manuale,
din pricina efectelor lor funeste asupra trupului şi sufletului acestora ( Politica, V,
2, 4-5)[24].

Munca fizică îi face pe aceşti meseriaşi meschini şi nepăsători faţă de interesele

superioare, din care pricină trebuiesc excluşi de la activitatea politică ( Politica IV,
8, 5; IV, 11, 2; VII, 2, 7) [25], concepţie care a dus la teza exorbitantă că munca şi
educaţia se exclud reciproc şi că în muncă nu poate înflori virtutea ( Politica IV
(VII), 9; V (VIII), 2) [26].
De aceea, Aristotel proclamă necesitatea divizării sociale a muncii pentru existenţa
unui stat perfect, arătând elementele componente ale unui astfel de stat ( Politica II,
7, 4 şi VI, 8, 7)[27].

După ce îi împarte pe locuitori în clase pe baza îndeplinirii funcţiilor necesare

statului (Politica, VI, 3, 11), Aristotel categoriseşte meseriile şi pe meseriaşi după
criteriile calificării şi calităţii lor (Politica I, 4, 3)[28].

„Meseriile care presupun o calificare foarte înaltă sunt acelea în care întâmplar ea
aproape că nu are ce căuta; meseriile cele mai caracteristice în munca propriu -zisă
de meşteşugar sunt acelea care deformează cel mai mult corpul; meseriile cele mai
apropiate de munca sclavilor, unde se întrebuinţează numai puterea trupului; în
fine, meseriile cu totul lipsite de nobleţe, acelea unde se cere cât mai puţină
pricepere." Grecia, subjugată prin război de Roma, va subjuga în curând pe
biruitoarea ei pe tărâm spiritual şi politic. Îîn problema muncii, însă, romanii o
dispreţuiau şi ei, înainte de a învăţa acest lucru de la greci. În această privinţă este
caracteristic faptul că însuşi cuvântul „labor" exprimă în limba romană ideea de
muncă, dar şi de trudă. Prin aceasta se stigmatiza munca şi se excludea ideea că ea
ar fi o binecuvântare sau o îndatorire supremă a omului. De aici apoi şi îndemnul
tacit de a fugi de muncă, iar dacă acest lucru nu era posibil, să se îngrădească la
minimum, ca şi truda. Repulsia maselor faţă de muncă era atât de mare în vremea
republicii, încât legile căutau să remedieze această stare anormală. Dispreţul faţă
de muncă se manifestă şi în epoca regalităţii, iar pe vremea lui August, omul
educat îşi motiva acest dispreţ prin argumentul că însuşi Romulus i-ar fi exclus pe
meseriaşi de la slujbele de stat (Dionys. Hal. Antiq. Rom.IX, 25). Filozoful Seneca
(4 î.Hr.-65 d.Hr.), în general atât de superior în tratatele sale etice, are cuvinte
aspre despre muncă, considerând în spirit veritabil grecesc, că înţelepciunea nu este
învăţătoarea mâinilor, ci a spiritelor (Ep. 90, 25), ceea ce aminteşte de contradicţia
dintre muncă şi educaţie, formulată de Aristotel [29].

De altfel, cu un secol înainte de Seneca, Cicero (106-43 î. Hr.) expunea în chip

clasic concepţia romanilor despre munca lucrativă, expunere cu atât mai preţioasă
cu cât nu este o părere individuală, proprie lui Cicero, ci, după cum subliniază el,
oglindeşte tradiţia romană însăşi. Potrivit acesteia, orice muncă economică , cu
excepţia agriculturii, era mai mult sau mai puţin onorabilă (Despre
îndatoriri I, 42)[30].

Cu alte cuvinte, Cicero socotea că îndeletnicirile celor ce-şi câştigă mijloacele de

existenţă prin muncă fizică sunt înjositoare şi nedemne de un om liber. Lucrătorii
angajaţi, spunea el, merită să fie dispreţuiţi, deoarece „se vând pe ei înşişi" [31].
Atitudinea faţă de muncă a lui Cicero, despre care acesta zicea că oglindeşte pe cea
tradiţională romană, e confirmată de faptul că ea este o compilaţie din scrierile
predecesorilor săi, stoicii Pancratius (180-110 î. Hr.) şi discipolul acestuia
Posidonius (135-50 î. Hr.), care se exprimă depreciativ [32].

