(Visarion, Episcopul Tulcii) Învăţătura Mariologică A Sfântului Nicolae Cabasila

t VI6AD IO N
E p isco p u l Ţuicii
Î NVĂŢĂTURA
MARIOLOGICĂ
A SFÂNTULUI
NICOLAE CABASM
în spiritualitatea o rto d o x ă
a secolului al ĂlV-lea
BASILICA
f VlSAR IO N
Episcopul Ţuicii
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A
SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA ÎN
SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ A
SECOLULUI AL XIV^LEA
t VISARION
EPISCOPUL TULCII
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A
SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ A
SECOLULUI AL XIV^LEA
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA

PREAFERICITULUI PĂRINTE
DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Editura BASILICA a Patriarhiei Române

BUCUREŞTI - 2012
Redactor
Cristian A ntonescu
Corector
Alexandru-Constantin C hituţă
Tehnoredactare
Fericirea C hichidopolo
Coperta
Florin L eonte
Ilustraţia copertei
Ico a n a M a icii D o m n u lu i cu Pruncul, secolu l al X lV -le a , din
M u ze u l bizan tin d in Atena.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VISARION, episcopul Ţuicii
învăţătura mariologică a Sfântului Nicolae Cabasila
în spiritualitatea ortodoxă a secolului al XlV-lea / Visarion,
Episcopul Ţ u ic ii; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. - Bucureşti :
Basilica, 2012
IS B N 978-606-8141-72-5
I. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
235.3 N icolae Cabasila:264-932

929 N icolae Cabasila
ISBN 978-606-8141-72-5
© Editura BASILICA a Patriarhiei Române, 2012
www. editurapatriarhiei.ro
editura@ patriarhia, ro
CUVÂNT ÎNAINTE
între învăţăturile ce alcătuiesc tezaurul teologic al

Ortodoxiei şi care-i dau o bogată strălucire şi frumuseţe
acesteia, se află, fără îndoială, şi aceea privitoare la
preacinstirea Maicii Domnului. în viaţa Bisericii, Maica
Domnului nostru Iisus Hristos se bucură de o adâncă
evlavie şi de o aleasă cinstire.
Prezenta lucrare a Preasfinţitului Părinte Visarion,
iniţial teză de doctorat, alcătuită sub îndrumarea
Părintelui Arhid. Prof. dr. Ioan I. Ică jr la Facultatea de
Teologie din Sibiu, pune în lumină, pentru prima dată
în literatura de specialitate, mariologia marelui teolog
trecut în rândul sfinţilor, Nicolae Cabasila, cunoscut
mai ales pentru două lucrări ale sale: Despre viaţa în
Hristos şi Tălcuirea Dumnezeieştii Liturghii. Sfântul
Nicolae Cabasila a fost un teolog aii sintezelor şi al echi
librului, umanist şi mistic în acelaşi timp, „umanist
prin formaţie şi isihast prin vocaţie”, pledând pentru
un „isihasm sacramental în lume” - fapt care conferă o
deosebită valoare şi actualitate figurii şi gândirii sale
teologice şi duhovniceşti.
Sfântul Nicolae Cabasila este un ilustru reprezentant
al misticii liturgice răsăritene şi cel dintâi care a asociat
mariologia şi antropologia nu în relaţie cu omul natural al
Renaşterii, ci cu omul haric al Revelaţiei biblice şi al spiri
tualităţii ortodoxe.
Biserica Ortodoxă o numeşte pe Sfânta Fecioară
Maria: Născătoare de Dumnezeu, deoarece din ea S-a
născut ca Om Dumnezeu-Fiul, Cel veşnic născut din
Dumnezeu-Tatăl. Taina Preasfintei Fecioare Maria,
Maica Domnului nostru Iisus Hristos, devine icoana
mistică a Bisericii, întrucât, după modelul ei, şi Biserica
prin Duhul Sfânt poartă în ea pe Hristos şi îl arată
lumii. Ca şi Maica Domnului, „cea plină de har” şi „cea
binecuvântată între femei” (Luca 1, 28-42), Biserica
există şi creşte spiritual prin şi din binecuvântarea lui
6 CUVÂNT ÎNAINTE
Dumnezeu, adică prin harul Domnului nostru Iisus

Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
(comuniunea) Duhului Sfânt (2 Corinteni 13, 13).
Preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu are ca temei
iconomia întrupării sau înomenirii Fiului lui Dum
nezeu, aşa cum mărturisim în Simbolul de credinţă:
„ (Fiul) Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mân
tuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.
Aşadar, preacinstirea Maicii Domnului are temei cali
tatea ei de Mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Dumnezeu-Omul.
Cartea de faţă prezintă sistematic şi punctele de
divergenţă apărute între doctrina Bisericii Romano-
Catolice şi spiritualitatea ortodoxă, privitoare la parti
ciparea Maicii Domnului în iconomia mântuirii lumii.
Tratarea temei arată fidelitate faţă de învăţătura orto
doxă, prudenţă şi echilibru în evaluarea altor învăţă
turi despre Maica Domnului.
Preasfinţitul Părinte Visarion ne oferă o lucrare teo
logică clară şi sistematic elaborată, o cercetare inter-
disciplinară fundamentată pe izvoare, tratând aspecte
patristice, teologice contemporane, spirituale şi omile-
tice ale tematicii studiate.
Felicităm pe autor, distins ucenic al vrednicului de
pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, şi binecuvân
tăm cu bucurie publicarea lucrării învăţătura mario-
logică a Sfântului Nicolae Cabasila în spiritualita
tea ortodoxă a secolului al XIV-lea la Editura
BASILICA a Patriarhiei Române, cu încredinţarea că
aceasta va fi de un real folos tuturor cititorilor. Să ne
rugăm Maicii Domnului să ne lumineze viaţa pentru a
căuta sfinţenia şi a ne bucura de ajutorul ei în toată
fapta cea bună, de preamărire a lui Dumnezeu şi de
slujire a Bisercii lui Hristos.
f DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
INTRODUCERE
„Creştinism ul num ai cu H ristos, fă r ă M aica Dom nului,
e în fiin ţa sa o altă religie d ecât O rtodoxia ”1.
(Serghei Bulgakov)
Pornind de la hristocentrismul Evangheliilor

(puţine pasaje biblice au un centru tematic despre
Maica Domnului), Părinţii Bisericii au conştientizat
de timpuriu faptul că înţelegerea creştină, mărturi
sirea credinţei şi trăirea în Iisus Hristos, Persoană
treimică, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu se pot rea
liza fără a acorda Fecioarei Maria, Maica Sa după
trup, importanţa cuvenită.
Completivă şi explicativă, Sfânta Tradiţie asociază
revelaţiei biblice informaţia despre Maica Domnului.
Nelipsită din predica apostolilor şi din conştiinţa
Bisericii Creştine, tema mariologică a devenit unul
dintre subiectele predilecte ale transmiterilor orale.
Este imposibil de înţeles şi de cercetat istoria spiri
tualităţii fără a lua în considerare locul ocupat de
Fecioara Maria, amploarea şi adâncimea excepţio
nală a evlaviei credincioşilor căreia tradiţia orală îi
este asociată.
Considerarea persoanei şi rolului Fecioarei Maria,
în iconom ia mântuirii, ca un domeniu de studiu
aparte găseşte cele dintâi coordonate în viaţa
1. Serghei B ulgakov , Kupina Neopalimaja. Opyt dogmaticescogo

istokovanija nekotorich cert pravoslavnom poătanii Bogomateri, s.n.,
Paris, 1925, p. 78.
8 t VlSARION, Episcopul Ţuicii
Bisericii Primare din secolul al II-lea, în gândirea

Sfinţilor Iustin Martirul şi Filosoful şi Irineu de Lyon.
Mariologia, sub aspect terminologic, este o crea
ţie relativ recentă, desemnând una dintre cele mai
vechi preocupări teologice: studiul despre Fecioara
Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Prima
menţionare a acestui termen aparţine, probabil, pă
rintelui Serghei Bulgakov (f 1944), fiind preluat,
ulterior, de teologii apuseni2.
Obiectul studiului mariologic îl constituie Revela
ţia divină referitoare la Maica Domnului, prin aceasta
mariologia definindu-se drept un capitol al teologiei
dogmatice.
Propunând un excurs în învăţătura mariologică
a Sf. Nicolae Cabasila, această lucrare justifică im
portanţa temei alese, în primul rând, prin importanţa
pe care mariologia o dobândeşte în contextul istoriei
teologiei creştine până în contemporaneitate3.
în lucrarea sa Dogmatica experienţei ecleziale:
înnoirea teologiei ortodoxe contemporane4, Karl
Christian Felmy afirmă că, în general, nu există o
mariologie ortodoxă în sensul unui conţinut de sine-
stătător sau structural independent5. Mariologia
2. Termenul mariologie este criticat în unele medii teologice

ortodoxe care preferă termenul Theotokologie, vezi: Alexis Kniazev,
Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere din lb. franceză de
Lucreţia Maria Vasilescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 13.
3. Pr. Patrie Ranson, „Introducere” la Sf. Nicolae Cabasila, Trei
omilii: la Naşterea, Bunavestirea şi la Adormirea Preasfintei Maici a
lui Dumnezeu, Ed. Icos, Bucureşti, 1999, p. 6.
4. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale: înnoirea
teologiei ortodoxe contemporane, traducere de Pr. prof. dr. Ioan Ică,
Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 138.
5 . Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale..., p. 139.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 9
ortodoxă, imnologia şi iconografia ortodoxe o preamă

resc pe Fecioara Maria, în primul rând, ca Theotokos,
în legătura ei cu Hristos. Theotokologia este, aşadar,
un aspect special al Hristologiei, având un conţinut
cu accente proprii, dar fără pondere proprie6. Toc
mai de aceea, dogmaticile de seminar ortodoxe şi
catehismele ortodoxe nu au un capitol mariologic
special. Hristos Andrutsos, în Simbolica7, nu dedică
o secţiune specială Maicii Domnului; în mod simi
lar îşi structurează Teologia Dogmatică Ortodoxă
Mitropolitul Macarle8.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cărţile
de dogmatică şi catehismele romano-catolice care,
începând cu 1854, au în cuprins conţinuturi mario-
logice distincte91
. Inovaţiile dogmatice apusene au
0
determinat dogmatiştii răsăriteni la o regrupare a
poziţiilor dogmatice în domeniul mariologiei, dar şi
la reacţii. Astfel, Părintele Dumitru Stăniloae în
Teologia Dogmatică Ortodoxă10 dedică un paragraf
al hristologiei dezvoltării dogmei theotokologice.
Părintele Nikolai Malinovski, în lucrarea sa cu titlu
similar11, ia poziţie faţă de învăţătura imaculatei
6. Georges F lorovsky, „The Ever-Virgin Mother of God”, în: Co-

llected Works, voi. III, s.n. Belmont, 1976, pp. 171-188.
7. Hristos A ndrutsos, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al
Olteniei, Craiova, 1955, p. 65.
8. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale..., p. 140.
9. Spre exemplu, Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepis
copiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1993, cuprinde, în Secţiunea a
Il-a, reunirea unor teme mariologice în capitolul intitulat „[...] S-a
născut din Maria Fecioara”, pp. 113-118.
10. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. II,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1978, pp. 76-88.
11. Nikolai Platonovici Malinovski, Pravoslavnoe Dogmaticeskoe
Bogoslovie, III, R. Sergiev „Posad”, s.l., 1909, p. 50.
10 t V isarion, Episcopul Ţuicii
concepţii, a înălţării Maicii Domnului cu trupul la

cer şi a cultului inimii Măriei.
Adesea asociat importantei dezbateri teologice,
cunoscută sub numele de controversa isihastă (se
colul al XlV-lea), Sf. Nicolae Cabasila s-a impus în
teologia dogmatică prin opere de o largă circulaţie,
răspândite deopotrivă în Răsărit, cât şi în Apus.
Cele mai importante scrieri ale sale sunt conside
rate Despre viaţa în Hristos şi Tâlcuirea Dumnezeieştii
Liturghii121
, traduse în majoritatea limbilor europene.
3
Aceste două lucrări nu au încetat niciodată, din
momentul scrierii, să fie traduse şi citite, o aplecare
specială pentru mesajul lor existând în Rusia, unde
au călăuzit viaţa duhovnicească şi ascetică a mai
multor sfinţi, între care se află Ioan de Kronstadt.
însăşi personalitatea Sf. Nicolae Cabasila consti
tuie cel de-al doilea argument pentru care am ales
acest subiect. Autorul bizantin s-a afirmat într-o
perioadă de mari frământări ontologice în gândirea
europeană, marcată de deschiderea culturală a Apu
sului către Răsărit, de zorii Renaşterii italiene, de
naşterea antropocentrismului şi de afirmarea isihas-
mului. între mistică, teologie dogmatică şi umanism,
Sf. Nicolae Cabasila rămâne, atât în Răsărit, cât şi în
Apus, un subiect de actualitate, ce continuă să ridice
multe întrebări.
Cele Trei O m ilii-la Naşterea, Bunavestire şi la Ador
mirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu13 constituie,
12. Traduse în lb. română de Pr. Prof. Ene Branişte şi Pr. Prof. Teodor
Bodogae , Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed.
Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1992.
13. Sf. N icolae C abasila , Trei Omilii..., p. 19.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE C a BASILA... H
de asemenea, un subiect de actualitate, în contex

tul teologiei româneşti, datorită lipsei unui studiu
aprofundat cu această temă. Maica Domnului fiind
modelul vieţii desăvârşite în Hristos, s-a spus des
pre omilii că sunt împlinirea şi desăvârşirea învăţă
turii ortodoxe a Sf. Nicolae Cabasila despre viaţa în
Hristos14.
Din perspectiva autorului, se poate spune că
este un foarte profund panegirist al Maicii Dom
nului, el arătând mai întâi faptul că în persoana
creată a Sfintei Fecioare a fost realizat, pentru
prima dată, adevăratul destin al omului, iar acesta
este îndumnezeirea.
îndumnezeirea realizată în Maria este rezultatul
voinţei ei libere şi a consimţământului de a fi Maică
a lui Dumnezeu întrupat. Fecioara Maria este, prin
urmare, prima şi ultima fiinţă umană creată care
reprezintă perfect micro- şi macro-cosmosul, având
de îndeplinit scopul creaturii întregi de a fi în per
fectă simbioză cu iubirea şi voinţa divină. Prin accep
tarea întrupării Logosului divin, Maria este plină
tate a iubirii, dăruind lui Dumnezeu viaţa sa care
este şi viaţa noastră. Prin ea se reorganizează acel
scop şi acea împlinire a întregii vieţi întru iubire,
ceea ce înseamnă a-L accepta pe Hristos spre a duce
viata
»
Lui în sufletele noastre.
Mariologia Sf. Nicolae Cabasila pare a fi fost
influenţată de ideile umaniste ale epocii sale, mai
ales sub aspectul importanţei acordate coordonatei
antropologice, dar cu toate acestea, se încadrează
14. S f. N ic o l a e C a b a s ila , Trei O m ilii..., p. 20.

în liniile generale ale mariologiei ortodoxe, repre

zentate de Sfinţii Irineu, loan Gură de Aur, Gherman
al Constantinopolului, loan Damaschin.
Unul dintre cele mai importante evenimente reli
gioase ale secolului al XX-lea a fost, şi continuă să
fie, dezvoltarea mişcării ecumenice. Deoarece mulţi
teologi apuseni au căutat în scrierile Sf. Nicolae
Cabasila, în special în cele Trei Omilii, temeiuri pen
tru dogma Imaculatei concepţii, pentru dogma Maicii
Domnului corredemptrix şi pentru dogma înălţării
cu trupul la cer, această lucrare vine în întâmpina
rea unei problematici ecumenice contemporane,
aflate în căutare de răspunsuri. Mai mult, având
drept temă centrală a omiliilor persoana Maicii Dom
nului, discuţia asupra operei Sf. Nicolae Cabasila
redeschide o serie de subiecte interconfesionale de
actualitate: raportul dintre relativ puţinele infor
maţii biblice despre Maica Domnului şi dezvoltarea
doctrinei mariologice, problema sistemului teologic
apusean - asupra căruia Fecioara Maria exercită o
influenţă considerabilă până în prezent -, dar din
care face parte protestantismul, ce, fără a nega ca
racterul unic al naşterii feciorelnice a lui Hristos, nu
acordă persoanei Maicii Sale o importanţă deosebită.
Iniţial un fenomen protestant izvorât din nevoia
moştenitorilor Reformei de a reanaliza problemele
ce au constituit motive de divergenţă, ecumenismul
a făcut referire constantă la rolul deosebit al
Fecioarei Maria în iconomia mântuirii. Odată cu par
ticiparea Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Romano-
Catolice la dialog, această problemă a dobândit o
semnificaţie deosebită, ea sintetizând punctele de
divergenţă dintre Biserici: rolul Tradiţiei, rolul sfin

ţilor în general şi al Maicii Domnului în special,
autoritatea hotărâtoare asupra învăţăturii creştine.
Secolul al XX-lea a transformat doctrina marială
într-o problemă fundamentală a dezbaterilor ecu
menice, din perspective ortodoxe, romano-catolice,
protestante şi uneori mozaice.
Mariologia Sf. Nicolae Cabasila poate fi fructifi
cată cu real folos mai ales în cadrul dialogului orto
doxo - romano-catolic, aducând lămuriri preţioase
în aprofundarea învăţăturii Bisericii despre Maica
Domnului, învăţătură răspândită în toate Bisericile,
din toate timpurile epocii creştine.
Nu în cele din urmă, un domeniu de importanţa
mariologiei, o personalitate ca cea a Sf. Nicolae
Cabasila şi o lucrare ce suscită continuu interesul
ecumenic, precum Trei Omilii, constituie un subiect
complex, potrivit cerinţelor cercetării moderne pen
tru interdisciplinaritate.
Atenţia celor mai importanţi şi mai prolifici isto
rici ai ultimelor două generaţii s-a concentrat asu
pra „istoriei sociale”, în general, şi asupra „religiei
populare”, în particular. în acest caz, studiul urmă
reşte circulaţia ideilor şi practicilor între credinţa
populară, liturghie, crez şi dogmă15. Lectura omilii
lor Sf. Nicolae Cabasila arată că taina Maicii lui
Dumnezeu străluceşte cu adevărat întru cele necu
prinse ale altarului16.
15. Jaroslav P elikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor: locul

ei în istoria culturii, traducere din lb. engleză de Silvia Palade, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 213-214.
16. Pr. Patrie Ranson, „Introducere”, p. 22.
14 f V isarion, Episcopul Ţuicii
în demersul constituit de această lucrare vom

propune, la rândul nostru, în egală măsură, o cer
cetare dogmatică şi o cercetare a izvoarelor, a măr
turiilor scripturistice şi patristice. Metodele cerce
tării propuse vor ţine atât de teologia dogmatică,
dar şi de exegeză sau de studiul pastoral, omiletic.
Interdisciplinaritatea este încă un argument pentru
justificarea alegerii temei mai sus amintite, lucra
rea venind atât în întâmpinarea dogmatiştilor şi a
istoricilor Bisericii, dar şi a, preoţilor sau a autorită
ţilor bisericeşti.
Partea I
PERSONALITATEA ŞI OPERA DE
EXCEPŢIE A SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
I. C O N TE X TU L ISTO R IC
1. Viaţa social-politică în vremea
Sfanţului Nicolae Cabasila
a) Răsăritul
Caracterizat odată drept un paradis terestru,
Imperiul Bizantin al Sf. Constantin cel Mare devine,
după secolul al VH-lea, o entitate teritorială din ce
în ce mai puţin invidiată deoarece pierde, de-a lun
gul secolelor, bogatele provincii orientale, reuşind
să păstreze Anatolia şi Balcanii - cele mai sterpe
pământuri din zona mediteraneană. De-a lungul
timpului, valea Dunării va rămâne pentru bizantini
o zonă de graniţă pe care nu au putut să o con
troleze cu adevărat, în vederea realizării unei ade
vărate stabilităţi.
Teritoriile rămase în posesiunea Imperiului
Bizantin au fost cele caracterizate de prezenţa ma
sivă a munţilor, văi puţine, câmpii de mici dimensi
uni, ce nu comunică între ele şi o climă care rar, şi
pentru foarte puţine teritorii, putea fi caracterizată
drept mediteraneană.
Nu în ultimul rând, imperiul era îngreunat în
lupta lui pentru supravieţuire de constrângeri ce
limitau rezultatele muncii şi ale încercărilor de pro
gres: vite decimate de epizootii, invazii de lăcuste,
cutremure ce astupau fântânile, schimbau cursul
râurilor şi dărâmau oraşe17. în plus, bolile slăbeau

de la o generaţie la alta vigoarea populaţiei.
Din punct de vedere demografic, începând cu
scăderea numerică dintre secolele al IV-lea şi al
VH-lea, în ciuda scurtelor perioade de creştere (seco
lul al VUI-lea), zonele bizantine nu au ţinut pasul
cu afluxul demografic apusean şi nici nu constituia
o forţă în faţa atacurilor turceşti.
Reţeaua urbană tradiţională bizantină a trecut,
între secolele al Xl-lea şi al XV-lea, în mâinile tur
cilor selgiucizi, apoi ale turcilor otomani. Cu tim
pul, forţa oraşelor a slăbit, unele dintre ele ajun
gând la statutul de târguri. Constantinopolul era,
desigur, oraşul cel mai important, capitala rămâ
nând, până în secolul al XlII-lea, singurul centru în
care s-au bătut monede în aur şi argint.
între secolele al VH-lea şi al IX-lea, musulmanii
au întreprins numeroase expediţii în Anatolia, în
vreme ce Tracia, Macedonia şi Grecia rezistau cu
greu luptelor cu bulgarii, invaziei ungurilor şi, în a
doua jumătate a secolului al Xl-lea, numeroaselor
expediţii latine, atacurilor normande şi cruciadelor,
în aceeaşi perioadă de timp, selgiucizii au început
să cucerească teritoriile din Orient, pecenegii pe
cele din Balcani, iar turcii otomani au devastat, până
la sfârşitul secolului al XlII-lea, întregul imperiu.
Atacurile din afară nu au făcut să înceteze, însă,
17. în anul 1267, marele port Dyrrachion a fost în întregime

distrus.
Învăţătura mariologicà a Sfântului N icolae C abasila... 19
războaiele purtate de bizantini împotriva bulgarilor

şi sârbilor18.
Concomitent cu toate aceste neajunsuri statul
pierde controlul, determinând creşterea nesiguran
ţei interne, manifestată în conflicte personale, abu
zurile nobililor, apariţia cetelor de tâlhari proveniţi
dintre ţăranii dezrădăcinaţi. în linii generale, la
începutul secolului al XlV-lea, Imperiul Bizantin se
putea caracteriza drept un univers tradiţional, dar
în care progresul încetinise, iar inovaţia era nu ara
reori refuzată19.
Din punct de vedere politic, criza Imperiului
Bizantin începe odată cu eşecul Cruciadei a IV-a
(1204) şi convertirea nefericită a finalităţii ei. Invidia
veneţienilor şi resentimentele de ordin religios ale
fiecărui apusean, potenţate de ignoranţă şi de mitul
fabuloaselor bogăţii bizantine, s-au scontat cu pră
darea Constantinopolului de către cruciaţi, cucerirea
lui şi instaurarea unui imperiu latin, în loc.
După un exil la Niceea, ce a durat o jumătate
de secol, autorităţile imperiale s-au reîntors la
Constantinopol, iar străinul imperiu latin s-a prăbu
şit. Imperiul ce s-a dorit continuator al celui tradi
ţional, refăcut de Mihail Paleologul, nu s-a dovedit
a fi acelaşi cu cel al vechii puteri, stăpânitoare în
Răsărit. Basileul devine un suveran între suverani.
Existau chiar mai mulţi conducători de stat greci
precum conducătorul Imperiului de Trapezunt şi
18. Donald Nicol M ac G illivray, The End o f the Byzantine Empire,

Ed. Arnold, Londra, 1979, p. 79.
19. Louis B réhier, Histoire de Byzance, PUF, Paris, 31956, p. 25.
principii din casa Anghelos - stăpânitori în Epir. Pe

de altă parte, în Balcani se ridicau Bulgaria şi Serbia,
iar pe tot cuprinsul Greciei se aflau stăpâniri france
şi italiene20. Imperiul Bizantin restaurat era pândit
de nenumărate primejdii. Ameninţarea din Apus era
complexă şi permanentă. Principii italieni doreau să
răzbune prăbuşirea Imperiului Latin de Constanti-
nopol. Suveranii slavi din Balcani doreau titlul de
împărat. După ce stătuseră nemişcaţi o vreme, între
turcii din Asia s-au ridicat conducători de excepţie
precum Osman21. în secolul al XlV-lea, spectrul
asimilării împărăţiei de către regatul sârbesc a bân
tuit populaţia cu consecvenţă în timp ce provinciile
erau pustiite de efectivele răsculate ale unei bande
de mercenari catalani22.
Sf. Nicolae Cabasila se naşte într-o perioadă de
timp considerată de istorici a fi faza de declin a Impe
riului Bizantin (1203-1453), căci secolul al XlV-lea s-a
dovedit a fi pentru Bizanţ un timp marcat de cata
clisme politice. Este un secol în care au loc nenumă
rate războaie civile, cauzate de certuri cu caracter
personal sau dinastic, agravate de învrăjbirea ocazio
nală a grupurilor cu caracter social sau religios.
Caracteristica principală ce determină dinamica
politicii interne pe tot parcursul acestei perioade
este inexistenţa unei reguli de succesiune, ceea ce a
făcut din tronul bizantin obiectivul multor disensiuni.
20. Steven R unciman , Căderea Constantinopolului, traducere de

Alexandru Elian, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 21991, p. 14.
21. Steven R unciman, Căderea Constantinopolului, p. 15.
22. Steven R unciman , Căderea Constantinopolului, p. 15.
Este însă o realitate aceea că astfel de lupte pentru

tron au fost date, uneori, în avantajul instituţiei
statului, deoarece revoltele militare sau loviturile de
palat au adus şi oameni capabili în fruntea Impe
riului Bizantin. Ultima perioadă a istoriei bizantine
a fost martora a trei astfel de ridicări la putere a
unor persoane aflate în afara liniei oficiale a succe
siunii: Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254) şi-a înde
părtat cumnatul; o revoltă militară l-a plasat pe
Mihail al VUI-lea Paleologul (1259-1282) în fruntea
statului, în locul copilului Ioan al IV-lea Lascaris
(1258-1259); Ioan al Vl-lea Cantacuzino (1341-1355)
s-a luptat pentru putere în condiţii similare. Toate
aceste lupte intestine nu au rămas fără urmări, un
amănunt istoric semnificativ informându-ne că în
anul 1347 oamenii au băgat de seamă că pietrele
preţioase ale coroanelor folosite la întronizarea lui
Ioan al Vl-lea şi a împărătesei sale erau din sticlă23.
b) Apusul
Dacă locul comun al tuturor aspectelor ce ţin de
ordinea socială şi politică a Răsăritului îl constituie
elementul bizantin, echivalentul acestui loc comun
în Apus este reprezentat de papalitate. Nici Apusul,
după cum nici Răsăritul, nu se bucura de linişte,
vremurile fiind tulburate de lupta pentru autoritate
desfăşurată între puterea seculară şi puterea spiri
tuală, precum şi de luptele pentru dominaţie dintre
marile puteri occidentale. Cele două mari evenimente
23. Steven R unciman , Căderea Constantinopolului, p. 16.

22 f VlSARION, Episcopul Ţuicii
ale secolului se dovedesc a fi două crize ale papali

tăţii: Captivitatea papală de la Avignon24 şi Marea
schismă papală25, amândouă datorându-se inter
ferenţei dintre zonele de influenţă ale secularului
cu spiritualul.
In timpul pontificatului lui Nicolae al IV-lea
(1288-1292) s-au pierdut ultimele resturi ale pose
siunilor creştine din Palestina şi Siria, deoarece
lipsa de unitate şi luptele pentru putere din Apus
au slăbit grija pentru Ţara Sfântă. în 1289, sulta
nul ocupă Tripoli. Căderea acestei cetăţi îl îndeam
nă pe papă să facă o nouă chemare la cruciadă, dar
eforturile papalităţii se dovedesc a fi inutile: la 28
mai 1291 a căzut şi Akkon, iar Ţara Sfântă este
pierdută pentru Creştinătate.
Sfârşitul secolului al XlII-lea este marcat de
unul dintre cele mai rare fenomene bisericeşti apu
sene - retragerea din scaun a unui papă. în urma
unor dezbateri cu cardinalii săi, care i-au confirmat
în cele din urmă posibilitatea abdicării, papa
Celestin al V-lea (1294) se hotărăşte să se retragă,
fapt pentru care la 13 decembrie 1294 este dată
citirii formula de abdicare.
Consecvent cauzei realizării unei protecţii în
propria sa sferă de influenţă, urmaşul lui Celestin,
papa Bonifaciu al VUI-lea (1294-1303) intră în con
flict cu regele Franţei Filip cel Frumos în contextul
luptelor dintre Franţa, Anglia şi Scoţia, lupte ce au
24. August F ranzen , Remigius B âumer , Istoria papilor, traducere

de Romulus Pop, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti,
1996, pp. 249-264.
25. August Franzen, Remigius BAumer, Istoria papilor, pp. 265-290.
determinat suveranii englezi şi francezi să impozi

teze clericii. Emiţând bula Clericis Laicos (1296)
împotriva acestei practici, papa a eşuat în încerca
rea sa de delimitare a sferei proprii de influenţă,
fiind luat ostatic la Anagni de către regele Filip al
Franţei.
Următorul papă, Clement al V-lea (1305-1314),
după o scurtă şedere la Poitiers, a fost mutat în
1309 la Avignon. Dependenţa sa de regele francez a
agravat raporturile papalităţii cu Germania, Franţa
făcând eforturi pentru a prelua tronul Sfântului
Imperiu Roman. Punctul culminant al pontificatu
lui lui Bonifaciu al VUI-lea l-a constituit jubileul de
1300 de ani de la Naşterea Mântuitorului, Anul
Sfânt însemnând pentru el un câştig de prestigiu.
Deşi şi acest papă a încercat, la rândul lui, să con
voace o cruciadă, planurile i-au rămas fără urmări.
în timpul pontificatului papei Ioan al XXII-lea,
lupta dintre Sacerdotium şi Imperium continuă prin
conflictul dintre Ludovic de Bavaria şi Ioan, cu con
secinţe asupra vieţii spirituale a Bisericii Apusene.
Transformarea pontifului apusean din ce în ce mai
mult după asemănarea principilor seculari, în de
trimentul vieţii spirituale, a fost amendată în 1324
de Marsilius de Padova care îi dedică lui Ludovic de
Bavaria scrierea sa, Defensor Pacis. Lucrarea arată
că pacea este principiul de ordine sil statului, iar
răul fundamental este pretenţia papei asupra pu
terii depline.
Mişcarea de ascensiune a papalităţii în lupta ei
pentru dominaţie nu a fost însă zădărnicită de astfel
de meditaţii. Benedict al XII-lea (1334-1342) a fost

împiedicat în încercarea sa de apropiere de Impe
riul Roman de către regele Filip al IV-lea al Franţei,
în timp ce Clement al VI-lea (1342-1352) a purtat
interesele Franţei, fiind pe punctul de a determina
un război civil în Germania.
Marea dorinţă a papei Inocenţiu al IV-lea (1352-
1362) a fost cea a instaurării suveranităţii în Statul
papal. Anul jubiliar a fost sărbătorit în 1350 cu
gândul reîntoarcerii papilor la Roma, însă acest
deziderat nu s-a împlinit nici în timpul următorului
papă, Urban al V-lea (1362-1370). Abia papa Grigore
al XI-lea (1370-1378) a îndeplinit marea misiune a
restabilirii papalităţii romane, în anul 1372, în pofida
puternicei opoziţii franceze. însoţit de 13 cardinali, el
şi-a restabilit reşedinţa la Vatican, fiind ultimul papă
de naţionalitate franceză.
între anii 1378 şi 1417 va avea loc, în cadrul Bise
ricii Romano-Catolice, Marea Schismă Apuseană
datorată celor două serii paralele de papi, una cu
reşedinţa la Avignon, cealaltă cu sediul la Roma.
Schisma a luat sfârşit în timpul papei Martin al
V-lea (1417-1431), când singura reşedinţă a papi
lor a redevenit Roma.
în concluzie, putem spune că în Apus situaţia
politică era dominată de nevoia paplităţii de delimi
tare a puterii eclesiale şi de lupta de acaparare a pu
terii laice în jocurile translării centrului de dominaţie
între Franţa şi Germania. Şi totuşi, în înţelegerea
fiecărui bizantin din secolul al XIV-lea se contura
din ce în ce mai clar ideea că imperiul lor nu va
putea dăinui fără ajutor din Apus.
Învăţătura mariologică a S fântului N icolae C abasila... 25
2. Europa în pragul secolului al XlV-lea

Universul european în care a trăit Sf. Nicolae
Cabasila ne descoperă un secol al XlV-lea marcat
de prăbuşirea lumii bizantine şi de luptele pentru
ascensiune din lumea apuseană. Cele două lumi
găsesc un singur punct de întâlnire în preocuparea
pentru teritoriile sfinte ocupate de necreştini, însă
pentru fiecare jumătate a Europei acest ultim sim
bol al unităţii poartă conotaţii diferite: Ţara Sfântă
devine pentru bizantini simbolul solidarităţii sub
imperiul unei cauze pierdute, al prăbuşirii; pentru
apuseni, dimpotrivă, ea este scopul şi pretextul
afirmării, al extinderii dominaţiei, pe scurt, simbo
lul ascensiunii.
Revelator, asemenea unei meditaţii istorice asu
pra căderii şi ridicării imperiilor, secolul al XlV-lea
aduce, precum soarele ce străluceşte la fel deasu
pra tuturor, atât în Răsărit, cât şi în Apus, zorii
Renaşterii, ai trezirii individuale şi, surprinzător,
această trezire este egal încurajată în cele două
lumi atât de diferite.
Afirmarea individului apusean este magistral re
prezentată de modul de acţiune al ocupanţilor scau
nului pontifical, nu doar umili vicari ai Sfântului
Petru, ci persoane din ce în ce mai conştiente de
puterea şi influenţa pe care o pot administra, care nu
îşi mai doresc complementaritatea umilă pe lângă
tronul imperial, ci chiar identificarea cu tronul. Pen
tru atingerea acestui scop, papii slujesc cauze poli
tice contradictorii, schimbă taberele şi abandonează
cauza unităţii Bisericii, provocând schisma în con
curenţa pentru scaun. Lupta lor pentru identitate în
această perioadă este lupta pentru Roma, zbatere în

care, nu în cele din urmă, fiecare papă îşi defineşte
individualitatea prin promovarea elementului naţio
nal ce îl caracterizează, fie el italian sau francez.
Individualitatea apuseană se afirmă în iniţierea unor
acţiuni fără precedent, inovatoare, ieşite din tradiţio
nal, chiar dacă uneori ele sfidează alianţele înche
iate, solidaritatea creştină (precum în cazul Crucia
dei a IV-a), cauza propriei unităţi bisericeşti (precum
în cazul Schismei papale).
Afirmarea individului bizantin stă sub semnul
nevoii de supravieţuire şi sub spectrul extincţiei,
într-o lume care se restrângea teritorial, scădea din
punct de vedere demografic, încremenea intr-un tra
diţionalism social lipsit de dinamism, o lume ame
ninţată de ridicarea noului în nevoia de dominaţie
apuseană, emanciparea principilor slavi şi afirma
rea puterii turceşti. Individul bizantin, conştient de
efervescenţa vremurilor contemporane lui, nu putea
să împiedice aprecierea realistă asupra faptului că
situaţia Ţării Sfinte era un precedent de neînlătu
rat, iar ajutorul apusean pentru salvarea lumii bizan
tine era o himeră. Unica formă de supravieţuire a
individualităţii bizantine rămânea, în acest caz, mani
festarea spiritului în formele sale cele mai subtile şi
mai complexe, care nu puteau cunoaşte nici sufocarea
sub dominaţie, nici moartea. în secolul Sf. Nicolae
Cabasila, Bizanţul scrie un testament de o minunată
subtilitate, specifică spiritului grec, care îmbină
spiritualul tradiţional cu structurile noi, în dezvol
tare, ale umanismului.
II. VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
Dacă numele de Cabasila se regăseşte pe mai
multe manuscrise, formula Xaţiaexoi;: N ik o X,<x o u roi)
KapaaiAa kocî Xaţiaexoi) este o metodă de particulari
zare, pentru a distinge pe Nicolae între numeroşii
purtători contemporani ai unor nume similare26.
Xaţtaexoc; este patronimul, numele de familie primit
de Nicolae de la tatăl său, în timp ce KapdciAa era
numele mamei sale, dar, mai ales, numele care îl aso
cia puternicei personalităţi a unchiului său Nil27.
Astfel, XaţtaexoQ a rămas mai degrabă un supra
nume sau determinativ menţionat de copişti pentru
a-1 identifica pe Nicolae în raport cu alte persoane
importante, purtătoare ale numelui Cabasila28.
în cărţile a IlI-a şi a IV-a din Istoria lui Ioan
Cantacuzino se face de câteva ori referire la Nicolae
Cabasila, dar întâlnim, de asemenea, un Cabasila
Sachelarul (a oaKeXXiov Kapdoiâq) cu care cel din
tâi a fost deseori confundat. Este vorba însă de
arhidiaconul Mihail Sachelarul, cel care semnează
26. Louis P etit, „Le Synodicon de Thessalonique”, în: Échos

d’Orient, XVIII (1918), p. 254.
27. Nil Cabasila, succesorul Sf. Grigorie Palama în scaunul arhi
episcopal de Tesalonic, a murit înainte de a putea ocupa această
poziţie, cândva în jurul anului 1361. El a participat la disputa isi-
hastă, în partida palamiştilor, însă s-a remarcat mai cu seamă prin
formaţia sa anti-latină şi scrierile despre purcederea Duhului Sfânt,
în care şi-a îndreptat cuvântul mai ales împotriva lui Toma d ’Aquino.
28. Pr. Ene B ranişte , Explicarea Dumnezeieştii Liturghii după
Nicolae Cabasila, teză de doctorat, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1943, pp. 33-34.
tomosul sinodului palamit din 135129. în calitatea

sa de sachelar patriarhal, Mihail a avut un rol im
portant în conflictele dintre Paleologi şi Cantacuzini,
îndeplinind adesea misiuni pe lângă ambele familii,
motiv pentru care, în urma confuziei, Nicolae Cabasila
a fost acuzat de oportunism politic303 .
1
în Dictionnaire de Spiritualité, Ascétique et Mis-
tique31, se precizează că pentru biografia Sf. Nicolae
Cabasila se pot culege doar date fragmentare, cu
speranţa că mai multe amănunte ne vor parveni
atunci când corespondenţa sa va fi editată. Potrivit
lui L. Petit, citat de Dictionnaire de Théologie Catho
lique32, Sf. Nicolae Cabasila s-a născut în jurul
anului 1290, a devenit arhiepiscop de Tesalonic în
1361 şi a murit în jurul anului 1363, din câte se pare,
fără a ajunge să îşi ia scaunul în primire (sic!)33.
Deşi lucrările menţionate mai sus transmit infor
maţii dobândite cu mai mult de jumătate de secol
în urmă, nici cercetătorii din zilele noastre nu par a
se putea pune întru totul de acord în privinţa anilor
naşterii, respectiv al morţii, Sf. Nicolae Cabasila.
Astfel, în introducerea sa la Despre viaţa în Hristos,
29. I oan Cantacuzino , Historia, PG, 151, 763B vezi şi J ohn Can -
tacuzenus , The History o f John Cantacuzenus, III-IV, Catholic Univer
sity of America, s.l., 1975, p. 45.
30. Pr. Ene B ranişte , Explicarea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 23.
31. Dictionnaire de Spiritualité, Ascétique et Mistique, Doctrine et
Histoire, t. II, Beauchesne, Paris, 1953, p. 65.
32. Dictionnaire de Théologie Catholique, t. II, Librairie Letouzey
et Ané, Paris, 1923, p. 87.
33. Louis P etit, Échos d ’Orient, V (1901), p. 94. Autorul săvâr
şeşte o confuzie între Nicolae Cabasila şi unchiul său, Nil Cabasila.
Carmino de Cantanzaro stabileşte cu aproximaţie

naşterea Sfântului în anul 1320, în timp ce anul
morţii este stabilit, cu aceeaşi aproximaţie, în
139034. Aceleaşi date le găsim în Encyclopedia Bri
tanica35. Karen Rae Keck stabileşte data naşterii
cândva între 1320 şi 1323, iar anul morţii după
139136. Părintele Teodor Bodogae afirmă că scrisori
păstrate de la el arată că ar fi fost în viaţă la 1391
şi chiar în anul 139637. Luciana Mortari este de pă
rere că Sf. Nicolae Cabasila s-ar fi născut cândva în
jurul anului 1320, cel mai probabil în anul 1322,
într-o familie nobilă de posesori de pământuri, fără
a consemna o posibilă dată a morţii acestuia38. O
aproximaţie temporală similară a vieţii Sfântului o în
tâlnim la John Meyendorff - cca 1320 - cca 139039.
în privinţa locului naşterii, toţi autorii sunt de
acord că Sf. Nicolae Cabasila s-a născut în Tesalonic.
în Sinaxarul editat la Muntele Athos se menţionează:
34. St N icholas C abasilas , The Life in Christ, introducere şi tra

ducere de Carmino de Cantazaro, New York, St Vladimir’s Seminary
Press, 1974, p. 32.
35. Encyclopedia Britannica, The Encyclopedia Britanica ltd,
Londra - New York, 1922.
36. Karen Rae K eck , „Nicholas Cabasilas”,
http://www.voskrese.info/sol/xnicCabasilas.html, la 5 februarie
2003.
37. Pr. Teodor B odogae, „Trăsături umaniste în spiritualitatea bizan
tină: Nicolae Cabasila”, în: Studii Teologice, XXXII (1982), 5-6, p. 326.
38. Luciana M ortari, Nota Biografica în La Madre di Dio - tre omelie
mariane, Abbazia di Praglia, Edizioni Scritti Monastici, 1997, p. 41.
39. John M eyendorff, Teologia bizantină: tendinţe istorice şi teme
doctrinare, traducere de Alexandru I. Stan, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 144.
„Sfântul Nicolae Cabasila s-a născut în Tesa-

lonic, într-o veche şi renumită familie”40.
Mediul formării sale este unul deosebit, într-o

proeminentă familie aristocrată, având o mamă
pioasă care, potrivit cronicarului Gheorghe Sfrantzes,
spre sfârşitul vieţii:
„[...] părăsind Tesalonicul, unde era arhiereu
fratele său Cabasila [Nil], s-a retras într-o
mănăstire [...] cu hramul Sfânta Teodora”41.
Potrivit documentului, Nil Cabasila, cel ce i-a

urmat Sf. Grigorie Palama în funcţia de arhiepiscop
al Tesalonicului, este unchiul lui Nicolae. Sub tu
tela acestuia îşi începe educaţia în Tesalonic - im
portant centru artistic şi cultural grecesc42, iar pri
mele sale încercări literare sunt constituite de com
punerea unor predici despre Sfântul Dimitrie, pa
tronul oraşului său natal. Din punct de vedere
spiritual, tânărul Nicolae l-a avut drept îndrumător,
de timpuriu, pe părintele duhovnicesc Dorotei Vlates,
ucenic apropiat al Sf. Grigorie Palama şi unul dintre
cei mai renumiţi părinţi duhovniceşti ai Tesaloni
cului, fondator al Mănăstirii Pantocrator (1355) şi
viitor mitropolit al Tesalonicului (1361-1363)43.
Contextul evoluţiei
» intelectuale a unui tânăr
student grec, în secolul al XlV-lea, purta amprenta
40. Viaţa Sfântului Nicolae Cabasila în Sinaxarul editat la Mănă

stirea Simonos Petras de la Muntele Athos, între anii 1987-1996,
luna iunie, pp. 597-601.
41. G heorghios S frantzes, Anale, cartea a Il-a, cap. 5, PG 156,
col. 751 A, vezi şi Riccardo M aisano (ed.), Cronica, Roma, Accademia
Nazionale, 1990.
42. Karen Rae K eck , „Nicholas Cabasilas”, p. 76.
43. Sinaxarul, p. 90.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE C ă BASILA... 31
monahului bibliofil Maxim Planude (f 1310), a dem

nitarilor bizantini, iubitori de literatură antică şi cti
tori ai artelor, Nichifor Chumnos (f 1327) şi Teodor
Metochites (t 1332) - îndrumătorul universităţii şi
ctitorul bisericii Hora din Constantinopol. Metochi
tes se remarca printr-o aplecare deosebită spre
astronomie, dar şi spre poezie şi filosofie, declarân-
du-se urmaşul vechilor elini44.
Pregătirea intelectuală a Sf. Nicolae Cabasila
era, la rândul ei, menită să dobândească un carac
ter enciclopedic. El îşi continuă studiile la Constan
tinopol în retorică, astronomie, drept şi teologie,
după Pr. Ene Branişte45 şi K.R. Keck, devenind ex
pert în dreptul civil şi canonic, arătând o preocu
pare deosebită pentru problemele sociale şi politice,
potrivit părerii lui De Cazaro46. La disciplinele men
ţionate, Pr. Teodor Bodogae adaugă filosofia47, în
tregind prin aceasta portretul de umanist al scrii
torului bizantin, desprins dintr-o veritabilă frescă
renascentistă.
Capitala îl atrage pe tânărul Cabasila prin per
soana unchiului său Nil, aflat la Constantinopol,
sub determinarea voinţei tatălui, care dorea pentru
fiul său condiţia de mare cărturar, orator şi scriitor.
Ca student, Nicolae trebuia să raporteze zilnic pro
gresele înregistrate în scrisorile trimise tatălui său.
44. T heodor M etochites, Poésies inédites, R. G ouillard (ed.),

Bruxelles, Ed. Byzantion, 1926, p. 256 urm.
45. Pr. Ene B ranişte, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 35.
46. Karen Rae K eck , „Nicholas Cabasilas”, p. 77.
47. „Nicolae Cabasila şi-a câştigat aici [Constantinopol] o fru
moasă cultură teologică şi filosofică”, la: Teodor B odogae, „Trăsături
umaniste...’’, p. 5.
Pe de o parte, acest gen de corespondenţă intensă ne

arată importanţa pe care familia Cabasila o acorda
formării tinerilor ei membrii, dar şi importanţa stu
diului la nivelul societăţii în general. Pe de altă
parte, din aceste scrisori putem afla amănunte des
pre viaţa lui, precum acela că tânărul student era
pasionat de astronomie48. De asemenea, potrivit
scrierilor sale şi mărturiilor prietenilor săi Dimitrie
Cydones, Manuil al II-lea, pe lângă studiile teolo
gice, a acordat atenţie şi studiilor juridice, cunoş
tinţele dobândite în aceste domenii reflectându-se
asupra activităţii publice pe care a desfăşurat-o.
Perioada în care a trăit a fost marcată, pe de o
parte, de războiul civil dintre Cantacuzini şi Paleologi,
între 1341-1355, iar pe de altă parte de agitaţia reli
gioasă provocată de isihasm sau palamism, la care se
adaugă încercarea de reformă socială întreprinsă de
zeloţi. Controversa ce a intervenit între Sf. Grigorie
Palama şi Varlaam pe tema posibilităţii îndumnezei-
rii omului prin energiile necreate ale harului, a atras
atenţia Sf. Nicolae Cabasila în perioada şederii sale
în capitală. O înclinaţie spre căutarea scopului
ultim al vieţii creştine, în această perioadă, va fi ră
mas în stare latentă, deoarece umanistul s-a dove
dit preocupat cu predilecţie de problemele sociale şi
politice ale vremii.
în privinţa relaţiei pe care Sf. Nicolae Cabasila a
avut-o cu mişcarea isihastă, s-a spus că ar fi fost
„un palamist convins”. Părintele Teodor Bodogae
48. Polychrones E nephdes, „Der Briefwechsel des, 1, Nik. Kabasilas”

în: Byzantinische Zeitschrift, I (1953), 1, p. 32.
arată însă că termenul isihia nu se întâlneşte nici

măcar odată în scrisorile sale, fapt de neconceput
în cazul aderenţilor acestei mişcări spirituale, afir
mând despre concepţiile celor doi sfinţi (Palama şi
Cabasila) că „nu erau prea îndepărtate. Trăirea reli
gioasă îi unea. Dar modul de exprimare şi orizontul
mai larg al lui N. Cabasila îi deosebea mai mult”49.
Despre cariera Sf. Nicolae Cabasila se ştiu pu
ţine lucruri50. Ştim însă că, întors la Tesalonic, a
jucat un rol important în viaţa socială şi politică a
acestui oraş, fiind posibil să fi deţinut unele dem
nităţi51. Mai mult, deşi ridicat din rândurile aristo
craţiei, a fost unul dintre puţinii nobili scăpaţi cu
viaţă din masacrul iniţiat de zeloţii răsculaţi în
Tesalonic (1341-1347), fapt ce pare a se datora cu
rajului cu care a apărat interesele săracilor şi a
celor nedreptăţiţi. Cândva, după anul 1345, Sf. Nicolae
Cabasila alcătuieşte un rechizitoriu îm potriva
cămătarilor, iar într-o scrisoare deschisă, adresată
împărătesei Ana de Savoia, combate abuzurile pa
tronate de camarila condusă de marele domestic
Alexie Apocaucos care confisca bunurile bisericilor
şi mănăstirilor, sub pretextul ajutorării sociale, în
scopul sporirii propriilor averi.
Este cert însă, potrivit diverselor mărturii, că Sf.
Nicolae Cabasila avea relaţii strânse cu familia
Cantacuzino. De Cantazaro afirmă că slujea curţii
49. Pr. Teodor B o d o gae , „Trăsături umaniste...”, p. 326.

50. Pr. Teodor B o d o gae , „Trăsături umaniste...”: - „Nu ştim ce
slujbe va fi ocupat după întoarcerea în Tesalonic”, p. 326.
51. Pr. Ene B ranişte , Explicarea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 73.
împăratului loan al VI-lea Cantacuzino52, pe care l-a

susţinut în războiul civil împotriva lui loan al V-lea
Paleologul. După Istoria lui loan Cantacuzino, în
anul 1346, când tesalonicenii decid să se alăture
lui loan al VI-lea, el a fost unul dintre cei doi amba
sadori trimişi la Bereea (1345), înaintea lui Manuel
Cantacuzino, al doilea fiu al împăratului53. în 1354,
Sf. Cabasila face dovada sentimentelor sale de can-
tacuzinist fervent prin elogiul închinat lui Matei
Cantacuzino54. O dovadă a faptului că se bucura de
prietenia bazileului este consemnarea de către acesta,
în Istoria sa, a faptului că, în 1439, plănuind îm
păratul să se retragă la mănăstirea Sfântul Mamas,
apoi la Manganes, au dorit să îl urmeze Sf. Nicolae
Cabasila şi Demetrios Cydones. Deşi călătoria proiec
tată nu a mai avut loc, căci Tesalonicul cerea ajutorul
Cantacuzinilor împotriva revoltei zeloţilor, scriitorul
imperial acordă celor doi elogii semnificative55.
în toamna anului 1347, Sf. Nicolae Cabasila îl
însoţeşte pe Sf. Grigorie Palama la Tesalonic, pen
tru ca acesta să-şi ia în primire scaunul episcopal,
dar porţile oraşului nu i se vor deschide decât abia
în 1350. Un act patriarhal din septembrie 1350 îl
semnalează pe Nicolae între apropiaţii sau familiarii
îm păratului (oîkeîcov rco PacnAeî), convocat ca
52. Karen Rae Keck, „Nicholas Cabasilas”.

53. Ioan Cantacuzino, Historia, 1. Ill, c. 94, PG 153, 1260 D.
54. Martin J ugie, „L’éloge de Mathieu Cantacuzéne par Nicholas
Cabasilas”, în: Echos ¿ ’Orient, XIII (1910), 13, pp. 338-343.
55. Orest Tafrali, Tesalonique au XIVème siècle, s.n., Paris, 1913,
p. 225; Ioan Cantacuzino, Historia..., IV, c. 16, PG154, 125AB.
martor în procesul pentru reabilitarea călugărului

Nifon56.
în anul 1351, cu prilejul întrunirii sinodului care
l-a condamnat pe Achindin şi care a consacrat isi-
hasmul drept doctrină oficială a Bisericii, Sf. Nicolae
Cabasila s-a dovedit a fi un susţinător deschis al
teologiei palamite. Din punct de vedere al perspec
tivei ecumenice, la sinodul din 1351 Sf. Nicolae
Cabasila şi-a dat acordul pentru organizarea unui
sinod de unire cu Biserica Latină, cu amendamen
tul eliminării din start a oricărui compromis de
natură doctrinară57.
Deoarece în anul 1354 Ioan Cantacuzino l-a
asociat pe fiul său Matei la domnie, iar patriarhul
Calist a refuzat să-l încoroneze, s-a decis alegerea
unui nou patriarh. Episcopii reuniţi propun trei
candidaţi: Filotei de Heraclea, Macarie de Filadelfia
şi pe Sf. Nicolae Cabasila, deşi toate informaţiile din
vreme ne îndreptăţesc să credem că era doar laic
(ovxa ¿ti 15uinr|v)58. Numirea este o dovadă elocventă
a prestigiului de care se bucura în lumea bizantină
datorită erudiţiei şi sfinţeniei vieţii sale. Este ales,
însă, Filotei.
în anul 1354 Ioan Cantacuzino abdică şi se
retrage la o mănăstire din Athos, primind numele
de Ioasaf. Există speculaţii potrivit cărora se poate
crede că Sf. Nicolae Cabasila a împărtăşit soarta
56. F. M iklosich, J. MOller, Acta patriarchatus Constantinopoli-

tani, s.n., Viena, 1860, I, 298, cf. PG152, 1310A.
58. Ioan Cantacuzino, Historia, IV. C. 37, PG 154. 285C.
împăratului său, mai ales datorită practicii acelei

vremi ca oamenii cu un anumit statut social să îşi
încheie viaţa în mănăstire. în 1369, în vremea în
care Ioan îşi scria opera, menţiona despre Nicolae
că este „încă în viaţa privată”59. Odată cu abdicarea
împăratului Ioan Cantacuzino, patriarhul Filotei a
fost trimis în exil iar Calist a fost rechemat în scau
nul patriarhal. Potrivit Sinaxarului atonit, acesta este
momentul retragerii Sf. Nicolae Cabasila din viaţa
publică. Nu se ştie dacă a rămas un isihast laic până
la sfârşitul vieţii sau a îmbrăţişat viaţa monahală.
O ipoteză ar fi aceea că a locuit în Constantinopol
(cu excepţia unei şederi de doi ani în Tesalonic), frec
ventând mănăstirile Mangani, Xantopoulos şi Studion,
câştigând renumele unui om care a atins culmea
virtuţii60.
>
Din acest moment istoric, singura ştire despre

Sf. Nicolae Cabasila ne arată că a publicat lucrarea
Despre purcederea Sfântului Duh a unchiului său
Nil, după moartea acestuia, survenită în 1363. Fap
tul că a alcătuit o prefaţă lucrării a dat încă un te
mei pentru confuziile ce s-au făcut între aceste două
personaje istorice şi bisericeşti. Există, de aseme
nea, şi teoria potrivit căreia i-ar fi urmat în scaunul
de Tesalonic unchiului său, însă adevăratul succe
sor a fost Antonie (f 1371).
Figura Sf. Nicolae Cabasila, aşa cum se contu
rează astăzi, arată personalitatea unui umanist
59. Pr. Teodor B odogae , „Trăsături umaniste...”, p. 319.

ÎnvAţAtura mariologicA a S fântului N icolae C abasila... 37
prin formaţie şi a unui isihast prin vocaţie, dezvă-

luindu-ne o viaţă ce a ştiut să arate faptul că în-
dumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţelul
evoluţiei duhovniceşti a oricărui creştin trăitor în
lume, nu doar o realizare mistică a mediului mona
hal. Potrivit Sinaxarului atonit:
„Transfigurând elementele pozitive ale culturii
umaniste a timpului său, pentru a se face
promotorul unui «isihasm sacramental», el,
odată cu recenta introducere în sinaxar a
pomenirii sale, îşi ocupă un loc binemeritat în
soborul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”61.
Cinstirea ca sfânt a lui Nicolae Cabasila a fost
statornicită în anul 1982, de către Patriarhia
Ecumenică, drept urmare a iniţiativei Mitropolitu
lui de Tesalonic.
Din punct de vedere al epocii în care a trăit Sf.
Nicolae Cabasila şi al implicaţiilor sale în cele două
polemici ale vremii, cea palamită şi cea a relaţiilor
dintre Răsărit şi Apus, atitudinea Sfântului este
similară celei a prietenului său, Cantacuzino care a
adus cele două probleme la un numitor comun, în
cercând să explice teologia palamită legatului papal
Paul şi să afle calea pentru un dialog liber, în cadrul
unui sinod comun. Mai mult, această iniţiativă a
fost explicată Patriarhului Filotei, care şi-a dat bine
cuvântarea, invitându-i pe ceilalţi patriarhi să ia
parte la sinod, adăugând dorinţa sa ca:
„la acel sinod învăţătura noastră de credinţă
să fie arătată ca mai bună decât cea a latini

lor, astfel încât latinii să ni se alăture într-o

mărturisire comună”62.
în secolul următor, proiectul sinodal a fost
acceptat, iar aspiraţiile Sf. Nicolae Cabasila şi ale
împăratului său au fost purtate în continuare de
către Sf. Marcu Eugenicul. Subliniind importanţa
personalităţii Sf. Nicolae Cabasila, John Meyendorff
afirma: „Ca să înţelegem realizările teologice din
Bizanţul secolului al XlV-lea, este important să-i
citim deopotrivă pe Palama şi pe Cabasila”63.
62. F ilotei K okkinos , Scrisoare către Patriarhul Bulgariei, în coli.

Migne, PG 150, 585B.
63. John M eyendorff , Teologia bizantină..., p. 145.
III. OPERA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
Opera Sf. Nicolae Cabasila, întinsă şi variată,
cuprinde atât lucrări cu caracter strict teologic, cât
şi lucrări neteologice cu caracter politico-social, filo
sofic, retoric şi poetic64. în totalitatea ei, opera Sf.
Nicolae Cabasila reflectă caracterele generale ale
literaturii bizantine în epocă: întoarcerea la Anti
chitatea clasică greacă, folosirea pe larg a vechii lite
raturi patristice, preocuparea polemică anti-latină.
Dintre lucrările teologice editate amintim656 :
- Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii66 (Eppriveioc
xr|q Geiaţ êuo'opyiai;) prin care autorul se impune,
potrivit Părintelui Ene Branişte, ca cel mai auto
rizat interpret al Liturghiei bizantine, iar această
lucrare se impune drept cea mai profundă şi mai
cunoscută dintre toate tâlcuirile liturgice clasice ale
Ortodoxiei67;
- Despre viaţa în Hristos686 9(Ilepi xr\q ev Xpicrao ¡¡coriq),
o preţioasă lucrare de mistică liturgică, expune
subiectul vieţii harice ce se împărtăşeşte creştinilor
prin Sfintele Taine, unindu-i progresiv cu Hristos;
- Cuvânt de laudă la cuvioasa maica noastră
Teodora, izvorâtoarea de mir69 (EyKcbţuov eu; xr|v oouxv
priTepa riţuicov k c u p'opoP^'OxiSa TeoSwpav);
65. Pentru o listă completă a lucrărilor teologice şi neteologice,
editate, editate fragmentar sau needitate, aparţinând Sf. Nicolae
Cabasila, am consultat Pr. Ene B ranişte, Explicarea Dumnezeieştii
Liturghii..., pp. 41-49.
66. PG 150, 368-492.
67. Pr. Ene B ranişte, Explicarea Dumnezeieştii Liurghii..., pp. 41-49.
68. PG 150, 4 9 3 -7 2 6 ^
69. PG 150, 493-726.
- Cuvânt de laudă la slăvitul, marele mucenic al

lui Hristos şi făcătorul de minuni Dimitrie, izvorătorul
de mir707 1 (Eytcdopiov etç xov evSoôv top Xptoxoo peya-
XopâpTPpa kou Gaop.axo'upyov Kai p'opopX'uxriv Ari(j.f)xpiov);
- Trei Omilii mariale71 : una la Buna Vestire, alta
la Naşterea Maicii Domnului, iar a treia la Adormi
rea Sfintei Fecioare Maria;
- Cuvânt de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi 72 (Eyiccb-
(uov etç Tooç xpetç iepàpxocç);
- Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos73
(Epx 'Hetç xov Kppiov f|ţia>v It|oopç Xpioxov, xov Movoyevri
’Yiov Geoo Kai Aôyov);
- o prefaţă pentru lucrarea lui Nil Cabasila
Despre purcederea Sfântului Duh74;
Dintre lucrările teologice needitate, sau editate
doar fragmentar, amintim:
- Despre sfânta haină, sau despre veşmintele
liturgice (Etç xr|v ispav oxXfiv);
- Despre cele ce se săvârşesc la Dumnezeiasca
Liturghie (Ilepi xtov ev xr| 0eia A.eixo'opyia xeôupévcov);
- împotriva aiurelilor lui Nichifor Gregoras (koctcc
xtov xop Tpriyopa >.ripripâxcov);
- Trei omilii exegetice despre viziunea proorocului
Iezechiel (Iripaaia eiç xtiv opaaiv xop npotpfixou TeÇekitiA.);
70. Teofil J oannu (ed.), Mvrjîeia aywXoyiKâ, s.n., Veneţia, 1884,

pp. 67-114.
71. Nicolas Cabasilas, Homélies sur la Nativité, l’Annonciation et
la Dormition de la Sainte Vierge, Martin J ugie (ed.), PO, t. XIX fasc. 3,
s.n., Paris, 1925, pp. 456-510.
72. K. D yovuniotis (ed.), Enerripiç éraipeiaç PvÇavnvœv anvSav,
Atena, 1938, pp. 157-162.
73. Traducere de Stanley Saville în: Échos d ’Orient, XXXV
(1936).
74. Senerin Salaville (ed.), „Prière inédite de Nicolas Cabasilas a
Jésus-Christ”, în: Echos d ’Orient, XXXV (1936), pp. 43-50.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE C a BASILA... 41
- Cuvântări la praznice (la Patimi şi la înălţare);

- Panegirice la sfinţi (Sfântul Nicolae, Sf. Mc.
Mercurie, Sf. Andrei cel Tânăr şi Sfântul Dimitrie -
altul decât cel editat);
- Două canoane iambice (unul la Bobotează şi
altul la Cincizecime).
Dintre scrierile neteologice publicate amintim:
- Cuvânt împotriva cămătarilor75 (Aôyoç Kara
XOftlÇÔVXCÛV) ;
- Preapioasei împărătese. Despre camătă7 76 (Tr|
5
eoaePeoxaxri Aoyooaxri rcepi xoôu);
- Elogiul împăratului Matei Cantacuzino77 (Eiç
xov Aoxoicpâxopa eyiccbpiov);
- Elogiul împărătesei Ana de Savoia78 (Tr| eu
aePeaxaxri Auyouaxri Kupa Avvri xr| ncdaioôy i vr|) ;
- Despre criteriul adevărului dacă există79 (Iïepi
xou Kpixripiou xr|ç odr|0eiaç ei eoxi);
- Comentariu la Cartea a Ill-a a Sintaxei lui Pto-
lemeu80 (’E^rjyrioiç eiç xov y’ xriç peyaÀriç luvxàêcoç
IlxoXpaiou).
De la Sf. Nicolae Cabasila au rămas un număr
considerabil de Scrisori adresate tatălui şi unchiu
lui său, prietenilor şi personalităţilor importante ale
vremii. Un număr mic dintre aceste scrisori au
75. Prima editare în limba latină de către Iacob Pontanus odată

cu De vita in Christo, Ingolstadii, 1604.
76. Raband Gouillard (ed.), în: Eiç /jvrç/mv EnvpiSavoç Aàpnpov,
s.n., Atena, 1935, pp. 259-277.
77. Martin J ugie în: Bulletin de l’Institut Archéologique russe a
Constantinople, 1910, pp. 338-343.
78. Martin J ugie în: Bulletin de l’Institut Archéologique russe a
Constantinople, 1910, pp. 112-121.
79. Sexti Empirici Pyrrhoniarum Hypotyposium liber secundus,
s.n., Geneva, 1621, p. 50.
80. Ptolemaeum comment, s.n., Basel, 1538, p. 151 urm.
văzut lumina tiparului, dintre care două către D.

Cidones81, iar trei neintitulate82.
Dintre lucrările neteologice care au fost editate
fragmentar sau nu au fost deloc editate, amintim:
- Cuvânt despre cele îndrăznite de conducători
asupra celor sfinte (A6yo<; rcept nov mpavopox; tok;
ap%oocn eni tok; lepoiţ ToX,pco(j.ev(ov);
- Atenienilor, despre altarul milei, ridicat în mijlo
cul lor (A0r|vaioi<; nepi top ev ocutok; eXeot) Pcbpoo);
- un opuscul Despre suflet;
- Despre silogism (nepi I oM oyioixoo);
- versuri, acrostihuri, epigrame, epitafuri.
Epistole, dintre cele needitate cele mai multe se
găsesc la Mănăstirea Maicii Domnului de pe insula
Halchi.
Nichifor Chumnos recomanda, pentru o bună
formare a stilului, citarea din „cei vechi” şi „din
Scripturi”83. Deşi Sf. Nicolae Cabasila menţionează
rareori sursele pe a căror informaţie îşi bazează
lucrările, ele pot fi identificate din analiza textului
sau a conţinutului de idei, ceea ce a constituit
obiectul studiului mai multor cercetători.
Biblia este izvorul cel mai des citat, doar scrie
rile Sf. Ap. Pavel fiind menţionate de 490 de ori84.
Sursele antice cel mai des identificate în scrie
rile Sf. Nicolae Cabasila aparţin lui Homer, Platon,
Aristotel, Ptolemeu şi stoicilor. Din aceste surse
81. J.Fr. B oissona (ed.)., Anecdota graeca nova, s.n, Paris, 1844,
pp. 326-327 şi 399.
82. A. Papadopulos-Kerameus în: flapăptripa rov IIT, C/pol, 1885,
p. 48, una editată de Orest Trafali, p. 153.
83. Pr. Teodor Bodogae, „Trăsături umaniste...”, p. 319.
84. Panayotis Nellas, „TeoXoyiai jir^ca -toi) NucoXaou Ka|3acnA,a -
Avcwpopai Kai eţaxtiaeiq”, în: KXppovopia, 1975, 4, p. 329.
autorul bizantin a preluat concepte precum cele de

form ă şi materie de la Platon şi Aristotel, binele
desăvârşit şi scopul suprem, teme aparţinând lui
Antipater din Tars (secolul al II-lea), citate prima
dată de Sf. Ioan Casian şi consacrate drept binecu
noscute prin scrierile Sf. Ioan Damaschin. Tematica
stoică a fericirii este cea preluată de Sfântul Ambro
zie de la Seneca şi de Toma d’Aquino de la Cicero85.
Pentru sursele de inspiraţie ce aparţin teologiei
răsăritene, Sf. Nicolae Cabasila indică nominal
doar trei autori: Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Ioan Gură
de Aur şi pe Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, în
lucrarea sa Despre viaţa în Hristos. însă anumite
expresii şi formulări din textele sale au îndreptăţit
cercetătorii să aşeze opera Sf. Nicolae Cabasila în
relaţie cu o serie întreagă de scriitori şi părinţi
bisericeşti: Părinţii capadocieni se dovedesc a fi o
sursă de inspiraţie pentru scrierile al căror subiect
sunt Sfintele Taine, dar şi interpretările la Cartea
Psalmilor, Sf. Maxim Mărturisitorul, comentariile
Sf. Grigorie de Nyssa la Cântarea Cântărilor (pre
luate, la rândul lui, după Origen), tematica psiho
logică a imnurilor Sf. Simeon Noul Teolog86. Cu
toate că nu a intenţionat să scrie niciodată un tra
tat de ascetică, se resimt influenţe ale lui Macarie,
Diadoh al Foticeei şi ale Sf. Ioan Scărarul87.
Deşi Sf. Nicolae Cabasila nu cunoştea latina, a
folosit o serie de surse apusene, în traducerile exis
tente în vremea sa, căci Maxim Planude şi Prohor
Cydones au tradus din Fericitul Augustin şi Toma

86. Pr. Teodor Bodogae, „Trăsături umaniste...”, pp. 320-321.
d ’Aquino. Potrivit cercetătorului J. Gouillard, influ

enţa scrierilor scolastice se resimte în forme de ex
primare, întorsăturile retorice ale stilului, tendinţa
spre analiza raţională şi cea de factură juridică88.
Sf. Nicolae Cabasila a ştiut să sintetizeze toate
aceste surse astfel încât să redea problematica asu
pra căreia a scris într-o manieră foarte personală.
Influenţele altor autori se dovedesc a fi foarte dis
crete, rămânând la nivelul unor imagini şi expresii
împrumutate din surse. Pentru toate acestea, stilul
în care a fost scrisă opera autorului bizantin este
unanim recunoscut a fi stilul original al unui autor
foarte personal în modalitatea de abordare a
subiectelor şi aşezarea lor în scris.
Distingându-se prin profunzime, subtilitate şi
frumuseţea formei, stilul Sf. Nicolae Cabasila a fost
apreciat pentru calitate încă din timpul vieţii sale,
de figuri contemporane precum Ioan Cantacuzino şi
Sfrantzes; în plus, astăzi, putem aprecia acrivia
acestor scrieri ce pentru noi constituie un izvor de
spiritualitate, de informaţie bisericească şi de docu
mentare, înlesnind cunoaşterea istoriei politice,
sociale, economice şi culturale ale Constantino-
polului şi Tesalonicului din secolul al XlV-lea. în
secolul al XV-lea, Gheorghios Scholarios declara:
„Scrierile lui Nicolae Cabasila, sunt o
podoabă a Bisericii lui Hristos, mai ales pagi
nile sale despre Viaţa în Hristos. în toate, el
se distinge prin excelenţă, nu numai prin
pietatea şi ştiinţa sa teologică, ci - ceva mai
mult - el rivalizează, prin arta şi farmecul său
literar, cu cei mai de seamă scriitori”89.
88. Citat după Pr. Ene Branişte, Explicarea Dumnezeieştii Litur

ghii..., p. 50.
89. Pr. Teodor B odogae, „Trăsături umaniste...”, p. 321.
Partea a Il-a
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN

OPERA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
I. ÎN V ĂŢĂTU R A D ESPRE M A IC A D O M N U LU I
LA SFINŢII PĂR IN ŢI RĂSĂRITEN I ŞI ÎN TE O L O
GIA A PU SE A N Ă PÂ N Ă ÎN SE C O LU L A L X II-LE A
Cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tra

diţie, Revelaţia divină se defineşte, se prezintă şi se
explică prin dogmele elaborate de Biserică. Revelaţia
este o realitate perfectă în complementaritatea ei:
Iisus Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu - S-a născut
de la Tatăl din eternitate, fără participarea elemen
tului feminin, matern; pentru oameni şi pentru mân
tuirea lor, Iisus Hristos S-a pogorât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Mana,
făcându-Se om în urma unei naşteri lipsită de ele
mentul masculin, patern, convenţionalizat în con
cepţia umană. Cununa dogmelor, Fecioara, lumi
nează taina Sfintei Treimi, potrivit dogmaticii gla
sului al treilea unde se spune: tu L-ai născut p e Fiul
fără tată, pe Fiul născut din Tată fără mamă. Astfel
este dezvăluită corespondenţa celor două taine:
paternităţii Tatălui în ordinea divină îi corespunde
maternitatea Fecioarei Maria din ordinea umană.
învăţătura despre strânsa legătură dintre Prea
curata Fecioară Maria şi Mântuitorul Iisus Hristos,
precum şi despre legătura dintre Maica Domnului
şi Biserică - trupul mistic al Domnului, îşi are sor
gintea în epoca primară a Creştinismului.
Maica Domnului este chipul Bisericii sub aspectul
credinţei şi al dragostei, iar legătura dintre Hristos,
Biserică şi Maica Domnului are un înţeles duhov

nicesc profund şi permanent, greu de încadrat une
ori în tipare, fie ele şi dogmatice, practica Bisericii
Romano-Catolice arătând aceasta cu prisosinţă,
pierzând din frumuseţea legăturii de solidaritate
neîntreruptă dintre Preasfânta Maică şi neamul
omenesc.
Totuşi, mariologia romano-catolică se întâlneşte
cu cea ortodoxă în marile aspecte ale conţinuturilor
dogmatice ale celor două Biserici. Elementele de bază
ale învăţăturii despre supracinstirea Maicii Domnului:
calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu - theotokia -
şi de Pururea Fecioară - aeiparthenia - din care re
zultă şi cinstirea ei mai presus decât toţii sfinţii şi în
gerii - hyperdulia, reprezintă baza comună a învăţă
turii ortodoxe şi catolice cu privire la Maica Domnului,
bazându-se pe o exegeză similară a textelor vetero-
testamentare şi neotestamentare.
în evoluţia teologiei apusene, fiinţa şi existenţa
în Dumnezeu ajung să se identifice, scopul vieţii
creştine devenind visio Dei p e r essentiam. însă,
deoarece întrepătrunderea fiinţei divine cu fiinţa
umană este imposibilă, îndumnezeirea se va dovedi,
în acest caz, imposibilă. Omul, în viziunea apu
seană, tinde spre harul fericitei vederi - insio beata -,
iar antropologia devine esenţialmente morală, axată
pe binele suprem câştigat prin fapte aducătoare de
fericire, în ordinea lucrărilor Bisericii luptătoare
pentru cucerirea lumii întregi90.
în viziunea teologiei răsăritene, theosis - starea
îndumnezeită a fiinţei umane, pnevmatizarea ei
90. Myrrha Lot -B orodine , La déification de l’homme selon la doc

trine des Pères grecs, Ed. Cerf, Paris, 1970, p. 67.
Învăţătură mariologicA a S fântului N icolae C abasila... 49
prin intermediul energiilor divine, răspunde naturii

acestor energii de a se manifesta în conformitate cu
prezenţa lor, transmutând omul în această pre
zenţă. Tocmai pentru aceasta, teologia ortodoxă nu
este una morală, ci una ontologică, învăţând o onto
logie a îndumnezeirii, îndemnând nu spre cucerirea
acestei lumi, ci spre cucerirea împărăţiei lui Dum
nezeu91.
Viaţa Preasfintei Fecioare Maria este dovada pri
mordială a faptului că mântuirea nu va veni decât
prin sfinţenie, unind fiinţa şi existenţa prin puterea
smereniei.
1. Viaţa Preacuratei Fecioare Maria
a) Naşterea Feăoarei Maria
Aşa cum este cazul celor mai multe dintre eveni

mentele vieţii Maicii Domnului, în care ea nu este
legată evenimenţial de persoana Fiului său, despre
naşterea Fecioarei nu avem date biblice, însă găsim
amănunte în tradiţia creştină şi în scrierile apocri
fe92. Caracterul acestui gen de informaţii ce aparţin
tradiţiei de factură orală şi, nu în ultimul rând, au
o încărcătură relativ ezoterică, este descris de către
Sf. Simeon Metafrastul, citându-1 pe Sf. Grigorie de
91. Paul Evdokimov , Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2004, p. 89.
92. Evangelium nativitatis Mariae, Protoevangelium Jacobi, Evan-
gelium infantiae. Toate aceste lucrări sunt adunate în Codex Apocry-
phus Novi Testamenti collectus, castigatus, testimoniisque, censuris et
Nyssa: „Am auzit o istorie ascunsă care înfăţişa

despre ea [Fecioara Maria] relatări ca acestea”93.
Părinţii Fecioarei Maria au fost drepţii Ioachim şi
Ana. în privinţa genealogiei Măriei, o explicaţie lămu
ritoare întâlnim în scrierile Sf. Ioan Damaschin:
„Trebuie să se ştie însă că nu era obiceiul la
evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se
scrie în genealogie femei; dar era o lege ca să
nu se facă căsătorii între seminţii diferite.
Deci Iosif, coborându-se din seminţia lui
David şi drept fiind [...] nu s-ar fi logodit îm
potriva Legii”94.
Evidenţierea excepţiei este menită să sublinieze
unicitatea şi lipsa de precedent în istoria biblică a
personalităţii Fecioarei Maria. Linia genealogică
paternă şi maternă a Fecioarei Maria este urmărită
de Epifanie Monahul:
„Din seminţia lui Nathan, fiul lui David, se
naşte Levi; Levi însă l-a născut pe Melci şi Pan-
ther [...]. Panther a născut pe Barpanther, iar
Barpanther l-a născut pe Ioachim, tatăl
Născătoarei de Dumnezeu”95.
animadversionibus illustratus a Johanne Alberto Fabricio, t. I-III,
Hamburgi, pp. 1703-1719.
93. S f . Simeon M etafrastul, Cuvânt despre câte s-au întâmplat
de la naşterea şi creşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarea..., în: S f. G rigorie de Nyssa , In Diem Natalem Christi, PG
46, 1137 D -l 141B, în: Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, tradu
cere de Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 28.
94. S f. Ioan D amaschin , Expunere exactă a dreptei credinţe, voi.
III, PG 94, 1153C-1161D, în: Trei vieţi bizantine..., p. 256; vezi şi S f.
I oan D amaschin , Expunere exactă a credinţei ortodoxe, traducere de
Pr. Dumitru Fecioru, s.n., Bucureşti, 1938.
95. E pifanie M onahul şi P reotul, „Cuvânt despre viaţa Preasfin
tei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei”, în: PG 120, 186-216, şi în:
Trei vieţi bizantine..., p. 9.
„După mamă, Născătoarea de Dumnezeu a

fost aşa: Matham, preot din Betleem, avea
trei fiice: Maria, Sobe şi Ana. Maria a născut
pe Salome, moaşa; Sobe a născut pe mama
lui Ioan Botezătorul, iar Ana l-a luat de băr
bat pe Ioachim, fratele tatălui lui Iosif. Căsă-
torindu-se, Ana a coborât în Galileea, în
oraşul Nazaret, şi a locuit Ana împreună cu
Ioachim cincizeci de ani şi n-au făcut copii”96.
Potrivit mărturiei de mai sus, părinţii Măriei
erau vârstnici iar Ana nu era în măsură să nască
prunci, despre femeile sterpe crezându-se în peri
oada vetero-testamentară că sunt căzute din bine
cuvântarea Legii. După cum o arată Protoevanghe-
lia lui Iacob, marele merit al drepţilor Ioachim şi
Ana rămâne credinţa însufleţită de nădejde, în pofida
faptului că, la vârsta lor înaintată, nu mai puteau
zămisli. Ana îi cere lui Dumnezeu o minune, care se
va înfăptui: „Dumnezeule, binecuvântează-mă şi
ascultă cererea mea, precum ai binecuvântat-o pe
maica Sara şi i-ai dat fiu pe Isaac!”97
Precedentul invocat este o înlănţuire de naşteri
minunate, înlănţuire ce duce, odată cu plinirea vre
mii, la Naşterea minunată a Fiului lui Dumnezeu,
într-o construire de tip piramidal a manifestării mira
culosului divin în lume, fără ca undeva să găsim
sugerat faptul că acest apogeu ar fi constituit de
naşterea Fecioarei în afara legilor firii şi a păcatului
strămoşesc.
96. E pifanie M onahul şi P reotul, „Cuvânt despre viaţa...”, p. 9.
97. Descoperirea sau protoevangheUa lui Iacob, în: Cristian BAdiliţA
(ed.), Evangheliile apocrife, Ed. Polirom, Iaşi, 21999, pp. 30-58.
înşiruirea naşterilor minunate, naşteri din care

face parte şi cea a Fecioarei Maria, demonstrează
solidaritatea ei cu neamul omenesc, zămislirea ei
nefiind cu nimic mai presus decât a celorlalţi oa
meni şi, în consecinţă, nefiind scutită de moşteni
rea păcatului strămoşesc.
Faptul că naşterea Fecioarei Maria se împlineşte
printr-o lucrare minunată a divinităţii, precum în
cazul naşterii lui Isaac, este confirmată şi prin
anunţarea ei de către îngeri: un înger îi vesteşte
Anei că Domnul i-a auzit cererea, că va zămisli şi va
naşte, iar alt înger îi aduce lui Ioachim acelaşi
mesaj98. Despre mesajul îngeresc, prin care Dum
nezeu îi vesteşte pe cei doi bătrâni că rugăciunile
lor şi-au găsit împlinirea, scriu şi Epifanie Mona
hul99, Sf. Maxim Mărturisitorul100, iar Sf. Grigorie
de Nyssa vorbeşte despre confirmarea prin „semn
dumnezeiesc” 101.
La rândul ei, tradiţia anghelofaniilor dublează
pe cea a naşterilor minunate din istoria biblică,
îngerul fiind cel care împiedică sacrificiul lui
Avraam, tot îngerul urmând să îl anunţe pe Zaharia
şi tot el vestind Naşterea Domnului. Este o paralelă
a continuităţii pronierii divine, a însoţirii în timp
dintre ceresc şi pământesc pentru a realiza, într-un
efort comun, pregătirea lumii pentru aşteptata ve
nire a Mântuitorului. Unica diferenţă dintre Fecioara
98. Descoperirea sau protoevanghelia lui Iacob, p. 217.
99. E pifanie M onahul şi P reotul , Cuvânt despre viaţa..., p. 10.
100. S f. M axim M ărturisitorul, „Cânt şi preamărire, slavă şi
laudă a Preasfîntei împărătesc...”, în: Trei vieţi bizantine..., p. 80.
101. Sf. Grigorie de Nyssa, In Diem Natalem..., p. 28.
ÎnvAţâtura mariologicA a S fanţului N icolae C abasila... 53
Maria şi restul părinţilor ce s-au bucurat de naşteri

anunţate prin îngeri o constituie faptul că de la ea
s-a aşteptat confirmarea primirii misiunii încredin
ţate de Dumnezeu după cum naşterea de care s-a
învrednicit nu este doar minunată, ci mai presus de
legile firii.
Numele dat de Ioachim şi Ana fiicei lor are o
semnificaţie deosebită, Maria (Mapiap) însemnând
cea plăcută, cea frumoasă, Doamnă şi Stăpână102.
La aceste consideraţii putem adăuga afirmaţia cu
conotaţii alegorice a Sf. Ioan Damaschin:
„Aşadar, harul - căci aşa se tălmăceşte nu
mele Ana - naşte pe Doamna - căci aceasta
înseamnă numele Maria”103.
Naşterea Fecioarei Maria are o însemnătate
deosebită, aşezând premisa împlinirii celei dintâi
dintre profeţii, ea urmând să fie femeia pe care a
făgăduit-o Dumnezeu protopărinţilor noştri, lui
Adam şi Evei, în rai104. Din această realitate biblică
decurge dezvoltarea temei exegetice a celei de-a doua
Eve, în paralel cu tema paulină a celui de-al doilea
Adam.
Din punct de vedere al istoriei mântuirii nea
mului omenesc, cu naşterea Fecioarei Maria începe
o nouă etapă, un nou orizont se deschide omenirii,
aceasta înnoindu-se asemenea vieţii bătrânilor
102. Despre consideraţii exegetice asupra numelui Maria vezi la

Olimp N. CAciulă , „în legătură cu noua dogmă a papalităţii: Assum-
ptio corporea Beatae Mariae Virginis in coelum”, în: Ortodoxia, III
(1950), 4, p. 518.
103. S f . I oan D amaschin , Despre Sfânta..., p. 257.
104. Facerea 3, 15.
Ioachim şi Ana. Acum se încheie urcuşul naturii

umane căzute, acesta este vârful pe care se deschid
porţile plinirii vremii.
Din punct de vedere dogmatic, în general, şi,
mai ales, din punct de vedere interconfesional, eve
nimentul naşterii Fecioarei Maria are o importanţă
deosebită, legată de problema moştenirii păcatului
strămoşesc în fiinţa sa.
b) Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare

Maria
Credincioşi făgăduielii făcute lui Dumnezeu, că-I
vor închina Lui copilul ce se va naşte din rodul
rugăciunilor neîncetate, al credinţei şi nădejdii şi
din mila fără margini a Domnului, Ioachim şi Ana
au încredinţat-o pe Maria Templului, în vremea
Arhiereului Zaharia.
Despre vârsta intrării Fecioarei Maria în viaţa
religioasă a Templului întâlnim următoarele referiri:
„Iar când fetiţa a crescut până într-atât încât
să nu mai aibă nevoie să sugă la sân, a dat-o
lui Dumnezeu şi împlinind făgăduinţa a dus-o
la templu. Iar după asemănarea lui
Samuel105, preoţii au crescut-o în Sfânta”1061.
7
0
„Iar când s-a făcut de trei ani copila, a zis
Ioachim: «Să chemăm fiicele cele neîntinate
ale evreilor». [...1 Şi a primit-o preotul Dom
nului”^ .
105. 1 Regi 2, 18-21.
106. Sf . Simeon M etafrastul, Cuvânt despre câte s-au..., p. 29.
107. Descoperirea sau protoevanghelia luilacob, p. 217.
Prin închinarea la Templu, Fecioara Maria îşi va

închina întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu, iar din
acest moment în inima ei va rămâne doar iubirea
pentru Dumnezeu, fără iubirea pentru mamă sau
pentru tată după cum, mai târziu, nu va cunoaşte
nici iubirea pentru un bărbat.
Acestui eveniment din viaţa Măriei, Sf. Maxim
Mărturisitorul îi asociază profunda semnificaţie a
împlinirii profeţiei psalmice108:
„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta. Acest
cuvânt învaţă ducerea la templu, aşezarea la
dreapta altarului în Sfânta Sfintelor, socotită
cu adevărat a fi dreapta lui Dumnezeu. [...]
Ascultă fiică şi pleacă urechea ta! Ascultă,
adică, întâiele vestiri despre tine ale proo
rocilor din partea Duhului Sfânt [...]. Vezi şi
aducerea ta de acum la templu şi sălăşluirea
ta cu cinste înăuntrul acestuia şi creşterea ta
minunată în Sfânta Sfintelor [...]. Şi uită
poporul tău şi casa părintelui tău şi tot ce e
în lume şi îmbracă un cuget nou şi o nădejde
tare şi aşa frumuseţea ta va plăcea împăra
tului şi vei fi vrednică să te numeşti cu ade
vărat Maica Lui”109.
Din punct de vedere dogmatic, acest eveniment
din viaţa Fecioarei Maria este important în asociere
cu învăţătura despre lipsa de păcat personal a
Maicii Domnului. Minunea continuă să marcheze
viaţa Măriei, naşterii sale îi urmează o copilărie
m inunată prin accesu l în Tem plu, în Sfânta
108. Psalmul 44, 11-13.