Preţuirea inferioară a muncii de către romani s-a repercutat şi asupra dreptului lor.
Ideologia proprietarilor de sclavi din Roma antică era consfinţită pe cale
legislativă, pe exploatarea sclavilor şi a păturilor sărace ale populaţiei, astfel încât
sclavii erau puşi în afara legii. Exploatarea omului de către om era proclamată
drept un raport veşnic şi „natural" între oameni [33], ceea ce ne aminteşte de
concepţia lui Aristotel despre sclavi.

Consecvent acestei concepţii juridice, însuşi Seneca, tratând despre sclavi, deşi
considera sclavia ca o instituţie ce contravine naturii şi credea în umanitatea
organică a sclavilor, în egalitatea originară şi structurală a tuturor fiinţelor cu grai
omenesc, cerând stăpânilor o conduită blândă faţă de sclavi; totuşi el cere nu mai
atenuarea sclaviei, nu suprimarea ei, nu eliberarea sclavilor (Ep 47, 10)[34].

Din expunerile sumare de mai sus cu privire la concepţia antichităţii despre muncă
se poate desprinde ideea că motivele principale ale atitudinii antichităţii de
dispreţuire a muncii manuale se datorează sistemului sclavagist, exaltării idealului
statului şi supraestimării activităţilor spirituale.

Sclavia era considerată ca o condiţie naturală, iar sclavilor le reveneau acele munci
fizice grele, dispreţuite ca şi cele ale muncitorilor manuali, deşi prin acestea s -a
asigurat existenţa unei pături sociale, care să-şi poată consacra timpul
preocupărilor pentru politică, filozofie, creaţii artistice, literare şi ştiinţifice, care
au dus la înflorirea civilizaţiei greceşti şi la măreţia statului roman [35].

Pentru Aristotel, munca manuală şi activitatea politică se exclud întreolaltă, de

aceea activitatea cetăţenească şi interesele politice sunt pentru el atât de măreţe şi
de cuprinzătoare, încât cel ce munceşte pentru a-şi asigura traiul zilnic nu mai
poate fi folositor pentru treburile politice.

Iar modul de gândire a lui Aristotel cu privire la exaltarea idealului statului era atât
de predominant în lumea antică, încât a influenţat până şi concepţia Eclesiasticului,
după care munca manuală ar fi o piedică în dobândirea înţelepciunii (Sirah 38, 25-
38).

În sfârşit, supraestimarea unilaterală şi mereu crescândă a activităţii pur spirituale

trebuia să ducă la dispreţuirea muncii fizice. De aceea, filozofia, considerată a fi
disciplina suverană, care se înalţă, prin nobleţea funcţiunii ei, deasupra artelor şi
ştiinţelor, trebuia să rămână prin excelenţă ştiinţa şi arta perfecţionării morale,
învăţătura despre virtute şi bine. Mai mult chiar, neoplatonismul, ultima
eflorescentă a filozofiei greceşti, vedea în cugetare, în filozofie, mântuirea omului.
Mântuirea prin filozofie! Filozofia cale către unirea cu Dumnezeu! Suprema
exaltare a activităţii spirituale [36].

Ceea ce s-a spus cu privire la subaprecierea muncii de către antici, este valabil mai
ales cu privire la meşteşuguri. Originile acestei concepţii pot fi urmărite până în
panteonul grecesc. Toate zeităţile olimpice sunt concepute ca idealuri ale
frumuseţii, cu excepţia lui Hefestos, zeul făurăriei, reprezentat ca un schilod, un
uriaş cu ceafă puternică şi cu pieptul împăroşat, dar cu picioarele tremurătoare,
slăbănoage (Iliada, XVIII, 410 ş.u.) [37]. Lycurg (sec. IX) le interzicea spartanilor
de-a dreptul exercitarea oricărei meserii. (Plutarh, Lycurg, XXIV)[38].

Aristarh, plângându-se lui Socrate că nu poate hrăni rudele care se aciuiseră la el în

vremurile de război, la sfatul lui Socrate de a le pune să toarcă şi să ţese, îi
răspunse indignat că acestea sunt femei libere, iar nu sclave (Oec. IV, 2).

Am arătat, că Aristotel îi excludea pe meseriaşi de la activitatea politică, deoarece

aceasta are nevoie de virtute, care nu poate înflori, însă, în meserie, iar activitatea
negustorilor şi a zilierilor nu are nimic comun cu virtutea. Pe agricultori şi păstori
Aristotel îi preţuia mai mult, însă numai pentru faptul că muncesc şi că, deci, nu au
prestanţă să participe la conducerea statului [39].