109. S f. Maxim Mărturisitorul, „Cânt şi preamărire...”, pp. 83-84.
Sfintelor, acolo unde doar arhiereul putea intra o

singură dată pe an.
c) Buna Vestire
Este o realitate constatată şi un fapt apreciat de
către toţi exegeţii acela că locul Maicii Domnului în
Sfânta Scriptură este mai degrabă unul modest, cu
mult redus ca amploare faţă de cel ce îi va fi conferit,
mai târziu, de către Biserică. Totuşi, Sfânta Scrip
tură conţine elemente esenţiale ale mariologiei, de
care Biserica se va preleva, cu iconomie, pentru a
defini locul şi rolul Maicii Domnului în ierarhia va
lorilor creştine. Dintre locurile scripturistice referi
toare la Maica Domnului, potrivit unor exegeţi110,
patru au importanţă deosebită pentru teologia ma
riană şi pentru evlavia către Maica Domnului:
salutarea îngerească, nunta din Cana, dialogul din
tre o femeie oarecare şi Iisus şi cuvintele de pe cruce.
Vestea Naşterii Domnului este anunţată de în
gerul Gavriil în mod cuprinzător111, prin prezenta
rea tuturor circumstanţelor necesare unei bune în
ţelegeri a evenimentelor viitoare: Fecioara va naşte
Fiu, acest Fiu va fi Dumnezeu adevărat, împărat
din seminţia davidică, va avea un înainte-mergător
în persoana lui Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei.
Ca urmare a educaţiei primite în Templu, Maria
cunoştea aşteptările poporului evreu, profeţiile
110. f A ntonie P lAmAdealA, „Maica Domnului în teologia şi viaţa

ortodoxă”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978), 9-10, p. 1116.
111. Luca 1, 26-38.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFANŢULUI NlCOLAE CABASILA... 57
mesianice şi faptul că ele se apropiaseră de împli

nirea lor.
Lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt nu
este o lucrare teogamică112, asemenea teogamiilor
zeilor păgâni (unirea lui Zeus cu Danae sau Leda)
deoarece nu este nici asemenea celorlalte lucrări
generatoare de viaţă în corpul unei femei muritoare
(precum în cazul unirii cu un zeu). Această lucrare
este fără poftă şi fără sămânţă, doar elementele de
zămislire rămân aceleaşi, specifice mamei, precum
în toate zămislirile.
De o importanţă deosebită pentru iconomia
mântuirii, ca şi pentru discuţiile dogmatice inter-
confesionale, este răspunsul dat salutării îngerului
Gavriil de către Fecioara Maria:
„Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul
este cu tine: binecuvântată eşti tu între
femei!” „Iată roaba Domnului, fie mie după
cuvântul tău!”113.
Momentul Bunei Vestiri este cel care, pe de o
parte, indică prima implicare teologică majoră a
Maicii Domnului în viaţa creştină, prin acceptare
odată cu rostirea cuvântului fie, deoarece mân
tuirea nu se face împotriva libertăţii omului. Pe de
altă parte, acesta este momentul în care Fecioara
Maria este curăţită de păcatul strămoşesc - potrivit
credinţei ortodoxe, în raport cu dezvoltarea dogmei
112. Petru R ezuş , „Mariologia ortodoxă”, în: Ortodoxia, II (1950),

4, p. 529.
113. Luca 1, 28, 38.
Imaculatei Concepţii la catolici, implicând o vastă

discuţie dogmatică.
d) Naşterea Domnului
Naşterea Domnului114 poartă multiple semnifi
caţii dogmatice. Contextul în care s-a petrecut
evenimentul reia tema solidarităţii Maicii Domnului
cu restul creaţiei. în staulul vitelor, unde oameni şi
animale locuiesc împreună, Preacurata Fecioară
naşte pe Fiul lui Dumnezeu.
Naşterea s-a petrecut fără durere şi fără strică
ciune după cum zămislirea s-a făcut fără poftă sau
plăcere omenească, ilustrând în continuare lipsa
păcatului personal în fiinţa Maicii Domnului, dar şi
lipsa păcatului strămoşesc, curăţit la Buna Vestire.
Maria îşi păstrează fecioria în timpul naşterii şi
după naştere, fapt în care constă toată minunea şi
taina maternităţii sale minunate ce o individuali
zează în raport cu restul neamului omenesc.
Pururea-fecioria (grec. - aeutapBevoq; lat. - virgo post
partum) este dovedită biblic prin împlinirea profe
ţiilor115 şi lămuririle îngerului la Buna Vestire, fiind
adeverită în Simbolul apostolic, dogmatizată de pri
mul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), accentuată la
Sinodul al V-lea ecumenic (Constantinopol, 558) şi
dezvoltată tematic de Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful, Irineu al Smirnei, Sf. Epifanie
de Salamina, Fericitul Ieronim, Sf. Ambrozie de
114. Matei 1, 25.

115. Fecioara din profeţia lui Isaia este numită haalmah -
femeie tânără nemăritată, iar nu betulah - nume acordat frecvent
fecioarelor.
Milan, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Damaschin, Sf.

Chirii al Alexandriei.
e) Maica Domnului
Maternitatea divină a Preasfintei Maici a Domnu
lui, xeoxoKia - naşterea şi creşterea lui Dumnezeu -
Dei genitrix, este epoca cea mai importantă din
viaţa Măriei, în acelaşi timp fiind cea mai mare
taină a Creştinătăţii, cel mai important act prin
care persoana şi viaţa îi sunt complet preschim
bate, îndreptându-le spre o cu totul altă menire şi
acordându-le neaşteptate şi nepreţuite privilegii
morale şi fizice.
Maternitatea divină a Preacuratei Fecioare Maria
este o consecinţă a unirii ipostatice a celor două
firi, chiar de la zămislire. Ea este mama naturală,
după trup, a Omului Iisus şi mama, după ipostas,
a Dumnezeului Hristos.
în general, evenimentele din viaţa Măriei ca
Maică a Domnului Iisus Hristos accentuează, potri
vit teologiei ortodoxe, solidaritatea ei cu neamul
omenesc, singura calitate prin care participă în
istoria mântuirii, şi faptul că ea nu există prin sine
însăşi, ci numai în umbra lui Hristos116. Astfel, cu
prilejul nunţii din Cana Galileei, Maria spune:
„Faceţi tot ce vă va spune El”117. Prin aceasta Maica
Domnului este prima care îl propovăduieşte pe
Hristos şi învăţătura Lui, devenind primul apostol,
în dialogul dintre o femeie şi Iisus, la afirmaţia:
116. f A ntonie P lămădeală, „Maica Domnului...”, p. 1117.

117. loan 2, 3-5.
„Binecuvântat este pântecele care Te-a pur

tat”. Iisus răspunde: „Aşa este, dar fericiţi
sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu
şi-l împlinesc”118.
De aici deducem că Maica Domnului nu are o
învăţătură a ei, o revelaţie aparte, din acest punct de
vedere ea este un om ca şi ceilalţi oameni. Caracte
rizată în permanenţă de discreţie, ea va trimite la Iisus
Hristos, neoprindu-se la sine, necăutând centralitatea.
Cuvântul de pe cruce al Mântuitorului „Femeie,
iată fiul tău!”, dublat de cuvântul către Ioan, „Iată
mama ta!” 119, au fost interpretate de teologi ca un
mesaj spre lume, privind răspunderea conferită
Maicii Domnului, toţi oamenii devenind fiii Măriei.
Aşa cum Iisus recapitulează în sine omenirea, tot
astfel Maria, mama Sa, devine mama tuturor oame
nilor, într-o apoteoză a solidarităţii sale neîntre
rupte cu neamul omenesc, încheind ciclul tematic
al celei de a doua Eve.
Toate aceste evenimente ale vieţii Maicii Domnului
indică în persoana ei rolul de mijlocitoare în raport
cu dogma catolică ce îi atribuie rolul de co-mântui-
toare şi introduce o învăţătură a paralelizării per
soanei ei cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
f) Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului reprezintă un eve
niment înconjurat de taină. Având în vedere
profunzimea acestei taine, este foarte greu de vorbit
118. Luca 11, 27-28.

119. Ioan 19, 26-27.
şi de cugetat m odalitatea prin care m oartea

Născătoarei de Dumnezeu s-a definit în ordinea
materială a lumii, deşi autorii cărţilor apocrife au
făcut referiri uneori în mod necugetat. în acest caz,
Biserica a urmat mai ales exemplul apostolilor care
n-au vorbit în mod direct despre Maria, ci, vestin-
du-L pe Iisus, au subliniat mai cu seamă obiectul
credinţei noastre.
Viaţa Maicii Domnului după înălţarea la cer a
Fiului ei este zugrăvită în paginile Sfintei Scripturi
doar prin două relatări: luând parte la rugăciune şi
la frângerea pâinii120 şi luând parte la praznicul
Cincizecimii121. Patristica primelor trei secole nu
relatează nimic în plus, amănunte putând fi găsite
doar în scrierile apocrife.
Ştirile lucrărilor apocrife sunt nesigure, uneori
contradictorii. Potrivit lor, Maica Domnului pără
seşte Ierusalimul după zece ani de la înălţare, din
cauza faptului că devenise un loc periculos pentru
creştini. Viaţa pământească a Preasfintei Maici ia
sfârşit în anul 45 d.Hr. sau în anul 48 d.Hr. Textele
apocrife cad de acord în privinţa anunţării ador
mirii Maicii Domnului de către un înger, în privinţa
sosirii miraculoase a tuturor apostolilor pentru a o
vedea şi în privinţa ostilităţii evreilor faţă de trupul
adormit, dus spre înmormântare. Diversitatea mar
chează însă datele privitoare la locaţia adormirii:
casa Măriei din Betleem, Muntele Măslinilor sau
Sionul şi locaţia înmormântării: valea lui Ioasaf,
120. Faptele Apostolilor 1, 14.

121. Faptele Apostolilor 2, 1 şi urm.
Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani122. De ase

menea, o lipsă de unitate informaţională priveşte
durata şederii trupului în mormânt: în general 3
zile, 206 zile după tradiţia coptă123.
Din punct de vedere dogmatic, împrejurările
sfârşitului Măriei sunt atestate potrivit datelor a
trei categorii distincte:
• Simpla adormire: după moarte, sufletul Măriei
merge preamărit la Tatăl, iar trupul îngropat în
Valea Măslinilor este mutat în rai, unde aşteaptă
învierea cea de obşte a trupurilor. Această categorie
grupează cele mai vechi scrieri apocrife - textele
siriene şi cel mai vechi text grecesc (până în secolul
al Vl-lea, inclusiv prima jumătate a acestui secol);
• Adormirea şi înălţarea cu trupul la cer. catego
rie intermediară atestată doar în textele copte şi
etiopiene (a doua jumătate a secolului al Vl-lea);
• înălţarea la cer. la rândul ei, această categorie
are două variante: fără înviere (Mana moare doar
aparent, fiind de fapt nemuritoare şi mutată după
trei zile cu trupul la cer) şi cu înviere (Mana moare,
dar învie şi este mutată mai apoi cu trupul la cer).
Această din urmă orientare asumpţionistă este
comună majorităţii textelor greceşti şi latine (înce
pând cu a doua jumătate a secolului al Vl-lea)124.
Tema adormirii şi înălţării Maicii Domnului cu
trupul la cer este o temă deopotrivă apropiată sufle
tului răsăritenilor şi apusenilor, însă odată cu
122. Trei vieţi bizantine..., p. 45.

123. Ioan I. IcA jr, „Vieţile Maicii Domnului - sinteze narative ale
tradiţiilor mariologice ale Bisericii”, în: Trei vieţi bizantine..., p. 265.
124. Ioan I. IcA jr, „Vieţile Maicii Domnului...”, pp. 265-266.
dogmatizarea ei de către Biserica Romano-Catolică,

ca o consecinţă a dogmatizării imaculatei concepţii
şi ca o impunere a infailibilităţii papale, a devenit
un subiect de divergenţe interconfesionale.
2. Mărturii biblice despre Maica Domnului

Din perspectiva mariologiei, dovezile biblice
sunt importante nu pentru conţinutul lor infor
maţional contrastant cantitativ cu cel a Tradiţiei, ci
pentru anticiparea pe care o conferă conţinutului
tradiţional. Desigur, mărturiile biblice sunt rele
vante tocmai pentru felul în care au fost folosite, în
mod corect sau în mod greşit, în Biserica divizată,
de-a lungul secolelor. De asemenea, paginile Scrip
turii oferă Tradiţiei ritmurile ciclice ce au rezultat
din împlinirea profeţiilor în iconomia mântuirii şi
tematica plină de frumuseţe a asocierilor alegorice.
a) Alegoriile Vechiului Testament

Metoda de interpretare alegorică şi tipologică a
textului Bibliei, potrivit lui Jaroslav Pelikan, este
asociată, pe de o parte, cultului Fecioarei Maria,
deoarece au fost respinse în egală măsură în timpul
Reformei şi în epoca Iluminismului, pe de altă
parte, astfel de metode au salvat Biblia ebraică de
denigratorii ei în epoca primară a Creştinismului125.
Potrivit acestui raţionament, s-a găsit justifica
rea pentru care autorii creştini au căutat în paginile
Scripturii ebraice profeţii, analogii, teme şi tipologii
125. Jaroslav P elikan , Fecioara Maria..., p. 43.

menite să suplinească lipsa informaţiilor despre

Maica Domnului, lipsă ce caracterizează Noul
Testament.
în consecinţă, Miriam - sora lui Moise - este o
figură biblică asociată Fecioarei Maria din raţiuni
onomastice, fiind urmată de figura abundentă în
simboluri a Miresei din Cântarea Cântărilor şi de
personificări feminine precum înţelepciunea -
Sophia - Sapientia din gândirea lui Solomon.
Nu doar amănunte despre viaţa Măriei sunt
căutate în asocierile cu textul veterotestamentar, ci
şi argumente pentru susţinerea învăţăturilor mario-
logice. Deoarece dogma catolică despre Imaculata
concepţie greşeşte, printre altele, prin scoaterea
Maicii Domnului din destinul comun al omenirii,
rupând legătura solidarităţii dintre ea şi lume,
observăm că învăţătura despre această solidaritate
a existat dintotdeauna, susţinută de asocierile cu
Vechiul Testament şi de continuitatea dintre Legea
cea veche şi Legea cea nouă. Fecioara Maria, fiind
din casa şi neamul regelui David, reprezintă legă
tura cea mai trainică dintre Iudaism şi Creştinism,
dintre Primul Legământ în care ea s-a născut şi cel
de-al Doilea Legământ căruia i-a dat naştere.
Potrivit unor exegeţi, fundamentul biblic pentru
a o numi pe Maria Pururea Fecioară se află în
Cântarea Cântărilor. „Eşti grădină încuiată, sora
mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pece
tluit” 126.
126. Cântarea Cântărilor 4, 12.

Plecând de la expresia kortus conclusus, Ieronim

- cel mai important exeget din istoria Bisericii
Apusene - consideră că acest fragment a se referă la:
„Maica Domnului nostru, care este maică şi
fecioară. Nimeni înainte şi după Mântuitorul
nostru nu a mai fost pus în mormântul Lui
săpat în piatră”127.
Din punct de vedere al viziunilor ce confirmă

sorgintea profeţiilor şi împlinirea lor, viziunilor lui
Avraam, Iezechiel şi Daniel le corespund cele pri
mite de Zaharia, Fecioara Maria şi dreptul Iosif.
După cum anticipaseră Sf. Ambrozie de Milan şi
Fericitul Augustin şi după cum a observat Pierre
Abélard, afirmaţia Psalmului 50: „Că iată întru fără
delegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica
mea” 128, părea să intre în conflict cu învăţătura
mariologică ce avea să devină dogma romano-cato-
lică a imaculatei concepţii.
Ridicarea cu trupul la cer a Fecioarei este sus
ţinută, potrivit speculaţiilor catolice, şi de prece
dentele lui Enoh129 şi Ilie130, figuri devenite în lite
ratura apocrifă şi apocaliptică prilej de speculaţii,
pe un teren simbolic şi legendar. De asemenea, tex
tul din Psalmi „Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai
robie [...]” 131, aplicat înălţării Domnului, a părut că
se potriveşte înălţării cu trupul la cer a Maicii
Domnului132.
127. F ericitul Ieronim , împotriva lui lovian, I, 31.

128. Psalmul 50, 5.
129. Facerea 5, 24.
130. 2 Regi 2, 11-12.
131. Psalmul 67, 19.
Duhul Sfânt, Care o umbreşte pe Fecioara

Maria133, este asociat norului ce umbrea cortul
adunării din Vechiul Testament134. Aducerea Chi
votului135 corespunde urcării Măriei la m unte136,
strigătul poporului evreu - strigătului Elisabetei,
bucuria lui David - bucuriei lui Ioan Botezătorul,
Mesia simbolizează Noul Chivot.
în accepţiunea largă a predestinării, Fecioara
Maria face parte din galeria celor chemaţi de
Dumnezeu la împlinirea unei misiuni speciale,
aflându-se în acelaşi plan cu figura exponenţială a
lui Moise, păstor al oilor lui Ietro pe câmpia Madian.
Perspectiva istorică în care se încadrează această
considerare a iniţiativei divine este cea a făuririi
istorice de sus, potrivit concepţiei antice elaborate
de Platon:
„Dumnezeu este stăpân peste tot universul,
iar întâmplarea şi sorocul colaborează cu El
la guvernarea universului um an”137.
Dintre toate paralele prilejuite de dezvoltarea

alegoriilor între persoana Fecioarei Maria şi simbo
lurile vetero-testamentare, cea căreia i s-a acordat
cel mai extins spaţiu este cea între Maria şi Eva,
fiind bogată în cele mai diverse semnificaţii. Una
dintre perspective este cea care echilibrează con
cepţia platonică mai sus amintită, contrapunându-i
133. Luca 1, 35.

134. Ieşirea 40, 34.
135. 2 Regi 6, 1-11.
136. Luca 1, 39-56.
137. P laton , Legile, 709B, vezi Laws, Harmondsworthm, Pen-
guin, 1970.
tradiţia iudaică şi istorică a istoriei făurite de jos,

prin libera decizie a omului. Din acest punct de
vedere, atât Eva, cât şi Maria au un rol esenţial.
Tema noii Eve a fost prima afirmaţie cu caracter
teologic referitoare la Maria ce s-a făcut în Biserică138.
Primii care au luat în discuţie această temă sunt Sf.
Iustin Martirul şi Filosoful (f 163) şi Sf. Irineu de
Lyon (f 202). însă, dacă Sfântul Iustin inaugurează
întâmplător tema, Sfântul Irineu îi conferă un sta
tut teologic139.
în Dialog cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin scrie,
alăturând-o pe Eva cea nesupusă - începutul păca
tului şi al morţii - Măriei cea credincioasă şi supusă
- începutul mântuirii:
„într-adevăr, după cum Eva era fecioară şi
fără de pată când a primit la sânul ei cuvân
tul şarpelui şi a născut neascultarea şi
moartea, tot astfel, Fecioara Maria, dovedind
credinţă şi bucurie când îngerul i-a anunţat
vestea cea bun ă [...] a răspuns «Fie mie după
cuvântul tău»”140.
Pentru Sfântul Irineu, planul mântuirii constă

într-o reluare de la origini, o recapitulatio în Hristos,
Maria luând locul Evei aflată în momentul căderii:
„Iar Eva [trebuia în chip necesar să fie
restaurată] prin Maria, aşa încât o fecioară,
138. Alexis K niazev , Maica Domnului..., p. 55.

140. S f . Iustin M artirul şi F ilosoful , Dialog cu iudeul Trifon,
PG6 , 709 D, 712 A, a apărut sub îngrijirea lui Olimp N. Căciulă în
Apologeţi de limba greacă, II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, s.a., pp. 89-258.
devenind răscumpărătoarea unei alte fe

cioare, să desfacă şi să distrugă neascultarea
feciorelnică prin ascultarea feciorelnică”141.
în timpul perioadei patristice tema Eva - Maria
a fost reluată o singură dată de către Sf. Epifanie al
Salaminei, în Panarion (377), apoi tema a fost aban
donată de scriitorii bisericeşti până în a doua jum ă
tate a secolului al XH-lea, când a fost preluată de
teologii apuseni142.
Paralela dintre Eva şi Maria poartă în sine valori
antitetice: cele două expresii ale liberului arbitru -
neascultare şi ascultare, cădere şi mântuire, dar şi
valori pozitive: Eva este mama celor vii, Maica Dom
nului este maica tuturor creştinilor prin recapitu
larea noastră în persoana Mântuitorului. Preluând
de la greci paralela dintre Eva şi Maria, teologii
apuseni au profitat de coincidenţa verbală din
limba latină pentru a da noi semnificaţii acestei
paralele prin palindromul Ave/Eva143.
b) Profeţiile Vechiului Testament

Referitor la subiectul anticipării de tip profetic,
Alexis Kniazev începe prin a se întreba: „Oare Maria
a fost anunţată în Revelaţia vetero-testamentară?
Liturghia şi Părinţii răspund afirmativ la această
întrebare” 144.
141. S f. Irineu de L yon , Aversus haereses, III, PG7, 958-960, în

coli. Sources chrétiennes 34, Paris-Lyon, Signard, 1952, pp. 378-382.
Există şi între profeţii unele referiri cu caracter

alegoric, precum în cazul asocierilor amintite mai
sus. Spre exemplu, B u n avestire145 are paralele ve-
tero-testamentare în proorocirea făcută de Sofonie
fiicei Sionului146 şi în proorocirea făcută de Natan
lui David147 unde expresiile Bucură-te, Domnul este
cu tine, Acesta va f i mare, coincid ca formă şi înţeles.
Aceste paralele au o importanţă deosebită în des
crierea urcuşului pe care omenirea l-a parcurs dinspre
cădere spre plinirea vremii, viaţa Fecioarei Maria
fiind încununarea vieţii închinate lui Dumnezeu de
către un şir de aleşi, strămoşi ai Maicii pe care
Dumnezeu Şi-o alege dintre oameni. Această temă
a aleşilor ce au pregătit lumea pentru taina
Fecioarei este o temă predilectă pentru Sf. Grigorie
Palama şi, în mod deosebit, Sf. Nicolae Cabasila în
descrierea rămânerii Măriei în solidaritate cu nea
mul omenesc. Textele profetice fundamentale sunt,
însă, mai puţine ca număr:
Isaia 7, 14 este textul folosit de Evanghelistul
Matei (1, 23) în relatarea zămislirii din Fecioară a
lui Iisus Hristos, iar profeţia a fost întotdeauna
înţeleasă ca fiind una mesianică. Isaia poate fi con
siderat a fi cel care a făcut cunoscut lumii faptul că
Mesia se va naşte dintr-o Maică Fecioară.
Miheia 5, 1 este textul la care Matei (2, 6) face
referire privind naşterea lui Iisus Hristos în
Betleem. Profeţia vetero-testamentară anunţă slava
viitoare a Betleemului, iar în versetul al doilea face
145. Luca 1, 28-33.

146. Sofonie 3, 14-17.
147. 2 Regi 7, 12-16.
aluzie la persoana Maicii Domnului: „De aceea îi va

părăsi Iahve până în vremea când aceea ce trebuie
să nască va naşte” 148.
Textul de la Facerea 3, 15 este cunoscut şi sub
numele de Protoevanghelie şi a generat o întreagă
literatură; deşi considerat un text mesianic, nu a fost
folosit în mod efectiv în acest sens de către tradiţia
patristică decât începând cu secolul al VII-lea149.
Datorită contextului interpretat în sensul că Maica
Domnului va repurta o biruinţă personală asupra
demonului, a fost folosit în catolicism pentru a crea
imaginea de femeie dârză - mulier fortis şi de co-
mântuitoare a Măriei.
Facerea 28, 10-17, deşi este un text ce nu a fost
niciodată interpretat în sens mesianic de către
Biserică, imaginea scării din visul lui Iacov este pe
larg folosită în literatura ascetică, regăsindu-se în
lectura sărbătorilor Maicii Domnului şi în Irmosul
al 9-lea al Acatistului Adormirii Maicii Domnului
c) Mărturii neo-testamentare
Serghei Bulgakov o numea pe Fecioara Maria
Marea Tăcută a Evangheliei150, făcând aluzie la nu
mărul mic de texte în care este menţionată sau care
îi păstrează cuvintele. Textele neo-testamentare cu
referire la persoana Măriei sunt de două feluri:
texte care se referă direct la ea şi texte care fac refe
rire indirectă sau trimit doar la persoana ei.
148. Miheia 5, 2.
Rolul activ al Fecioarei Maria la Buna Vestire

este evidenţiat de Sf. Ev. Luca151 alături de cre
dinţa ei - din fragmentul vizitei la Elisabeta şi din
cântarea de preamărire a lui Dumnezeu152. Refera
tul biblic al Bunei Vestiri are o importanţă deose
bită prin faptul că oferă quasi-totalitatea elemen
telor din care este structurată mariologia din punct
de vedere dogmatic. în raport cu acest pasaj biblic
putem vorbi despre o centralitate a Măriei prin co
respondenţă, căci persoanei dumnezeieşti a Fiului
îi corespunde în mod direct persoana umană a
Născătoarei de Dumnezeu. Potrivit învăţăturii cură
ţirii Fecioarei de păcatul strămoşesc, odată cu
umbrirea ei de către Duhul Sfânt, această centrali
tate se defineşte prin aceea că Fiul, Dumnezeu-
Omul, este unic, iar Maica Sa este cea dintâi dintre
oamenii îndumnezeiţi.
Chiar în textele în care este numită în mod explicit,
Maria este departe de avea un rol central. în Evan
gheliile Copilăriei153 ea se află într-o relativă um
bră, cu toate că Matei şi Luca au confirmat zămis
lirea feciorelnică154, şi Evangheliile, în totalitatea lor,
confirmă maternitatea ei. Maria trece discret prin
viaţa publică a Fiului său de la Cana155 - unde Ioan îi
arată rolul activ, în timpul predicii Mântuitorului156,
şi până la fericirea ei de către o femeie oarecare157.
151. Luca 1, 26-38.

152. Luca 1, 39 urm şi 1, 46 urm.
153. Matei 1-2 şi Luca 1-2.
154 Luca 1, 26-38 şi Matei 1, 18-24.
155. Ioan 2, 4.
156. Matei 12, 46-50, Marcu 3, 35 şi Luca 1-2.
157. Luca 11, 27-28.
Tot loan redă cuvintele adresate de Hristos Maicii

Sale înainte de a-Şi da duhul158.
în Faptele Apostolilor, Luca semnalează prezenţa
Măriei, de la înălţare până la Pogorârea Duhului
Sfânt, ca factor activ în sânul Bisericii Primare, ală
turi de apostoli, de ucenici şi de femeile credin
cioase.
Text cu un conţinut general - Galateni 4, 4 -
reprezintă o formă primară a mesajului neo-testa-
mentar, relatând despre miracolul întrupării din
femeie: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu
a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub
Lege” .
Un alt text cu semnificaţie mariologică amplu
comentată de exegeţi este cel din Apocalipsa 12, 1:
„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie
înveşmântată cu soarele şi luna era sub
picioarele ei şi pe cap purta cunună din două
sprezece stele”.
Din punct de vedere al categoriei alegorice, apli

cată studiului scripturistic, imaginea femeii înveş
mântate cu soarele este aşezată într-o antiteză cu
semnificaţii multiple, în raport cu Eva, cele două
tipologii feminine reprezentând întunericul şi lumina,
începutul şi sfârşitul pedepsei. Asocierea acestor
două tipologii biblice Fecioarei Maria dezvăluie rolul
ei unic în iconomia mântuirii, faptul că lumea a fost
făcută în vederea îndumnezeirii făpturii şi în Maria
se împlineşte un destin universal.
158. loan 19, 25-27.

Toate aceste texte constituie sursa revelată a

cunoştinţelor noastre despre Maica Domnului. Por
nind de la ele, Biserica a ajuns la formularea ce se
regăseşte în definiţiile de credinţă ale sinoadelor, în
scrierile Sfinţilor Părinţi, în compoziţiile imnogra-
filor şi în toate manifestările cultice, în general.
3. Maica Domnului în Creştinismul răsăritean

până în secolul al XII-lea
începând din secolele al II-lea şi al IlI-lea, între
bările cu care credinţa urma să se confrunte au
urmărit raţionamente de cele mai multe ori situate
la extremele gândirii dogmatice: este Hristos om în
adevăratul sens al cuvântului? Multe dintre doctri
nele creştine ale vremii - condamnate ulterior drept
gnostice - au împărtăşit aceeaşi viziune numită
dochetism, învăţătură ce declara natura umană a
lui Hristos a fi doar aparentă.
în secolul al IlI-lea, fecioria în timpul naşterii - in
partu - a Maicii lui Hristos a fost pusă la îndoială de
Tertulian care, luptând împotriva dochetiştilor, con
sidera că apără în acest fel autenticitatea întrupării.
în secolul următor, Sf. Epifanie al Salaminei a
apărat sfinţenia Măriei şi fecioria post partum,
punând totodată problema locului Maicii Domnului
în planul divin.
Theotokos (©eoxÓKoq) - unul dintre cei mai cuprin
zători, dar şi cei mai problematici termeni folosiţi în
Creştinismul Răsăritean ca determinativ al Fecioarei
Maria - are semnificaţii din cele mai profunde. Ter
menul nu semnifică doar Maica lui Dumnezeu, aşa
cum este redat în accepţiunile occidentale derivate
din latinescul Mater Dei, ci, mai precis, corespunde

expresiei Cea care i-a dat naştere Celui ce este
Dumnezeu, corespunzând mai degrabă latinescului
Deipara.
Există opinii potrivit cărora termenul s-a folosit
încă de timpuriu în Biserica Creştină159 după cum,
din punct de vedere terminologic, se consideră a fi
o inovaţie a Creştinismului, dar şi adaptarea nume
lui unei zeităţi păgâne. Sursa de inspiraţie care a
sugerat crearea acestui termen pare a fi Sfânta
Scriptură, deoarece Sf. Ev. Luca o numeşte pe
Maria Maica Domnului160, iar Părinţii au afirmat,
începând cu secolul al II-lea, faptul că Fiul Măriei
era Dumnezeu161.
Potrivit lui Jaroslav Pelikan, primele dovezi
autentice de folosire a acestui termen provin din
Alexandria. Alexandru - predecesorul Sf. Atanasie
cel Mare în scaunul episcopal - referindu-se la
Fecioara Maria, foloseşte termenul Theotokos în
enciclica sa din anul 319162. După Alexis Kniazev,
prima mărturisire terminologică exactă în acest
sens aparţine tot episcopului Alexandru de Alexan
dria şi datează din anul 325: „Domnul nostru Iisus
Hristos a luat într-adevăr, şi nu în aparenţă, trup
din Maria, Născătoare de Dumnezeu” 163.
159. John Heniy N ewman, An Essay on the Development o f

Christian Doctrine, University of Notre Dame Press, Notre Dame,
61989,p 145.
160. Luca 1, 43.
161. Alexis Kniazev , Maica Domnului..., pp. 79-80.
162. Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria..., p. 62.
163. Epist. AdAlexandrum Constantinopolitanum, PG 18, 568C,
după Alexis Kniazev, Maica Domnului..., p. 79.
Pe parcursul secolului al IV-lea, folosirea terme

nului Theotokos se generalizează, fiind întâlnit mai
ales la reprezentanţii Şcolii din Alexandria - precum
la Sf. Atanasie cel Mare (f 373), dar şi la Eusebiu de
Cezareea (t 340), Sf. Chirii al Ierusalimului (t 326),
Sf. Vasile cel Mare (t 379), Sf. Grigorie Teologul (t 389)
şi Sf. Grigorie de Nyssa (f 394).
Descendent al Şcolii Teologice din Antiohia,
Nestorie a propulsat în lumea teologică a primei
jumătăţi a secolului al V-lea erezia numită diopro-
sopism, care susţinea existenţa a două persoane în
Hristos. între consecinţele acestei învăţături greşite
se afla faptul că Maria nu putea fi numită Născătoare
de Dumnezeu - Theotokos, ci doar Născătoare de om
- Anthropotokos sau, cel mult, Născătoare de Hristos
- Hristotokos, deoarece în Hristos existau Persoana
divină a Fiului lui Dumnezeu - născut din veşnicie
din Tatăl - şi persoana umană sau istorică - născută
în ordinea temporală din Fecioara Maria.
La Sinodul al IlI-lea Ecumenic (Efes, 431),
părinţii sinodali au hotărât că unirea celor două firi
în Hristos este una ipostatică, iar nu morală, Mân
tuitorul fiind deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire,
şi deofiinţă cu oamenii, după umanitate. în con
secinţă, Sfânta Fecioară se numeşte Născătoare de
Dumnezeu.
Prin denumirea de Născătoare de Dumnezeu,
Biserica cinsteşte direct pe cea care a născut după
trup Logosul divin, dar totodată termenul are un
caracter hristologic ce exprimă unitatea ipostatică a
Fiului. Termenii ce decurg din denumire: Mîycepa
K'upio'o, ek mp0Evou Aoyo<;, întâlniţi în toată literatura
patristică, sunt justificaţi prin adevărul dogmatic

pe care îl poartă.
Sinodul al III-lea Ecumenic nu defineşte direct o
dogmă despre Maica Domnului, ci, mai întâi, cre
dinţa în două firi ale persoanei unice a lui Iisus
Hristos. în consecinţă, Sinodul afirmă că Maria
poate şi trebuie să fie numită Theotokos, proclamă
maternitatea divină a Măriei în mod clar şi definitiv,
iar esenţa mariologiei ortodoxe ca fiind cuprinsă în
taina lui Hristos însuşi. Astfel se oficializează, din
punct de vedere dogmatic, ceea ce evlavia ortodoxă
afirmase deja, prin cuvintele primei anateme arun
cate de Sf. Chirii al Alexandriei asupra lui Nestorie:
„Dacă cineva nu recunoaşte că Emanuel este
cu adevărat Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară
este Maica lui Dumnezeu [Theotokos] (căci a
purtat în pântece Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat), atunci anatema să cadă asupra
lui !” 164
Problema celor două firi ale Mântuitorului a

revenit la jumătatea secolului al V-lea, din cauza
învăţăturii arhimandritului Eutihie, exponent al
Şcolii din Alexandria, care susţinea o singură fire în
Hristos - cea dumnezeiască; în consecinţă, învăţă
tura sa a purtat numele de monofizitism.
La Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451),
părinţii sinodali au redactat Definiţia în care se
stipulează faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a născut
mai înainte de veci din Tatăl, după dumnezeire, iar
ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru
164. E p ist. A d A le x a n d r u m C o n s ta n tin o p o lita n u m ..., p. 60.

noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara

Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Dacă după Sinodul de la Calcedon dezbaterile
hristologice au despărţit Creştinătatea, mai ales în
Răsărit, nu acelaşi lucru îl putem afirma despre
problemele teologice relaţionate de persoana Maicii
Domnului. Caracterul divin al maternităţii sale,
proclamat la Efes, a fost reconfirmat la Calcedon
pentru a nu mai fi adus în discuţie niciodată iar
problemele ulterioare ce au fost abordate în legă
tură cu Fecioara Maria şi-au găsit în mod constant
rezolvarea în lumina dogmei maternităţii divine.
Mişcarea sinodală de după Efes şi Calcedon se
bazează în special pe dispariţia oricărei ezitări în
legătură cu fecioria Maicii Domnului înainte, în
timpul şi după naştere.
La Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constanti-
nopol (553), termenul Pururea-Fecioară - Aeipar-
thenos (aeimpBevoq) a fost inclus în Canoanele 2 şi
6 ale anatematismelor contra celor Trei Capitole.
Conciliul de la Lateran (649) a formulat în mod
oficial crezul secolelor al V-lea şi al Vl-lea în felul
următor: Maria este Fecioară înainte de naştere, în
timpul naşterii şi după naştere, potrivit Canonului
al 3-lea. Textul adoptat la Lateran va fi aprobat de
Sinodul al Vl-lea Ecumenic (680), prin aceasta în
treaga Biserică recunoscând fecioria veşnică a
Măriei.
Din punct de vedere tematic, dezbaterile mario-
logice, permanent actualizate până în zilele noas
tre, s-au dovedit a fi o preocupare constantă a Sfin
ţilor Părinţi, după cum rezultă din operele lor. Din
această perspectivă tematică, unele subiecte au

generat, de-a lungul istoriei şi a elaborării discur
sului teologic, diferenţe semnificative între învăţă
tura mariologică apuseană şi cea răsăriteană.
a) Zămislirea şi naşterea mai presus de fire

Zămislirea şi naşterea mai presus de fire a Mân
tuitorului nostru Iisus Hristos şi calitatea de
Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria
au fost susţinute şi apărate cu consecvenţă de-a
lungul epocii patristice a istoriei Creştinismului.
Având drept punct de sprijin unirea ipostatică în
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, învăţătura despre
Maica Domnului se lămureşte în Apologia Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful (f 165), Adversus haereses a Sf.
Irineu de Lyon (f 202), în Rugăciune către Născă
toarea de Dumnezeu a Sf. Efrem Şirul (f 373), în Quod
Maria sit Deipara a Sf. Chirii al Alexandriei (f 444), şi
în In Dormitionem a Sf. Andrei Criteanul (f 740).
Dacă Sf. Efrem Şirul, aducând doxologie Maicii
Domnului, o numeşte Născătoare de Dumnezeu cu
dar dăruită, mireasă a lui Dumnezeu, Chivotul cel
sfânt, scaun în chipul focului, uşă încuiată şi izvor
pecetluit, iar Sf. Chirii al Alexandriei a adus o mare
contribuţie la stabilirea învăţăturii despre Născă
toarea de Dumnezeu şi a cultului ei, Sf. loan Damaschin
(t 749) a rezumat învăţătura Sfinţilor Părinţi de
până la el, învăţând în mod lămurit faptul că Maica
Domnului este în sens propriu şi adevărat Născă
toare de Dumnezeu. în Dogmatica165 sa, el arată că1 5
6
165. Sf. Ioan Damaschin, De Fide orthodoxa, Liber III, XII, PG

LXIV, 1029C, vezi şi Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. Scripta, Bucureşti, 21993.
trupul Mântuitorului Iisus Hristos este zămislit în

şi din substanţa Fecioarei Maria. Hristos este cu
adevărat Fiul Măriei şi Maria este cu adevărat
Maica Domnului Hristos. Din această existenţă a
unei singure persoane (Mia vnomaoiq) care s-a întru
pat în sânul Fecioarei Maria, rezultă şi theotokia
Maicii Domnului, prin care s-a adus la îndeplinire
întreaga taină a mântuirii.
b) Pururea Fecioria Maicii Domnului

Pururea Fecioria Maicii Domnului are în vedere,
în primul rând, calitatea Măriei de Născătoare de
Dumnezeu, în discursul dogmatic mariologic fiind
inclusă, de-a lungul timpului, şi tema fecioriei.
întruparea Mântuitorului Hristos realizându-se
prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt, după cum
Maria era fecioară înainte de zămislire (rcpiv Triq
auAAriyiv - Isaia 7, 14) a rămas fecioară în timpul
zămislirii (eiq Tt|<; a'oA.X.rmnv) şi după zămislire, şi
chiar la naştere (ucrcepa ano xr\v croAAr|\|nv), fiindcă
Cel ce S-a născut din ea a păstrat nevătămată pece
tea fecioriei sale. Tocmai de aceea şi după naştere
Maica Domnului rămâne fecioară, până la sfârşitul
veacurilor.
Urmând Tradiţiei Apostolice, Biserica a mărtu
risit cu consecvenţă pururea-fecioria Maicii Dom
nului în mărturisirile de credinţă, în hotărârile
sinoadelor ecumenice sau locale şi în cărţile de cult.
în capitolul al XlX-lea al Epistolei către Efeseni,
Sf. Ignatie Teoforul învaţă că:
„Stăpânul acestei lumi [diavolul] nu a cunoscut
fecioria Măriei, naşterea şi moartea Domnului
- aceste trei mari taine care s-au împlinit în

tăcerea lui Dumnezeu”166.
Sf. Grigorie Taumaturgul (t 270), în Predici la

Buna Vestire, într-una dintre omiliile dedicate Naş
terii Domnului, atestă fecioria Măriei în naştere:
„Sfânta Fecioară n -a suferit stricăciune
deoarece a născut printr-o minune. Ea naşte
şi rămâne fecioară căci este firesc ca Cel ce
este stăpânul curăţiei să Se nască plin de
mărire strălucitoare dintr-un sân curat şi
neprihănit”167.
Sf. Epifanie al Salaminei (f 403) afirmă în Pana-

non că numele de Fecioară a devenit un alt nume
propriu al Măriei168.
Sf. Chirii al Alexandriei, în apărarea dogmei
hristologice şi a învăţăturii despre Fecioara Maria,
foloseşte expresii precum Maică şi Fecioară, vas
neîntinat, porumbiţă neîntinată169. Sfinţii Efrem
Şirul, Andrei Criteanul şi loan Damaschin vor apro
funda, odată cu învăţătura despre Maica Domnului,
şi pe cea a fecioriei ei. Sf. Maxim Mărturisitorul
(t 662), în Ambiguorum liber, arată că:
„Zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate
şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune, şi
166. Arhim. Chesarie Georgescu, „învăţătura despre Maica Dom

nului în Ortodoxie şi Catolicism”, în: Ortodoxia, XXIII (1970), 3, p. 387.
167. Dictionnaire de Théologie Catholique..., p. 169.
168. Sf. Epifanie al Salaminei, Panarion, 78, 6, PGXCVII, vezi Gerard
Valée (ed.), A Study in Anti-Gnostic Polemics: Irineus, Hippolitus and
Epipkanius, Ontario University Press, Waterloo, 1981, p. 83.
169. S f. Chiril al A lexandriei, Omilii diverse, PG LXXVII, 1032
vezi Correspondence, Catholic University of America Press, Washing
ton D.C., 1987, p. 75.
de aceea Maica Celui născut din ea este

fecioară şi după naştere, rămânând prin
naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce este cu
totul străin firii şi mai presus de raţiune”170.
c) Fecioara Maria s-a născut cu păcatul stră

moşesc
Potrivit învăţăturii m ariologice stabilite în
patristica răsăriteană, naşterea mai presus de fire
şi fecioria Maicii Domnului sunt reale deoarece, în
taina întrupării, Dumnezeu este Cel care face posi
bilă această naştere. Maria a rămas fecioară pentru
a arata că Iisus Hristos, Care S-a născut din ea,
este născut în veşnicie din Tatăl. Mântuitorul nu
este doar om - posibil rezultat al poftei bărbăteşti,
ci este Dumnezeu şi Om. Astfel, maternitatea divină
conferită Măriei în ziua Bunei Vestiri este principiul
sfinţeniei sale. Duhul Sfânt îi dă puterea zămislirii,
odată cu primirea căreia Maria iese din stăpânirea
păcatului originar. Spre deosebire de persoana Mân
tuitorului, Maria nu este curăţită de păcatul stră
moşesc la naşterea ei, ci doar la Buna Vestire.
Unii dintre Părinţii Bisericii au adăugat în mod
direct faptul că Fecioara Maria s-a născut cu păca
tul strămoşesc: Sfântul Irineu în Adversus haere-
ses171, Origen în In Lucas homilia172, Sf. Vasile cel
170 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambiguorum liber, PG XCI, 1276,

vezi Selected Writings, Paulist Press, N.Y., 1985, p. 99.
171. Sf. I rineu de Lyon, Adversus haereses, III, 16, 7 PG VII,
926-927.
172. Origen, In Lucam homiliae, 17, PG XIII, 1845, Hermann
Josef Sieben (ed.), Herder, Freiburg, 1991-1992, p. 59.
Mare în epistolele sale173, Sf. Ioan Gură de Aur în

In Ioannes homilia174.
Sf. Chirii al Alexandriei spune că, exceptând
persoana Mântuitorului, niciun om, nici chiar
Fecioara Maria, nu poate face excepţie de la legea
naşterii cu păcatul strămoşesc175.
Există texte ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni invo
cate de catolici în sprijinul teoriei dogmatice a
Imaculatei Concepţii. Sf. Efrem Şirul, în Sermo
adversus haereticos, învaţă:
„Astfel, Hristos a curăţit pe Fecioara şi aşa S-
a născut, pentru a arăta că Hristos împli
neşte toată curăţia acolo unde Se găseşte. El
a curăţit-o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti
şi aşa a fost conceput dintr-un sân
curăţit”176, iar în S erm o d e N a tiv ita te D o m in i
arată: „Cel pe care L-am născut m -a renăscut
la rândul Său printr-o nouă naştere”177.
Restabilirea Fecioarei, săvârşită de Duhul Sfânt,

s-a făcut cu participarea voinţei ei, prin desăvârşi
ta sa dăruire în purtarea de grijă a lui Dumnezeu
atunci când afirmă: „Iată roaba Domnului” . Potrivit
173. Sf. Vasile cel Mare, Epistola CCLX, 9, PG XXXII, 967 vezi
Correspondence, English and Greek, Heinemann, Londra, 1926-1939,
p. 62.
174. S f. Ioan Gură de Aur, In Ioannes homilia, 21, 2, PG LIX, 130.
175. Sf. Chiril al A lexandriei, In Leviticum, 16, 2, PG LXIX, 584
vezi Selections, Catholic University of America Press, Washington
D.C., 1987, p. 46.
176. Sf. Efrem Şirul, „Sermo adversus haereticos”, la Pr.
Dumitru Stăniloae, „învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi
şi catolici”, în: Ortodoxia, II (1950), 4, p. 572.
177. Sf. Efrem Şirul, Sermo 11 de Nativitate Domini, la: Pr.
Dumitru Stăniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”, p. 572.
Învăţătura mariologică a S fântului N icolae Cabasila... 83
Părintelui Dumitru Stăniloae, interpretarea dată de

exegeţii catolici textului, în sublinierea faptului că
nu despre o curăţire la Buna Vestire este vorba
atâta timp cât şi înainte de acest moment Sf. Efrem
Şirul o numeşte pe Maica Domnului curată şi sfântă,
este o interpretare forţată. Preaneprihănită şi prea
curată nu se traduc prin imaculată în sensul tehnic
dat de catolici, adică fără păcatul strămoşesc178. în
alt loc, Sf. Efrem Şirul spune că Iisus Hristos S-a
născut dintr-o natură supusă întinăciunii179.
Majoritatea interpretărilor catolice se bazează
pe exprimări în aparenţă contradictorii, care îşi au
sensul doar în viziunea răsăriteană. în aceeaşi
ordine de idei, Teodat de Ancira, membru marcant
al Sinodului Ecumenic de la Efes, scria:
„Fecioara neprihănită a fost adusă şi curăţită
de tot ce era material şi străin naturii şi
aşezată în toată strălucirea frumuseţii na
turii, încă de aici înainte să fie inaccesibilă şi
sustrasă de la toate falsificările trupeşti”.
Aceste afirmaţii ne-ar duce cu gândul la o cu
răţire ce precede B un a Vestire însă, apoi,
adaugă: „Maica lui Dumnezeu a fost, aceasta
este convingerea noastră, un să în întregime
de sfinţenia Sfântului Duh, Care S-a pogorât
peste ea; apoi a primit Cuvântul lui Dumnezeu
cel viu, în camera cu totul înmiresmată a
fecioriei ei”180.
178. Pr. Dumitru Stăniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,

pp. 572-573.
p. 574.
pp. 573-574.
Texte similare ale Părinţilor răsăriteni se găsesc

la Proclu, patriarhul Constantinopolului (f 446) şi
la preotul Isihie din Ierusalim (f 450). Dialectica
procesului curăţitor al cărei obiect îl face Maica
Domnului se găseşte şi la Sf. Ioan Damaschin, în
omiliile sale unde, potrivit interpretării Părintelui
Dumitru Stăniloae, se arată că până la Buna
Vestire s-au manifestat mai mult ostenelile Măriei,
adică nepăcătuirea ei personală, la Buna Vestire
fiind copleşită de har181.
d) Preacinstirea Maiăi Domnului