Teofrast (390-287 î.Hr.) arată că modul de viaţă al meseriaşilor îi face să fie cu

totul incapabili de tot ceea ce este superior, iar Pseudo-Xenofon îi declară pur şi
simplu pe meseriaşi ca fiind de o valoare spirituală inferioară. (Constituţia
atenienilor, 1). Chiar şi un bărbat ca Dion din Prusa († 354 î.Hr.), preţuit fiindcă
avea înţelegere faţă de poporul de rând, consideră de sine înţeles să aibă repulsie
faţă de elogierea meseriaşilor (Dion. Pru. X, 37) [40].

Plutarh (50-125 d.Hr.) citează numeroase exemple de dispreţuire a muncii, care

sunt, de exemplu, cele relatate în capitolele sale despre Marcellus (XIV, XVII) şi
Pericles (II)[41].

Am arătat mai sus cum Cicero, sintetizând concepţia tradiţională a romanilor,

considera murdare, necuviincioase pentru omul liber şi ordinare toate muncile
mecanice-fizice, între care socotea toate muncile meşteşugăreşti, pe care le
dispreţuia şi le socotea potrivite numai pentru sclavi [42].

Într-o alegere politică, filozoful grec Lucian din Samosata (sec. II d.Hr.) descrie
lupta pe care a trebuit să o ducă, înainte de a se decide pentru meseria de sculptor
sau pentru ştiinţă. Alegând ştiinţa, Lucian vede în munca de meseriaş, ceva rău, pe
care omul o îmbrăţişează de nevoie (Visul 6-13)[43].

În ceea ce priveşte concepţia antichităţii despre comerţ şi comercianţi, se constată

în general o atitudine duplică; din punct de vedere social, comerţul îl califică pe
omul antic. Lumea îl admira pe comerciant, se servea bucuros de el, se temea de
forţa lui, se împrumuta cu bani de la el, totuşi comerciantul nu se bucura de stimă.
Mercur, zeul comerţului, avea ceva infamant, fiind şi zeul hoţilor.

Cauza acestui fapt incontestabil este că la început comerţul - cu precădere comerţul

maritim - mergea mână în mână sau era chiar identic cu pirateria, după cum ne
arată Thucidides (Războiul peloponesiac, I, 5)[44].

Homer întăreşte în toată claritatea sa acest adevăr, căci, în fond, ce erau eroii săi, în
frunte cu Odiseu, altceva decât nişte piraţi? Iar Demostene (384-322 î. Hr.) aduce o
mulţime de exemple de manevre, de care se serveau negustorii din antichitate
pentru a se îmbogăţi. Un truc obişnuit era acela de a echipa o navă comercială cu
bani străini, făcând-o apoi să dispară pur şi simplu sau, cum arăta Lysias (440 î.
Hr.) în cuvântarea sa către negustorii de bucate (14), se răspândea zvonul că s-au
scufundat corăbiile cu bucate, pentru a se forţa astfel preţul acestora [45].

După Platon, comerţul exercitat de cetăţenii din clasa inferioară este socotit
necesar cetăţii (Statul 371 a-b)[46]. În viaţa cetăţii au un cuvânt greu de spus
armatorii, mateloţii, vâslaşii, piloţii, muncitorii din port, care trăiesc din încărcarea
şi descărcarea vaselor, acea mulţime turbulentă de care depinde prosperitatea
cetăţii în timp de pace, iar în timp de război victoria! [47]

Acceptând necesitatea comerţului, Platon remarcă şi el că acei care practică

comerţul, fiind lipsiţi de educaţie, se comportă într-un mod puţin lăudabil, fiindcă
tot ce vine în contact cu economia bănească este corupt (Legile 918 d)[48].

Xenofon considera comerţul ca una dintre sursele de venituri ale statului, cu

condiţia, însă, să nu se încalce interesele altora (Hieron IX)[49].