Calitatea de Născătoare de Dumnezeu şi pururea-
fecioria reprezintă dogmele de bază ale învăţăturii
ortodoxe despre persoana şi viaţa Preasfintei Fecioare
Maria. în aceste dogme îşi au sorgintea şi din ele se
dezvoltă celelalte daruri ale Sfintei Fecioare.
Dacă celorlalţi sfinţi, inclusiv îngerilor, Biserica
le aduce cult de cinstire (5ouA.eicc), Sfintei Fecioare îi
aduce pe acela de supracinstire sau supravenerare
('07iep8ouA,eia), care nu trebuie confundat cu ado
rarea (Xaipeia) cuvenită doar lui Dumnezeu. Prea
cinstirea pentru Maica Domnului este o cinstire în
gradul cel mai înalt. Cultul de preacinstire a Sfintei
Fecioare pune pecetea asupra a toată antropologia
şi cosmologia creştină, asupra întregii vieţi de rugă
ciune şi pietate.
Moştenitor şi păstrător al învăţăturii ortodoxe a
Sinodului Ecumenic de la Efes şi continuator al
181. Pr. Dumitru Stâniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,

pp. 577-587.
Sf. Chirii al Alexandriei, Sf. Ioan Damaschin este

Părintele Bisericii care a lăudat în chip desăvârşit
pe Născătoarea de Dumnezeu. în omiliile sale, el
înfăţişează participarea Născătoarei de Dumnezeu
cu toată fiinţa ei la taina întrupării - realitate ce ne
arată nu doar o sfinţenie particulară, ci o profun
zime duhovnicească deosebită, trupul lui Hristos
devenind principiu de viaţă (ÇcoapxtKÔv). Născă
toarea de Dumnezeu devine, la rândul ei, vistier al
vieţii şi iniţiatoare de viaţă (rr|ç Çcoriç Kaiapâoav) în
folosul întregului neam omenesc182. Pentru aceasta
şi Biserica: „aduce cântări de laudă neîncetate,
Celei ce a născut fără de ardere pe Dumnezeu Cel
mai înainte fără de început” 183.
e) înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer

Există câteva indicii de la care se poate porni în
considerarea acestui eveniment al vieţii Maicii
Domnului, cu o însemnătate deosebită dobândită
în mod tradiţional.
Dintotdeauna s-a constatat absenţa totală a
moaştelor Născătoarei de Dumnezeu, astfel încât,
la sfârşitul secolului al IV-lea, Sf. Epifanie al Sala-
minei declara că nu se ştie dacă Fecioara murise
sau nu, iar dacă murise, unde îi este mormân
tul184. De asemenea, nu s-a văzut nici înălţarea la
cer a Fecioarei.
182. Sf. Ioan Damaschin, Homélies sur la Nativité et la Dormi-

tionem..., în coli. Sources chrétiennes, Paris, 1961, p. 20.
183. Octoihul Mare, glasul al 2-lea, marţi, Fericirile, Ed. Institu
tului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
61975.
184. Alexis Kniazev, Maica Domnului..., p. 152.
La Sinodul Ecumenic de la Efes a fost afirmată

tradiţia potrivit căreia, fiind încredinţată Aposto
lului Ioan, Maica Domnului l-ar fi însoţit pe acesta
la Efes, unde a murit.
Cândva, în secolele al V-lea sau al VI-lea, epis
copul palestinian Teoteknos de Livias susţinea în
predicile sale că trupul teofor al Născătoarei de
Dumnezeu nu putea fi supus putreziciunii morţii,
influenţând, alături de Sf. Gherman al Constanti-
nopolului (f 733), pe Sf. Andrei Criteanul şi pe Sf.
Ioan Damaschin185.
Credinţa înălţării Maicii Domnului cu trupul la
cer a fost atestată în scrisul Bisericii Răsăritene
doar începând cu secolul al VII-lea, pentru prima
dată - din ceea ce cunoaştem - la patriarhul Modest
al Ierusalimului (f 634) şi a ridicat discuţii privind
tradiţia pe care se bazează, dacă ea a fost primită
de la Apostoli ca o realitate sigură şi dacă da, de ce
nu a fost consemnată în scris mai devreme186.
Răspunsul dat de Părintele Dumitru Stăniloae
este edificator pentru viziunea ortodoxă asupra
istoriei mântuirii: faptul înălţării a fost o revelaţie
pe care Apostolii şi Părinţii primelor veacuri creş
tine au păstrat-o într-o respectuoasă discreţie sau
Dumnezeu însuşi a voit să ţină faptul acesta acope
rit de taină, cu scopul de a arăta că persoana Maicii
Domnului nu trebuie paralelizată cu persoana lui
Iisus Hristos iar, pe de altă parte, şi pentru a nu se
185. Antoine W enger , „L’Assoption de la Très Sainte Vierge dans
la tradition byzantine du VIème au Xème”, în: Etudes et Documents,
Institut d’Etudes byzantines, Paris, 1955, pp. 100-103.
186. Pr. Dumitru S tăniloae , „învăţătura despre Maica Dom
nului...”, pp. 593-595.
renunţa la rămânerea ei în solidaritate cu neamul

omenesc187.
4. Maica Domnului în Creştinismul apusean

până în secolul al XH-lea
Lupta Creştinătăţii împotriva ereziilor a fost, în
vremea sinoadelor ecumenice, o luptă comună deo
potrivă Răsăritului creştin, cât şi a Apusului creştin.
împotriva ereziei nestoriene, Sf. Chirii al Alexan
driei a trimis scrisori papei Celestin I (422-432) care
a convocat un sinod la Roma, în anul 430. La solici
tarea lui Leon cel Mare, viitor papă, Sf. Ioan Casian
a alcătuit, în acelaşi an, lucrarea Despre întruparea
Domnului, împotriva lui Nestorie.
La lucrările Sinodului Ecumenic de la Efes au
participat doi episcopi şi un preot trimişi de papa
Celestin, care în şedinţa din 22 iunie au aprobat
hotărârile sinodalilor răsăriteni, inclusiv cele referi
toare la theotokia Sfintei Fecioare Maria. Hotărârile
acestui sinod au avut ecouri deosebite în Apus. Pen
tru a o venera pe Maria ca Maică a lui Dumnezeu
papa Sixtus al IlI-lea (432-440) a ridicat, imediat
după sinod, cel mai important locaş apusean închi
nat Fecioarei Maria - biserica Santa Maria Maggiore
din Rom a188.
La al IV-lea Sinod Ecumenic, din anul 451, reu
nit la Calcedon cu ocazia combaterii crizei mono
fizite, au participat trei episcopi şi doi preoţi

p. 593.
apuseni. în cadrul dezbaterilor, Evloghie, arhiepis

copul Alexandriei, a dat citire conţinutului dogma
tic al Epistolei către Flavian189, aparţinând papei
Leon I cel Mare (440-461), prin care pontiful a con
tribuit în mod substanţial la condamnarea ereziei
monofizite, fiind apreciat de sinodali.
Din nefericire, din punct de vedere tematic, nu
toate temele asociate conţinutului dogmatic al învă
ţăturii mariologice au întrunit acelaşi comun acord
între Răsărit şi Apus precum pururea fecioria, theo-
tokia şi preacinstirea Fecioarei Maria. Diferenţele
culturale şi de mentalitate religioasă, perspectiva
eclesiastică diferită, bazele raţionale şi filosofice ale
gândirii, alese din curente şi surse antice distincte,
au dus în timp la diferenţe doctrinare şi în ceea ce
priveşte învăţătura despre Maica Domnului. Astfel,
s-a decantat în învăţătura mariologică apuseană un
spirit propriu, deosebit de cel răsăritean, caracteri
zat, potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae, de trei
tendinţe190: tendinţa de a o paraleliza pe Fecioara
Maria cu Iisus Hristos, atribuindu-i un rol cores
pondent în iconomia mântuirii, tendinţa de a-i
acorda Maicii Domnului o autonomie proprie în
raport cu Fiul ei şi tendinţa de o scoate pe Maica
Domnului din solidaritatea cu neamul omenesc şi
cu universul creat. Odată cu trecerea vremii, unele
teme mariologice au fost dezbătute în Apus în ace
laşi context informaţional ca şi în Răsărit, alte teme
au deviat de la linia tradiţională aducând noi teorii
189. PL 54, 751-782.

pp. 559-560.
ÎnvAţAtura mariologicA a S fanţului N icolae Cabasila... 89
bazate pe temeiuri diferite de cele conservate în

Biserica Ortodoxă.
a) Fecioria Maicii Domnului

Fecioria în timpul naşterii, pentru prima dată
afirmată de Protoevanghelia lui Iacov, a fost negată
de Tertulian şi Ieronim, iar justificarea sa a fost
dată de Sf. Ambrozie al Milanului, după al II-lea
Sinod Ecumenic, într-o perioadă de conştientizare
a doctrinei maternităţii divine a Fecioarei Maria.
Chiar dacă Biserica, prin vocea Liturghiei, afirma
că şi după naşterea trupească a Fiului lui Dumnezeu
Maica Domnului şi-a păstrat atributele fecioriei, în
secolul al III-lea, fecioria în timpul naşterii - in
partu - a fost pusă la îndoială de Tertulian care,
luptând împotriva dochetiştilor, credea că apără în
acest fel autenticitatea întrupării191.
în secolele al IV-lea şi al V-lea, fecioria după
naştere - post partum - a fost negată de Helvidius,
care a fost combătut de Fericitul Ieronim. Acesta
din urmă însă nu credea în fecioria in partu.
Sf. Ambrozie al Milanului este cel care a dat un
temei teologic învăţăturii despre fecioria in partu a
Maicii lui Hristos, punând în evidenţă faptul că
Hristos era în acelaşi timp Dumnezeu şi Om şi că
naşterea Sa, fiind una în trup, iar nu una fantoma
tică (precum în învăţătura dochetiştilor), aducea
legilor naşterii în trup o mărturie a înnoirii eshato-
logice. Sfântul Ambrozie a vorbit despre fecioria in
191. Marius Ţ epelea, Mariologia primelor trei secole: Fecioara

Maria în Tradiţia Bisericii Primare, Ed. Emia, Deva, 2004, p. 76.
partu a Maicii Domnului în anul 382, în lucrarea

Dominicae sacramento liber unus192. Datorită aces
tei lucrări, tema fecioriei in partu a Măriei nu a mai
părut a fi produsul unei imaginaţii evlavioase, ci a
dobândit un caracter raţional, sprijinit pe funda
mentarea biblică.
Fericitul Augustin, combătându-1 pe Pelagiu şi
pe susţinătorii doctrinei acestuia, apăra din diverse
perspective teologice proprii curăţia originară a
Măriei şi absenţa în ea a oricărui păcat.
b) Născătoare de Dumnezeu
La teologii latini, primul care a folosit termenul
Născătoare de Dumnezeu este Sf. Ambrozie al Mila-
nului, vorbind despre Mater Dez193, acest termen
fiind, de asemenea, folosit de arieni precum Asterius
Sofistul (f 3 4 1)194.
c) Teoria catolică despre păcat şi Imaculata Con

cepţie
Sf. Ambrozie de Milán, mentorul Fericitului
Augustin, a fost, potrivit lui Jaroslav Pelikan, cel
care a stabilit definitiv o legătură cauzală între
zămislirea feciorelnică şi starea de fără de păcat a
lui Iisus Hristos, între perpetuarea păcatului originar
prin unirea trupească şi starea de nepăcătoşenie a
192. Sf. Ambrozie al Milanului, Dominicae sacramento liber

unus, PL 16, 817-846.
193. S f. A mbrozie al Milanului, De Virgine, II, 65, PL 16, 282 C.
194. Alexis Knlazev, Maica Domnului..., p. 80.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICÄ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 91
Mântuitorului ca o consecinţă a zămislirii de către

Fecioara Maria195.
învăţătura potrivit căreia Fecioara Maria este
scutită de orice urmă a păcatului originar a apărut
în contextul polemicilor despre păcat şi consecin
ţele lui duse de Fericitul Augustin (t 430) în special
cu pelagienii.
Cu totul deosebită de concepţia patristică, în
general, şi de concepţia ortodoxă, în special, învăţă
tura catolică despre păcat, mântuire şi graţie afir
mă faptul că păcatul este doar o culpă în faţa lui
Dumnezeu (iar nu o slăbire a naturii umane din
punct de vedere ontologic). Orice păcat - atât cel de
natură personală, cât şi cel primordial - peccatum
actuale, declanşează în faţa lui Dumnezeu starea
de vinovăţie a păcătosului, determinând şi condiţia
păcătoşeniei - peccatum habituale. Căderea primor
dială în păcat nu a afectat, din punct de vedere
apusean, natura umană în starea ei pură - status
naturae purae, ci doar a privat-o de darurile supra
naturale - donum superadditum. Având un caracter
juridic, iar nu unul ontologic, păcatul primordial
poate fi şters printr-o procedură juridică, neascul
tarea umană putând fi iertată prin supra-asculta-
rea lui Iisus Hristos, Dumnezeu reconferind oame
nilor graţia pierdută.
în acest sens, punctele de vedere aparţinând lui
Augustin în privinţa Fecioarei Maria apar pentru
prima dată în lucrările De natura et gratia şi Opus

imperfectum adversus Iulianum196. Conţinutul lucră

rilor stipulează ideea că Fecioara Maria a primit,
printr-un har special, eliberarea totală de păcatul
originar în raportarea la condiţia non posse non pec-
care, eliberare ce a intervenit în momentul naşterii
ei, iar nu la Buna Vestire197.
După Alexis Kniazev, ideea necesităţii de a o recu
noaşte pe Fecioara Maria ca fiind fără de păcat,
avansată în timpul controverselor cu pelagienii,
este o afirmaţie ce îi aparţine lui Pelagie. El cita ca
zul Maicii Domnului pentru a dovedi că mântuirea
şi sfinţenia erau posibile fără ajutorul harului.
Augustin a preluat afirmaţia adversarului său, con-
ferindu-i un alt sens: sfinţenia este o excepţie având
principiul în har, nu în liberul arbitru198.
La dezvoltarea acestei învăţături a contribuit, în
secolul al IX-lea, călugărul benedictin Paschasius
Radbertus, autorul unui tratat despre cum a năs
cut Fecioara Maria şi al lucrării Cogitis me199 în
care se pune problema sărbătoririi Fecioarei în ziua
naşterii ei, nu în ziua adormirii sale200.
Conţinutul doctrinar al învăţăturii despre Ima
culata Concepţie s-a conturat în Apus în secolul al
XI-lea, dezvoltându-se împotriva obiecţiilor unor
196. Fericitul Augustin, De natura et gratia, 42, PL 44, 267.

Opus imperfectum adversus Iulianum, 4, 122, PL 45, 1417 vezi Selec-
ted Writings, Paulist Press, New York, 1984, p. 32.
197. René Laurentin, Court traité sur la Vierge Marie, Éditions
Lethielleux, 1968, Paris, pp. 51-52.
198. Alexis Kniazev, Maica Domnului..., pp. 123-124.
199. Deşi lucrarea este semnată cu numele Ieronim, toţi cerce
tătorii sunt de acord asupra faptului că ea îi aparţine lui Radbertus.
teologi ca Bernard de Clairvaux, Toma d ’Aquino,

Albert cel Mare. Problemele ridicate de aceşti autori
privesc felul în care se pot împăca ideea că Iisus
Hristos este unicul Mântuitor al tuturor oamenilor
cu ideea că nu este şi Mântuitorul Maicii Sale, ea
fiind eliberată de păcat înainte de mântuire. O parte
dintre răspunsurile posibile pentru aceste întrebări
au venit din partea teologului franciscan Duns Sco-
tus, la sfârşitul secolului al XlII-lea.
d) înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer

Potrivit catolicilor, moartea Fecioarei Maria nu a
fost supusă aceleiaşi cauzalităţi, precum în cazul
celorlalţi oameni, considerându-se, pe de o parte, că
moartea ei a fost o necesitate fizică, pe de altă parte
afirmându-se că a fost un eveniment prin care s-a
asociat cu Hristos şi în moarte, supunându-se liber
morţii în acelaşi mod în care a făcut-o Fiul său. în
consecinţă, învierea şi înălţarea au venit să confirme
un merit personal al Măriei în acceptarea de bunăvoie
a morţii, iar Maica Domnului a murit pentru a se
auto-mântui pe sine şi pentru a mântui pe alţii201.
în încercarea de a explica moartea Măriei după
premise similare cazului morţii lui Hristos, teologia
apuseană nu poate să nege necesitatea fizică a
morţii Preacuratei Fecioare, dar nici să o accepte
deoarece moartea este urmarea păcatului strămo
şesc, fără de care Fecioara Maria s-a născut.

p. 596.
Tradiţia liturgică ce a hotărât în calendarul

bisericesc, încă din Evul Mediu, stabilirea la 15
august a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, este
consemnată de Bernard de Clairvaux şi descrisă în
E pistola 174 drept: „ziua în care ea [Maica
Dom nului] a fost luată din această lume şi înălţată
la cer”202.
e) Maica Domnului mijlocitoare şi co-măntuitoare

Cea de-a treia învăţătură mariologică specifică
teologiei catolice, din care răzbate cu claritate ten
dinţa paralelizării Fecioarei Maria cu Iisus Hristos,
stipulează faptul că Maria este mijlocitoarea actu
ală a tuturor graţiilor203 către oameni, orice graţie
fiind primită de la Mântuitorul doar prin interme
diul Maicii Sale204.
Dacă termenul de mijlocitoare acordat Maicii
Domnului este întâlnit deopotrivă în teologia răsă
riteană şi în cea apuseană, termenul împreună
mijlocitoare este o invenţie specific apuseană, ca şi
învăţătura în care îşi are sorgintea.
în concepţia catolică, mijlocirea Maicii Domnului
poate fi înţeleasă ca o aşezare a ei între persoana
Mântuitorului şi oameni, iar graţiile create, mijlocite
de Fecioara Maria, în acest caz, nu îl conferă oame
nilor pe Iisus Hristos. O consecinţă dogmatică este
aceea că graţiile nu izvorăsc doar din Hristos, ci pot
202. Michel van Esbroeck, A u x origines de la Dormition de la

Vierge, Aldershot, Variorum, 1995, p. 67.
203. Termenul echivalent în Ortodoxie este haruri.
204. Louis Prunel, Cours supérieur de religion, vol. III, Paris,
1924, p. 45.
fi create în Maica Domnului de către Duhul

Sfânt2052 .
6
0
Germenul incipient al acestei învăţături ar pu
tea fi găsit la Anselm de Canterbuiy (f 1109), auto
rul celui mai important tratat teologic în Apus pe
tema „Iisus Hristos Mijlocitorul” în De ce S-a făcut
Dumnezeu om206. La sfârşitul secolului al Xl-lea,
Anselm scrie un tratat intitulat Despre naşterea
feciorelnică şi despre păcatul originar207 precum şi
rugăciuni adresate Maicii Domnului ca mediatrix.
în Apus, termenul mediatrix a început să fie fo
losit la sfârşitul secolului al VUI-lea, generalizându-se
din secolul al X-lea până în secolul al XII-lea208 şi
pregătind terenul pentru afirmarea învăţăturii
despre Maica Domnului corredemptrix.
205. Louis Prunel, Cours supérieur de religion, p. 59.

206. Anselm de Canterbury, De ce S-a făcut Dumnezeu om, tra
ducere de Emanuel Grosu, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 98.
207. Frank Schmidt (ed.), Sancti Anselmi opera omnia, vol. II,
Thomas Nelson, Edinburgh, 1938, p. 139.
II. M A IC A D O M N U LU I ÎN C R E ŞTIN ISM U L
R Ă SĂ R ITE A N ŞI A PU SEAN , LA SFÂ R ŞITU L
SE C O LU LU I A L X III-LE A ŞI ÎN C E PU TU L
SE C O LU LU I A L X IV -LE A
1. Raportul dintre existenţa păcatului strămoşesc
şi naşterea Fecioarei Maria, în teologia ortodoxă
Problema existenţei păcatului strămoşesc în

persoana Fecioarei Maria la naşterea sa este o temă
ce a înrâurit, în scrierile multor autori bizantini,
unele păreri considerate partizane teologilor catolici,
menite să favorizeze sprijinirea greşelilor doctrinare
prin sublinierea exaltării Măriei înainte de Buna
Vestire. Ceea ce se omite, în analiza teologilor cato
lici, este alăturarea subsecventă a afirmaţiei că eli
berarea de păcatul strămoşesc a venit abia prin
persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Scriind la sfârşitul secolului al XH-lea şi începu
tul secolului al XlII-lea, Neofit Zăvorâtul (1134-
1220) a fost considerat de teologii catolici un mar
tor neechivoc al imaculatei concepţii, însă în aceeaşi
afirmaţie a sa vom întâlni deopotrivă menţionarea
neprihănirii Fecioarei şi învăţătura că abia cu Hristos
s-a desfiinţat păcatul:
„Ci fiindcă păcatul nu putea fi alungat decât
prin dreptate şi sfinţenie, se naşte la porunca
lui Dumnezeu, din Ioachim şi Ana, această
neprihănită şi curată Fecioară Maria, ca Cel
Unul din Treime, cu împreună bunăvoirea
celor doi, luând trup din ea ca să desfiinţeze

păcatul în Trupul Său”209.
Sf. Grigorie Palama (1296-1359) îşi dezvoltă ideile

referitoare la această problemă de natură dogmatică
mai ales în Omilii210. Potrivit lui, curăţirea Măriei
pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea a fost
pregătită de curăţirea unui lung şir de predecesori
„aleşi şi curăţiţi de Duhul Sfânt” în ideea evolutivă a
conceptului dogmatic de plinire a vremii. Din acest
proces face parte şi curăţirea Fecioarei Maria:
„Astfel, deşi Fecioara, de la care Hristos a îm
prumutat umanitatea Sa, s-a născut din tru
pul şi sămânţa lui Adam, această naştere nu
s-a produs totuşi fără intervenţia Sfântului
Duh, în diferite feluri a curăţit pe strămoşi,
alegându-i după meritele lor, printre gene
raţii”211.
Excluderea posibilităţii naşterii Fecioarei Maria

în afara păcatului strămoşesc este explicit redată în
acest text de expresia „din trupul şi sămânţa lui
Adam”. Intervenţia Duhului Sfânt nu a implicat o cu
răţire a ei de păcatul strămoşesc, ci pregătirea prin
alegerea şi curăţirea a unui lung şir de persoane bi
blice, şir ce îşi va atinge culmea şi cel mai înalt grad
al aplicabilităţii activităţii Duhului Sfânt în pregăti
rea Măriei pentru a deveni Maica Domnului.
209. N eophyti I ncluşi, Oratio brevis in ingressum Beatae Mariae

virginis in sancta sanctorum apud Pr. Dumitru Stäniloae, „învăţătura
despre Maica Domnului...”, p. 580.
210. S f . G rigorie Palama , Ton ev ăŢÎoiţ narpoţ fipcov Tpry/opiou tod
naÂapa, öpiAiai, K.B., Atena, 1861, p. 36.
211. Pr. Dumitru Stäniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,
p. 581.
Sf. Teofan al Niceei (t 1381) este, potrivit părerii

Părintelui Dumitru Stăniloae, dogmatistul neîntre
cut al Maicii Domnului, cel care a interpretat toată
mântuirea şi doctrina creştină plecând de la reperul
mariologic212. Tratând tema darurilor primite de
Fecioara Maria de la Duhul Sfânt, în legătură cu
naşterea Fecioarei, Teofan pomeneşte doar faptul că
Duhul Sfânt a dat Anei celei sterpe putere să nască,
dar nu şi o ferire a Măriei de păcatul strămoşesc,
acest dar fiind urmat de o precurăţire a Născătoarei
de Dumnezeu (7tpoK&0apcn<;)213.
2. Imaculata Concepţie - perspectiva catolică

în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, în Apus, tema
imaculatei concepţii a fost consacrată din plin drept
miezul unei controverse de amploare.
în vehementa Epistolă 174, adresată preoţilor
Catedralei din Lyon, Bernard de Clairvaux se opu
nea teoriei imaculatei concepţii, fapt ce nu a putut
opri răspândirea acestei învăţături şi stabilirea unei
sărbători bisericeşti în cinstea biruinţei ei.
Pentru a apăra mult discutata doctrină, John
Duns Scotus (cca 1266-1308) a utilizat o metodă
teologică numită maximalism, potrivit căreia se afir
mă că este posibil ca Dumnezeu să o fi ferit pe
Maria de păcatul originar sau să o fi scăpat de sub
imperiul acestuia în momentul naşterii ei astfel în
cât, deşi a fost zămislită în păcat, s-a născut curăţită
de păcat sau, poate, a fost purificată după un răstimp.

p. 587.
p. 589.
Care dintre aceste variante este adevărată Scotus

admite că doar Dumnezeu poate şti, însă:
„dacă nu este contrazisă autoritatea Scrip
turii sau autoritatea Bisericii, atunci este de
preferat să-i atribuim Fecioarei Maria mai
multe calităţi decât mai puţine”214.
Pierre d’Ailly i se adresează astfel Fecioarei Maria:

„Nu prin virtutea ta, ci graţie harului divin te-ai
învrednicit a fi singura fără de păcatul cel de
moarte şi, aşa precum se crede, singura fără
de păcat originar”215.
La rândul său, Jean Gerson (1363-1429), para
frazând textul mărturisirilor de credinţă, afirma:
„Eu cred că prin Sfânta Taină a Botezului
Dumnezeu îi absolvă, pe toţi care sunt vred
nici să-l primească, de păcatul originar în
care am fost zămisliţi toţi cei născuţi din
femeie, cu singura excepţie a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi a Sfintei Fecioare”216.
Evoluţia doctrinei imaculatei concepţii, în Apus,

a continuat pe acest făgaş, în pofida unei opoziţii
care, în timp, a ajuns din ce în ce mai slabă în luă
rile de poziţie şi în argumentaţie. Astfel, la a 36-a
sesiune a Conciliului de la Basel, pe data de 18
decembrie 1439, s-a hotărât că imaculata concepţie
este o doctrină perfect justificată, interzicându-se a
se propovădui împotriva ei. La Conciliul de la Tren-
to (1545-1563), cu ocazia celei de a 14-a sesiuni,
într-un paragraf introdus la sfârşitul decretului se

afirma că nu este în intenţia Conciliului includerea

Fecioarei Maria în afirmaţia privind universalitatea
păcatului originar, citându-se în acest sens hotă
rârile promulgate de papa Sixtus al IV-lea în anii
1477 şi 1483.
3. Fecioara Maria „împreună-răscumpărătoare”
Dacă prin cuvinte de slavă precum cele apar

ţinând lui Anselm de Canterbury şi lui Bernard de
Clairvaux, adresate Maicii Domnului, se subliniază şi
se întăreşte rolul ei activ în istoria mântuirii, potrivit
aceleiaşi linii a argumentaţiei, Toma d’Aquino (cca
1224-1274) adaugă în plus conceptul mariologic apu
sean al Măriei - Maica tuturor harurilor.
„Ea este atât de plină de har încât revarsă acest
har asupra omenirii întregi. Este intr-adevăr
un lucru mare pentru un sfânt să aibă atâta
har încât să contribuie la mântuirea multora;
însă este cu adevărat o minune ca cineva să
aibă atât de mult har încât să ajungă pentru
mântuirea lumii întregi; iar acest har este în
Hristos şi în Fecioara Binecuvântată. De
aceea poţi găsi ajutor în orice clipă de grea
încercare la Maica Domnului [...] căci Maria
spune: «în mine se află toată speranţa vieţii şi
a virtuţii»”217.
începând cu interpunerea Măriei între neamul

om enesc şi Hristos, rolul ei de m ijlocitoare se es
tom pează în teologia apuseană, conferindu-i-se în
217. T homas A quinas , The Three Greatest Prayers: Commentaries

on the Our Father, the Hail Mary and the Apostles’Creed, Newman
Press, Westminster, 1956, pp. 32-33.
schimb o autonomie manifestă în harurile conferite

de ea, haruri în care nu se mai află persoana
Mântuitorului, ci persoana ei. Acesta este începu
tul afirmării Măriei ca împreună-mântuitoare, con
cept ce avea să se extindă prin învăţătura despre
Maria Mater Ecclesiae, învăţătură ce va sluji intere
selor seculare ale Catolicismului, interpunând
Biserica între Hristos şi creştini.
4. Teoria cu privire la dezvoltarea dogmei

Definiţia potrivit căreia dogma este un adevăr
revelat de Dumnezeu, având drept caracter specific
autoritatea derivată din cele două mari izvoare ale
cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, este comună atât gândirii teologice răsări
tene, cât şi celei apusene. Deopotrivă comună este
şi acceptarea faptului că dogma îşi poate deriva
autoritatea, în mod mijlocit, prin intermediul Bise
ricii - tâlcuitoarea fără de greşeală a credinţei. Bise
rica dezvoltă, lămureşte, defineşte şi învaţă despre
adevărurile de credinţă sau dogme, de pe poziţia de
autoritate unică, prin puterea primită de la Domnul
Iisus Hristos218.
Pentru o perioadă de timp îndelungată, această
perspectivă asupra dinamicii dogmatice a fost co
mună atât mediilor teologice ortodoxe, cât şi celor
catolice. însă, în evoluţia ei, Biserica Romano-Cato-
lică a introdus o clasificare a dogmelor în dogme de
credinţă diiAnă - prin care sunt presupuse adevărurile
218. Hristos A ndrutsos, Simbolica, p. 2.

revelate - şi dogme de credinţă definită - adevăruri

propuse de magisteriul Bisericii, care este infaili
bil219. Prin dogme de credinţă definite, ortodocşii şi
catolicii înţeleg două concepte total diferite.
în cazul Ortodoxiei, un potenţial adevăr de cre
dinţă ce nu îşi găseşte fundamentele în Sfânta Scrip
tură şi Sfânta Tradiţie nu poate fi numit dogmă. în
ceea ce priveşte autoritatea infailibilă ce poate de
creta dogma, la ortodocşi ea nu este constituită
dintr-o singură persoană, precum în cazul papei, ci
din totalitatea reprezentanţilor Bisericii de pretu
tindeni, adunaţi în sinod ecumenic, deoarece nu
mai unei astfel de adunări îi este garantată de
Mântuitorul asistenţa Duhului Sfânt220. Mai mult,
din punct de vedere al motivaţiei formulării dog
melor, Biserica ecumenică a primelor opt veacuri
creştine nu şi-a propus realizarea unui inventar al
aspectelor credinţei, ci a răspuns, prin formulare,
interpretărilor greşite.
în cazul Catolicismului, începând cu perioada
contemporană Sf. Nicolae Cabasila, procesul dez
voltării dogmei a degenerat într-un proces de creare
a dogmei.
219. Olimp N. C ăciulă , „în legătură cu noua...”, p. 505.

220. Matei 18, 20.
III. M Â N TU ITO R U L ÎŞI PĂ STR E AZĂ
C E N TR A LITA TE A ÎN ÎN TR E A G A O PE R Ă A
SFÂN TU LU I N IC O LA E C AB A SILA
Mai înainte de toate, este necesar să menţionăm

aici că relaţia dintre principalele lucrări din opera
Sf. Nicolae Cabasila este determinată de semnifica
ţia pe care o poartă Teologia pentru autorul bizan
tin, căci teologia este însăşi viaţa în Hristos, reali
zarea împlinirii tuturor potenţelor omeneşti în
dimensiunea redeschisă a divin-umanului.
După Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon
(451), această dimensiune a primit o expresie dog
matică desăvârşită, Mântuitorul fiind cunoscut în
două firi în mod neschimbat şi neamestecat, neîm
părţit şi nedespărţit, deosebirea însuşirilor firilor
nefiind distrusă prin unire, fiecare fire păstrându-şi
însuşirile, întâlnindu-se împreună într-o singură
persoană şi un singur ipostas, nu în două per
soane. Deci, opera Sf. Nicolae Cabasila are drept
piatră de temelie realitatea potrivit căreia este sub
liniată unicitatea Mântuitorului Hristos - Unul şi
acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul.
Hristos Dumnezeu adevărat şi Om adevărat este
măsura absolută a tuturor lucrurilor. Autorul
urmează Sinodului de la Calcedon, vorbind despre
Dumnezeu-Omul, definind în acelaşi timp scopul
vieţii noastre şi mijlocul realizării lui prin lucrarea
spirituală a Bisericii.
Principalele scrieri teologice ale Sf. Nicolae

Cabasila sunt Despre viaţa în Hristos - un complex
comentariu teologic şi spiritual asupra Sfintelor
Taine, Tălcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi cele trei
Omilii scrise în cinstea Maicii Domnului.
în Tălcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Sf. Nicolae
Cabasila poate părea tributar scrierilor Sf. Dionisie
Pseudo-Areopagitul şi simbolismului său, dar po
trivit lui John Meyendorff, care îl compară cu alţi
scriitori liturgici ai Evului Mediu, devine clar faptul
că scrierile Sfântului reprezintă un pas înainte spre
un realism sacramental mult mai înrudit cu înţele
gerea creştină primară a Sfintelor Taine221. Acelaşi
realism este remarcat în Despre viaţa în Hristos,
unde autorul accentuează cu preponderenţă teolo
gia şi spiritualitatea sacramentală în detrimentul
părţii tematice, de factură rituală.
Deşi mulţi exegeţi au afirmat faptul că între
scrierile Sf. Nicolae Cabasila şi teologia Sf. Grigorie
Palama există a vagă legătură, după John Meyen
dorff, între cei doi autori există o unitate desăvâr
şită a inspiraţiei şi scopului şi anume afirmarea
comuniunii cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul
Sfânt, comuniune ce constituie unicul scop al vieţii
umane222. Deşi Sf. Grigorie Palama nu este citat
direct, în multe pasaje din Despre viaţa în Hristos
putem întâlni parafrazări ale Triadelor sale223.
în lucrarea Despre viaţa în Hristos, Sf. Nicolae
Cabasila descrie Biserica asemenea unui organism
221. John M eyendorff, Teologia bizantină..., p. 145.

223. S f . G rigorie Palama , The Triads, John M eyendorff (ed.),
SPCK, Londra, 1983, p. 172.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 1Q 5
unic - trupul lui Hristos, dimensiunea manifestării

teandrismului, iar în Biserică cel mai înalt chip al
vieţuirii în Hristos se împlineşte prin Sfânta Litur
ghie. încă din acest stadiu al asocierii tematice, în
cadrul operei Sf. Nicolae Cabasila putem remarca o
foarte reuşită complementaritate între lucrarea mai
sus amintită şi Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, căci
viaţa în Hristos este aceeaşi viaţă cu a sfinţilor,
intrarea în taina mântuirii şi a împreună lucrării firii
omeneşti cu Dumnezeirea. Această solidaritate
minunată, realizată în cadrul neamului omenesc, cu
divinitatea este posibilă doar în Biserică şi manifestă
în mod desăvârşit în slujirea Dumnezeieştii Liturghii.
în întreaga sa operă, dar mai pe larg în Despre
viaţa în Hristos, Sf. Nicolae Cabasila alătură chipu
lui paulin al lui Hristos - Cap al Bisericii - imaginea
simbolică centrală a lui Iisus ca inimă a trupului
eclesial în sensul în care credincioşii, asemenea
mădularelor în comuniune cu o inimă vie, nu pot
cunoaşte moartea. în raport direct cu antropologia
Sf. Macarie Egipteanul224, această concepţie aduce
nou o simbolică centralitate de tip antropologic a
persoanei Mântuitorului Iisus Hristos.
Solidaritatea Fiului lui Dumnezeu cu neamul
omenesc căzut în păcat este o relaţie definită de Sf.
Nicolae Cabasila a fi unică, căci omul nou este
anunţat prin mesajul evanghelic a fi făptura înnoită,
care trăieşte în Hristos225. Fiul lui Dumnezeu este
cel dintâi dintre oameni şi unicul prototip existen
ţial din punct de vedere al spiritualităţii obiective,
225. 2 Corinteni 5, 7 şi Galateni 6, 15.
potrivit afirmaţiei biblice „La început era Cuvân

tul”2262. întorcând perspectiva antropologică a Epis
7
tolei I către Corintenfi27 înspre sensul mistic al
vieţuirii în Hristos, nu Adam este cel dintâi om, ci
Hristos, Cel care a răscumpărat fiecare treaptă a
păcatului omenesc prin etapele activităţii Sale mân
tuitoare, în virtutea recapitulării [avaKecpodcuoaic;] în
Sine a neamului omenesc. Această recapitulare
mântuitoare este primară generării distructive a
păcatului cu sorgintea în persoana lui Adam. Ade
văratul raport nu este acela dintre omul vechi şi
omul nou (în sensul unui Adam vechi şi al unui
Adam nou), ci raportul dintre omul adevărat şi
omul căzut, pervertit în natura sa, primordialitatea
revenind celui dintâi. Doar Mântuitorul Iisus Hristos,
Dumnezeu şi Om, a unit pe Dumnezeu cu oamenii,
făcându-Se pe Sine hotar comun între cele două
firi: dumnezeiască şi omenească:
„Chiar dintru început aşa a fost adusă firea
omului pe lume [...]. Căci nu Adam cel vechi
a fost model pentru Adam cel nou, ci cel vechi
a fost luat după chipul Celui nou [...]. Pentru
noi care îl cunoaştem mai demult ca strămoş,
Adam cel nou S-a făcut începătura firii
omeneşti, dar pentru Cel Care are în faţa
ochilor toate făpturile, chiar înainte de a-şi
lua ele începutul vieţii - Adam cel vechi nu e
decât o imitare a lui Adam cel nou, zidit după
chipul şi asemănarea Acestuia [...]. Ca să
spunem totul într-un cuvânt, Mântuitorul a
fost Cel dintâi dintre toţi şi Singurul care ne-a
arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat,
226. Ioan 1,1.

227. 1 Corinteni 15, 45-47.
ÎNVĂŢĂTURĂ MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 107
fără scăderi, atât în ce priveşte purtările în

viaţă, cât şi în oricare alte privinţe”228.
Teologia răscumpărării din opera lui Sf. Nicolae

Cabasila nu este coruptă nici de teoria augustini-
ană a omului căzut, vinovat în Adam, nici de sub
linierea mâniei dumnezeieşti împotriva omului,
mânie în virtutea căreia este cerută satisfacţia,
potrivit gândirii lui Anselm de Canterbury. în capi
tolul XLIV al Erminiei, intitulat Despre mijlocirea lui
Hristos, se arată că, spre deosebire de mijlocirea
preotului liturghisitor - omenească şi pur verbală -,
mijlocirea Mântuitorului este reală, efectivă şi veş
nică, deci unică din punct de vedere general uman,
această singularitate rezultând din faptul că Iisus
Hristos este unic şi veşnic mijlocitor între Dum
nezeu şi oameni. El mijloceşte pentru sfinţi şi chiar
pentru Maica Domnului. în Despre viaţa în Hristos,
Sf. Nicolae Cabasila dovedeşte că rămâne un urmaş
fidel al teologiei apostolice şi patristice potrivit că
reia Dumnezeu S-a făcut om pentru ca diavolul,
păcatul şi moartea să fie învinse, iar omul să fie
eliberat din robia sa, îndreptându-se spre adevărata
vindecare a firii sale bolnave, spre adevărata liber
tate şi spre mântuire. Şi această lucrare este unică
prin îndeplinirea ei doar de către Dumnezeu în Per
soana Fiului Său:
„iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât sin
gur Dumnezeu [...]. însuşi Dumnezeu vine şi,
în locul omului, ia asupra Sa lupta împotriva
fărădelegii, pentru că de astă dată El era şi
228. S f. N icolae Cabasila , Despre viaţa în Hristos, PG 150, 680.

om. Ca om liber de orice păcat, El câştigă biru

inţă asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu,
în felul acesta firea omenească se mântuieşte
de rele şi câştigă cununa de biruinţă asupra
păcatelor în care căzuse”229.
Mai mult, teologia baptismală a autorului accen
tuează noţiunea pozitivă a noii naşteri mai degrabă
decât conceptul negativ al iertării păcatelor, în viaţa
cea nou dobândită prin Taina Botezului omul pri
mind o nouă fiinţă şi ochi noi, pentru a vedea lumina.
Prin Cruce şi înviere, libertatea omului a fost restau
rată, iar Mântuitorul este singurul care a slobozit
firea omenească din stricăciune:
„atunci când S-a făcut ca un întâi-născut
între cei morţi, Mântuitorul - El singur - a
slobozit firea omenească din stricăciune, iar
când a intrat în Sfânta Sfintelor ca un
înainte-mergător, a scos sufletul din fărădelegi,
omorând păcatul, împăcând pe om cu
Dumnezeu, surpând zidul vrajbei şi sfinţin-
du-Se chiar şi pe Sine pentru ca, la rândul
nostru, şi noi să fim sfinţiţi întru adevăr”230.
Nu întâlnim la Sf. Nicolae Cabasila o predes
tinare de tip augustinian sau tomist deoarece, pen
tru el, taina mântuirii este cea a sinergiei, a împre-
ună-lucrării libertăţii şi harului dumnezeiesc.
Unirea cu Hristos nu se poate realiza decât exclusiv
prin mijlocirea formelor sacramentale ale Sfintelor
Taine. Potrivit părintelui Ene Branişte, meritul de
teolog mistic al Sf. Nicolae Cabasila constă mai ales
în faptul că a ştiut să reducă libertatea creştină la
229. Sf. N icolae C abasila, Despre viaţa în Hristos, PG 150, 680.

230. Sf. N icolae C abasila, Despre viaţa în Hristos, PG 150, 680.
adevărata sa sursă, anume la unirea cu Hristos231.

în primul capitol al lucrării Despre maţa în Hristos,
se arată că viaţa ce îşi va găsi expresia ei desăvâr
şită în eshaton este, în acelaşi timp, o trăire vie,
accesibilă încă din această fază a istoriei spirituale
a omenirii. însă, spre deosebire de Taina Botezului
şi Taina Mirungerii, pe care le primim în mod abso
lut gratuit, pentru a putea primi Sfânta Taină a
Euharistiei este necesară o îndelungă şi conştientă
pregătire, o susţinută strădanie personală de puri
ficare prin care încercăm să devenim vrednici de
darul suprem al dumnezeirii.
Sf. Nicolae Cabasila este, prin formaţia sa, un
sinergist, susţinând condiţia sine-qua-non a cooperării
dintre elementul divin şi cel uman. Voinţa ome
nească trebuie să evolueze, să facă să înflorească
sămânţa sădită în suflet de harul pregătitor. în
acest sens, Sfânta Euharistie este o coroană ce se
câştigă prin lupta pentru evoluţie spirituală şi se
acordă în mod personal, potrivit unei relaţii unice
realizate între creştin şi Mântuitorul: „aceasta este
viaţa în Hristos, viaţa pe care o câştigă Tainele
Sfinte la care, bineînţeles se adaugă şi strădania
binevoitoare a omului”232.
Orice om are puterea de a-L urma pe Hristos,
pentru fiecare răscumpărarea este actualizată în
Sfintele Taine, este o chemare deplină la alegerea
cea mai înaltă către care ne cheamă harul:
„Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii luptă şi
câştigă biruinţe, deoarece ei nu au putut fi
231. Pr. Ene B ranişte, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii.,., p. 117.

sloboziţi de cătuşele fărădelegilor decât prin

mijlocirea dureroasă a lui Hristos, Care a dat
putere fiecăruia dintre oameni să omoare
păcatul şi să devină părtaş la preamărirea
L u i” 233
Pentru Sf. Nicolae Cabasila viaţa cea adevărată

se împlineşte în Biserică, taina prin excelenţă,
dimensiunea în care toate tainele îşi dobândesc
sensul, Euharistia reprezentând termenul ultim
(evcoaiq) al vieţii în Hristos. împărtăşirea este, după
cum afirmă Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, per
fecţiunea şi culmea Tainelor2 234, fiind - potrivit lui
3
Toma d’Aquino - cea care uneşte desăvârşit cu
Dumnezeu sau cea prin care accedem la desăvâr
şirea (xeA,eitoaiq) vieţii spirituale235. Pentru Sf. Nico
lae Cabasila, elementele euharistice sunt singurele
mijlocitoare şi conducătoare spre Tatăl:
„Biserica este întruchipată în Sfintele Taine
nu în chip simbolic, ci ca mădularele în
inimă, ca ramurile în rădăcina plantei sau,
precum spune Mântuitorul, ca mlădiţele de
viţă (Ioan 15, 1-8). Adică nu e vorba numai de
comunitatea de nume sau de o simplă ase
mănare între ele, ci chiar de o identitate de
fapt. Căci Sfintele Taine sunt Trupul şi
Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana
şi băutura cea adevărată a Bisericii lui
Hristos”236.
233. Pr. Ene B ranişte, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii...,

pp. 144-145.
234. Dionisie P seudo-Areopagitul, „Ierarhia cerească”, C. III, în
voi. Dyonisiaca, Desclee de Brouwer, Paris, 1949, p. 340.
235. T oma d ’A quino, Summa Theologicae compendium, C. III, 73,
3, Eyre and Spothswade, Londra, 1989, p. 56.
236. Pr. Ene Branişte, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 230.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFANŢULUI NlCOLAE CABASILA... \\\
în Despre viaţa în Hristos, Sf. Nicolae Cabasila

arată că, primind Sfintele Taine şi sporind duhov-
niceşte în virtuţi, credincioşii pot conştientiza că
Hristos însuşi, prin Duhul Sfânt, vine să locuiască
şi să crească în ei.
Paradoxul vieţii în Biserică este alăturarea în
fiinţa noastră a libertăţii ontologice de creaturi ale
lui Dumnezeu cu dependenţa de Mântuitorul, ca
mădulare ale Trupului Său mistic. Sfinţirea nu are
altă sursă decât Hristos şi constă în conformarea
voinţelor noastre cu voinţa Lui. Eclesiologia este
înţeleasă prin Euharistie - desăvârşirea tuturor
Tainelor. Viaţa în Hristos se împlineşte în Duhul
Sfânt. Spiritualitatea nu poate fi întemeiată decât
pe trăirea vie în Hristos, iar antropologia nu poate
fi decât teocentrică. Mai mult, viaţa noastră spiri
tuală este o viaţă prin excelenţă hristocentrică, o
trăire în Hristos. întruparea lui Hristos este piatra
de temelie a vieţii spirituale căci unind ce fusese
despărţit, ea a mijlocit comuniunea, „îmbrăţişarea”
creatului cu necreatul.
Viaţa în Hristos începe pe pământ şi se
împlineşte în împărăţia veşnică. Hristos Se revarsă
şi Se amestecă cu fiecare dintre mădularele Sale
prin Sfintele Taine, precum lumina intră într-o
odaie prin ferestre. El săvârşeşte aici Marea Taină a
nuntirii Sale cu omul, dăruind trupului muritor şi
stricăcios al acestuia viaţa veşnică. Totuşi, prezenţa
Domnului va deveni lucrătoare numai dacă noi
colaborăm singuri cu ea (sinergie), dacă răspundem
în mod liber darului lui Dumnezeu, nefăcând altceva
decât să păzim cu luare-aminte harul primit, asemenea
unei candele aprinse. Viaţa duhovnicească a creş

tinilor stă deci în a-şi păzi mădularele şi simţirile cu
care Hristos S-a unit şi întru a medita asupra felu
lui în care El ne-a cinstit. Pentru un creştin ade
vărat, Domnul este singura lui dorire şi, dobândind
„duhul lui Hristos”, împlinirea poruncilor se face
mai uşoară. îndumnezeirea este ţinta ultimă a des
tinelor umane iar Sf. Nicolae Cabasila o vede
întruchipată desăvârşit în persoana Maicii Domnu
lui care, prin frumuseţea sufletului său şi prin voia
sa supusă în întregime vrerii lui Dumnezeu, a primit
Duhul Sfânt pentru a Se zămisli şi naşte dintru ea
persoana unică a Mântuitorului.
IV. ÎN V Ă ŢĂ TU R A D ESPR E M A IC A D O M N U LU I
ÎN O M ILIILE SFÂN TU LU I N IC O LA E C A B A SILA
1. Despre cele trei O m ilii în general
Cele trei omilii mariale sunt vrednice de autorul

lucrării Despre viaţa în Hristos şi al Tâlcuirii Dum
nezeieştii Liturghii întrucât Sf. Nicolae Cabasila se
dovedeşte, după cum putem remarca din paginile lor,
un teolog profund, original şi, în acelaşi timp, un sti
list desăvârşit.
Considerate în ansamblul lor, cele trei omilii pot
fi clasate printre exponentele de frunte ale genului
omiletic, putându-se afirma că, din punct de vedere
al frumuseţii stilului şi complexităţii mesajului lor,
se dovedesc fără egal în privinţa abordării tematice
a vieţii Maicii Domnului şi a semnificaţiei acordate
celor trei evenimente majore ale vieţii ei: Naşterea,
Buna Vestire şi Adormirea. în legătură cu acest
context tematic s-a afirmat de către unii cercetă
tori237 că cele trei omilii se află departe de tiradele
şi exclamaţiile interminabile ale primilor panegirişti
bizantini ai Maicii Domnului. în abordarea Sf. Nico
lae Cabasila, dezvoltarea tematică dovedeşte bogă
ţie de idei, încărcătură doctrinară şi o complexitate
a construcţiei textului ce ne dezvăluie sufletul pro
fund teologic al oratorului.
Cele trei omilii se află într-o foarte strânsă legătură
de natură tematică şi de natură compoziţională,
237. Martin J ugie , Patrologia Orientaîis, Paris, 1925, p. 463.
atât din perspectiva înşiruirii cronologice a eveni

mentelor, cât şi din punct de vedere al finalităţii
pentru care aceste trei lucrări au fost scrise. Mai
mult, unitatea realizată de către omilii este sus
ţinută de continuitatea spirituală a descrierii reali
zării operei mântuitoare în lume: prima omilie sco
ţând în relief viaţa plină de sfinţenie şi de virtute a
Măriei, cea de a doua omilie înfăţişând-o împreună
lucrătoare conştientă şi liberă la mântuirea oame
nilor, iar cea de a treia omilie prezentând-o în
ceruri, alături de Fiul său, rugătoare şi caldă mijlo
citoare pentru întreg neamul omenesc.
Din punct de vedere tematic, unitatea celor trei
omilii este definită prin acordarea unei centralităţi
aparte, raportate la întreaga creaţie, de care
Fecioara Maria se bucură, şi care premerge centra-
litatea prin excelenţă a Mântuitorului Iisus Hristos
şi a lucrării Sale în lume. Astfel, Maria este descrisă
ca rod al creaţiei şi plasticizare a paradigmelor
divine, oamenii, cerul, pământul şi soarele venind
la fiinţă pentru Fericita Fecioară. Autorul remarcă
metaforic că pomul există pentru roadă după cum,
în acelaşi fel, creaţia există pentru Fecioară, iar
Fecioara există pentru Hristos.
Din punct de vedere compoziţional, cele trei
omilii au o înşiruire firească atât sub aspectul cla
sicei curgeri a vârstelor umane, cât şi sub aspectul
etapelor iconomiei lucrării mântuitoare în lume, de
la creaţie la plinirea vremii - etapă ce se evidenţiază
prin importanţa sinergicei conlucrări dintre ele
mentul divin şi cel uman - şi până la biruinţa asupra
robiei păcatului, când Maica Domnului străluceşte
ca mijlocitoare între Biserica cerească, biruitoare, şi

Biserica pământească, luptătoare, pentru slava şi
biruinţa lui Dumnezeu.
Structura compoziţională a celor trei omilii,
stilul lor şi bogăţia informativă au îndreptăţit mulţi
cercetători să afirme că nu au fost compuse cu
scopul de a fi rostite din amvonul bisericii, ci pen
tru a fi oferite Patriarhului de Constantinopol cu
prilejul unei ocazii festive. Din această perspectivă
putem afirma că cele trei omilii constituie părţi ale
unui opuscul dogmatic închinat Maicii Domnului,
deşi stilul omiletic se păstrează, constituindu-se
într-o bijuterie deosebită a genului.
Din perspectiva instrumentarului specific unor
producţii ale genului omiletic, putem afirma că
omiliile vădesc remarcabile calităţi de natură for
mală. Pe lângă o indiscutabilă superioritate în raport
cu celelalte scrieri similare, superioritate despre
care am pomenit mai sus, putem menţiona inte
resul pentru importanţa problemelor de doctrină -
tratate cu profunzime şi subtilitate - la care se
adaugă concepţia perfect unitară, metodică şi siste
matică.
în metoda şi sistemul său de interpretare, Sf.
Nicolae Cabasila se dovedeşte a fi un interpret cu
orizonturi şi vederi largi, preocupat de esenţial şi
fundamental, manifestând, în pofida divagaţiilor pe
care stilul omiletic l-ar putea presupune, o mare
concizie şi sobrietate în afirmaţiile sale de natură
dogmatică. Autorul scoate în evidenţă, în primul
rând, sensul ce se desprinde în chip firesc, în mod
imediat şi nemijlocit, din desfăşurarea istorică a

planului divin de mântuire a lumii.
Stilul Omiliilor reflectă întrucâtva caracteristicile
limbii scrise ale epocii bizantine contemporane Sf.
Nicolae Cabasila, combinând concizia şi sobrietatea
cu stilul căutat, artificial pe alocuri, manierat şi cu
turnuri subtile. Această combinaţie însă vădeşte
tocmai specificul stilului omiletic al cărui rol didac
tic presupune urmărirea unor obiective de tip cog
nitiv - constituite de informaţiile de natură dogma
tică şi de istorie biblică pe care vorbitorul le trans
mite ascultătorilor -, dar şi obiective de natură afec
tivă şi emoţională, al căror specific este fraza sub
tilă, în care abundă figurile de stil şi care urmăreşte
sensibilizarea prin intermediul frumosului cultivat
chiar dacă, uneori, un astfel de stil poate atinge
manierismul.
Lexicul folosit de Sf. Nicolae Cabasila este de o
puritate deosebită, dacă vom privi prin prisma as
pectului literar. Se poate observa, analizând textul,
grija deosebită pentru puritatea limbii greceşti folo
site, din care lipsesc cuvintele străine - termenii de
origine slavă sau turcă ce indică obiecte sau acti
vităţi familiare şi termenii de origine latină înlătu
raţi cu scrupulozitatea omului de litere, posesor al
unei vaste culturi. Limba în care sunt scrise Omi
liile este pe deplin stăpânită de autor şi este, deopo
trivă, mânuită cu îndemânare, participând prin
măiestria stilului la complexitatea textului ce ur
măreşte ideea unitară a naraţiunii biblice şi a pre
legerii dogmatice.
2. Omilia la Slăvită Naştere a Preasflntei Maici

a lui Dumnezeu
După cum am văzut în paginile precedente,

structura compoziţională a Omiliilor în general,
deci şi în cazul acestei omilii, în special, este una
complexă, scopul ei nefîind cel al unei simple pre
dici, ci dezvoltarea unui conţinut de idei care poate
fi asimilat în genul literar al tratatului, dar care nu
pierde tiparul de bază al comunicării de tip oral.
Formaţia umanistă a Sf. Nicolae Cabasila nu
se dezminte. Din punct de vedere compoziţional,
izvorul principal de inspiraţie se dovedeşte a fi
lucrarea clasică Institutio oratorica, sinteză a reto
ricilor lui Aristotel şi Cicero, realizată de Fabius
Quintilianus (35-96 d.Hr.)238. Principiile retoricii
Antichităţii greco-romane au fost surse de inspira
ţie pentru Sfinţii Părinţi, în special pentru Părinţii
capadocieni care au studiat în şcolile greco-
romane şi au avut între dascăli retori distinşi ai
secolului al IV-lea, între care Himerius, Temistius,
Prohaeresius şi Libanius şi, cu atât mai mult,
tradiţia lor oratorică a stat la baza Omiliilor Sf.
Nicolae Cabasila.
a) Introducerea
Introducerea primei omilii este alcătuită după
criteriile antice ale unei dispositio, presupunând
selectarea ideilor şi stabilirea unei ordini de na
tură logico-psihologică. Omilia debutează cu clasica
invocare a ajutorului lui Dumnezeu pentru orice
238. Fabius Quintilianus, The Institutio Oratorica o f Quintilian,

s.n., Londra, 1961, p. 104.
început, enunţând scopul general al predicii în

funcţie de patru coordonate.
Prima coordonată este de natură tehnică şi
priveşte instrum entarul construcţiei textului,
făcând legătura între autor şi percepţia auditoriu
lui avizat, fără o pretenţie a exhaustivităţii (ceea ce
implică factorul subiectiv al smereniei), dar nu
fără necesitatea elocinţei:
„[...] nu pentru a ne lua la întrecere cu pute
rea adevărului, nici pentru a spune totul
despre acest lucru [...], ci doar pentru a duce
la bun sfârşit cuvântul nostru şi pentru a nu
ne arăta ruşinaţi înaintea acelor ritori care
deja au grăit despre acestea”239.
Următoarele coordonate sunt de natură tema
tică. Din punct de vedere al raportării la divinitate,
prima omilie se doreşte a împlini „o datorie sfân-
tă”240. Din punct de vedere al elementului uman,
autorul subliniază condiţia sine-qua-non a creştinu
lui care trebuie să se afle în permanentă relaţie cu
Maica Domnului, mijlocitoarea faţă de divinitate:
„Aş cere, aşadar, folos sufletesc - întrucât eu
ştiu că acest lucru este cel care face cinste
aceleia pe care noi o cântăm, ceea ce ea do
reşte cel mai mult celor care o cântă şi ceea
ce caută prin toate binefacerile pe care ni le
dăruieşte - ca şi în tot ceea ce ne face vred
nici de a primi facerile sale de bine”241.
Autorul subliniază importanţa exponenţilor nea
mului omenesc care îşi împlinesc datoria prin
239. Sf. N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 26.

240. Sf . N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 26.
241. S f. N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 26.
ÎNVĂŢĂTURĂ MARIOLOGICA A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... H 9
afirmarea rolului ziditor de suflet al cuvântului spre

folosul binelui ca obiectiv suprem al comunicării:
„Cred de asemenea că acei oameni cu ade
vărat fericiţi, care îşi dăruiesc puterea
cuvântătoare în această viaţă pentru folosul
binelui obştesc nu se irosesc în vorbiri
deşarte, nici nu ar aduce proslăviri doar din
iubirea de cuvântare. Ci aceştia, după pute
rea m eşteşugului lor, închină laude
Fecioarei”242.
Datorită rolului deosebit deţinut în iconomia
mântuirii, Maria este „podoaba”, „harul” şi „cos
mosul” fiinţelor create şi, de aceea, la începutul
creaţiei, când Dumnezeu a privit la tot ceea ce zi
dise, văzând că erau bune foarte, potrivit interpre
tării Sf. Nicolae Cabasila, El privea în esenţă la
Fecioara, iar lauda creaţiei întregi nu era de fapt
altceva decât „lauda Fecioarei”.
b) „Laudă lui Ioachim şi Anei, părinţii Fecioarei’

Această parte a omiliei poate fi asimilată mai
degrabă cu exordium (început) decât cu diuisio
(enunţarea pe puncte a conţinutului discursului
oratoric) căci, din punct de vedere compoziţional,
în acest fragment sunt aşezate premisele biblice şi
temporal-istorice ale dezvoltării subiectului. Pre
cum Evangheliştii au prezentat genealogia Mân
tuitorului pentru a dovedi că Hristos este cu ade
vărat Fiul Omului, tot astfel şi Sf. Nicolae Cabasi
la consacră începutul primei sale omilii dum
nezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, părinţii după
2 4 2. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p. 26.

trup ai Sfintei Fecioare. „Rădăcina” din care a

odrăslit Fecioara Maria este rădăcina lui lesei, prin
aceasta Sf. Nicolae Cabasila insistând asupra fap
tului că ea reprezintă întreg elementul uman al
Vechiului Testament, nu doar indivizi independenţi.
Fragmentul este o expunere laudativă, o adre
sare la persoana a Il-a ce ne aminteşte de stilul
Imnului acatist, Ioachim şi Ana fiind consideraţi
asemenea unei unităţi ce a stat la baza înlănţuirii
de fapte minunate cărora omenirea le-a fost mar
toră şi beneficiară:
„ - o, însoţire preafericită! - pe care Dumnezeu
a binevoit să o folosească pentru cea mai
desăvârşită şi cea mai slăvită lucrare a
tuturor veacurilor, cea mai tainică şi cea mai
folositoare dintre toate - vreau să zic pentru
înveşmântarea Sa cu trup, pentru naşterea
Sa printre oameni, luându-Şi Maică dintre
noi”243.
în continuare, autorul realizează mai multe

coordonate, prima fiind trasată în ordinea istoriei
biblice şi încadrând părinţii Fecioarei Maria în
rândul aleşilor lui Dumnezeu, care s-au învredni
cit de primirea unei misiuni unice pentru zidirea
neamului omenesc, aflat în aşteptarea mântuirii:
„Căci, dacă pentru a ţine în viaţă firea că
zută şi pentru ca firea omenească să dăinu
iască în faţa potopului prin câţiva puţini, un
singur om a fost ales - Noe [...] şi dacă pen
tru a-i slobozi pe evrei era nevoie de un câr-
muitor - şi dintre mulţi, singur Moise a căpă
2 4 3. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p. 27.

Învăţătură mariologică a S fântului N icolae Cabasila... 121
tat această cinste [...], dacă pentru a dobândi

păm ântul făgăduit a fost de ajuns vestitul
Iosua al lui Navi; şi dacă, înaintea lor,
Avraam dobândise ca pecete a sfinţeniei sale
să ajungă părintele unui norod învăţat să-L
proslăvească pe Dumnezeu; şi în sfârşit,
dacă printre toţi care au fost folositori nea
m ului omenesc nu s-ar găsi niciunul care să
nu fi fost mai întâi lucrător a tot binele,
făcându-se astfel începătorie semenilor lor -
atunci când Dom nul a trebuit să slobo-
zească întreaga zidire din tirania diavolilor,
să pună început nemuririi în viaţa celor
muritori şi să pună în lucrare viaţa înge
rească în sufletele oamenilor şi, ca să sp u
nem totul, să unească cerul cu pământul, ce
am putea spune mai mult despre Ioachim şi
A na - cei pe care este firesc să-i socotim a fi
lucrători -, despre cei de care Dumnezeu a
avut nevoie ca de nişte unelte şi împreună-
lucrători ai iubirii Sale de oameni, pentru a
revărsa în lume minunatul Său har?”244
Fragmentul de mai sus aşază două premise

tematice care urmează a însoţi cuprinsul omiliilor:
solidaritatea Măriei cu neamul omenesc, temă ce
asociază conceptul dogmatic al iconomiei m ân
tuirii unui concept al providenţei, dintr-o perspec
tivă istorică, şi continuitatea de natură existentă
între Hristos şi succesorii lui Adam.
Potrivit opiniei lui Jaroslav Pelikan245, religia
mozaică a adus o contribuţie majoră la dezvoltarea
gândirii occidentale prin interpretarea istoriei, deşi
244. S f . N icolae C abasila , Trei omilii..., pp. 27-28.

problematica sensului istoriei a preocupat, deo

potrivă, cultura clasică greacă după cum reiese
mai ales din Cartea a IV-a a Legilor lui Platon unde
se afirmă că Dumnezeu stăpâneşte peste întreg
universul246.
Atât iudaismul, cât şi creştinismul consideră
istoria drept un proces în care guvernarea divină îşi
manifestă iniţiativa. Perspectiva istorică obiectivă
este una de sus, ca operă a acţiunilor Dumnezeului
celui viu. în acest sens, nu Moise L-a descoperit pe
Dumnezeu în timp ce păştea oile lui Ietro pe câm
piile din Median, ci Dumnezeu l-a ales pe Moise
pentru a i Se descoperi. Astfel, istoria privită de
sus este o înşiruire de misiuni unice ale unor expo
nenţi umani aleşi de divinitate: Noe, Moise, Iosua,
Avraam, din şirul cărora fac parte părinţii Maicii
Domnului, Ioachim şi Ana.
Atât tradiţia iudaică, cât şi cea creştină nu
ignoră însă şi importanţa perspectivei subiective a
istoriei aşa cum este ea percepută de jos, ca sumă
a acţiunilor oamenilor înzestraţi cu liberul arbitru,
în acest sens, un aspect al statutului complex al
Maicii Domnului este solidaritatea ei cu întreaga
creaţie, descrisă plastic în multe dintre alegoriile
biblice precum asocierea onom astică dintre
Fecioara Maria şi sora lui Moise - Miriam, Născă
toarea de Dumnezeu devenind „soră” a oamenilor
din timpul profeţilor vetero-testamentari, Maria
este rugul nemistuit de foc şi tot ea este corabia ce
poartă în pântece pe Acela care ne-a recapitulat în
Sine, curăţindu-ne de stricăciunea păcatului.
246. P l a t o n , L a w s , p. 34.
Toată această înşiruire umană are ca scop

anticiparea realităţii dogmatice care stipulează că
Hristos nu îşi creează firea omenească din nimic,
ci din Fecioara Maria, asumându-Şi prin ea firea
urmaşilor lui Adam pentru a o înnoi dinăuntru247.
Perspectiva de sus asupra lumii dezvăluie o
paralelă realizată de Sf. Nicolae Cabasila între
lumea cerească, nevăzută, şi lumea materială, vă
zută, întregind în acest fel viziunea asupra creaţiei
divine şi stabilind cu claritate corespondenţele ce
afirmă împlinirea lucrării proniatoare, precum în
cer aşa şi pe pământ:
„Dacă este limpede că mânia şi pedeapsa -
de care este firesc să fie loviţi cei răi - le sunt
trimise prin îngerii cei răi, bunătăţile sunt
date prin îngerii cei buni - şi cel mai mare
bine este făcut oamenilor prin cei mai mari
binefăcători. Deci, lui Moise, lui Noe, lui
Avraam şi tuturor de pe u rm a cărora nea
m ul nostru a dobândit folos trebuie să le fiţi
mai presus în dreptate, pentru că sunteţi
mai drepţi decât ei, căci aţi păzit şi mai bine
poruncile şi după adevăr se cuvine să fiţi,
mai mult decât toţi aceştia, prieteni ai lui
Dum nezeu”248.
în stabilirea cu claritate a coordonatelor obiec-
tivităţii cereşti, părinţii Fecioarei Maria devin, în
fragmentul de mai sus, exponenţii de vâ rf ai unei
gradaţii a meritelor umane ce îşi poate găsi expli
caţia doar potrivit textului de la Matei 7, 16. Rodul
râvnei duhovniceşti a lui Ioachim şi a Anei este
247. Pr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi.

II, p. 83.
Fecioara Maria, prin care a venit Pruncul rugăciu

nii şi al dreptăţii:
„Dacă se cuvine să întâmpinăm roada voas
tră cu denum irea de «Fecioară binecuvân
tată» - şi s-a zis după roadele lor îi veţi cu
noaşte - ce am putea spune mai mult? Or,
nu este doar de la fire că voi aţi avut prunc,
ci a fost o lucrare de rugăciune şi dreptate -
şi chiar dacă nu era îngăduită firii omeneşti
o naştere mai presus de fire ca aceasta, însă
la Dum nezeu toate sunt cu putinţă. Iar
Dum nezeu v-a dăruit-o ca răspuns la ru gă
ciunile voastre, dar tăria nebiruită a acestor
rugăciuni a fost covârşită de statornicia şi
puterea virtuţii voastre”249.
Desigur, naşterea în mod minunat a Fecioarei

Maria nu este raţiunea pentru care Sf. Nicolae
Cabasila conferă părinţilor ei această poziţie privi
legiată în galeria celor aleşi. De naşteri minunate
s-au învrednicit Avraam şi Sara, Zaharia şi Elisa-
beta. Privilegiul de care se bucură Ioachim şi Ana
este acela al rodirii celei care urm a să devină
Născătoare de Dumnezeu:
„Sau, mai bine a zice: Dum nezeu trimite în
dar părinţilor naşterile care îi fac fericiţi - or,
e cu neputinţă ca Dum nezeu să fie părtini
tor în această privinţă, El care cântăreşte
totul în talerele balanţei - şi El alege pe cei
care vor primi darurile Sale din belşug, şi, de
asemenea, socotesc eu că după cunună
putem cunoaşte atletul”250.

250. Sf. N icolae C abasila , Trei omilii..., pp. 28-29.
Această gradaţie a „alegerii” pentru o misiune

divină este o temă pe care o regăsim la Sf. Grigorie
Palama într-o dezvoltare similară:
„Dintre copii lui Adam, Dum nezeu l-a ales
pe vrednicul Set şi astfel alegerea care a
avut-o în vedere pe ea, prin înainte-cunoaş-
tere, pe cea care avea să devină Maica lui
Dumnezeu, şi-a avut începutul chiar în copiii
lui Adam, s-a plinit în generaţii succesive şi
a coborât până la regele şi profetul David [...]
când s-a ajuns la vremea ca această alegere
să îşi afle plinirea, Ioachim şi A na din casa
şi ţinutul lui David au fost aleşi de Dumnezeu
[...]. Lor le-a dat Dum nezeu făgăduinţa şi
le-a dăruit copilul ce avea să fie Maica lui
Dum nezeu”251.
Deci, alegerea Fecioarei este piscul urcuşului

lui Israel către împăcarea cu Dumnezeu, iar ale
gerea lui Ioachim şi a Anei se află pe treapta ime
diat următoare. Răspunsul final al lui Dumnezeu
faţă de această ascensiune şi începutul vieţii celei
noi se vor realiza odată cu întruparea Cuvântului.
Astfel, mântuirea va găsi o altă rădăcină decât cea
a lui lesei, după cum afirmă Sf. Grigorie Palama,
iar această „nouă rădăcină”252 este Cuvântul întru
pat al cărui „templu” este Fecioara.
Stabilirea importanţei personale a părinţilor
Maicii Domnului în istoria mântuirii este realizată
de Sf. Nicolae Cabasila atât prin realizarea unui
paralelism biblic între lumile spirituale ale Vechiului
251. Sf. G rigorie Palama , Omilie la Intrarea Maicii Domnului în

Biserică, Atena, 1861, pp. 126-127.
252. Sf. N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 122.
şi Noului Testament, cât şi prin raportarea la per

soana Mântuitorului. La plinirea vremii, despre
care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, a contribuit şi umani
tatea, care s-a făcut vrednică pentru primirea
Dumnezeului-Om, pentru asumarea firii noastre
în Ipostasul Său, în vederea îndumnezeirii omeni-
tăţii. Totuşi, naşterea Mântuitorului din femeie s-a
făcut sub Lege deoarece acei ce se aflau sub Lege
trebuiau răscumpăraţi, ei trebuiau să dobân
dească înfierea253:
„oare n-aţi arătat voi într-un chip vădit că
aţi păzit mai bine Legea şi că aţi cinstit mai
mult decât toţi ceilalţi Cortul Mărturiei, aşa
încât voi singuri dintre toţi oamenii aţi adus
şi chiar aţi ridicat voi înşivă Cort al lui D u m
nezeu [...]?”
„Aşa cum era firesc ca Mântuitorul - pentru
a aduce o N ouă Lege - să împlinească toată
dreptatea Legii celei Vechi, în acelaşi chip şi
voi, ajunşi în pragul Legii celei Noi şi
pregătiţi fiind să întâmpinaţi Templul h aru
lui este nevoie să fiţi păzitori întocmai ai
Legii - căci harul este plinătatea Legii”254.
Toate aceste coordonate multiple converg spre

ideea finală că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om nu
numai prin creaţie, ci şi prin naştere, pentru a
birui coruptibilitatea de pe urm a păcatului şi pen
tru a scăpa pe toţi fraţii Săi de sub Lege, făcându-i
din robii Legii, fiii liberi ai lui Dumnezeu.
Această parte a omiliei se încheie cu definitiva
rea urcuşului expoziţional la care autorul ajunge
253. Galateni 4, 5-6.

254. Sf. N icolae Cabasila, Trei omilii..., p. 29.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE C ă BASILA. .. 127
prin gradaţie şi enumerarea destinelor unice care

s-au împlinit în lucrarea sinergică. Culmea nara
tivă este atinsă în descrierea unicităţii Fecioarei,
cea care încununează minunata galerie a aleşilor:
„Tot ce li s-a întâmplat celor dinainte izvo
răşte din acestea [...], ea este podoaba tutu
ror, chiar înainte de a fi ad usă la viaţă. [...]
E a singură a fost lucrarea unei sfinte rugă
ciuni [...], ea singură a fost un dar al lui
Dumnezeu, vrednică totodată de a fi dăruită
din pricina rugăciunii şi de a fi primită de cei
care o ceruseră”255.
Prin această lungă disertaţie asupra dumneze

ieştilor părinţi Ioachim şi Ana, părinţii trupeşti ai
Fecioarei Maria, Sf. Nicolae Cabasila a căutat să
arate originile umane ale Măriei, subliniind că ei
nu au fost fără rod în rugăciunea, fidelitatea şi vir
tuţile lor. Puterea acestor rugăciuni a rezultat din
viaţa virtuoasă pe care au dus-o şi din credinţa
nutrită faţă de Dumnezeu. într-adevăr, Dumnezeu
a intervenit asupra sterpiciunii lor fizice, fără însă
a exclude normalitatea de natură fiziologică. Fap
tul că felul naşterii Măriei a fost sfânt rezultă din
realizarea căsătoriei între Ioachim şi Ana nu din
necesitate, ci din ascultare faţă de Dumnezeu.
Este o idee proprie Sf. Nicolae Cabasila aceea că
sinergia Măriei şi conlucrarea ei cu harul lui Dum
nezeu au început cu viaţa virtuoasă a părinţilor ei,
încă mai înainte de a fi zămislită. Maria însăşi a
fost culmea sfinţeniei Vechiului Testament.
25 5. Sf. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p p . 3 0 -3 1 .

c) „Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii”

Putem considera această parte a omiliei a fi
narratio, potrivit structurii discursurilor clasice,
cu atât mai mult cu cât găsim o continuare per
fectă a ideilor părţii anterioare. Firul narativ curge
în aceeaşi direcţie a argumentării, iar gradaţia cu
apogeul în descrierea Fecioarei Maria este conti
nuată prin repetiţia singularităţii menite să îi
sublinieze unicitatea:
„Doar ea a întors lui Dumnezeu neatinsă
frumuseţea pe care El ne-a dat-o, numai ea
s-a folosit de toată puterea şi toate armele pe
care El ni le-a încredinţat. [...] Singură
Fecioara Preafericită, a putut arăta acest
lucru. D oar ea a putut păstra cu strălucire
firea omenească neîntinată de orice strică
ciune, ea singură dintre toţi oamenii care au
fost şi care vor u rm a”256.
Principalele direcţii tematice ale omiliilor Sf. Nicolae
Cabasila sunt sfinţenia personală a Fecioarei Maria
şi importanţa sinergiei Măriei în întruparea Fiului
lui Dumnezeu şi în întreaga iconomie a mântuirii.
Această parte a celei dintâi omilii conturează
premisele primei dintre cele două teme, stilul de
abordare tematic fiind, dintru început, tributar
liniei umaniste a gândirii epocii şi tendinţelor de
individualizare ce începeau, în vremea Sf. Nicolae
Cabasila, să se aplice deopotrivă oamenilor de rând
şi percepţiei lor despre propria individualitate, cât
şi marilor figuri ale omenirii, cu atât mai mult ce
lor din sfera spiritualităţii creştine.
256. S f . Nicolae Cabasila, T re i o m ilii..., p p . 34.

Astfel, conceptul fundamental al mariologiei Sf.

Nicolae Cabasila şi, în acelaşi timp, tema majoră a
primei sale omilii, poate fi sintetizat în formula:
Fecioara Maria este, prin excelenţă, omul prim ordial
întrucât ea singură realizează plenar idealul divin
în natura umană. Fecioara Maria nu este cea care
a creat omul, dar este cea care i-a descoperit para
disul pierdut, nu este cea care ne-a conferit natura
umană, dar este cea care a păstrat natura umană
în integritatea ei, nu este ea cea care ne-a plăs
muit, dar ea este cea care a colaborat cu Creatorul
pentru ca noi să putem fi recreaţi.
Maria este singura persoană pământeană care
a descoperit adevărul naturii umane, întâmpinând
aşteptările lui Dumnezeu şi motivele întrupării
Sale. Fecioara Binecuvântată a recreat în per
soana sa, prin efort propriu şi voinţă liberă, omul
de dinaintea căderii, iar Hristos îl va face pe om
capabil să realizeze ţinta scopului său, theosis,
îndumnezeirea, ridicându-1 în slava Sfintei Treimi.
întreaga concepţie soteriologică a Sf. Nicolae
Cabasila este dominată de ideea potrivit căreia
persoana vie a Mântuitorului Iisus Hristos nu for
mează numai centrul vieţii duhovniceşti, ci şi mag
netul care polarizează toate aspiraţiile umane. După
căderea în păcat, primul om a continuat să posede
acea forţă şi libertate a voinţei originare pe care a
folosit-o iniţial pentru a trăi teocentric.
Singularitatea persoanei Maicii Domnului ca
om primordial prin excelenţă este definită de Sf.
Nicolae Cabasila pornind de la raportul personal al
Măriei cu condiţia de păcătoşenie, în antiteză cu
starea binecuvântată în care intră cei ce îl iubesc

pe Dumnezeu, atingând culmea virtuţii:
„Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-1
face pe om să fie om, este de a-L iubi pe
Dum nezeu în curăţie, de a trăi după minte,
de a stinge patimile şi de a nu avea nicio
îndulcire dup ă păcat. Or, puterea de a trăi în
acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit
toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la
început: mai întâi puterea de a omorî păca
tul [...] după ce ne vom fi războit. Apoi [...],
de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără p ă
cat, d u p ă ce vom fi dobândit p ân ă şi
nestricăciunea trupului”257.
Citatul de mai sus ne dezvăluie aplecarea mis

tică a Sf. Nicolae Cabasila spre tema dragostei şi a
nepătimirii. A trăi după minte ne aminteşte de
afirmaţia Sf. Grigorie Palama că „rugăciunea este
legătura făpturilor raţionale cu Făcătorul”258. însă
unirea cu Dumnezeu este mai presus de rugăciu
nea curată, ea însemnând dragoste desăvârşită
căci înainte de a fi în starea de rugăciune curată,
omul trebuie să se fi curăţit de patimi, iar curăţi
rea de patimi este una cu creşterea dragostei de
Dumnezeu259. Această putere a purificării este să
dită în natura umană dintru începuturi, căci Sf.
Diadoh al Foticeei spune că:
„este propriu sufletului simţitor să caute, pe
de o parte, pururi slava lui Dumnezeu în
257. S f. Nicolae Cabasila, Trei omilii..., pp. 31-32.

258. Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, PG 150, 1117.
259. Pr. Dumitru StAniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, voi. 2,
Ed. Deisis, Sibiu, 1993, p. 125.
toate poruncile pe care le împlineşte, iar pe de

alta, să se desfăteze întru smerenia sa”260.
Trecând de la viziunea generală asupra poten-

ţelor naturii umane, Sf. Nicolae Cabasila particu
larizează:
„Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de
a lupta împotriva păcatului - putere pe care
o aveau în firea lor şi care se afla în toţi. [...]
D ar Preacurata Fecioară, fără a avea cerul
drept cetate - căci ea nu fusese zămislită din
trupuri cereşti, ci din cele pământeşti, într-un
chip care ne este obişnuit tuturor celor din
acest neam căzut, [...] ea singură dintre
oameni s-a luptat cu putere de la început
împotriva oricărei răutăţi”261.
Astfel justifică autorul alegerea Măriei care este

bazată, fără îndoială, pe meritul ei personal, pe
puterea ei spirituală şi pe conlucrarea ei necon
diţionată cu harul divin. Fecioara Maria a actua
lizat puterea cu care a înzestrat Dumnezeu natura
umană în porunca de a birui păcatul, motiv pen
tru care ea a fost răsplătită cu însuşirea de a ră
mâne mereu virtuoasă. Prin urmare, Fecioara a
făcut sfântă şi nepătată întreaga ei viaţă, sfântă -
prin puterea ei duhovnicească neîncetată, dărui
rea necondiţionată faţă de Dumnezeu şi voinţa
constantă şi nepătată - pentru harul Fiului Său.
Nepătimirea este considerată de Evagrie Ponticul şi
de Sf. Maxim Mărturisitorul acea stare a sufletului
260. S f . D iadoh al F oticeei , Cuvânt ascetic în 100 de capete, în:

Filocalia, traducere de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, voi. I, cap.
12, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 353.
care îi permite să primească şi să cugete lucrurile

în sensul lor necorupt. Privindu-L pe Dumnezeu,
nepătimitorul vede elementele realităţii în sensul
lor etern, în spiritul dumnezeirii, împropriindu-le
ca daruri ale iubiri şi înţelepciunii divine262.
Liniştea celui nepătimitor creşte în conştiinţa şi în
experienţa puterii divine care pătrunde în toate
cele ce sunt ale lui. Tăria de a se menţine curat în
toate, de a vieţui în plinătatea virtuţilor şi de a nu
se tulbura de nimic creştinii au primit-o de la
Hristos, căci nepătimitorul, ca să spunem mai
mult, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el263.
Toate cele de mai sus sunt afirmaţii perfect aplic
abile vieţii creştine, amintindu-ne de Despre viaţa
în Hristos în care autorul arată că ajutorul
Mântuitorului este deplin şi lucrează în mod neîn
fruntat. Dar, potrivit afirmaţiei Sf. Nicolae Cabasi-
la, deşi în lume încă nu lucra ajutorul Fiului lui
Dumnezeu, Maica Domnului a fost desăvârşită
dinainte, tocmai pentru ca viaţa creştină să se
desfăşoare în bucuria acestui ajutor, după cum
vom vedea în următoarea parte a primei omilii.
d) „Maica Domnului nu a prim it decât harul din

care cu toţii ne împărtăşim”
Această parte a omiliilor, împreună cu urm ă
toarele două, alcătuiesc argumentatio, sau acel
fragment compoziţional al construcţiilor oratorice
262. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 4; PG 90,

1125. Vezi Centuries, Editions du Cerf, Paris, 1945, p. 73.
263. Galateni 2, 20.
antice în care vorbitorul aduce probele în susţine

rea ideilor sale.
Autorul îşi începe argumentaţia pornind de la
două premise: Maria nu a primit niciun ajutor spe
cial, în mod diferit de ceilalţi oameni, şi Maria se
află într-o perfectă solidaritate cu neamul omenesc:
„Este d e -a d re p tu l lim pede c ă D u m n e z e u
i-a socotit pe toţi oamenii vrednici de cea mai
înaltă răsplată, pentru dragostea de înţe
lepciune - şi dacă ei sunt cu toţii vrednici de
răsplata cea mai înaltă, atunci sunt vrednici
cu toţii de aceeaşi răsplată. [...] N u poate fi
nimic mai minunat, nimic care să poată
călăuzi către virtute, fără num ai viaţa
Mântuitorului şi vieţuirea Sa în trup, M oar
tea şi învierea Sa, tot ceea ce decurge de aici
şi toate cele de care întreaga omenire se
poate bu cu ra deopotrivă. Prin urmare, aju
torul dat Maicii Sale nu este cu nimic mai
mare decât cel mai mare ajutor pe care El l-a
dăruit tuturor oamenilor”264.
Maria, ne spune Sf. Nicolae Cabasila, nu a pri
mit nimic în plus faţă de ceea ce Adam şi urmaşii
săi au primit de la Dumnezeu, nici n-a coborât din
cer, nici nu s-a născut din trupuri cereşti, ci dim
potrivă, ea a venit din neamul omenesc căzut şi s-a
dovedit a fi ea însăşi unul dintre oamenii tuturor
timpurilor, dar care a înfrânt tot răul, de la început
şi până la sfârşit. Puterea de împotrivire în raport
cu păcatul, pe care Dumnezeu a aşezat-o în om şi
de care nimeni nu s-a învrednicit înaintea Fecioarei,
a fost pusă în lucrare de Maria. Ea singură a activat
264. S f . N ic o l a e C a b a s il a , T r e i o m ilii..., p. 38.

potenţele lucrative ale puterii date de Dumnezeu

pentru a ţine păcatul în stare latentă pură, ea sin
gură a obţinut pentru firea noastră recompensa
făgăduită unei astfel de biruinţe, şi anume stator
nicia în bine, prin faptul că ea a devenit Maică a
unui Fiu fără de păcat. în ceea ce priveşte rapor
tul Măriei cu neamul omenesc, Sf. Nicolae Cabasila
afirmă:
„Ea, care n -a primit mai mult decât alţii, i-a
întrecut atât de mult pe toţi ceilalţi prin ceea
ce însăşi a lucrat, nu doar prin aceea că a
luat această cunună acolo unde toţi erau
biruiţi, ci mai mult, aceasta a fost de-ajuns
spre slava sa şi a celorlalţi oameni - ca şi
cum ei toţi ar fi dobândit-o”265.
Maria se află într-o solidaritate neîntreruptă cu

neamul omenesc, iar acest raport de solidaritate
se va dezvălui în conţinutul celor trei omilii a fi
unul foarte complex. Slava cu care este încunu
nată Fecioara nu diferă în esenţă de slava la care
participă sufletele tuturor celor mântuiţi, dar
Maria o câştigă prin meritele propriei conlucrări
cu divinitatea de pe poziţia unei naturi umane că
zute, pe când restul omenirii se bucură de această
slavă prin mijlocirea Mântuitorului şi harul Duhu
lui Sfânt. Fiind oarecum, în mod paradoxal, fiica
Fiului ei din punct de vedere al creaţiei primor
diale şi al prototipului uman pur pe care Maria îl
reprezintă266, Maica Domnului va deveni, prin
asumarea maternităţii minunate, mamă a tuturor
265. S f. N icolae Cabasila, Trei omilii..., pp. 38-39.

266. Ideea Măriei fiică a Fiului ei a fost populară între fran
ciscanii secolului al XlII-lea.
exponenţilor um ani recapitu laţi în persoana

Mântuitorului Iisus Hristos:
„Căci ea, care ne era podoaba, n -a lepădat
neam ul nostru pentru răutatea noastră [...],
ci l-a arătat mai frumos [...]. Ea nu le-a
mărit vina [oamenilor]; dimpotrivă, trezind
în ei respectul într-un chip demn de laudă a
biruit păcatul”267.
e) „Maica Domnului a fo st fă ră de p ă ca t”
Ideea solidarităţii existente între Fecioara Maria
şi neamul omenesc evoluează, în interpretarea Sf.
Nicolae Cabasila, de la Maria - reprezentantă a
Vechiului Testament din punct de vedere istoric - la
interpretări profund teologice, afirmând că întreaga
lume a fost creată pentru Adam, iar Adam reprezin
tă firea omenească din care Dumnezeu a binevoit să
aleagă pe mama Sa, pentru a Se întrupa din sânul
ei şi pentru a mântui obiectiv lumea. Dumnezeu,
plăsmuindu-1 pe Adam, a aşezat în el puterea de a
rezista ispitei diavolului şi de a realiza în acest mod
idealul divin pentru care a fost creat. Pentru reali
zarea acestui ideal, Dumnezeu a orânduit în aşa fel
lucrurile încât de la început omul să-şi folosească
propria putere, însă nu fără confruntare.
Căderea, ne spune Sf. Nicolae Cabasila, a adus
în lume moartea şi înrobirea omului, dar n-a răs
turnat planul din veci al lui Dumnezeu, ceea ce
înseamnă că omul nu era total lipsit de puterea de
a lupta pentru eliberarea de păcat şi pentru m ân
tuire. Această putere era intrinsecă firii umane.
Prin urmare, nu era cine să trăiască curat de
26 7. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p. 39.