Ţinând seama de faptul că poporul vedea întotdeauna în negustori pe omul care se

îmbogăţeşte pe nedrept, nu e de mirare că Aristotel îi condamnă pe comercianţi ca
fiind lipsiţi de virtute (Polk. IV, 8, 2)[50], cu toate că şi el consideră „clasa
negustorilor, care vinde şi cumpără în târgurile cele mari, în locurile de comerţ"
(Politica VI, 3, 11), ca o clasă care îndeplineşte o funcţie necesară statului [51].
Aristotel face distincţie între comerţul în natură, trocul, care este un schimb de
mărfuri pentru dobândirea celor necesare, pe care-1 aprobă, şi comerţul practicat
de dragul îmbogăţirii (Politica I, 3, 12)[52].
Aşadar, Aristotel consideră ca o muncă inferioară comerţul mărunt, necesar şi
natural, iar pe de altă parte socoteşte că marele comerţ trebuie interzis, căci în
cetatea model piaţa publică „nu va fi niciodată murdărită de mărfuri" (Politica IV,
12, 4)[53].

Este semnificativ, de altfel, că peste tot, popoarele comerciale ale antichităţii:

iudeii, sirienii, fenicienii, egiptenii şi grecii, aveau reputaţia de necinstiţi, după
cum mărturisesc profeţii israeliţi, Strabo (Hirt. XVII, 1), Homer, Herodot (Hist. I,
153), Thuchidides (Bell. pelop. III, 82), Cicero (pro Flacco IV, 9, 10).

De aceea, romanii au ajuns să considere şi ei comerţul ca o îndeletnicire necinstită.

Iar dacă Cicero, făcând distincţie între micul şi marele comerţ, condamnă pe cel
dintâi, criticând mai puţin pe cel de al doilea, în fond îl laudă pe marele comerciant
abia atunci când încetează de a mai fi comerciant şi când începe să devină
agricultor (Despre îndatoriri I, 42)[54].

Să devină agricultor! Iată o îndeletnicire pe care opinia populară a antichităţii n -a

primit-o cu atâta dispreţ ca meşteşugurile sau comerţul, deşi o considera ca o
muncă destinată sclavilor sau păturilor sociale inferioare.

Grecii vechi considerau că meşteşugurile, comerţul sau creaţiile de artă ar fi

împrumutate de la barbari şi că numai agricultura ar fi autohtonă, pe care zeii ar fi
hărăzit-o direct Greciei[55].

De aceea, şi la Homer, îndeletnicirea agricolă apare într-o lumină mult mai

favorabilă decât comerţul şi meşteşugul. Iar Hesiod (sec. VIII î.Hr.) laudă muncile
agricole, care timp de secole i-au hrănit singure pe greci. El vede starea de fericire
în „epoca de aur" a omenirii, când pământul dădea de la sine roadă îmbelşugată
(Munci şi zile, 113-115)[56] însă, după apunerea epocii de aur, oamenii trebuie să
muncească trudnic pământul, astfel încât Hesiod îl îndeamnă pe fratele său Preses
să muncească pentru a se bucura de binefacerile agriculturii (Munci şi zile, 292-
303)[57].

Socrate elogiază agricultura, pe care o socoteşte a fi cea mai profitabilă şi mai

onorabilă ocupaţie pentru cetăţean şi arată avantajele acestei îndeletniciri
(Xenofon,Economicul, V, 17)[58].

Platon, dimpotrivă, deşi conferă statului un caracter net agrar, interzice cetăţenilor
să se ocupe de agricultură, obligându-i la această îndeletnicire exclusiv pe sclavi
(Legile 846 d)[59]. În orice caz, Platon îi exclude pe agricultori (ca şi pe meseriaşi)
de la conducerea şi apărarea statului. (Statul, III, 20 ş.u.) [60].
Nici Aristotel nu are aprecieri prea favorabile despre agricultori. Recunoaşte că
sunt necesari statului pentru că asigură hrana cetăţenilor (Politica, VI, 3, 11) [61]; îi
preţuieşte mai mult decât pe meseriaşi şi pe negustori, dar numai pentru faptul că
muncesc şi că, din această pricină, nu au pretenţii să participe la conducerea
statului. Aşadar, Aristotel nu-i consideră pe agricultori apţi pentru îndatoririle unui
cetăţean virtuos, ci-i socoteşte doar ca fiind inofensivi. De aceea, în statul ideal al
lui Aristotel, agricultorii nu sunt decât nişte cetăţeni aproape pasivi, excluşi în
orice caz de la administrarea statului (Politica, VI, 2; VII, 8)[62].

O dezvoltare asemănătoare în privinţa aprecierii muncii agricole poate fi constatată

şi la Roma. Întemeietorii Imperiului Roman erau ţăranii, iar patricienii au continuat
până în sec. V să fie ţărani. După Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.), a fi socotit un
bun sătean era o laudă supremă [63] (De agric. proem.), iar Pliniu (23-79 d.Hr.)
arată că „domnitorii romani îşi arau cu braţele lor ogoarele" (Nat. hist. VIII, 19). În
felul acesta, agricultura şi-a păstrat caracterul unei îndeletniciri foarte onorabile,
încât Cicero putea recunoaşte, în spiritul unei bune tradiţii romane, calităţile
superioare ale agriculturii (De offic. I, 42)[64].

De aceea, Musonius (sec. I d.Hr.) adaugă că îndeletnicirea agricultorului se

potriveşte în mod deosebit filozofului [65].

Preferinţa pe care o manifestă scriitorii antici faţă de agricultură, în comparaţie cu

celelalte îndeletniciri manuale şi cu comerţul, socotim că va fi avut la baza ei
motivări mai superioare decât numai consideraţiile economice, sociale sau
psihologice. Acestea se vor limpezi abia în ideologia creştină.

Peste tot, însă, vom reţine ideea dominantă a eticii anticilor, după care munca,
îndeosebi munca manuală, este dispreţuită, ca fiind incompatibilă cu demnitatea
omului liber, chemat să se dedice activităţilor spirituale de filozof, bărbat de stat,
om de ştiinţă, literat.
Iar dacă, totuşi, unii dintre autorii antichităţii împărtăşesc păreri mai pozitive faţă de muncă, îndeosebi faţă de
agricultură, aceştia o fac fie sub inspiraţia unei revelaţii naturale, fie a religiei monoteiste a Vechiului
Testament.

Heinrich Weinand, Antike und moderne Gedanken iiber die Arbeit, M.

[1]
Gladbach, 1911, p. 10.

[2] Paul Barth, Die Stoa, Stuttgart, 1922, p. 106.

[3] H. Weinand, op. cit., p. 10-11.

[4]Ibidem, p. 11: „Nu îndrăznesc să decid sigur dacă elinii au învăţat şi aceasta de
la egipteni, căci văd că tracii, sciţii, perşii, lidienii şi aproape toţi barbarii îi
preţuiesc mai puţin pe cei care învaţă meserii şi pe urmaşii lor, socotindu -i în
schimb nobili pe cei care sunt dezlegaţi de muncile pentru câştig, mai ales pe cei
sortiţi serviciului militar. Aceasta şi-au însuşit-o aproape toţi elinii."

[5] P. Barth, op. cit., p. 107.

[6] Mircea Oprişan, Gîndirea economică din Grecia antică, Bucureşti, 1964, p. 29.

[7] Ibidem, p. 37.

[8]Ibidem, p. 40, 54-55: „A mărturisi că eşti sărac, nu e o ruşine; ruşinos este că nu

cauţi să scapi muncind. La noi, aceiaşi oameni pot să se ocupe de afacerile lor
personale şi de treburile publice; chiar muncitorii cu palmele pot înţelege
chestiunile politice", cf. şi Thukidides, Războiul peloponeziac. Studiu introductiv,
traducere, note, indice. Prof. univ. dr. docent N. I. Barbu, Bucureşti, 1966, p. 257.

[9] M. Oprişan, op. cit., p. 55.

Ibidem, p. 92; H. Weinand, op. cit., p. 11: „Acea gloată ignorantă, incapabilă,
[10]
de lăbăcari, cizmari, dulgheri, fierari, ţărani, negustori şi precupeţi, care nu au
meditat niciodată asupra politicii."

[11] Ibidem, p. 11.

[12]M. Oprişan, op. cit., p. 93: „Ocupaţiile ce se numesc meserii, sunt compromise
şi este foarte firesc ca ele să fie dispreţuite în cetăţi. Ele minează trupurile
lucrătorilor care le execută şi pe ale celor care supraveghează producţia, silindu -i
să stea în umbra atelierelor, uneori chiar cât e ziua de lungă, în preajma focului.
Trupurile fiind astfel slăbite, sufletele devin şi ele mult mai fricoase. Apoi, aceste
ocupaţii numite meserii nu-ţi lasă nici un răgaz pentru a te ocupa de prieteni şi de
cetate; aşa încât prietenia unor astfel de oameni este considerată fără valoare, ca de
altfel şi aportul lor la apărarea patriei. De aceea, în unele cetăţi, mai ales în cele
considerate războinice se interzice tuturor cetăţenilor practicarea ocupaţiilor de
meseriaş."

Eduard Zeller, Grundriss der Geschichte der griechischen Philosophie, Leipzig,

[13]
1905, p.