învinuire, iar Cel a cărui singură rană era nece

sară pentru mântuire era ţinut departe de om din
cauza stării de păcătoşenie şi alterare a naturii
umane. Din acest motiv, Dumnezeu, deşi voia să-l
mântuiască pe om, nu l-a mântuit îndată după
cădere, pentru că nimeni nu era vrednic de daru
rile Sale. Trebuia mai întâi ca cele două firi să se
arate în puritatea lor şi, apoi, să se unească în
Iisus Hristos şi să se realizeze planul din veci al lui
Dumnezeu, astfel încât întreaga zidire să se împăr
tăşească de viaţa şi de fericirea Creatorului.
Fecioarei, spune autorul, i-a fost dat să arate
omul în integritatea lui, deci omul prin excelenţă.
Dumnezeu a aşteptat această apariţie a naturii
noastre, pentru a se uni cu ea. Trebuia ca natura
umană să ofere Creatorului vasul uman vrednic de
a fi asociat operei pentru care ea a fost creată,
adică întruparea Cuvântului:
„în sfârşit, cine nu ştie că judecăţile lui
Dumnezeu o mărturisesc [pe Fecioara Maria]
străină de tot păcatul? Căci acest Judecător
despre Care s-a zis că nu face nimănui p ăr
tinire atunci când judecă268 o judecase şi pe
maica noastră a tuturor, pe Eva, adică, şi pe
Fecioara, osândind-o pe cea dintâi, pentru
păcatul ei, să trăiască în durere269 şi gă
sind-o pe aceasta, pe Fecioara, vrednică de a
se bucura”270.
în secolele al II-lea şi al III-lea după Hristos,

paralela dintre Fecioara Maria şi Eva a constituit
268. Evrei 9, 22.

269. Facerea 3, 16.
270. S f . N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 40.
un element central în abordarea a două teme esen

ţiale ce continuă să suscite interesul până în ziua
de astăzi: sensul ciclicităţii istoriei omenirii şi
problematica naturii umane între arhetipul căzut
şi cel restaurat.
Tema Măriei ca a doua Eva a reprezentat o alter
nativă a concepţiei larg răspândite în Antichitate şi
în Antichitatea târzie privind teoria ciclicităţii isto
riei care, potrivit filosofului Porphyrios, avea drept
metaforă centrală roata. Ca şi la Herodot, avem de a
face cu o credinţă în repetarea la nesfârşit a unor
situaţii tipice271. Fericitul Augustin răspunde
acestei credinţe în Cetatea lui Dumnezeu, arătând
că în pofida tuturor aparenţelor, istoria nu constă
dintr-o serie de structuri repetitive, ci, dimpotrivă,
marchează o înaintare sigură spre finalitate,
având, totodată, un început, un mijloc şi un sfârşit
- exortus, processus et fin is272. Astfel, Adam şi Eva
nu au continuat să fie creaţi la infinit. Prin proce
sul pe care Sfântul Irineu îl numeşte recapitulare,
au apărut, odată pentru totdeauna, un al doilea
Adam în persoana lui Iisus Hristos, şi o a doua Eva,
în persoana Fecioarei Maria, pentru ca „o fecioară,
devenind răscumpărătoarea unei alte fecioare, să
desfacă şi să distrugă neascultarea feciorelnică
prin ascultarea feciorelnică”273.
271. Charles Norris Cochrane, Christianity and Classical Cul

ture, Clarendon Press, Oxford, 1944, pp. 483-484.
272. F ericitul A ugustin, Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XH-a;
vezi Civitas Dei, Allen & Unwin, Londra, 21950, p. 56.
273. Sf. I rineu de Lyon , Adversus Haereses, II, 92, PG 7, 958-
960 şi coli. Sources chrétiens, 34, Editions Signard, Paris-Lyon,
1952, pp. 378-382.
Cu tema noii Eve începe analiza afirmaţiilor pe

care Biserica le-a formulat, prin Tradiţie, despre
Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos. Tem a noii
Eve a fost prima afirmaţie cu caracter teologic
făcută în Biserică referitoare la Fecioara Maria, iar
primii care au luat în discuţie această temă au fost
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Sf. Irineu de
Lyon274. Sfântul Irineu este continuatorul unei
tradiţii mai vechi, din a doua jumătate a secolului
al II-lea, care asocia pe Eva - mama tuturor celor
vii - Măriei - mama lui Hristos275.
Sfinţii Părinţi şi gânditorii medievali au conti
nuat să lărgească sfera interpretărilor ce decurg
din această paralelă. Rezultă, din gândirea lor, o
restaurare radicală în care fiecare element corupt
de cădere este înnoit de la rădăcină: Hristos reia
rolul lui Adam, Crucea ia locul pomului cunoş
tinţei binelui şi răului, Maria ia locul Evei, îngerul
căzut este înlocuit de Arhanghelul Gavriil şi ispi
tirea este înlocuită cu biruinţa asupra păcatului.
Sf. Nicolae Cabasila afirmă:
„Prin cea dintâi [Eva] părea că durerea se
cuvine celor care au păcătuit şi, prin urm are
celor care n-au nimic în comun cu păcatul li se
cuvine să se veselească. De aceea Dumnezeu
n -a îngăduit niciunui om să se bucure
înainte de Fecioara, căci îi socotea încă prin
cei ce atârnă şi care sunt părtaşi la vechiul
şi nefericitul legământ”276.
274. Alexis K niazev, Maica Domnului..., p. 56.

275. Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, voi. I, Universi
ty of Chicago Press, 1971-1989, pp. 141-146.
276. S f. Nicolae Cabasila, Trei omilii..., p. 40.
Astfel, nu este pus în evidenţă doar contrastul

dintre primul Adam - din pământ, pământesc şi al
doilea Adam - din cer, ci şi contrastul dintre neas
cultarea nefastă a Evei, care nu este doar o făp
tură umană, şi ascultarea mântuitoare a Măriei, a
doua Evă, care este doar o făptură umană, nu din
cer, dar care s-a ridicat mai presus de pământ.
îmbrăcată în frumuseţile Fecioarei, firea noastră
a apărut frumoasă şi Cel ce se ţinea departe de
oameni din cauza păcatului Se face om pentru
Fecioara. Această învăţătură a Sf. Nicolae Cabasila
ar putea părea excesiv influenţată de ideile uma
niste ale epocii sale, dar omul reprezentat de
Fecioara Maria, despre care vorbeşte în textul pri
mei omilii, nu este omul Renaşterii marcate de ten
dinţe autonome, ci este omul Genezei, creat după
chipul lui Dumnezeu, iar puterea din el nu este cea
umană, ci este cea a asemănării duhovniceşti, pu
tere pe care o exercită din interior în exterior asupra
chipului arhetipal şi care este pur teocentrică şi se
constituie, totodată, ca cea mai preţioasă putere cu
care este dăruită viaţa omului277. Prin cădere,
diavolul nu a putut şterge chipul, chiar dacă l-a
rănit, şi nu a putut strica asemănarea cu Dum
nezeu. Chipul lui Dumnezeu care era extins la
întreaga natură şi era nepus în lucrare, fiind deci în
stare de potenţă, a strălucit pentru prima dată în
Fecioara, noua Evă, din care S-a întrupat Hristos:
„Este vădit, aşadar, că Fecioara a fost slo
bozită de orice patimă, căci cum altfel ar fi
intrat ea în locul cel mai sfinţit, cel în care
277. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi.

II, p. 83.
arhiereul nu putea intra pentru a mijloci

curăţirea păcatelor celorlalţi, decât dup ă ce
se curăţea mai întâi pe sine de orice păcat.
E a a arătat astfel că nu avea de curăţit nici-
un păcat pentru care ar fi putut avea nevoie
de jertfe bine primite şi curăţitoare [...]. Şi
după cum ne putem închipui, era vădit - nu
doar pentru cei ce contemplă nevăzutul, ci şi
chiar pentru ochiul obştesc - că ea era mai
presus de orice învinuire şi preaneprihănită
pentru a avea nevoie de curăţirile Legii,
într-atât era virtutea ei de strălucitoare şi
prea mare pentru a rămâne ascunsă”278.
Sf. Nicolae Cabasila urm ează un fir logic din

punct de vedere al adevărului biblico-istoric - tre
când de la naşterea Fecioarei Maria spre eveni
mentul Bunei Vestiri prin episodul aducerii Măriei
la Templu dar, mai important pentru transmi
terea informaţiilor de natură dogmatică, nu poate
aborda tema pururea fecioriei Maicii Domnului
fără a aborda tema sfinţeniei, potrivit unui raţio
nament care recurge la psihologia şi la trăirea
sfinţeniei în Biserică. Ideea de sfinţenie afirmă ce
îi este propriu lui Dumnezeu, transcendenţa Sa şi
plinătatea desăvârşirii Sale, Dumnezeu fiind Sfân
tul prin excelenţă.
Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testa
ment, elementele lumii create participă la sfinţenia
lui Dumnezeu: poporul Israel, Biserica, aleşii Lui,
drepţii Lui, sfinţii Lui. Sfinţii lui Dumnezeu sunt
purificaţi prin lucrare divină şi aduşi în comuniune
cu El prin credinţă şi împlinirea voii Sale. Ei sunt
27 8. S f . N ic o l a e C a b a s il a , T r e i o m ilii..., p p . 4 1 -4 2 .
părtaşii slavei divine - un mod existenţial plin de

prezenţa divinităţii, un mod ce transcende starea
în care se găseşte lumea căzută, aflată sub robia
păcatului şi a legii morţii. Dintre aceştia, doar
Fecioara Maria, potrivit Sf. Nicolae Cabasila, nu a
avut nevoie de o purificare anterioară intrării ei în
comuniune cu Dumnezeu.
Au existat autori creştini, chiar înaintea celui
de-al treilea Sinod Ecumenic (Efes, 431) care au
preamărit sfinţenia unică a Maicii lui Hristos, acesta
fiind cazul apocrifelor - în special Protoevanghelia
lui Iacov -, dar este şi cazul Sfinţilor Iustin, Irineu
şi Epifanie care au subliniat sfinţenia Fecioarei
prin cultivarea temei antitezei dintre Eva şi Maria,
etapă expozitivă deja tradiţională pentru tratatele
mariologice din vremea Sf. Nicolae Cabasila.
Asocierea conceptului de păcat cu persoana
Fecioarei Maria nu a fost străină unor autori biseri
ceşti precum Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie
Teologul, Sf. Ioan Gură de Aur şi chiar Sf. Chirii al
Alexandriei, însă toate nelămuririle privind sfinţe
nia Maicii Domnului au dispărut după Sinodul de
la Efes, nu doar în gândirea subtilă şi nuanţată a
Părinţilor, dar şi din credinţa transmisă de predi
catori şi imnografi279.
Astfel, terminologia care defineşte în Biserică
sfinţenia Născătoarei de Dumnezeu a dat naştere
unor formule precum panaghia - preasfântă, hyper-
aghia, achrantos - preacurată, nepătată, paramometos
- desăvârşită, ireproşabilă, amômos, panamômos -
279. Gabriel J oussard , „Sainteté de la Marie chez les Père”,

în: Bulletin de la Société française d ’Études mariales, V (1947),
pp. 11-31.
fără pată, fără cusur280. Această terminologie o

regăsim, din abundenţă, în textele omiliilor Sf.
Nicolae Cabasila.
Fecioara Maria este descrisă de Sf. Nicolae
Cabasila asemenea unei culmi a sfinţeniei create.
Ea este Preacurata, Neîntinata, cea desăvârşită,
fără de cusur sau fără de păcat, fiind chiar mai
presus de păcat, căci inima sa nu a fost alterată de
pornirile stricăcioase281, iar fiinţa ei a fost domi
nată de sinceritatea ce o îndemna să-L iubească
pe Dumnezeu.
f) „Templu al lui Dum nezeu”

Tem a Templului se continuă în această parte a
primei omilii, pornind de la locaşul vetero-testa-
mentar de administrare a Legii şi a sfinţeniei:
„se cuvenea ca locul care o adăpostea pe
Fecioara să fie în aceeaşi vreme şi templul
lui Dum nezeu”, la Templul Legii celei noi,
care urm a să fie dărâm at şi se va ridica
după trei zile: „El a făcut-o să treacă într-un
alt cort, făcut nu din nori groşi, nici din aripi
de îngeri sau de arhangheli, nici din ceva
zidit pentru a sluji, ci Dom nul însuşi Se făcu
cortul Preacuratei”282.
Această temă întregeşte dezvoltarea compozi
ţională într-o formulă ciclică ce se întoarce la con
tinuitatea existentă între Legea Vechiului Testa
ment şi Legea Noului Testament. Complexitatea
280. Gabriel J oussard, Marie dans la liturgie byzantine, Édi

tions Beauchesne, Paris, 1976, pp. 41-43.
281. Matei 15, 19-20.
282. Sf. Nicolae Cabasila, Trei omïlii..., p. 43.
ontică a persoanei Fecioarei Maria se defineşte şi

prin faptul că nu poate fi căutată doar în textele
vetero-testamentare sau doar în textele neo-testa-
mentare. Dată fiind credinţa în unitatea Sfintei
Scripturi - Novum in Vetere latet, Vetus in Novo p a
iet - Fecioara Maria este deopotrivă Fiica Sionului,
Noua Evă, Roaba Domnului, Panaghia, Născătoare
de Dumnezeu, Maica Mântuitorului. Dovada este
găsită în istoria biblică, în evenimentul intrării
Fecioarei în Templu:
„Iar faptul că în Sfânta Sfintelor nu se îngă
duia intrarea decât a singurului Mare Arhi
ereu, o dată pe an şi numai după curăţirea
păcatelor [...], este sem nul că Fecioara
Preafericită n -a primit niciodată în inima ei
nimic care să nu fie întru totul sfânt. D ar
dacă acest Templu era atât de vrednic de
cinstire, este pentru ceea ce putea să pri
m ească în sine”283.
Autorul concluzionează din punct de vedere dog
matic, arătând că Maria a realizat toate condiţiile
cerute pentru a deveni Maică a lui Dumnezeu,
închinând divinităţii o viaţă cu totul curată, o vie
ţuire sfântă, departe de orice păcat, o lucrare a
tuturor virtuţilor, un suflet mai curat decât lumina,
un trup duhovnicesc mai strălucitor decât soarele,
mai curat decât cerul, mai sfânt decât tronul heru
vimilor, un spirit pătrunzător, pregătit pentru con
templările cele mai înalte şi zburând mai sus decât
aripile îngerilor, o dragoste pentru Dumnezeu ce
arde toate afecţiunile trupului. împodobind trupul
şi sufletul său cu o frumuseţe deosebită, Fecioara
28 3. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p. 45.

a atras spre sine privirile lui Dumnezeu. îm bră

cată în frumuseţile Fecioarei Maria, firea umană a
apărut divinităţii vrednică de a primi întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu.
Plinirea vremii este marcată de existenţa Măriei,
de descoperirea tainei celei din veac ascunsă, reali-
zându-se unirea chipului cu arhetipul, taină pe
care Scriptura o numeşte nuntă a Creatorului cu
creatura Sa, săvârşită în creaţia cea nouă, cea
pnevmatologică, adică Biserica Trupului Său.
Sf. Nicolae Cabasila ne explică modalitatea prin
care adânca măreţie a Fecioarei Maria rezidă în fap
tul că ea a realizat întocmai scopul pentru care
Dumnezeu l-a creat pe om şi de la care au căzut pro-
topărinţii, apoi cum prin curăţia şi iubirea ei pentru
Dumnezeu ea a dezvăluit omul aşa cum trebuia să
rămână şi să lupte. Acesta era scopul omului şi al
întregii iconomii divine, iar întruparea s-a realizat
atunci când a existat Fecioara, pentru că prin ea s-a
întregit istoria sfântă şi s-a realizat plinirea vremii:
„în cele din urm ă, prin Fecioara omul a ade
verit cu prisosinţă puterea care se găsea în
el pentru a învinge păcatul, ferindu-se de
orice răutate, de la început până la sfârşit,
prin trezvia minţii, întărirea voinţei şi
măreţia înţelepciunii. întru Cel pe Care ea L-a
zămislit în chip negrăit, omul şi-a câştigat
laurii biruinţei. [...] Astfel, după rânduiala
firii, rânduiala harului ajunse la noi [...] nea
mul nostru a dobândit binele cu totul ne-
schimbabil, pentru a deveni fără de păcat
prin truda Fecioarei”284.
2 8 4. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p p . 4 6 -4 7 .

ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CaBASILA... 145
Paginile acestei părţi a primei omilii au o remar

cabilă importanţă compoziţională deoarece antici
pează principalele coordonate ale dezvoltării tema
tice pentru cea de-a doua omilie - Omilia la slăvită
Buna Vestire a Preasfintei M aiă a lui Dumnezeu:
principiul sinergie, trecerea de la „rânduiala firii” la
„rânduiala harului”, întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Şi din considerentele de mai sus putem deduce
faptul că cele Trei omilii au fost concepute, din
punct de vedere informaţional, ca un tratat unitar
de mariologie sub form ă omiletică.
g) „Arătarea Dumnezeului-Om”
Anticiparea tematică este întregită printr-o scurtă
recapitulare, menită să sublinieze funcţia didactică a
fixării informaţiei, specifică genului omiletic:
„Astfel, Preacurata nu îl creă câtuşi de puţin
pe om, ci îl află pierdut. E a nu ne dădu
câtuşi de puţin firea noastră, ci doar o p ăs
tră. N u ne plăsm ui deloc, ci atunci când noi
eram deja plăsmuiţi, ne veni în ajutor şi îşi
dărui îm preună-lucrarea Meşterului, pentru
a plăsm ui chipul. Căci ea a oferit mai întâi
ceea ce era, şi Acela adăugă la acestea ceea
ce nu era de loc [...]. între tot ce era viu, doar
Eva a fost pentru Adam un ajutor. Pentru
toate celelalte fiinţe, singură Fecioara veni
să-L ajute pe Dumnezeu pentru arătarea
binelui”285.
Acest mic excurs recapitulativ subliniază, în

mod conclusiv, scopul iconomic al vieţii Fecioarei:
285. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p. 48.

„[...] pentru că trebuia ca firea omenească să

se întâlnească cu firea dumnezeiască, de
care să fie strâns unită, pentru ca un ipostas
unic să ia naştere din cele două firi”286.
h) „Veniţi să o prăznuim pe Maica lui Dumnezeu!”
Omilia se încheie cu o peroratio de factură do-

xologică ce suprapune prezentul etern al veşniciei
peste timpul liturgic al prăznuirii:
„Astăzi păm ântul a dat curat rodul său 287.
[...] Astăzi cerul ştie că n -a fost zidit în zadar.
[...] Acum întreaga făptură se cunoaşte mai
bine. [...] Acum toţi îngerii lui Dumnezeu
sunt uniţi şi cântă. [...] Acum firea cea orbită
a oamenilor îşi recapătă vederea”288-.
Printr-o adresare la persoana a doua către

Fecioara Maria, într-o tonalitate specifică Imnului
acatist, se conferă sfericitate textului, echilibrând
acelaşi gen de adresare cu care autorul a debutat
expunerea omiletică, aducând doxologie dum
nezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana:
„[...] ţi se cuvine ţie, o, întru tot vrednică de
slavosloviile noastre, ţie şi dragostei tale
pentru om să-ţi măsori harul nu cu m ăsura
noastră, ci cu cea a măreţiei tale”289.

287. Psalmul 66, 7.
3. Principalele teme de dogmatică ortodoxă

ale Omiliei la slăvită Naştere a Preasfintei
Maici a lui Dumnezeu
a) Fecioara Maria şi păcatul strămoşesc - rapor

tul dintre „d a r” şi „har”
învăţătura Bisericii Ortodoxe despre păcatul
strămoşesc fusese definită în Sfânta Scriptură şi
în învăţătura Sfinţilor Părinţi până în vremea când
Sf. Nicolae Cabasila a scris cea dintâi omilie mari
ologică, după cum putem observa din texul lucră
rii Despre viaţa în Hristos. Această învăţătură afir
mă că toţi oamenii se nasc cu păcatul strămoşesc
şi că niciun om nu poate veni pe lume, după căde
rea protopărinţilor, fără acest păcat290, înmulţirea
răului în lume fiind o realitate de netăgăduit, sta
rea de păcătoşenie personală reprezentând o regulă
de la care doar Fecioara Maria va face excepţie:
„Acesta este «omul cel vechi»: săm ânţa ră u
tăţii părinţilor noştri, sădită în noi în clipa
zămislirii noastre [...]. Şi mai rău decât atât;
parcă nu ne-am fi săturat de acea tristă
soartă lăsată de păcatul strămoşesc şi parcă
nu ne-am fi mulţumit cu relele pe care le-am
moştenit”291.
Deoarece păcatul originar se transmite în mod

natural, prin naştere, este evident că doar Domnul
Iisus Hristos, întrucât S-a născut într-un mod mai
290. Romani 5, 12 şi Ioan 3, 7.

291. S f . Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 62.
presus de fire din Fecioara Maria, este lipsit de

întinarea strămoşească292:
„Mântuitorul - El singur - a slobozit firea
omenească din stricăciune, iar când a intrat
în Sfânta Sfintelor, «ca un înainte-mergă-
tor»293, a scos sufletul din fărădelegi, omo
rând păcatul, împăcând pe om cu Dumnezeu,
surpând zidul vrajbei”294.
Deci, mântuirea a venit pentru toţi oamenii

exclusiv prin Hristos, căci după cum printr-un sin
gur om - Adam - a venit păcatul în lume, tot astfel
prin unul Hristos a venit mântuirea tuturor295.
în cazul Sfintei Fecioare Maria, statutul său de a
doua Evă i-a conferit un raport special cu neamul
omenesc, în general, şi cu „neamul cel nou”, în spe
cial, însă nu găsim, potrivit lui John Meyendorff, în
scrierile autorilor bizantini296, nici ale Sf. Nicolae
Cabasila, vreo declaraţie din care ar putea reieşi că ea
ar fi primit vreun dar special de nemurire, căci numai
o atare declaraţie ar presupune clar că omenitatea ei
nu ar fi împărtăşit soarta comună a urmaşilor lui
Adam, inclusiv moştenirea păcatului strămoşesc297.
Naşterea Fecioarei Maria este una de factură
minunată şi pentru aceasta ei i s-au conferit toate
desăvârşirile şi darurile trupeşti şi sufleteşti. Plină
de dar fiind de la naştere, Maria rămâne plină de
dar pe tot parcursul vieţii sale.
292. Hristos A ndroutsos, Simbolica, p. 164.

293. Evrei 6, 20.
294. S f. N icolae C abasila , Despre viaţa în Hristos, p. 69.
295. Romani 5, 15-16.
296. Cu excepţia lui Ghenadie Scholarios.
Concepând Fiu dum nezeiesc de la Duhul

Sfânt, trupul Măriei devine trupul Dumnezeului-
Om şi abia în acest stadiu al vieţii Măriei păcatul
este izgonit definitiv din trupul ei, dumnezeiasca
naştere a lui Iisus Hristos fiind asemenea unui foc
curăţitor al trupului, umplându-1, de această dată,
cu puterea harului.
Dovezile biblice potrivit cărora Fecioara Maria a
fost supusă păcatului originar, fiind concepută şi
născută în mod similar cu toţi ceilalţi oameni,
sunt de natură logică. în cântarea Fecioarei: „Mă
reşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat du
hul meu de Domnul, Mântuitorul meu”298 şi în
cuvintele îngerului: „Duhul Sfânt Se va pogorî este
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”299,
găsim afirmaţii potrivit cărora Maria a fost mântu
ită de păcat abia odată cu conceperea Fiului ei,
acest fapt fiind posibil prin umbrirea de către
Duhul Sfânt, adică prin curăţirea ei de păcatul
strămoşesc. Aceasta este complexa semnificaţie a
unirii cu Hristos despre care Sf. Nicolae Cabasila
vorbeşte în lucrarea Despre viaţa în Hristos:
„într-adevăr, unindu-Se cu trupurile şi cu
sufletele noastre, Mântuitorul Se face stă
pân [...], Adam cel nou înlătură cu totul pe
cel vechi şi când nu mai rămâne în om nici
urm ă de naştere, de trăire şi nici de moarte
a aluatului cel vechi”300.
înaintea Sf. Nicolae Cabasila, Sf. Chirii al Ieru

salimului, într-una din catehezele sale, afirma:
298. Luca 1, 46-47.

299. Luca 1, 35.
300. S f. N icolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 143.
„Hristos este Acela Care avea să Se nască

din Preacurata Fecioară, de aceea a umbrit-o
pe ea puterea Celui Preaînalt şi Sfântul D uh
S -a pogorât peste ea şi a sfinţit-o, pentru ca
ea să poată zămisli şi naşte pe Acela prin
Care toate s-au făcut”301.
Sinteza acestei învăţături a fost realizată de Sf.
Ioan Damaschin, prin următoarele cuvinte:
„După ce Sfântă Fecioară a încuviinţat,
D uhul Sfânt S -a pogorât peste ea, potrivit
cuvântului Domnului, pe care l-a spus înge
rul, curăţind-o şi dându-i, în acelaşi timp,
puterea de a naşte”302.
De asemenea, Sf. Ioan Gură de Aur atribuia
Fecioarei Maria păcatul strămoşesc303. Aceeaşi
învăţătură se răsfrânge şi în cântările liturgice
ortodoxe, troparul al treilea al odei a şaptea din
Canonul Bunei Vestiri poartă în conţinut urm ă
toarea mărturisire despre Preacurata Fecioară:
„Sufletul mi l-a curăţit, trupul mi l-a sfinţit,
biserică încăpătoare de Dumnezeu m -a fă
cut pe mine, cort de Dumnezeu împodobit,
locaş însufleţit m -a făcut venirea Prea
sfântului D u h ”304.
Din mărturiile amintite rezultă că Fecioara
Maria s-a născut după toate legile naturale ale
301. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XVII-a, M. PG 33,

coli. 976, vezi Catéchèses mystagogiques, Éditions du Cerf, Paris,
1966, p. 82.
302. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe,
vol. II, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, s.n., Bucureşti, 1938, p. 147.
303. S f . Ioan G ură de A ur, Homilia 44 in Matt, PG 57, 464,
Homilia 21 in Jn. 2, PG 59, 131.
304. Petru Rezuş, „Mariologia ortodoxă”, în: Ortodoxia, II (1950),
4, p. 520.
naşterii omeneşti, neflind scutită de păcatul stră

moşesc. Ea a fost însă scutită de orice păcat perso
nal, căci de la naştere a fost plină de dar. Din mo
mentul Bunei Vestiri, primind a fi mamă a Fiului lui
Dumnezeu, Maria primeşte harul curăţitor al
Duhului Sfânt.
Sf. Nicolae Cabasila porneşte tocmai de la enu
merarea darurilor pe care Dumnezeu le-a dat oa
menilor, dar de care doar Fecioara Maria s-a
învrednicit a le pune în lucrare în totalitate. Există
însă o ierarhizare a darurilor care sunt acordate
potrivit meritelor celor ce se luptă pentru a le păs
tra, de unde decurge şi singularitate persoanei
Fecioarei. Apoteoza acestei ierarhizări o constituie
tocm ai caracteristicile ce alcătuiesc portretul
Preacuratei:
„Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu
le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a
dăruit deja, cât şi cele pe care El dă celor
care s-au luptat pentru a le păstra pe cele
dintâi. D ar cel ai mare dar dintre toate, cel
care îl face pe om să fie om, este de a-L iubi
pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după
minte, de a stinge patimile şi de a nu avea
nicio îndulcire dintru păcat. Or, puterea de a
trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am
biruit toate păcatele a fost aşezată în noi
încă de la început”305.
Generalizarea este menită să dezvăluie realita

tea că toţi oamenii născuţi sub păcatul protopă-
rinţilor au fost înzestraţi cu aceeaşi sum ă de
3 0 5. Sf. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p p . 3 1 -3 2 .

daruri potenţiale. Urmând firul argumentaţiei,

autorul arată mai apoi că Fecioara Maria este
întru totul solidară cu neamul omenesc, nebucu-
rându-se de o condiţie specială, ci fiind, din punct
de vedere ontologic, asemenea tuturor semenilor
ei. Pentru a se bucura de lipsa păcatului stră
moşesc, Maria ar fi trebuit să fie zămislită dea
supra legilor fiziologiei, însă Sf. Nicolae Cabasila
menţionează cu claritate faptul că deşi naşterea de
care s-au bucurat Ioachim şi Ana a fost minunată
din perspectiva posibilităţii, conceperea nu s-a
aflat deasupra sau împotriva legilor fizice ale na
turii umane:
„Ea nu fusese zămislită din trupuri cereşti,
ci din cele pământeşti, într-un chip care ne
este obişnuit tuturor celor din acest neam
căzut”306.
In continuare se afirmă în Omilia la slăvită

naştere a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, cu cla
ritate, că Fecioara avea în sine
„toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva”.
[Fecioara] n -a putut avea o fire omenească
lipsită de orice răutate şi, în acelaşi timp,
nevenind Om ul cel Nou, nu a putut să pri
m ească de la El lucrarea cea nouă [...]. Ea a
venit în lume atunci când răul era mai gro
zav, pe păm ântul pedepsei, în sânul unei firi
învăţate să fie biruite în fiecare ceas, într-un
trup robit morţii”307.
306. Sf. Nicolae Cabasila, Trei omilii..., pp. 33-34.

Demonstrând felul în care Maria a ajuns „la

biruinţă”, într-o judecată dogmatică foarte rigu
roasă, Sf. Nicolae Cabasila porneşte de la antiteza
cu situaţia creştinilor care se bucură de primirea
harului „după baia Botezului şi primirea harului
[...] cei care s-au aplecat mai temeinic spre înţelep
ciunea cea mai înaltă şi au ajuns stăpâni loruşi”308.
Totuşi,
„ea a putut în cele din urm ă să îşi păstreze
sufletul curat de orice răutate [...] num ai şi
nu m ai prin înţelepciunea sa. [...] doar
folosindu-se de sine însăşi şi de căi obişnuite,
dăruite tuturor pentru urcuşul spre virtuţi,
ea a dobândit această biruinţă nemaipome
nită şi mai presus de fire”309.
Astfel, meritul Preacuratei Fecioare este desă
vârşit, ea nu reprezintă chipul restaurat al omului,
ci chipul omului dinainte de coruperea păcatului,
ea reprezintă întreaga creaţie izvorâtă din iubire şi
pentru libertate. Sf. Nicolae Cabasila face aici referire
la dogma creaţiei libere, din iubire, care solicită
drept răspuns folosirea liberă, iubitoare a creaţiei
de către fiinţele libere şi conştiente dintre care
doar Maria şi-a împlinit misiunea pentru care s-a
născut în trup.
b) Fecioara Maria a fost fă ră păcat personal -

raportul dintre „d a r” şi „har”
Potrivit tuturor mărturiilor, rezultă că Preacu
rata Fecioară Maria s-a născut după toate legile
308. Sf. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 36.

309. Sf . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 37.
naturale ale naşterii omeneşti, nefiind scutită de

păcatul strămoşesc, dar fiind scutită de păcatul
personal, întrucât de la naştere a fost plină de dar.
Acest dar este, potrivit Sf. Nicolae Cabasila, pe de o
parte, rodul nevoinţei şi credinţei dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana, pe de altă parte, efortul
spiritual al unui întreg neam de aleşi şi de drepţi:
„[...] se adevereşte că voi [drepţilor Ioachim
şi Ana] aţi făcut să crească întru desăvârşire
pârga Legii, altfel, voi n-aţi fi adus comoara
harului, roada darului, pe Fecioara”3103 .
1
Tradiţia bisericească şi teologia dau răspun

suri privitoare la relaţia Fecioarei Maria cu păca
tul. Potrivit majorităţii teologilor, momentul Bunei
Vestiri este cel în care Maria a dobândit curăţirea
completă de la Dumnezeu, prin coborârea asupra
ei a Sfântului Duh. Din această teză se poate
deduce că, odată cu curăţirea păcatului strămo
şesc, Fecioara a fost curăţită şi de posibilitatea de
a păcătui, devenind Maica Domnului.
înaintea momentului Bunei Vestiri, esenţială
pentru iconomia mântuirii a fost libertatea Măriei
de a refuza maternitatea Mântuitorului, de a res
pinge planul Creatorului şi de a nu se supune
Mântuitorului ei. Dimpotrivă, Fecioara Maria alege
ascultarea şi, pentru aceasta, fiind întărită prin har,
trece de la starea de fapt - posse non peccare -, la
starea harică - non posse peccare31 h Deci, meri
tele Măriei sunt cu atât mai mari cu cât, până la
Buna Vestire, lupta dintre predispoziţia moştenită
310. Sf. Nicolae Cabasila, Trei omilii..., p. 29.

311. Alexis Kniazev, Maica Domnului..., p. 116.
spre păcat şi dorinţa de ascultare în toate a divi

nităţii a fost una reală. în Despre viaţa în Hristos,
această luptă pentru ducerea la îndeplinire a
lucrării de inspiraţie divină, în pofida predispoziţiei
spre păcat izvorâtă din căderea protopărinţilor,
este descrisă astfel:
„[...] sufletele treze veghează cu grijă, sunt
cu mare băgare de seamă încă de la început
asup ra rădăcinii răului, iar inima o ţin n u
mai pentru Domnul, întocmai cum se ţine
un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă
ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie
de sfintele lăcaşuri, iar vasele şi veşmintele
sfinţite nu se cade să primească orice altă
întrebuinţare decât cea hotărâtă lor”312.
Raportul dintre dar şi har este descris de Sf.
Nicolae Cabasila astfel:
„De altfel, întrucât harul este desăvârşirea
Legii - şi noi ştim că ceea ce este nou este
roada a ceva vechi - , dar că nu poate fi rod
din ceea ce încă nu este desăvârşit”313.
O serie de păreri teologice reprezentate mult
mai târziu de părintele George Florovsky iau în
considerare o dublă curăţire a Măriei prin alegerea
ei de către divinitate, astfel încât o curăţire trebuie
să fi avut loc cu ocazia zămislirii ei, cea de a doua
având loc la Buna Vestire314. Ar putea fi postulată
astfel, o curăţire interm ediară a M ăriei prin dar,
prin alegerea ei ca apoteoză a unei galerii
312. Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 212.

313. S f . Nicolae Cabasila, Trei omilii..., p. 29.
314. George F lorovski, „The Ever-Virgin Mother of God”, în:
The Mother o f God, s.n,, Londra, 1949, pp. 51-63.
strălucitoare de aleşi care au împlinit voia lui Dum

nezeu de-a lungul istoriei biblice, această alegere
neînlăturând viabilitatea liberului arbitru personal,
şi curăţirea absolută prin har, care face parte din
minunea fără seamăn a Naşterii Mântuitorului.
Amândouă opiniile se regăsesc în paginile primei
predici mariologice a Sf. Nicolae Cabasila. Fecioara
Maria este înfăţişată ca o figură arhetipală com
plexă: ea reprezintă omul primordial al cărui liber
arbitru dovedeşte înclinarea firească şi totală spre
bine, ea este, deopotrivă, arhetipul sufletelor mân
tuite atât prin efortul personal, cât şi, ulterior zămis
lirii, prin harul intermediat de Mântuitorul315.
Textele omiletice şi imnografice bizantine nu
au prididit a o lăuda pe Fecioara Maria ca deplin
pregătită, curăţită, sfinţită316. Sf. Andrei Criteanul
(t 740), predicând la sărbătoarea Naşterii Maicii
Domnului, afirma:
„Când se naşte Maica Aceluia Care însuşi
este frumuseţea, natura [omenească] îşi
redobândeşte în persoana ei privilegiile de
demult şi se mlădiază potrivit unui model
desăvârşit, cu adevărat vrednic de Dumnezeu
[...]. în tr-u n cuvânt, transfigurarea firii
noastre începe astăzi [...]”317.
Pornind de la învăţătura Sf. Grigorie Teologul,
Sf. loan Damaschin accentuează o idee fixată şi în
imnografia Bisericii Ortodoxe şi anume că Maica
Domnului nu este doar un canal prin care Logosul
315. Sf . N icolae C abasila , Trei omilii..., p. 45.

317. Sf. A ndrei C riteanul, Homilia l i n Nativitate Beate Mariae,
PG 87, 324 A.
a venit în trup. Hristos îşi are din ea Trupul Său,

natura Sa umană, deofiinţă (homoousios) cu natura
tuturor oamenilor318. Prin actul de supunere liber
consimţită - rod al unei vieţi lipsite de păcat -
Fecioara Maria a refăcut echilibrul stricat de pă
catul liber consimţit al nesupunerii Evei, devenind
principala chezaşă a firii omeneşti a lui Hristos.
Marcată de paradoxuri, persoana Măriei -
Fecioară şi Maică - este, totodată, creatură unită
cu natura divină şi făptură umană ce zămisleşte
divinitatea. însă lipsa de păcat personal, în cazul
Măriei, nu este un act divin arbitrar, ci rodul unei
conlucrării (cruvepyeia) dintre Dumnezeu şi om, de
care doar Preacurata Fecioară s-a învrednicit:
„Ea nu L -a putut împiedica pe Dumnezeu să
Se pogoare întru ea, atunci când a trebuit,
căci El nu ar fi putut face acestea dacă între
ei s-ar fi ridicat un zid care să-L împiedice.
Aceasta s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost în ea
ceva de aceeaşi fire cu păcatul, căci este
scris: «nelegiuirile voastre au pus despărţire
între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele
voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să
nu vă audă»319”320.
în raport cu ceilalţi oameni, Preasfânta Născă

toare de Dumnezeu este cu totul fără de păcat per
sonal şi preaneprihănită. în raport cu Mirele cel
ceresc şi cu Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria ră
mâne om, deşi sfântă şi mai presus decât sfinţii,
caracterizată de o deplină neprihănire, mai presus
318. S f. I oan D amaschin , De fide Orthodoxa, 111, 12.

319. Isaia 59, 2.
decât cea a oamenilor din toate vremurile. Astfel,

Maria poate fi înfăţişată deopotrivă moştenitoare a
păcatului strămoşesc şi totuşi fără de păcat. Fiind
suflet şi trup, Fecioara, prin starea proprie sufle
tului ei, nu făptuia niciun păcat, însă avea trupul
supus firii omeneşti, legată prin naştere de păca
tul strămoşesc.
4. Omilia la slăvită Buna Vestire a Preasfintei

a) Introducere
Cea de-a doua omilie mariologică a Sf. Nicolae
Cabasila debutează cu o chemare anticipativă la
prăznuirea zilei în care creaţia se reîntregeşte în
bucurie, lumea cerească se apropie de cea pămân
tească iar Ziditorul şi zidirea încă nerăscumpărată
sunt uniţi prin bucurie:
„[...] această zi, când un înger a venit din cer
ca să vestească tot binele pe pământ. Acum
cerul este în sărbătoare, acum pământul stră
luceşte, acum întreaga zidire se veseleşte şi
Acela, deşi ţine cerurile cu mâna, nu lipseşte
de la praznic, căci ceea ce se petrece astăzi
este o prăznuire a toată lumea, o sărbătoare
a întregii făpturi. Toţi se strâng aici intr-un
singur gând, într-aceeaşi bucurie, în aceeaşi
fericire care soseşte pe neaşteptate pentru
toţi: şi pentru Ziditor şi pentru toate zidirile
Sale, şi pentru chiar însăşi Maica Ziditorului,
cea care face din El părtaş al firii noastre, al
adunărilor noastre şi al sărbătorilor noas
tre”321.

ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICÄ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 159
Hans Urs von Balthasar afirma că, atât pentru

Sf. Maxim Mărturisitorul, cât şi pentru Evagrie
Ponticul, contemplarea lui Dumnezeu în natură este
treapta premergătoare contemplării Lui nemijlo
cite322, iar potrivit Sfântului Maxim, odată cu apa
riţia arhetipului dumnezeiesc va apărea şi creaţia
în form a ei desăvârşită, înveşnicită323.
Sf. Nicolae Cabasila vorbeşte în introducere
despre contemplarea lui Dumnezeu în creaţie şi
desăvârşirea creaţiei prin venirea lui Dumnezeu în
trup, despre trecerea de la Legea cea Veche la Legea
cea Nouă, de la cădere la ridicare, despre întoar
cerea la adevăratul sens şi la adevăratul scop pe
care creatura trebuia să îl urmeze. Acest sens al
restaurării este dat de răspunsul Fecioarei Maria
în ziua Bunei Vestiri.
b) „Pricina bucuriei tuturor”

în această parte a celei de-a doua predici, Sf.
Nicolae Cabasila deschide trei perspective asupra
evenimentului Bunei Vestiri.
Cea dintâi perspectivă este cea a divinităţii care
dăruieşte. Este evident aici principiul de bază al
creaţiei izvorâte din dorinţa Creatorului de a îm
părtăşi iubirea Sa şi purtarea Sa de grijă, într-o
dăruire perfectă, căci toate cele ce s-au revărsat
din aceasta erau bune foarte324.
322. Hans Urs von B althasar , Die gnostischen centurien des

Maximus Confessor, Beck, München, 1993, p. 117.
323. S f. M axim M ărturisitorul , A doua Centurie gnostică, cap.
XV, PG 90, 1132.
324. Facerea 1, 31.
Tematica darului, deschisă în tratarea celei din

tâi predici, este reluată într-o revenire de tip ciclic,
Creatorul fiind, de această dată, primitorul darului
adus de creatură, nu din necesitatea de a primi,
căci Primitorul este complet şi absolut, ci în virtutea
unei datorii pe care creatura căzută o aduce din
nevoia de auto-completare a statutului său ontolo
gic şi din revărsarea chenotică a uneia dintre cele
trei Persoane ale Sfintei Treimi. Chenozei divine îi
corespunde smerenia biruitoare a Fecioarei - năs
cută dintre „cei lipsiţi” - tema meritului Măriei şi a
lipsei ei de păcat personal fiind tratată în omilia
precedentă. Darul creaţiei căzute închinat Creato
rului este existenţa şi viaţa Preacuratei:
„[Dumnezeu] a lucrat astfel pentru noi, fără
a avea nevoie de cineva, ştiind doar să
dăruiască, să facă binele şi nimic altceva.
Pururea săvârşeşte binele, dar acum trece
de altă parte, printre cei care primesc. Dăruind
din El însuşi, prin creaţie, şi primind după
aceasta, în iubirea Sa de oameni, nu Se vese
leşte într-atât de ceea ce a dăruit cu multă
îmbelşugare, cât de ceea ce a primit de la
datornicii Săi. Şi nu Se bucură doar de ceea
ce a aşezat în smeritele Sale slugi, cât de dăr
nicia celor lipsiţi, iar pentru că a ales tocmai
să Se golească pe Sine şi să poarte asupră-Şi
sărăcia noastră, darul nostru se preschimbă
pentru El în podoabă împărătească”325.
Cea de-a doua perspectivă este cea a făpturii

create, martora revărsării chenotice ca semn al
32 5. S f . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii..., p p . 5 4 -5 5 .

primirii darului său către divinitate, deoarece mân

tuirea nu se obţine în izolare, ci în cadrul cosmic,
iar lum ea are valoarea drum ului său către Dum
nezeu. Venirea Mântuitorului nu este doar un scop
de o amploare uriaşă, ci şi motivaţia pentru întă
rirea forţelor spirituale şi ale structurii intrinsece a
lumii în totalitatea ei, văzută şi nevăzută:
„Iar pentru făptură a fost o mai mare pricină
de bucurie - atât pentru cea văzută, cât şi
pentru cea pe care nu o putem vedea - decât
să-şi ştie Făcătorul venit în ea însăşi,
Stăpânul a toate printre slugile Sale? Nu
atât pentru a-Şi statornici împărăţie, cât
pentru a lua chip de rob [...], nu pentru a Se
pogorî de la înălţimea tronului Său, ci pen
tru a-i înălţa acolo pe cei smeriţi”326.
Cea de-a treia perspectivă este cea a Fecioarei

Maria ca simbol. Simbolul327 presupune şi arată,
în mod simultan, două realităţi, el este puntea între
două lumi. Conştiinţa simbolică vede în lumea
materială semnele şi simbolurile lumii nevăzute,
percepe divinul ca mister şi infinitate ce stă în
umbra a tot ceea ce este finit328. Fecioara Maria
este pricina bucuriei deopotrivă a lumii cereşti şi a
celei pământeşti, dezvăluind viaţa divină. Ea este
cea de-a doua Evă, ea este omul primordial necăzut
în stricăciune, ea este solidară cu neamul omenesc
căzut, din care s-a născut, ea este biruitoarea

327. Simbol = a pune la un loc, a uni două lucruri, fără a le con
funda.
328. Olivier C lément, Le Visage intérieur, Stock, Paris, 1978, p. 76.
luptei cu n atu ra um ană pervertită de c ăd erea

ad am ic ă:
„Şi ea, cea care este pricină a tot binele pen
tru care se bucură mai întâi dimpreună cu
ceilalţi, [...] fiind un crâmpei al creaţiei, dar,
de asemenea, înaintea tuturor şi mai mult
decât toţi, căci prin ea ne-a ajuns totul nouă
tuturor. însă cel de-al cincilea motiv - şi cel
mai mare - pentru care se bucură Fecioara
este faptul că nu doar Dumnezeu prin ea, ci
ea însăşi, prin ceea ce a învăţat şi prin ceea ce
ştie, a dobândit pentru oameni învierea”329.
c) „Maica lui Dumnezeu împreună-lucrătoare cu

Dumnezeu în lucrarea de mântuire”
în contradicţie c u ra p o rta re a Fecioarei M a ria la
re stu l n e a m u lu i o m en esc d in p rim a om ilie, Sf.
N icolae C a b a s ila dezvoltă în a c e a s tă p arte a celei
d e -a d o u a om ilii o antiteză între ea şi făp tu ră.
P ro ced u ra com poziţională este m enită s ă sublinieze
u n icitatea P re a c u ra te i şi s ă potenţeze a s c e n d e n ţa
plinirii vrem ii s p re ap o g e u l să u :
„Căci n-a fost, aşadar, cu Fecioara ca şi cu
pământul, atunci, la facerea omului: acela
luă parte, dar nu trudi, nedând Creatorului
decât materia sa, mulţumindu-se să «fie»
fără «a face». Dar Fecioara se dărui pe sine
însăşi, fiind lucrătoare a ceea ce atrase pe
Creator către pământ şi pusese în mişcare
mâna Sa creatoare”330.

ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICÂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 163
Faţă de enunţurile pur theotokologice anteri

oare, Sf. Nicolae Cabasila, în acelaşi spirit cu gân
direa Sf. Grigorie Palama şi a Sf. Teofan al Niceei
(f 1380-1381), accentuează într-un chip nou sfin
ţenia personală absolută a Preacuratei Fecioare şi
rolul ei activ în iconomia mântuirii:
„Care au fost deci acestea? Viaţa sa preacu
rată, lepădarea de tot păcatul, lucrarea tu
turor virtuţilor, sufletul mai curat decât lu
mina, trupul cu totul duhovnicesc, mai lu
minos decât soarele, mai curat decât aurul,
mai sfânt decât tronul heruvimilor, o fâlfâire
a duhului care nu se înfricoşează de nicio
înălţime şi care întrecea chiar şi aripile înge
rilor. O dorinţă după Dumnezeu, stingând
orice mânie a sufletului; o voită supunere lui
Dumnezeu, o apropiere de Dumnezeu afară
de orice gândire creată”331.
După învăţătu ra Sf. Nicolae Cabasila, în

Fecioara Maria a fost atins ţelul creaţiei. Aşa cum
pomul tânjeşte după rod, tot astfel creaţia tânjeşte
după Maica Domnului. Ea este reprezentanta
umanităţii şi singurul rod fără pată al acesteia. în ea
se arată puterea şi posibilitatea conlucrării (auvăp-
yeia) umane cu Dumnezeu în realizarea mântuirii
manifestată în capacitatea omului, descoperită în
Fecioara, de a deveni purtător al lui Hristos332:
„Acesta este chipul în care ea a lucrat la
m ântuirea tuturor, înainte de a ajunge la
această zi când Dumnezeu trebuia să Se
331. Sf. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., pp. 55-56.

332. Panayotis Nellas, NucoXâov KajiăaiXa: H GEcopprwp Tpeiq OeopTj-
zopiKeq opiXieq, Keipevo-pemcppăcrri-Eiaayoyp-axoXia, Atena, p. 36.
coboare, plecând cerurile. încă de la naşte

rea sa, Fecioara a săvârşit temelie unde urm a
să Se sălăşluiască Cel care poate să m ântu
iască lumea, făcându-se astfel locaş al lui
Dumnezeu, aşa cum I se cuvenea. [...] De
acestea s-a bucurat neamul omenesc chiar
înainte de a fi sosit vremea mântuirii”333.
Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu

creând omul, i-a împărtăşit patru dintre propriile
Sale însuşiri: existenţă, veşnicie, bunătate şi înţe
lepciune. Dintre aceste patru daruri, primele două
aparţin omului în mod fiinţial, însă al treilea şi la
patrulea sunt doar oferite aptitudinii volitive a
omului334.
Reamintindu-ne darurile cu care Maria a fost
înzestrată de Dumnezeu, Sf. Nicolae Cabasila nu
uită să ne reamintească faptul că ea nu a fost o
păstrătoare pasivă a acestor daruri, ci le-a cultivat
cu ardoare, curăţenia ei reflectându-se asupra
deciziei pe care o va lua, în virtutea liberului arbi
tru, de a răspunde la chemarea Domnului deşi,
făcând parte dintr-un neam căzut, refuzul ar fi
fost o posibilitate perfect viabilă:
„Ea a crezut, a fost încredinţată şi s-a învoit
cu slujirea. Căci aceasta era de trebuinţă şi
El a făcut-o în chip vădit pentru mântuirea
noastră. Dacă, în sfârşit, ea ar fi fost nepu
tincioasă - cum tocmai am spus - Preaferi
cita n -ar fi putut vedea bunăvoinţa lui D um
nezeu către om [...], iar dovedirea acestora
333. S f. N icolae C abasila , Trei omilii..., pp. 56-57.

334. S f . M axim M ărturisitorul , De charitate III, 25, PG 90,
1024 BC.
este că Gavriil s -a bucurat atunci când gră-

indu-i şi num ind-o plină de har îi tâlcuieşte
întreaga taină. D ar Dumnezeu nu S-a pogo
rât fără ca Fecioara să-I fi cerut să ştie în ce
chip va zămisli. De îndată ce El a făcut-o să
priceapă ea a primit rugămintea”335.
Conlucrarea Fecioarei Maria are o semnificaţie

decisivă pentru mântuirea lumii. Doar ea putea
răspunde lui Dumnezeu, în virtutea dăruirii ei
depline, pentru ca Duhul Sfânt să Se poată pogon
iar zămislirea fără de sămânţă a Domnului Iisus
Hristos să aibă loc. Cel mai mic păcat ar fi vătămat
integritatea acestei dăruiri de sine. Cuvântul hotă
râtor pentru neamul omenesc, potrivit lui Bulgakov,
n-a fost doar o exigenţă a clipei, ci venea din adân
cul fiinţei neprihănite a Măriei, fiind opera şi suma
vieţii ei336.
d) „Taina Bunei Vestiri”

Antiteza dintre poziţia Fecioarei Maria şi cea a
restului neamului omenesc în raport cu păcatul şi
cultivarea virtuţilor este continuată în această
parte a celei de-a doua omilii cu antiteza dintre
arhetipul omului primordial şi cel al omului după
cădere, reluându-se tema alegorică a Evei celei noi,
pentru a sublinia importanţa colaborării sinergice:
„Or, lui Adam Dumnezeu nu i-a vestit defel
mai dinainte şi nici n-a încercat să-i plece
mintea să-şi scoată coasta din care va fi
plăsm uită Eva, ci a adus asup ra lui somn.

336. Serghei Bulgakov, Kupina..., p. 69.
El însă o înştiinţează din timp pe Fecioara şi

aşteaptă consimţământul ei”33'.
A c e a s tă in tro d u cere este m en ită s ă fa c ă tre
cerea spre ra p o rta re a co n lu crării u m a n e c u u n i
tatea treim ică:
„Astfel, întruparea Cuvântului a fost
lucrarea nu doar a Tatălui şi a Puterii Sale şi
a Duhului - Unul binevoind, Celălalt făcân-
du-Şi sălaş, iar Cel de-al treilea umbrind -,
ci, în aceeaşi măsură, a fost lucrarea voinţei
şi credinţei Fecioarei. Căci n-ar fi fost cu
putinţă fără Cele trei Persoane să se împli
nească această iconomie”3 338.
7
3
Sfinţii Părinţi vo rbesc d esp re s im ţ ir e a m in ţii,
a firm â n d u n contact direct al m inţii u m a n e c u re a
litatea s p iritu a lă a lu i D u m n e z e u . C uvin tele d ove
d esc că u m a n u l este în m o d ontologic în le g ă tu ră
c u D u m n eze u , în s ă d o a r spiritualitatea este cea
care îl face pe om, p re c u m în cazu l Fecioarei M aria,
conştient de a c e a s tă le g ă tu ră 339. A c e a s tă linie a
argu m en taţiei este fam iliară p erioad ei bizan tin e a
se c o lu lu i al X lV -le a şi o în tâln im în scrierile P a tri
a rh u lu i C alist al C o n stan tin o p o lu lu i, care afirm ă:
„Când mintea se află în această unitate
treimică, vede cum cele Trei centre ale iubi
rii dumnezeieşti o umplu de lumină. Drept
urmare, întoarce şi ea, în Duh, în chip desă
vârşit, puterea iubitoare a sufletului spre
Dumnezeu şi o mişcă pe aceasta [...] şi urcă,

339. S f . Simeon N oul T eolog , Cuvânt etic, V, în: Filocalia, voi. VI,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1976, p.185.
Învăţătură mariologicA a S fanţului N icolae Cabasila... 167
şi înaintează în iubire, şi se alipeşte de ea.

[...] Căci Dumnezeu este, prin primire, în
chip duhovnicesc în minte şi mintea, prin
intrare, în Dum nezeu”340.
Răspunsul lui Dumnezeu pentru iubirea desă

vârşită a Fecioarei este iubirea desăvârşită pentru
neamul omenesc căzut, ceea ce, din nou, este o
m anifestare a libertăţii în persoana Fecioarei
Maria, potrivit adagiului patristic menţionat de Paul
Evdokimov: „Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu,
afară de puterea de a-1 sili pe om să-L iubească”341.
Şi pentru aceasta, colaborarea dintre divinitate şi
Fecioară a fost una deplină şi desăvârşită în trep
tele înţelegerii lipsite de îndoială:
„De aceea, ea mai întâi a învăţat, apoi a cre
zut, a vrut, apoi s-a rugat pentru împlinirea
tainei, înainte de a lua asupră-şi slujirea [...],
ea nu a fost învăţată de Dumnezeu însuşi,
nemijlocit, pentru ca în acest chip să-i fie
arătată credinţa [...], ea nu s-a îndoit asupra
chipului de împlinire a lucrului”342.
e) „Răspunsul Maicii Domnului”

Buna Vestire este momentul în care Fecioara
Maria face dovada acelei ascultări faţă de Dumnezeu,
ascultare despre care menţionează acei autori
patristici care pun atitudinea Evei şi a Măriei în
relaţie directă cu planul lui Dumnezeu.
340. Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi

îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 186.
341. Paul E vdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 35.
Din punct de vedere biblic, ne amintim că Sf.

Ap. Pavel vorbise în Epistola către Galateni (4, 5)
despre locul Măriei, ca femeie, în planul mântuirii,
căci prin femeie s-a împlinit Naşterea după trup a
lui Hristos, această naştere prin care s-a asigurat
coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume.
Conform simbolismului dezvoltat în perioada
patristică, Maria lua locul Evei, Hristos îl înlocuia
pe Adam, iar Crucea înlocuia pomul cunoştinţei
binelui şi răului. Putem adăuga că, dacă Eva s-a
aflat sub înrâurirea unui înger căzut, Maria s-a
aflat în prezenţa unui înger al binecuvântării.
Cu raportarea la îngeri îşi începe Sf. Nicolae
Cabasila această parte a predicii, referindu-se la lu
mea îngerească, aşezând persoana Fecioarei Maria
alături de creaturile nevăzute ale lui Dumnezeu,
cu care Acesta Se află faţă către faţă:
„Să fi fost ea un heruvim, să fi fost ea un
serafim, b a chiar ceva mai neprihănit, cum a
putut îndura această salutare? [...] Cum a
putut afla atâta putere pentru lucrări atât de
mari?”343
Poziţia omului creat reprezentat de Fecioara

este unică, situându-se între spiritualitatea înge
rească şi materialitatea firii. în alcătuirea sa Sf.
Nicolae Cabasila le include pe amândouă, iar Sf.
Grigorie Palama va observa că ceea ce diferenţiază
omul de îngeri este faptul că omul este alcătuit
după chipul întrupării, pe când îngerul este

Învăţătură mariologică a S fântului N icolae C abasila... 169
lumină secundară, mesager şi slujitor al valorilor

duhovniceşti344.
Vestea cea bună îi este adusă Măriei de un
mesager creat, îngerul Gavriil, care aduce cuvân
tul lui Dumnezeu, aşteptând un răspuns liber şi
necondiţionat. Făcând o analogie între Eva şi Maria,
Sf. Irineu de Lyon spunea:
„[...] aşa cum prim a a fost ispitită prin cu
vântul unui înger, îndepărtându-se de la
Dum nezeu atunci când I-a călcat porunca,
tot astfel cea d e-a doua primeşte de la u n
înger fericita veste că va fi Născătoare de
Dumnezeu, iar ea se supune cuvântului
său”345.
Sf. Nicolae Cabasila aşază persoana Fecioarei
Maria în raport cu acela dintre oameni care încheie
apoteotic linia profetică a istoriei biblice a omenirii -
Ioan. Alăturarea Fecioarei Maria şi a Sf. Ioan Boteză
torul, sugerată probabil de motivul Deisis al icono
grafiei bizantine, ilustrează într-o manieră sugestivă
concepţia creştină răsăriteană despre întreaga
iconomie a istoriei mântuirii. Fecioara Maria şi Sf.
Ioan Botezătorul sunt cele două personaje care se
află la graniţa dintre Vechiul şi Noul Testament:
„Nimeni n -a fost mai mare decât Ioan, după
judecata Mântuitorului însuşi346, şi totuşi
Ioan nu se socotea pe sine vrednic de a
atinge încălţămintea Acestuia, Care Se sm e
rise deja. D ar Preacurata îndrăzni să poarte
în pântecele său pe Cuvântul însuşi, acest
344. Sf. G rigorie Palama , Omilia XLV.

345. Sf. Irineu de Lyon , Adversus haereses, V, XIX, 1.
346. Matei 11, 11.
ipostas al lui Dumnezeu, chiar înainte ca El

să Se fi smerit”347.
Evanghelia după Luca, în care găsim descrierea

evenimentului Bunei Vestiri, subliniază urm ă
toarele etape în care se desfăşoară actul de supu
nere al Fecioarei din Nazaret: dovada credinţei,
angajarea cu întreaga ei fiinţă şi ajutorul harului.
Răspunsul interogaţiilor Sf. Nicolae Cabasila vine
din dovada credinţei Fecioarei şi este întărit de
cuvintele biblice ale Elisabetei: „Fericită este aceea
care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la
Domnul”348, la care autorul adaugă:
„[...] era vorba despre a ridica pământul
până la înălţimea cerurilor, de a schimba
întreaga zidire prin ea însăşi [...], acestea le
cunoştea [...], în sfătuirile inimii sale află ea
încredinţarea”349.
Autorul omiliilor urm ează gândirii creştine

răsăritene în care Maria este văzută ca fiind aleasă
să fie Maica Domnului, încheind un şir al aleşilor
lui Dumnezeu - după cum am văzut în paginile
anterioare ale scrierilor sale -, alegerea făcându-se
din voinţa Celui Preaînalt, voinţă ce este lege,
potrivit afirmaţiei Sf. Grigorie de Nyssa: „puterea
voinţei divine este o cauză suficientă pentru lucru
rile care sunt şi pentru crearea lor din nimic”350.
Cu toate acestea, teologii bizantini insistă asupra

348. Luca 1, 45.
350. Sf. G rigorie de N yssa , Despre facerea omului, PG 44, 212;
vezi şi Sur Vorigine de l’homme, Editions du Cerf, Paris, 1970, p. 103.
faptului că doar în momentul în care Fecioara

Maria îşi dă acordul, din proprie voinţă, se împli
neşte voinţa divină.
Credinţa Fecioarei este elementul accentuat în
aceste rânduri deoarece Sf. Nicolae Cabasila arată
că nu posibilitatea primirii unei astfel de vestiri
este cea chestionată de Maria, ci aflarea adevăratei
naturi a vestirii, dacă mesajul îşi are sorgintea la
Dumnezeu şi aceasta o face prin întrebarea „Cum
va fi aceasta?”351:
„Ea nu cercetează să afle dacă este putin-
cioasă şi în m ăsură să chezăşuiască o atât
de mare slujire, nici dacă şi-a curăţat îndes
tul sufletul şi trupul. [...] «Cum se va face?»
zice ea [...], de îndată ce Gavriil îi descope
rise chipul tainicei zămisliri [...] lucrurile îşi
încep desfăşurarea, căci Fecioara nu se mai
îndoia de vestire”352.
Dăruirea totală a Măriei readuce în expunere

tema noii Eve. Autorul ne reaminteşte că prima
femeie a fost creată pentru a fi ajutor bărbatu
lui353, dar prin nesupunere ea nu l-a ajutat pe aces
ta să fie credincios poruncii date lui de Dumnezeu.
Maria a aderat total la planul revelat ei de Dumnezeu
şi prin această aderare, devenind Maica Mântuito
rului, I-a permis Fiului lui Dumnezeu să devină
noul Adam. Eva nu a fost ajutorul care trebuia să
fie, dar a prefigurat ajutorul care a fost Fecioara:
351. Luca 1, 34.

353. Facerea 2, 18.
„Aşa precum Adam, pentru care întreaga

lume văzută a fost rânduită el singur nu
a putut găsi un ajutor înainte de Eva, tot aşa
şi Cuvântul, Care înfăptuieşte totul şi rân
duieşte fiecăruia locul său, nu poate găsi
pentru El însuşi nici loc, nici sălaş înainte
de Fecioara”354.
f) „Cunună a creaţiei”
Ascultarea Măriei este una activă. întreaga ei
fiinţă se pune în serviciul realizării planului divin.
Ea este pregătită pentru ca vestea dată de înger să
se împlinească. Afirmaţia Fecioarei: yevoiTO fioi Kaza
zo pripă erou355, este o formă verbală ce foloseşte
optativul şi exprimă o dorinţă realizabilă care se
vrea pe de-a-ntregul realizată. Sf. Nicolae Cabasila
urmăreşte cu multă măiestrie şi pricepere dogma
tică, în această parte a omiliei, raportul dintre ale
gerea Fecioarei Maria şi participarea ei activă, prin
afirmarea consimţământului.
Afirmând „Iată roaba Domnului!”, Maria face
dovada vie a faptului că, atunci când se impun
autoritatea suverană şi voinţa atotputernică a lui
Dumnezeu, rezultatul nu poate fi decât benefic. Pe
de altă parte, omul a fost înzestrat de Creator cu
voinţă liberă şi cu dreptul inalienabil de a-şi folosi
această libertate pentru a-şi descoperi adevărata
identitate şi umanitatea autentică.
Sf. Nicolae Cabasila arată că adevărata liber
tate este aceea a supunerii în faţa lui Dumnezeu,

355. Luca 1, 38.
aşa cum arăta, mult mai târziu, Hans Urs von

Balthasar zicând: „nicio libertate finită nu poate fi
mai lipsită de constrângeri decât cea care îl dă
consimţământul libertăţii infinite”356. Există un
acord desăvârşit între alegerea Măriei şi înzestra
rea ei cu nenumărate daruri şi răspunsul Măriei
ca rezultat al punerii în lucrare a acestor daruri:
„întrucât Dumnezeu nu o zidise mai întâi
pentru un scop şi mai apoi pentru altul [...],
El a creat-o pentru ca însuşi să primească o
Maică. Or, Dum nezeu este Stăpânul mate
riei, El însuşi a făcut-o după ceea ce Lui I se
părea bun. Ce piedică ar fi putut opri mate
ria de a fi întru totul potrivită şi împăcată cu
ceea ce doreşte El?”357
De această dată zidirea bucură Ziditorul, creaţia

este recapitulată - din punct de vedere al supunerii
- în viaţa fără pată a Fecioarei, pământul se întâl
neşte cu cerul într-o singură afirmaţie, „Fie!” :
„Şi tot aşa cum Dumnezeu zise «Să fie
lumină!» şi lum ină se făcu358, tot aşa lum ina
cea adevărată răsări la glasul Fecioarei”359.
în acest context al supunerii active a Fecioarei
Maria faţă de voinţa Domnului este interpretată şi
tema roabei lui Dumnezeu: ISov rj SovĂri Kvpiov.
Supunerea care se dovedeşte deschisă spre viitor
este interpretată ca supremă activitate, şi nu ca
pasivitate:
356. Hans Urs von Balthasar, Theodrama: Theological Drama

tic Theory, Ignatius Press, San Francisco, 1992, p. 300.
358. Facerea 1, 3.
„Aşadar, când toate acestea se întâlnesc, şi

Stăpânul cel preadrept şi sluga cea credin
cioasă - lucrarea desăvârşită a tuturor vea
curilor - nu avem noi întru acestea tot ceea
ce ne este de trebuinţă?”360
Fecioara Maria primeşte darul suprem al haru
lui, împlinirea alegerii sale excepţionale. Sf. Nicolae
Cabasila tratează simplu această realitate dogma
tică afirmând:
„Dând răspunsul său lui Dumnezeu, ea primi
D uhul Sfânt [...]. Această noutate, a celor
două firi decurge din aceea că este nevoie ca
Dum nezeu să dea fiecăruia ce i se cuvine şi
să facă ceea ce e drept”361.
g) „Cum să o proslăvim p e Maica lui Dumnezeu?”

Omilia se încheie cu o doxologie scrisă la per
soana a doua în care se anticipează principala temă
a următoarei omilii - Maica Domnului mijlocitoare:
„Şi găteşte-ne, de asemenea, pentru a putea
primi în noi ceea ce putem aduce în pro
slăvire şi în laude şi pentru El şi pentru tine,
care L-ai zămislit, şi nu doar prin cuvinte, ci
şi prin fapte”362.

ale O m iliei la slă vită B u n a Vestire a Prea sfin tei
M a ic i a lui D u m n e z e u
Dintre toate episoadele vieţii Fecioarei Maria,

cel care a mişcat în mod deosebit evlavia credin

cioşilor, dar şi creativitatea artiştilor, pare să fie

evenimentul Bunei Vestiri, tema aceasta depăşind
cu mult aria de răspândire a celorlalte teme mario-
logice la un loc. Importanţa majoră a evenimentu
lui rezidă în taina întrupării Fiului lui Dumnezeu
pe pământ.
Din punct de vedere scripturistic, în primul
capitol al Evangheliei de la Luca descrierea anun
ţării Fecioarei de către înger este considerată de
exegeţi a fi dezvoltarea narativă a afirmaţiei din pri
mul capitol al Evangheliei de la Ioan - „Şi Cuvântul
S-a făcut trup” (Ioan 1, 14)363. Aceasta este sem
nificaţia centrală a Bunei Vestiri, corespunzând
chintesenţei credinţei şi învăţăturii creştine -
Cuvântul coborât în trup. Realizarea unei astfel de
taine a fost posibilă, potrivit Sf. Ap. Pavel, printr-o
femeie: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut
din femeie”364. Sf. Nicolae Cabasila face referire la
aceste asocieri biblice, în urmărirea temei întoar
cerii la arhetipul omului primordial, în ideea conti
nuităţii muncii creative a lui Dumnezeu în lume, de
la prima creaţie la cea de-a doua creaţie, împlinită
odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu în lume:
„«Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvân
tul tău!» Acestea au fost cuvintele sale şi
împlinirea lor din urmă: «Şi Cuvântul trup
S -a făcut şi S -a sălăşluit între noi»365”366.

364. Galateni 4, 4.
365. Ioan 1, 14.
a) Manifestarea libertăţii umane

Buna Vestire reprezintă pentru gândirea creş
tină o supremă exemplificare ce găseşte răspuns
unei probleme ce a preocupat deopotrivă filosofii şi
teologii: relaţia dintre necesitate şi liberul arbitru
sau relaţia dintre voinţa divină şi libertatea umană.
Un aspect ce a determinat controverse între
Răsăritul creştin şi Apusul creştin a fost acela al
raportului dintre har şi libertate. în disputa pe tema
harului, liberului arbitru şi predestinării, Pelagie l-a
determinat pe Fericitul Augustin să scrie studiul
Despre faptele lui Pelagie - una dintre puţinele lu
crări traduse în limba greacă şi inclusă în Biblio
theca Sfântului Fotie, patriarh al Constantino-
polului (secolul al IX-lea)367. încă din acea vreme,
în concepţia răsăriteană formularea antitezei au-
gustiniene dintre har şi libertate şi chiar a antitezei
dintre natură şi har reprezenta o abordare greşită,
ce nu putea afla decât un răspuns greşit.
Spre deosebire de concepţia apuseană, teologii
din Răsărit au înlocuit antiteza dintre har şi liber
tate cu un raport de complementaritate. Harul
este un dar divin absolut gratuit, o continuitate cu
natura şi creaţia şi, prin urmare, cu libertatea. Sf.
Maxim Mărturisitorul afirma în secolul al VII-lea
că Dumnezeu acordă răsplata ca pe un dar acelora
care L-au crezut, şi anume veşnica îndumnezeire.
Prin aceasta, Sfântul Maxim poate enunţa, pe de o
parte, că nu există nicio putere inerentă naturii
umane care să fie în stare să-l îndumnezeiască pe
367. F ericitul A ugustin , Despre faptele lui Pelagie, 20, 44, vezi
Selected Writings, Paulist Press, NY, 1984, p. 76.
om, iar pe de altă parte, că Dumnezeu devine om

în m ăsura în care omul se îndumnezeieşte pe sine,
după cum afirmă Lars Thunberg368.
în sprijinul acestei concepţii ce insistă asupra
rolului activ al liberului arbitru, atunci când se
acceptă cuvântul şi harul acordate gratuit de
Dumnezeu, vine răspunsul Maicii Domnului.
Acest moment cheie reprezintă afirmarea întru
pării atât în noutatea ei, cât şi în profunda ei con
tinuitate cu ceea ce Maria fusese înainte de a
răspunde îngerului: „Fie!”.
Prin urmare, Fecioara Maria este plină de har -
KexocpiTwnevn, după cum o numeşte îngerul Gavriil369.
întreaga comoară de har îşi află locaş în Maria,
însă, deşi este harul Celui Preaînalt, el este primit
din propria ei voinţă. Răspunsul liber pe care Maria
îl dă voinţei şi harului lui Dumnezeu face din ea,
într-un sens unic, o împreună-lucrătoare cu Dum
nezeu şi, prin urmare, un model de libertate.
De-a lungul multor secole de gândire mariolo-
gică acest model a fost limitat în complexele lui
semnificaţii de interpretările înguste ale cuvintelor
„Iată roaba Domnului”, pierzând din dinamismul
implicării Măriei în iconomia mântuirii. însă rea
firmarea acesteia stă tot în cuvintele Născătoarei
de Dumnezeu: „Că a căutat spre smerenia roabei
Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate nea
murile”370.
368. Lars T hunberg , Microcosm and Mediator: The Theological

Anthropology o f Maximus the Confessor, Lund, C.W.K. Gleerup,
1965, pp. 457-458.
369. Luca 1, 28.
370. Luca 1, 48.
Viaţa dumnezeiască este un dar, însă este şi o

îndatorire ce urm ează a fi dusă la împlinire prin
străduinţă omenească liberă. Potrivit Sf. Grigorie
Palama, „înainte de cădere, Adam poseda vechea
demnitate a libertăţii”371.
Promovând în omiliile sale identificarea Fecioarei
Maria cu natura umană primordială - câştigată
prin cultivarea darurilor cu care a fost înzestrată
de Dumnezeu - Sf. Nicolae Cabasila se înscrie în
dinamica gândirii dogmatice a vremii sale, căci pe
tot parcursul Evului Mediu teologii bizantini au
căutat să aprofundeze cel mai important concept
al antropologiei patristice, şi anume că omul nu
este o fiinţă autonomă iar omenitatea lui adevă
rată se dobândeşte doar atunci când fiinţa umană
trăieşte în Dumnezeu şi posedă însuşiri dum
nezeieşti372.
b) Curăţirea Fecioarei Maria de păcatul strămo

şesc la Buna Vestire
Această temă, ce se opune tezei potrivit căreia
Fecioara Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc,
nu are nici pe de parte dezvoltarea textuală pe care
o întâlnim în cazul temei lipsei de păcat personal
în persoana Măriei. Mai mult chiar, nu putem
vorbi despre o astfel de dezvoltare în conţinutul
celei de-a doua predici, ci doar de scurte menţionări
ale Sf. Nicolae Cabasila în acest sens. Desigur, o
astfel de lipsă ar putea găsi justificarea în credinţa
autorului că Maria a fost curăţită de păcatul stră
371. S f . G rigorie Palama , Triade, I, 1,9, p. 27.

moşesc încă de la naşterea sa, după cum cred unii

autori catolici, însă despre discutarea acestor ipo
teze ne vom ocupa într-un capitol viitor.
în paginile omiliilor întâlnim deopotrivă texte
explicite şi texte interpretabile în acest sens. Tocmai
de aceea este necesară aşezarea acestor menţio
nări din paginile Sf. Nicolae Cabasila cu texte ale
altor autori dogmatici ce l-au precedat sau au fost
contemporani cu el.
Sf. Ioan Damaschin învaţă că la zămislirea
Domnului Iisus Hristos, Fecioara Maria a fost mai
înainte curăţită, fără însă a menţiona în ce constă
această curăţire373.
> însă învăţătura
» Sf. Ioan
Damaschin este preluată de la Sf. Grigorie Teo
logul, care învaţă că Duhul Sfânt a curăţit în carne
şi în suflet pe Sfânta Fecioară mai înainte de con
ceperea Fiului lui Dumnezeu374. Biserica atestă
doctrina celor doi sfinţi părinţi; în cărţile liturgice,
la troparul al III-lea al odei a Vil-a din Canonul
Bunei Vestiri, Fecioara afirmă:
„Sufletul mi l-a curăţit, trupul mi l-a sfinţit,
biserică începătoare de Dumnezeu m-a făcut pe
mine, cort de Dumnezeu împodobit, locaş însu
fleţit m -a făcut pe mine venirea Preasfântului
Duh şi curată Maică a vieţii”.
Iată ce afirmă Sf. Nicolae Cabasila:

„[...] aşa cum Mântuitorul însuşi era Om şi
Fiul al Omului, şi aceasta nu doar din pricina
trupului, ci pentru că avea suflet şi raţiune,
373. Vasile L oichiţA, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre

Maica Preacurată, Cernăuţi, 1937, p. 207.
374. Vasile L oichiţA, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin..., p. 207.
voinţă şi tot ceea ce este omenesc, tot aşa

trebuia ca El să aibă o M aică desăvâr
şită”375. „Dând răspunsul său lui Dumnezeu,
ea primi D u hul Sfânt, Făcătorul acelui trup
consubstanţial lui Dum nezeu”376.
„Gavriil s-a bucurat atunci când grăindu-i şi
numind-o «plină de har» îi tâlcuieşte întreaga
taină. Dar Dumnezeu nu S-a pogorât iară ca
Fecioara să-I fi cerut să ştie în ce chip va
zămisli”377.
Urmând Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teofan al

Niceei (f 1381)378, contemporanul Sf. Nicolae Caba-
sila, foloseşte, referindu-se la tema dogmatică a
creaţiei, termenii de existenţă simplă - oi anXaq
eivcu şi existenţa fericită - to eb eivcci. Prin creaţie,
oamenii au primit existenţa simplă, în vederea atin
gerii scopului final al existenţei fericite. Deşi întru
parea lui Dumnezeu dintr-o făptură întrece meritul
oricărei făpturi şi ea se datorează harului, totuşi,
trebuia să fie aleasă pentru acest scop cea mai
curată şi cea mai sfântă făptură - Fecioara Maria.
Deci, Dumnezeu a ales-o pe Maria în acest scop, nu
în mod arbitrar, căci la Dumnezeu nu există părti
nire, ci a preştiut-o că va trăi, din voia ei, cea mai
curată viaţă. Iată ce scrie Sf. Nicolae Cabasila:
„Trebuia să fie păzită armonia şi potrivirea în
chip nemitarnic, în această mare şi minunată
375. Vasile Loichiţa, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin..., p. 59.

376. Vasile Loichiţa, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin..., p. 66.
378. T heophanes N icaeus, Sermo in sanctissimam Deiparam,
textul graecum cum interpretatione latina introductione et criticis ani-
madversionibus, Martinus J ugie (ed.), A.A. Lateranum, Roma,
1935, p. 234.
lucrare. Atunci când era deci nevoie ca Dum

nezeu să fie drept, ca Ziditorul să cântărească
totul în cântar după cum se cuvine, Fecioara,
potrivindu-se întru toate, îl purtă în pântece
şi se făcu astfel Maica Celui Căruia era cu
dreptate să-I fie Maică. [...] Această noutate a
celor două firi decurge din aceea că este
nevoie ca Dumnezeu să dea fiecăruia ce i se
cuvine şi să facă ce este drept”379.
Deci, Fecioara Maria venind pe lume nu a fost
pusă într-o situaţie privilegiată, ci prin virtutea ei
a câştigat suprema treaptă a curăţiei. Potrivit
Părintelui Dumitru Stăniloae, doctrina Sf. Teofan al
Niceei este aceeaşi cu cea a Sf. Nicolae Cabasila380.
în momentul istoric al Bunei Vestiri se află unul
dintre punctele nodale ale tainei mântuirii, căci
venind să restaureze lumea, Domnul nostru Iisus
Hristos îşi începe lucrarea mântuitoare cu însăşi
Născătoarea de Dumnezeu. Maica Domnului este
cel dintâi om mântuit, ea este cea dintâi care a ago
nisit învierea sufletului din moartea păcatului.
Lucrarea de mântuire a întregii omeniri trece în
mod necesar prin mântuirea personală a Fecioarei.
6. Omilia la slăvită Adormire a Preasfîntei

a) Introducere
Ultima dintre omilii debutează printr-o intro
ducere cu un puternic accent personal, menit să
echilibreze unitatea triadei omiletice, căci Sf. Nicolae

p. 588.
Cabasila s-a mai adresat la persoana I doar în

introducerea celei dintâi dintre predici:
„Cât despre mine, îmi este greu să găsesc
cuvinte în această zi [...] şi pentru că mi-am
potrivit cuvântul cu puterile mele [...], dar
este spre folosul sufletului meu faptul că
încerc să-m i amintesc, atât cât este cu
putinţă, începătura mântuirii mele”381.
Din nou sunt introduse, ca şi în cazul debutu
lui celei de-a doua omilii, două elemente: un ele
ment recapitulativ - asociat conţinuturilor mai
înainte expuse - şi un element anticipativ - asociat
tematicii ce urmează a fi. dezvoltate în continuare.
Elementul recapitulativ al introducerii este purtă
tor al semnificaţiei continuităţii prezenţei arheti
pale a Fecioarei Maria de-a lungul istoriei biblice:
„Netăgăduit că Fecioara este cea pe care o cân
taseră proorocii în cântările lor de Dumnezeu
insuflate. Din totdeauna a ales Dumnezeu un
lucru vrednic de cinstire: casa, arca, cortul
sfânt al lui Moise sau oricare altul dintre
acele lucruri cu care se m ândreau evreii, ori
care ar fi numele lor, toate aceste minuni o
închipuiau pe Fecioara”382.
Elementul anticipativ este de natură contem
porană autorului şi se află în raport cu istoria în
desfăşurare, subliniind rolul de mijlocitoare al
Maicii Domnului, rol ce nu se va încheia până la
sfârşitul veacurilor:
„Căci nu este, şi nu poate fi vrednic de cin

ste niciun bine, nici mai mic, nici mai mare,

care nu a fost dobândit prin această nouă

Maică şi prin zămislirea ei cea nouă, şi nu
doar începând de la această zămislire, ci chiar
înainte de ea, pentru timpurile de dinainte şi
pentru cele ce vor urm a”383.
b) „Părga întregii creaţii”

Această parte a celei de-a treia omilii dezvoltă
tema noii creaţii, a înnoirii lumii odată cu Naşterea
Fiului lui Dumnezeu. Textul găseşte fundamenta
rea biblică într-o paralelă compoziţională cu Cartea
Facerii:
„[...] cerul, pământul, soarele şi toate câte
sunt, toate au venit la viaţă şi toate sunt
prin Fecioara Preafericită [...] când El spune
că ele [lucrurile] sunt bune şi bune foarte384
este tot o binecuvântare a Fecioarei [...].
Preafericita este părga întregii zidiri”385.
Restaurarea creaţiei este o nouă creaţie, dar ea

nu instaurează o nouă structură în ceea ce îl pri
veşte pe om, ci îl reaşază în slava sa dumnezeiască
iniţială, în raport cu făpturile, reconferindu-i
răspunderea lui iniţială pentru lume.
Născându-Se dintr-o Fecioară, Dumnezeu îşi
afirmă calitatea de Creator. El nu face om doar
creându-Se pe Sine, fără legătură cu umanitatea
existentă şi în afara legăturii cu ea, ci Se naşte ca
om din umanitate, folosindu-Se de puterea Sa
creatoare, pentru a arăta recrearea omenirii create
383. Sf. N icolae Cabasila, Trei omilii..., p. 71.

384. Facerea 1,31.
de la început386. Citatul de mai sus corespunde în

înşiruirea ideilor dimensiunii cosmice ale venirii
Mântuitorului în lume aşa cum este ea descrisă în
imnologia bizantină:
„Fiecare făptură creată de Tine îţi aduce
mulţumire: îngerii îţi aduc cântare, cerurile,
o stea, magii, darurile, păstorii, mirarea,
pământul, peştera lui, pustiul staulul, iar
noi îti aducem o Maică Fecioară”387.
întrebându-se „De unde vine această înnoire?
Cine a preschimbat această lume?”, Sf. Nicolae
Cabasila răspunde printr-o exegeză a textelor pro
fetice ale Vechiului Testament:
„Ceea ce I-a zis lui Dumnezeu proorocul: «din
rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul»388 în
seamnă că rodul la care se face trimitere, şi pe care
îl râvneşte pământul, este Fecioara, căci aceasta
este «slava arătată» de Mântuitorul, «de care pă
mântul se va sătura»389. Şi dacă ceea ce Scriptura
numeşte pământ sunt oamenii, şi ei sunt cei cărora
Fecioara le va primi rugăciunile, va veni astfel ziua
pe care au râvnit-o proorocii390 ”391.
Dacă nu S-ar fi născut Hristos ca om din
Fecioară, nu ar fi fost Dumnezeu şi nu ar fi adus
lumii o lumină mai presus de ea, arătând omul a
fi o fiinţă destinată veşniciei, ci ar fi lăsat lumea în
386. Pr. Dumitru Stăniloae , Iisus Hristos, lumina lumii..., p. 61.

387. Mineiul pe decembrie, Vecernia din 24 decembrie, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
388. Psalmul 103, 14.
389. Psalmul 16, 15.
390. Matei 13, 17.
starea de cădere în care se afla. Astfel a fost posi

bilă înnoirea, iar Sf. Nicolae Cabasila marchează
importanţa Maicii Domnului prin referirea la m o
mentul deciziei ei de a primi naşterea minunată, în
virtutea liberului arbitru. De aceea, autorul este
de părere că Maria participă nemijlocit la această
înnoire, eveniment cosmic ce se realizează prin
intermediul ei ca exponent excepţional al neamu
lui omenesc căzut:
„Astfel Fecioara a putut plăsm ui un cer nou
şi un păm ânt nou392 sau, mai bine zis, este
ea însăşi acest cer nou şi pământ nou:
păm ânt pentru că ea vine de aici [...] şi face
începătura un ui neam nou”393.
c) „împăcarea muritorilor”
în această parte a celei de-a treia omilii Sf.
Nicolae Cabasila descrie raportul dintre persoana
Mântuitorului Iisus Hristos şi persoana Maicii Sale.
El începe prin a afirma:
„Hristos a desăvârşit îm păcarea Tatălui cu
oamenii murind pe Cruce, [...] căci El tre
buia să Se facă în toate asemănător fraţilor
Săi, pentru a deveni milostiv şi credincios
arhiereu în cele ale lui Dumnezeu, pentru
curăţirea păcatelor p op oru lu i394. Având
am ândouă firile în ipostasul Său unic - fiind
şi ceea ce suntem noi, şi ceea ce este
D um nezeu - El S-a făcut părtaş fiecărei firi,
şi deci ca unire a lui Dumnezeu cu oamenii,
392. Apocalipsa 21, 1.

394. Evrei 2, 17.
împăcare şi pace şi dragoste şi tot ce se re

varsă dintru aceasta”395.
Dimensiunea tainică a întrupării Mântuitorului
este cuprinsă în hotărârea sinodală de la Calcedon,
căreia autorul omiliilor, asemenea întregii teologii
bizantine, îi rămâne credincios: Hristos este deofi-
inţă cu noi în omenitatea Sa, este asemenea nouă
întru toate, afară de păcat. El este Dumnezeu şi
om iar deosebirea firilor nu este anulată din prici
na unirii. în Hristos, unirea celor două firi este
ipostatică.
Conformarea umanului cu divinul în Hristos
nu presupune o micşorare a divinităţii, ci restau
rarea umanităţii. Sf. Maxim Mărturisitorul arată
că Hristos readuce natura la conformitatea cu ea
însăşi396. De aceea, participarea la dumnezeire
constituie însăşi natura omului, iar nu desfiin
ţarea ei şi acest adevăr este cheia înţelegerii rapor
tului dintre Dumnezeu şi om în concepţia creştină
răsăriteană.
în Iisus Hristos, Dumnezeu şi omul sunt una;
în El, Dumnezeu devine accesibil nu prin copleşi
rea sau eliminarea a ceea ce este omenesc, ci prin
realizarea şi manifestarea omenităţii în form a ei
cea mai autentică şi mai pură. întruparea afirmă
că omul devine cu adevărat om atunci când el par
ticipă la viaţa lui Dumnezeu. Datorită lipsei de
păcat personal, Fecioara se apropie cel mai mult
de acest model dintre toţi reprezentanţii neamului

396. S f. Maxim M ărturisitorul, Expos Orat. Domin., PG 90,
877 D.
omenesc care au trăit până la venirea Mântuito

rului în trup, iar Sf. Nicolae Cabasila subliniază
acest fapt:
„De aceea ea [Maria] a fost singura pe care
Dum nezeu a numit-o Preafericită între toţi
cei cărora le-a vorbit odinioară în multe
feluri şi în multe chipuri”397.
d) „Unirea cu Dum nezeu”

Unicitatea Maicii Domnului este descrisă în
continuare prin raportare la Fiul ei, cu un accent
special pentru trupul Măriei, din care Dumnezeu
S-a întrupat:
„O, minune a acestui trup care a trecut cu
vederea firea, care s-a înălţat cu sufletul! [...]
E a este unică, se arată ca fiind cea dintâi şi
singura. Căci, dacă sângele Preafericitei
devine sângele lui Dumnezeu, ce am putea
să mai spunem?”398
e) „Maica Domnului - izvorul mântuirii tuturor”

Abia în această parte a omiliei autorul menţio
nează momentul Adormirii Maicii Domnului şi, în
legătură cu acest moment, este raportată viaţa şi
adormirea ei la cele ale sfinţilor, în general. Slăvi
rea omului, care înseamnă şi slăvirea întregii creaţii,
trebuie înţeleasă în sens eshatologic. în persoana
lui Iisus Hristos, în realitatea sacramentală a
Trupului Său şi în viaţa sfinţilor se anticipează
transfigurarea întregului cosmos:
397. S f. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 79.

398. S f. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 80.
„Fecioara a simţit o şi mai mare strălucire

dumnezeiscă - şi eu înţeleg aceasta nu doar
dup ă plecarea ei de aici, de jos, de pe p ă
mânt, ci încă din această viaţă. [...] Astfel
încât, ceea ce li se întâmplă altor sfinţi atunci
când şi-au părăsit trupurile lor - anum e să
răm ână statornici în bine şi în virtute -
aceasta s-a întâmplat şi Fecioarei, încă
înainte ca ea să-şi fi părăsit trupul”399.
între Maica Domnului şi Fiul ei există o unire

mai strânsă decât tot ce se poate închipui, afirmă
Părintele Dumitru Stăniloae400, dar această unire
este deosebită mai ales sub două aspecte: Maria
L-a purtat în sânul ei pe Hristos şi, de la înălţare,
a fost luată ea în sânul Fiului ei. Dacă Preacurata
L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu, dăruindu-I ome-
nitatea în mod deplin, după înălţare, El îi dă
ruieşte în mod deplin dumnezeirea. Aceste idei au
fost tratate atât de Sf. Ioan Damaschin: „Trebuia
ca aceea care a purtat la sân ca pe un prunc pe
Ziditorul, să petreacă în corturile dumnezeieşti”401,
dar şi de contemporanul Sf. Nicolae Cabasila, de Sf.
Teofan al Niceei, care afirmă:
„Precum se odihneşte dumnezeirea U nuia-
Născut cu trupul în sânul Tatălui, aşa şi în
sânul Maicii cu am ândouă [...]. El locuieşte
în inima Maicii, răm ânând nedespărţit de
ea”402.
399. Sf. N icolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 84.

p. 600.
401. Sf. I oan Damaschin, I n d o r m it . P G 97, col. 741.
402. Sf. Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., pp. 144, 158.
La această unire se referă şi Sf. Nicolae Cabasila

în omilia sa:
„Şi aceasta era o urmare firească. într-adevăr,
acel trup de care a trebuit să se despartă
întrece acest nume, de trup; într-adevăr, nu
mai era „trupesc”, ci ceea ce Sfântul Apostol
Pavel num eşte „duhovnicesc”, întrucât
D u hul Se sălăşluise deja în trupul ei şi
preschimbase în acesta legile firii”403.
Citatul de mai sus este important şi prin faptul
că, din context, reiese atestarea morţii fizice a
Maicii Domnului ca fiind o realitate, deci nu stipu
lează o înălţare la cer a Măriei care eludează eveni
mentul morţii.
Potrivit învăţăturii ortodoxe, Fecioara moare
supunându-se legii generale omeneşti precum
ceilalţi oameni care suportă consecinţele căderii în
păcat. Maria rămâne prin moarte în cadrul ordinii
generale a oamenilor supuşi morţii, dar care învie
prin Hristos. Cauza morţii ei este aceeaşi ca şi a
celorlalţi exponenţi ai neamului omenesc, dar
Fecioara este individualizată, însă tot prin Hris
tos404, căci unirea ei cu Hristos este desăvârşită.
La fel învaţă Sf. Andrei Criteanul afirmând că prin
moartea Maicii Domnului se împlineşte legea firii:
„[...] ea, adormind după fire, a gustat moartea,
dar n-a rămas stăpânită decât atât cât trebuia,
ca să se supună legilor firii”405, iar Sf. Ioan
403. S f . Nicolae Cabasila, Trei omilii..., pp. 84-85.

p. 597.
405. Sf. A ndrei C riteanul, In dormit. B. Mariae, I, PG 97, col.
1052-1053.
Dam aschin aşază pe o treaptă superioară

adormirea Măriei: „Cinstită este cu adevărat
moartea cuvioşilor Domnului, Dumnezeul
puterilor, dar supracinstită este moartea
Maicii lui Dum nezeu”406.
Deşi Sf. Nicolae Cabasila nu atinge în mod di

rect tema preacinstirii Maicii Domnului, din aten
ţia similară acordată cu deosebire supracinstirii
(t)7iep8o'oA,eia) adormirii ei putem deduce ideea dog
matică a supravenerării. Este însă de la sine înţeles
faptul că autorul acordă acestei venerări speciale
a Preasfintei Fecioare o importanţă specială, deşi
nu cu o focalizare directă, mai mult dintr-o per
spectivă axiomatică, deoarece toate temeiurile
dogmatice ale acestui concept devoţional se află
incluse în textul omiliilor: tema noii Eve în raport
cu profeţia din Cartea Facerii (3, 15), preţuirea de
către Dumnezeu prin alegerea ei ca Maică a Dom
nului, închinăciunea îngerului Gavriil, cinstirea
de către oameni şi persoanele biblice, unitatea fără
de seamăn în care s-a aflat cu persoana Mântuito
rului Iisus Hristos, preocuparea Măriei pentru
caracterul feciorelnic al naşterii. De asemenea,
omiliile abundă de determinative ce subliniază
cinstea în care se află Maica Domnului şi care
sunt similare cu cele ce abundă în cultul Bisericii
Ortodoxe: Preasfântă, Preacurată, Preafericită,
superlative menite să sublinieze supravenerarea
ce i se aduce.
406. Sf . Ioan Damaschin, In dormit., II, PG 97, 729.

f) „Părtăşia Fecioarei la Crucea, Moartea şi

învierea Mântuitorului”
Toate atributele de până acum conferite de Sf.
Nicolae Cabasila Maicii Domnului, întreaga dez
voltare dogmatică a subiectului predicilor se referă
la Născătoarea de Dumnezeu, pentru Fecioara
Maria evenimentul conceperii Fiului lui Dumnezeu
fiind cel mai important. Spre sfârşitul celei de-a
treia predici, autorul trece la descrierea Măriei ca
Maică a Domnului, aceasta făcându-se printr-un
scurt excurs în viaţa Mântuitorului:
„Ea l-a îm bărbătat în cercarea sa pe cel care
păruse că a făcut-o să zămislească, pe Iosif
şi are răbdare, luptând alături de Fiul său
pentru m ântuirea mea; când El săvârşea
minunile pentru a îndrepta firea noastră, ea
îi era alături; când El a fost ucis şi urât de
către cei ce s-au folosit de binefacerile Sale,
ea lua parte la suferinţă şi la ură. Şi când îi
ceruse Fiului ei, la nunta din Cana, să în
ceapă aceste binefaceri, din preaplinul iubi
rii ei de oameni, El i-a răspuns: ceasul Meu
n -a sosit încă407 [...]. Iar când trebuia ca
Mântuitorul să sufere pentru noi groaznice
pătimiri şi chiar moartea, ce încercare în
dură Fecioara!”408
Citatul de mai sus conţine una din rarele refe

riri pe care autorul le face indirect la problema
fecioriei Maicii Domnului şi aceasta prin descrie
rea lui Iosif ca fiind cel ce părea să o fi făcut să
zămislească. Căsătoria dintre Maria şi Iosif a fost
407. Ioan 2, 4.
adesea subiectul diverselor interpretări, deşi nu a

generat cele mai multe dintre contestările puru-
rea-fecioriei Născătoarei de Dumnezeu. Totuşi,
menţionarea lui Iosif în acest context nu este sim
plă în semnificaţiile ei.
Iosif nu a fost tatăl natural, nici tatăl adoptiv, ci
tatăl legal al Domnului. Căsătoria Maicii Domnului
cu dreptul Iosif a fost feciorească şi deplin legală,
căci Dumnezeu a vrut ca Fiul Său să Se nască în
căsătorie, iar nu din căsătorie. însă Iosif reprezintă
aici neamul omenesc căzut, el este cel mai apropiat
reprezentant al acestuia lângă persoana Domnului
şi un element de contrast în raport cu unitatea
fără seamăn dintre Maica Domnului şi Fiul ei.
Dragostea pe care Maria o nutreşte este neîmpăr
ţită, căci în inima ei se află doar un Fiu unic. Şi
acesta este rolul pe care dreptul îl dobândeşte în
textul omiliei - de a întări şi a sta mărturie pentru
această unitate despre care autorul vorbeşte în
continuare:
„Or, n -a fost nimeni vreodată atât de apropi
at precum a fost Fecioara de Hristos [...].
Trebuia deci ca ea să fie părtaşă la pronia
Fiului Său în ceea ce ne priveşte; şi aşa cum
ea i-a dat din carnea sa şi din sângele ei şi
cum, la rândul său ea s-a împărtăşit din
darurile Lui, tot astfel a luat parte la toate
suferinţele şi toate durerile Lui. Pironit pe
cruce, El a primit o lovitură de suliţă în
coastă; prin sufletul ei trecu o sabie409 [...],
iar când Fiul său a stricat stăpânirea diavo-
409. Luca 2, 35.

lului şi a înviat, ea a putut înţelege auzirea

mântuirii Lui şi să însoţească, pe cât era cu
putinţă, înălţarea Sa la cer”410.
Nu întâlnim în rândurile citate nicio tendinţă

efectivă de paralelizare a persoanei Maicii Dom
nului cu Fiul, ci doar sublinierea unităţii în care se
află. Această unire transcende limitele materiale
ale lumii, trupul pământesc al Fecioarei devine unul
duhovnicesc. Moartea Măriei este reală şi necesară,
după legile firii în care s-a născut. Sf. Nicolae
Cabasila nu sugerează nici lipsa morţii Maicii
Domnului, nici o înviere cu trupul a ei, într-o încer
care de paralelizare, ci doar necesitatea axiomatică
a păstrării unităţii dintre ea şi Fiul, unitate onto
logică, spirituală şi de nedesfăcut:
„Trebuia ca acest suflet preasfânt să fie dez
legat de acest preasfânt trup. Ea a fost dezle
gată de el şi s -a unit cu cel al Fiului ei, [...]
iar trupul răm as pentru scurt timp pe p ă
mânt plecă şi el. [...] ea a cunoscut, aşadar,
pentru puţin timp mormântul, iar cerul m oş
teni acest păm ânt nou, acest trup duhov
nicesc, această comoară a vieţii noastre [...],
o Maică vrednică de întregul neam ”411.
g) „Slavă Maicii lui Dumnezeu, ceea ce este mai

presus de orice slavă”
Mai există, în concepţia Sf. Nicolae Cabasila, o
a doua unitate care se păstrează în mod neştirbit
atât de-a lungul vieţii Maicii Domnului, cât şi după

ridicarea ei la ceruri - unitatea cu neamul ome

nesc din care ea nu iese niciodată şi pe care nu o
abandonează niciodată.
Din asocierea celor două unităţi, al căror obiect
îl face persoana Maicii Domnului, Sf. Nicolae Caba-
sila face să reiasă, în finalul celei de-a treia omilii,
rolul ei de mijlocitoare, de mediatoare între nea
mul omenesc şi Fiul ei şi nu doar rolul de simplu
mijlocitor, cu care sunt înzestraţi sfinţii şi îngerii,
ci mijlocitoarea prin excelenţă, cea care se află în
intimitatea duhovnicească a Izvorului vieţii:
„Doar acolo afli tu o vrednică proslăvire, oa
menilor nu le-a fost dat să ajungă până
acolo; noi nu putem decât să atingem în
treacăt slava ta, în m ăsura în care tu sfin
ţeşti şi limba şi sufletul nostru. [...] Doar tu
eşti tot binele pe care-1 cunoaştem în
această viaţă şi pe care îl putem cunoaşte
dup ă plecarea noastră din cele de jos. Tu
însăţi eşti cea care ai început pentru ceilalţi
şi sfinţenia şi fericirea”412.
Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu este cea a
primului om mântuit, cea a Fiului ei este mijloci
rea singurului nostru Mântuitor.

ale Omiliei la slăvită Adormire a Preasfintei
a) Maica Domnului - Maica celor vii

Am evidenţiat în paginile de analiză a celor trei
omilii importanţa pe care Sf. Nicolae Cabasila o

acordă temei celei de a doua Eve, în concordanţă

cu mai generoasa temă a solidarităţii Fecioarei
Maria cu neamul omenesc.
Sorgintea biblică a acestor aspecte se află în
Evanghelia după Ioan, mai precis într-unul din cu
vintele Domnului de pe cruce. El Se adresează
Maicii Sale cu apelativul fem eie şi o încredinţează
grijii ucenicului Său preaiubit413. Potrivit Sf.
Irineu de Lyon şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful,
momentul biblic al cuvântului de pe cruce abundă
în simboluri menite să creeze o paralelă perfectă
cu capitolele al doilea şi al treilea din cartea Facerii
şi aceasta în perfectă concordanţă cu tema dogma
tică a noii creaţii, realizate prin venirea Mântuito
rului în lume. Astfel, corespondenţelor Adam - Hristos,
Eva - Maria se adaugă cele dintre somnul lui Adam
şi moartea lui Hristos, Eva creată din coasta lui
Adam şi sângele ce ţâşneşte din coasta Domnului,
grădina raiului şi grădina în care Mântuitorul a
fost aşezat în mormânt, toate alcătuind, împreună,
complexa simbolistică a Noului Legământ despre
care vorbeşte autorul:
„[...] tu ai fost împreună-pricinuitoare cu El
a sfinţeniei pentru mine şi a tuturor celor
prin care m -am bucurat de Mântuitorul [...],
sângele tău este cel care curăţă lumea; din
tine a ieşit acest Trup, în care eu am fost sfin
ţit, în care am primit Noul Legământ [...], pân
tecele tău este împărăţia lui Dumnezeu”414.
Până în secolul al X-lea, cuvintele de pe cruce
ale Domnului adresate Maicii Sale, au fost înţelese
413. Ioan 19, 25-26.

de autorii creştini (cu excepţia lui Origen) ca o

manifestare a compasiunii filiale a lui Iisus faţă de
mama Sa şi a dorinţei încredinţării, pentru a asi
gura purtarea de grijă faţă de ea415. Cel dintâi care
a înţeles semnificaţia teologică a acestor cuvinte a
fost autorul bizantin Gheorghe din Nicomidia416,
care subliniază că detaliile şi faptele concrete ale
Evangheliei după Ioan sunt prefigurări şi simboluri
ale realităţii raportate la manifestarea împărăţiei
şi vieţii veşnice. Acest algoritm ne dezvăluie faptul
că Ioan, rămas credincios pe Golgota, semnifică o
personificare a rămăşiţelor lui Israel - primii născuţi
în Biserică -, iar Maica Domnului este Femeia,
Maica celor care au primit adevărata viaţă prin
apa şi sângele lui Hristos. în Biserica zidită pe
Jertfa Crucii, Maria - Femeia - Noua Evă - va deveni
Maica celor vii417, Sf. Nicolae Cabasila cultivând
această temă prin descrierea simbolicei înfrăţiri a
Mântuitorului cu restul oamenilor:
„[...] făcând din acest Mijlocitor un Frate al
celor pentru care El trebuia să ajungă până
la Dumnezeu, căci El trebuia să Se facă în
toate asemănător fraţilor Săi”418.
b) Maica Domnului mijlocitoare

Pentru Biserică, Maica Domnului deţine un loc
aparte în rândul sfinţilor. Tem a mijlocirii Născă
415. Edouard C othenet, Les Écrits de Saint Jean et l ’Épître aux

Hébreux, Desclee de Brouwer, Paris, 1984, pp. 109-110.
416. G heorghe de N icomidia, Sermone In Mariam assitentem
Cruci, PG 100, 1476C şi D.
417. Alexis Kniazev, Maica Domnului..., pp. 67-68.
toarei de Dumnezeu, alături de cea a mijlocirii sfin

ţilor, este prezentă plenar în Liturghia bizantină,
exprimându-se deopotrivă în ciclul sărbătorilor şi
în imnografie, unde ea este numită „zid nestricat”,
„sprijin nevăzut”, „nădejde a mântuirii” atât pentru
creştinii vii, cât şi pentru cei adormiţi în Domnul419.
Această credinţă în mijlocirea Maicii şi a sfinţilor
nu contrazice Revelaţia, care îl prezintă pe Hristos
drept unic Apărător, Răscumpărător şi Mijlocitor.
Pentru Biserica Ortodoxă, mijlocirea Fecioarei şi a
sfinţilor nu se adaugă mijlocirii lui Hristos, ci face
parte din aceasta. Un posibil fundament biblic
pentru explicaţie ar putea fi cei patru bărbaţi din
Capernaum420 care îl aduc pe paralitic la Hristos
şi care obţin, pentru credinţa lor, iertarea de pă
cate şi vindecarea bolnavului421.
Mijlocirea de dincolo de moarte a Maicii Dom
nului şi a sfinţilor a devenit posibilă prin biruinţa
Mântuitorului asupra morţii, căci Dumnezeul lui
Avraam, Isaac şi Iacov este Dumnezeul celor vii422.
Biserica a crezut şi continuă să creadă în mijlocirea
sfinţilor, bazându-se pe învierea lui Hristos. Cre
dinţa Bisericii în eficacitatea rugăciunilor Maicii
Domnului o prezintă pe Maria mai aproape de Fiul
ei decât orice alt om sau orice alt sfânt. Există multe
sărbători mariale în cursul anului liturgic şi multe
rugăciuni adresate Fecioarei, ţinând deopotrivă de
419. Alexis K niazev , „La présence liturgique de la Mère de

Dieu”, în: Questions liturgiques, XVII (1973), 17, pp. 45-62.
420. Marcu 2, 5 şi textele paralele.
422. 1 Corinteni 15, 23.
evlavia liturgică şi de cea personală. Maica Domnului

este o prezenţă constantă în viaţa creştinilor prin
unitatea fără echivalent dintre ea şi Fiul ei, unitate
de o măreţie şi intensitate infinite, realizate prin
marea taină a învierii. în acest sens, Sf. Ioan
Damaschin remarcă simplu: „Să cinstim pe Născă
toarea de Dumnezeu pentru că este în sens propriu
şi real Maica lui Dumnezeu”423.
Rolul mijlocitor al Maicii Domnului decurge din
faptul că Hristos îşi are trupul Său, umanitatea Sa,
din Maria. La acest fapt se referă imnele liturgice
când afirmă că Hristos Se trage din Fecioară pre
cum floarea din tulpină şi acest fapt este postulat
de Sf. Grigorie Teologul care arată că Hristos este
din trupul ei şi nu a trecut prin ea ca printr-un
canal424. în relaţia cu Hristos, Maria este o mamă
reală într-o asigurare a concreteţii evanghelice îm
potriva oricărui dochetism abstract425.
Din punct de vedere al evlaviei creştine, prin
faptul că L-a născut pe Dumnezeu, Maica Domnului
reprezintă puntea dintre cer şi pământ, împlinirea
şi desăvârşirea temei alegorice veterotestamentare
a scării lui Iacov426, dar pe care coboară din cer nu
doar îngeri, ci Dumnezeu însuşi, dar şi simbol al
urcuşului credincioşilor al cărui ajutor nepreţuit îl
află în Maica Mântuitorului:
423. S f . I oan D amaschin , Dogmatica, p. 175.

424. S f . G rigorie T eologul , Ep. 101, PG 36, 181, vezi Lettres
Theologiques, Editions du Cerf, Paris, 1974, p. 132.
426. Facerea 28.
„Mai mult chiar, ea îi călăuzeşte pe cei care

suie către Dumnezeu, chiar atunci când
cerul este piedică. Atunci când acesta nu
mai poate să mijlocească, dacă Fecioara nu
ar stărui la Dumnezeu pentru oameni, n-ar
mai fi cu putinţă celor de aici, de jos, să se
împărtăşească de cele de dincolo”427.
Simbolurile care întregesc imaginea Preacuratei
au, în general, legătură cu întruparea - vasul cu
mană, tronul lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu:
„De aceea, proorocul a văzut-o pe Fecioara
ca pe un scaun înalt şi măreţ, iar pe heruvimi
i-a văzut în jurul scaunului, în frică şi cutre
mur, neîndrăznind să îşi ridice ochii”428.
Tocmai de aceea Maria este numită şi cer,

întrucât cuprinde în trupul său pe Dumnezeu. Cel
necircumscris Se circumscrie în ea, Cel nemărgi
nit Se mărgineşte în ea, în ea se desăvârşeşte taina
finitului capabil să cuprindă infinitul, iar Sf. Nico-
lae Cabasila îşi încheie cea de-a treia omilie invo
când mijlocirea:
„O, tu care eşti mai presus decât toată lauda
şi decât orice nume cu care te-am putea
chema, primeşte această cântare de slavă şi
nu trece cu vederea dorirea noastră; dă-ne
nouă să putem înţelege mai bine şi să cân
tăm mai cu pricepere bunătăţile tale şi acum,
în viaţa aceasta, şi în viaţa cea veşnică”429.
428. Sf . Nicolae Cabasila, T r e i o m ilii ..., p. 84.
8. Importanţa dogmatică a omiliilor mariale

ale Sfanţului Nicolae Cabasila
a) Despre factura umanistă a omiliilor Sfântului

Nicolae Cabasila
în lucrarea sa Civilizaţia Renaşterii în Italia430,
Iacob Burckhardt descria omul medieval a fi con
ştient de el însuşi doar prin raportarea la o cate
gorie mult mai generală: rasa din care făcea parte,
poporul în care s-a născut, formaţiunea de tip poli
tic la care aderase în urma convenienţelor naşterii
sale, structurile familiale sau corporative din ime
diata lui apropiere. Odată cu zorii Renaşterii, înce
pând din secolul al XlV-lea, individul Evului Mediu
- marcat de gregaritate - devine un uomo singolare,
un uomo distincto. Burckhardt realizează în lucra
rea sa o paralelă cu totul neîntâmplătoare: omul
Renaşterii este conştient de sine şi de propria sa
individualitate în acelaşi mod în care grecii erau
conştienţi de distincţia existentă între civilizaţia
lor şi cea arabă sau între ei şi barbari.
în viziunea lui Burckhardt, Italia renascentistă
se constituie opusul epocii medievale mai ales prin
realizările din domeniul socialului în care, cu tim
pul, se vor pierde distincţiile de clasă, urmărindu-se
formarea unei elite intelectuale pentru care origi
nile sociale nu erau decisive şi selective. Cu origi
nea în egalitatea nivelelor de educaţie, comunita
tea de gândire şi de sentimente a bărbaţilor şi a
femeilor duce la ameliorarea diferenţelor dintre sexe,
iar individualitatea femeilor tinde să se dezvolte în
430. Jacob B urckhardt , The Civilization o fth e Renaissance in

Italy, Penguin Books, Londra, 1990, pp. 98-100.
aceeaşi direcţie a conştientizării ca şi cea a băr

baţilor. Poate nu întâmplător, alegerea unei tem a
tici privind individualitatea deosebită a unor expo
nente ale genului feminin este receptată şi popu
larizată cu mai multă îndrăzneală în această
perioadă şi cu atât mai mult tematica mariologică
pare să se potrivească prin afirmarea celei mai
strălucite individualităţi pe care istoria omenirii a
putut-o afirma.
Pentru prima dată în istoria creştină, Apusul
Italiei nu era atât de străin Bizanţului răsăritean
pe cât fusese în perioada Evului Mediu. Aceste
două spaţii culturale găsesc modalitatea dialogu
lui, clădind o sferă comună în care sunt depozitate
majoritatea ideilor Renaşterii, idei hrănite din va
lorile Antichităţii elene. Prin efortul papalităţii şi al
învăţaţilor tipografi, începând cu secolul al XlV-lea,
centrele tipografice ale Italiei, Roma, Florenţa şi
Veneţia au tradus, editat şi publicat texte greceşti.
Proiectul conservării şi traducerii manuscriselor
de limbă greacă, prezidat de papa Nicolae al V-lea,
i-a reunit pe învăţaţii greci (din ce în ce mai mulţi
după căderea Constantinopolului) şi pe cei italieni.
La aproape două sute de ani de la vremea în care
Sf. Nicolae Cabasila scria omiliile sale, opera tutu
ror autorilor greci importanţi avea să fie tipărită.
Cel mai important aspect al mişcării de renaştere
a culturii greceşti l-a constituit influenţa exerci
tată asupra tuturor mediilor culturale de interesul
pentru Platon431.
Nu întâmplător am parcurs acest scurt excurs
în spaţiul cultural al Renaşterii italiene. Există
431. Myron P. G ilmore , The World o f Humanism: 1553 - 1517,
Harper, N.Y., 1952, p. 190.
m ultiple conexiuni între gândirea învăţaţilor

bizantini şi gândirea învăţaţilor italieni ai secolului
al XIV-lea şi ai secolelor următoare, într-o mişcare
de reciprocă alimentare ideatică, cultura bizantină
hrănind Renaşterea italiană cu conceptele înţelep
ciunii antice, rafinament, subtilitate, spirit specula
tiv, iar gândirea italiană radiind rezultatele muncii
sale de prelucrare a tuturor acestor preluări.
Dacă în Bizanţ, la vârsta de 20 de ani, Sf. Nicolae
Cabasila afirma: „Un sfânt care nu este în acelaşi
timp şi un învăţat este, cu siguranţă, nedesăvâr
şit”, în Italia, Dante şi Poggio Bracciolini afirmau că
nu este altă nobleţe decât meritul personal432.
Căutarea identităţii personale, aventura în care
Renaşterea Italiană, în special, pornise este aceeaşi
aventură care a alimentat gândirea umanistă, în
general. Sedimentarea cuceririlor complexe, reali
zate în toate domeniile vieţii, îşi găsesc chintesenţa
în identitatea narativă, potrivit lui Paul Ricoeur433
şi cea mai relevantă oglindă a concepţiilor lumii în
care un individ trăieşte sunt scrierile sale.
Renascentiştii au dezvoltat tema poziţiei omu
lui în contextul creaţiei ca fiind una privilegiată şi,
prin privilegiile conferite ei, una unică. Sf. Nicolae
Cabasila nu alege subiectul general uman pentru
a-1 dezvolta şi, în virtutea dominantei evlavii orto
doxe, nici nu înclină spre exaltarea omului însă
alege, dintre toţi oamenii, acea persoană care se
apropie de structura neatinsă a omului primordial
şi îi subliniază unicitatea. Viziunea lui este mai
complexă deoarece renascentiştii italieni au eludat
432. Jacob B urckhardt , The Civilization..., pp. 250-252.
433. Paul R icoeur , Istorie şi adevăr, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 34.
problema căderii şi nevoii de restaurare umană

din scrierile lor sau i-au acordat puţină atenţie.
Omul nou din Rinascimento este Noua Evă a gân
dirii bizantine concretizată în omiliile Sf. Nicolae
Cabasila, este chipul divinităţii, subiect al procesului
îndumnezeitor unic, liber, mai presus de toate cele
văzute şi chiar de îngeri, contemplator şi sinteză a
creaţiei; în ea se întrupează Fiul lui Dumnezeu:
„Fecioara este un pământ şi u n cer minunat
şi mai presus de fire, întrucât s-a ridicat
deasupra păm ântului şi a întrecut cerul în
măreţie şi în neprihănire”434.
în Renaşterea italiană, exaltarea om ului
găseşte două justificări majore: libertatea absolută
şi demnitatea acordată lui de către Dumnezeu, în
raport cu restul creaţiei.
Măreţia omului rezidă în libertatea sa necondi
ţionată, iar Sf. Nicolae Cabasila insistă, într-un
spaţiu textual extins, asupra libertăţii Fecioarei
Maria şi asupra deciziei ei de a răspunde afirmativ
salutului îngeresc. Dacă mai târziu, în unele minţi
renascentiste omul s-a substituit divinităţii, auto
rul bizantin subliniază în persoana Fecioarei Maria
frumuseţea unei creaturi libere a lui Dumnezeu.
Potrivit umaniştilor italieni, demnitatea umană
îşi regăseşte premisele în hotărârea divinităţii de a
făuri în om un contemplator al unei creaţii perfecte,
în care să se regăsească. în legătură cu această
idee, Sf. Nicolae Cabasila conferă persoanei Fecioarei
Maria o dimensiune titanică: natura umană este
degradată de-a lungul unei istorii întunecate, însă
această natură îşi distilează sevele într-o perlă unică,

zămislită în durerile şi moartea neamului pedepsit.

Unui astfel de efort Dumnezeu îi răspunde, înzes-
trând-o pe Fecioara Maria cu cele mai multe daruri
pe care un muritor le primise vreodată, daruri de
care omul renascentist se bucurase doar înainte de
cădere. Am putea afirma că, în viziunea Sf. Nicolae
Cabasila, Fecioara Maria este întruparea arhetipului
omului edenic pe care Renaşterea italiană îl exaltă
în scrierile umaniştilor.
în Florenţa renascentistă, Dumnezeu era adorat
pentru asumarea umanităţii prin întruparea Mân
tuitorului. în strânsă legătură cu această canalizare
a evlaviei se află toate aspectele vieţii lui Hristos
care întăresc şi reconfirmă firea Lui umană. Dintre
toate persoanele cu care Mântuitorul Se înrudise în
mod direct, Fecioara Maria este cea căreia i se
acordă cea mai mare atenţie şi supra-veneraţie. în
variantele evangheliilor apocrife care au circulat în
Apus, începând cu sfârşitul secolului al XlII-lea435,
genealogia Fecioarei Maria este dominată de figura
matriarhală a Anei, a cărei sfinţenie a început să fie
cultivată din ce în ce mai intens din acea perioadă.
O atitudine similară întâlnim la Sf. Nicolae Cabasi
la pentru ambii părinţi ai Fecioarei Maria, drepţilor
Ioachim şi Ana fiindu-le acordat un spaţiu foarte
mare în prima dintre omilii.
Nu în ultim ul rând, asem enea um aniştilor
renascentişti, amprenta personală, individualizantă,
a autorului omiliilor nu lipseşte, folosirea persoa
nei I, deşi marcată de smerenie, face auzită vocea
435. Spre exemplu G iacomo da V oragine (1229-1298) - Legenda

aurea, vezi John B ossy , Creştinismul în Occident: 1400 - 1700, tra
ducere din lb. engleză de Dorin Oancea, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1998, p. 19.
Sf. Nicolae Cabasila, afirmă sentinţele sale asupra

problemelor de credinţă dezvoltate şi intră în adre
sare doxologică şi invocativă directă cu persoana
Maicii Domnului.
b) Despre importanţa dogmatică a omiliilor

Sfântului Nicolae Cabasila
Cele trei omilii dovedesc şi prin această apro
piere de tematica renascentistă faptul că formează
o unitate, că au fost concepute ca un tratat scris
sub form a unor omilii.
Tot în analizarea contextului umanist în care
au fost concepute, putem găsi şi importanţa om i
liilor mariale. Titlul acestui tratat ar fi putut fi, în
aceeaşi măsură, Trei prelegeri de antropologie, căci,
deşi vorbeşte despre Fecioara Maria, Sf. Nicolae
Cabasila găseşte o form ă cu totul originară de a
sintetiza efervescenţa de idei din domeniul antro
pologiei, efervescenţă ce a marcat epoca contem
porană lui. însă pentru autor aceasta nu a fost
doar o opţiune tematică rece, ci izvorâtă din cre
dinţă, din evlavie pentru Maica Domnului, din
asocierea înclinaţiei mistice cu o complexă form a
ţie intelectual-umanistă. Trăitor al Creştinismului
în şi prin Biserica Ortodoxă, Sf. Nicolae Cabasila
nu uită că aceasta are în centrul cultului şi evla
viei sale pe Maica Domnului - exemplu, chip al
sfinţeniei, izvor al dragostei şi al devotamentului
faţă de Mântuitorul.
Problema structurii compoziţionale a celor trei
omilii şi a unicităţii lor premerge o problemă simi
lară, ce a suscitat însă o atenţie mai mare în lucră
rile de specialitate, şi anume cea a lucrării lui Pico
della Mirándola, Oratio de hominis dignitate (1486).
Lucrare oratorică ce defineşte un sistem antropo

logic revoluţionar, despre Oratio s-a crezut iniţial a
avea o structură bipartită, cercetările demonstrând
tematic structura sa tripartită, partea centrală a
oratiunii fiind dedicată centralitătii omului în con-
j »
textul creaţiei436. în mod similar, deşi concepute

drept trei omilii distincte, predicile Sf. Nicolae
Cabasila alcătuiesc un tratat dogmatic, dedicat
unei antropologii mariocentrice.
Ca şi la marii autori renascentişti italieni, pri
mordială în caracterizarea gândirii Sf. Nicolae
Cabasila este unitatea viziunii, reflectată particu
lar în structura tratatului alcătuit de cele trei
omilii şi, totodată, reflectată magistral de întreaga
sa operă, într-o întreprindere de amploare menită
să ne ofere drept rezultat o antropologie autentic
ortodoxă cu mijloacele celui mai autentic spirit
umanist al vremii sale. Despre viaţa în Hristos,
lucrare în care autorul ne vorbeşte despre unirea
lui Dumnezeu cu omul prin coborârea Sa, se con
tinuă cu Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii - descriere
a vieţii sacramentale şi a modalităţilor prin care
omul se poate învrednici de ridicarea la Dumnezeu,
în Cele trei omilii lumea divină şi lumea umană se
întâlnesc. Urmând etapele parcurse în lucrările
anterioare, Sf. Nicolae Cabasila tratează în prima
omilie naşterea Fecioarei Maria în solidaritate cu
neamul omenesc ca dar al lui Dumnezeu pentru
lume, divinitatea coborându-Se spre mundan. în
cea de-a doua omilie, evenimentul Bunei Vestiri
descrie felul în care omul, prin Fecioara Maria, se
436. Antonino R aspanti, Filosofía, teologia, religione: l’unita della

visione in Giovanni Pico della Mirándola, S. Giovanni Evanghelista,
Sicilia, 1991, p. 173.
ÎNVĂŢĂTURA MARIO LOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE C a BASILA. .. 207
ridică, dacă nu la cer, deasupra dimensiunii teres

tre, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Cea de-a
treia omilie ne vorbeşte despre lucrarea veşnic vie
a omului trăitor în Dumnezeu şi despre tema
sinergiei, atât de dragă autorului.
După cum o caracteristică a vremurilor renas
centiste a fost aceea a conştientizării propriei iden
tităţi, putem deduce din textele omiliilor mariale
acea delimitare ancestrală a grecilor în raport cu alte
civilizaţii sau cu popoarele care nu aparţineau unei
civilizaţii definite. Am văzut în prezentarea generală
a operei Sf. Nicolae Cabasila raportul indirect al
autorului cu sursele sale, faptul că, deşi nu citează
în mod direct un anumit autor, comunitatea de idei
şi de expresii între el şi alţi autori există. Pe de o
parte, folosirea anumitor surse de inspiraţie este
consecventă în tendinţa umanistă a vremii: tiparul
compoziţional preluat după lucrarea Institutio ora
torica a lui Quintilian, diseminarea perspectivei
istorice „de sus” şi „de jos”, cu sorgintea în Cartea a
IV-a a Legilor lui Platon. Pe de altă parte, spiritul
vremii, manifest în conştientizarea propriei aparte
nenţe, face ca autorul să nu se apropie de foarte
multe surse de inspiraţie apusene, cea de referinţă
fiind, probabil, Sf. Irineu de Lyon în asociere cu
tema celei de-a doua Eve. Apartenenţa la spiritul
bizantin este una solidă, similarităţi ideatice întâl
nim cu lucrări ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Chirii al
Ierusalimului, Chirii al Alexandriei, Grigorie Teologul,
Grigorie de Nyssa, loan Damaschin şi Maxim Măr
turisitorul. O interesantă comuniune de idei apare
cu alte lucrări ale genului omiletic şi oratoric
aparţinând Sfinţilor loan Gură de Aur, Simeon Noul
Teolog, Grigorie Palama şi al unor autori ca Simeon
Metafrastul şi Epifanie Monahul, majoritatea lor

scriind despre evenimentele vieţii Maicii Domnului.
Prin această asociere, Sf. Nicolae Cabasila se
defineşte ca un reprezentant al unui umanism spe
cific, de factură bizantină. Şi totuşi, potrivit tendinţei
spre individualizare din ce în ce mai accentuată în
vremea sa, Sf. Nicolae Cabasila este un original, sin
gura lucrare pe care o citează este Sfânta Scriptură,
iar învăţătura sa are pretenţia noului ce se alimen
tează direct de la sursă.
Trecerea Sf. Nicolae Cabasila de la hristologia
reprezentată de majoritatea autorilor bisericeşti pe
care i-am înşiruit mai sus la antropologie este una
în spiritul vremurilor sale făuritoare de nou şi înte
meietoare de începuturi. însă Sf. Nicolae Cabasila a
trăit nu doar ca un umanist, ci, spre deosebire de
marile figuri renascentiste, ca un sfânt, iar conşti
inţa propriei individualităţi şi a receptării, în mani
eră proprie, a marelui dar al vieţii creştine răzbate
din cuvintele ce încheie cea de-a treia predică:
„Tu eşti m ântuirea oamenilor şi lum ina
lumii, calea şi poarta către Mântuitorul, viaţa
şi toate aceste numiri pe care ţi le putem da
negreşit şi cu care Domnul a binevoit să fie
numit, pentru mântuirea mea. El a fost pri
cina, tu ai fost împreună-pricinuitoarea cu El
a sfinţeniei pentru mine”437.
în această perspectivă antropologică şi toto
dată umanistă am putea afla unele răspunsuri pe
care rezolvarea problemei influenţei inovaţiilor
catolice asupra învăţăturii Sfântului a ridicat-o şi
despre care vom scrie în capitolul următor.
4 3 7 . S f . N ic o l a e C a b a s il a , T r e i o m ilii..., p. 89.
Partea a IlI-a
IMPORTANŢA MARIOLOGIEI OMILIILOR

SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA ÎN CONTEXTUL
INTERCONFESIONAL ACTUAL
I. EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂTURII BISERICII ROMANO-
CATOLICE DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN APUS
1. Imaculata Concepţie
Potrivit părerii unanime a specialiştilor în Istorie

Bisericească Universală, doctrina şi cultul Maicii
Domnului au înflorit în Răsăritul Creştin (în
cadrul Bisericilor greacă, siriană, coptă şi armeană),
fiind preluate ulterior în viaţa spirituală a Bisericii
Apusene.
Istoria universală a dezvoltării doctrinare a evi
denţiat, de-a lungul vremurilor, apariţia unor ele
mente de sorginte pur apuseană, între care de cea
mai mare notorietate se dovedeşte a fi dogma Imacu
latei concepţii438. Totuşi, această inovaţie nu este
distinctă de învăţătura Bisericii Răsăritene, pornind
de la un incipit ex nihilo, ci exprimă relaţia dintre
doctrina păcatului originar - aşa cum a fost ea înţe
leasă în Occident - şi persoana Fecioarei María.
După cum am văzut, Sf. Ambrozie de Milán,
mentorul Fericitului Augustin, a fost cel care a sta
bilit în mod definitiv o legătură cauzală între zămis
lirea feciorelnică şi starea lipsei de păcat în Hris-
tos şi între perpetuarea păcatului originar prin
unire trupească şi starea de nepăcătoşenie, ca o
438. Edward Dennis O ’C onnor , The Dogma o f the Immaculate

Conception: History and Significance, University of Notre Dame
Press, Paris, 1958, p. 56.
consecinţă a zăm islirii feciorelnice439. Sfântul

Ambrozie porneşte de la texte veterotestamentare
precum „Şi neamul Lui cine îl va spune?”440 sau
„Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate
m-a născut maica mea”441. Concluzia directă este
aceea că Hristos este cu adevărat fără de păcat
pentru că, născut fiind dintr-o fecioară, nu este
legat în niciun fel de modul vinovat al zămislirii.
Relaţia dintre păcatul originar şi naşterea feciorel
nică a lui Iisus Hristos este rezumată de Sfântul
Ambrozie, în Comentariu la Psalmi 37, 5, astfel:
„Deşi îşi asum ă natura um ană în deplinăta
tea ei trupească, El nu S-a zămislit întru fără
delege şi nici nu S-a născut în păcat - căci
nu S-a născut din sânge, nici din poftă tru
pească, nici din poftă bărbătească, ci din
D uhul Sfânt şi dintr-o fecioară”442.
Doctrina păcatului originar a fost elaborată în
cadrul teologiei apusene de Fericitul Augustin,
care a considerat necesară acordarea unei atenţii
speciale locului dobândit de Fecioara Maria în
relaţia dintre păcat şi mântuire443.
Potrivit datelor pe care le avem în prezent, doc
trina ce postulează scutirea Fecioarei Maria de
orice păcat personal a dobândit contur în contex
tul polemicilor despre păcat şi consecinţele lui,
439. Kristel Stendhal , „Quis et unde?”, in: Judentum Urchristen

tum Kirche: Festschrift fü r Joachim Jeremias, Berlin, 1960, p. 103.
440. Isaia 53, 8.
441. Psalmul 50, 5.
442. Edward Dennis O ’C onnor , The Dogma..., p. 87.
443. Brunero G herardi, Dignitas terrae: Note di mariologia
agostiniana, Piemme, Casale Monferrato, 1992, p. 134.
polemici duse de Fericitul Augustin cu adversarii

săi, în special cu pelagienii. în viziunea augustini-
ană, orice păcat, atât cel personal, cât şi cel origi
nar, se constituie într-o greşeală personală ce acti
vează vinovăţia autorului în raport cu Dumnezeu,
împotriva voinţei şi ordinii Căruia se ridică păcă
tosul. Omul devine sclavul păcatului, al des
compunerii şi al morţii. Păcatul devine o condiţie -
peccatum habituale - iar starea omului căzut poate
fi definită prin form ula non posse non peccare şi
non posse non mori. înainte de cădere, Adam era
concupiscent şi muritor în acelaşi timp, primind
un dar al harului - donum superadditum - care îl
menţinea în starea caracterizată de formula posse
non peccare şi posse non mori. Prin cădere, Adam
a pierdut acel donum al harului şi a revenit la ceea
ce era prin fire: concupiscent şi muritor, iar urm a
şii săi îi împărtăşesc greşeala. Prin Hristos, efectul
regenerării omului a constat în ridicarea păcatului
originar prin Taina Botezului, omul dobândind
eliberarea prin harul regenerării, înainte de a fi
descătuşat de moarte prin învierea de la sfârşitul
veacurilor444.
Punctele de vedere ale Fericitului Augustin în
legătură cu raportul dintre Fecioara Maria şi păcatul
originar apar în lucrările sale De natura et gratia445
şi în Opus imperfectum adversus Iulianum446.
444. Fulbert C ayré , Patrologie et Histoire de la Théologie, Paris

- Roma - Tournai, 21931, pp. 597-697.
445. F ericitul A ugustin , De natura et gratia, 42, PL 44, 267.
446. F ericitul A ugustin , Opus imperfectum adversus Iulianum,
4, PL 45, 1417.
Dacă Maica Domnului a zămislit fără de păcat pe

Mântuitorul, trebuia aflat răspunsul întrebării
asupra felului în care ea însăşi a fost zămislită,
într-un pasaj din lucrarea De natura et gratia,
Fericitul Augustin afirmă:
„Trebuie să facem o excepţie în cazul Sfintei
Fecioare Maria, în privinţa căreia nu vreau
să ridic nici măcar un semn de întrebare
referitor la subiectul păcatului, din respect
faţă de Dumnezeu. Căci de la Domnul ştim
ce revărsare de har s-a făcut, pentru a
înfrânge păcatul până la ultima rămăşiţă [ad
vincendum omni ex parte peccatum ], asupra
celei care a avut meritul de a-L zămisli şi
naşte pe Cel ce, fără îndoială, este fără de
păcat”447.
Textul menţionat mai sus se dovedeşte a fi un

text controversat până în prezent deoarece Ferici
tul Augustin, deşi menţionează marea excepţie în
raport cu păcatul strămoşesc, nu o explică, lăsând
această misiune în sarcina unei dezvoltări doc
trinare ce s-a dovedit a fi zbuciumată şi sinuoasă
în Apus.
Misiunii augustiniene i-a răspuns, în secolul al
IX-lea, călugărul benedictin de la m ănăstirea
Corbie, Paschasius Radabertus448 care, pe lângă
readucerea în discuţie a doctrinei adevăratei
>
prezenţe a Trupului şi Sângelui Mântuitorului în

Euharistie, s-a dovedit un pionier al doctrinei
mariale în Apus, prin tratatul Cogitis me. în acest
447. Fericitul A ugustin, Despre natură şi har, XXXVI, 42.

448. Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, pp. 71-74.
tratat, el ridică problema sărbătoririi naşterii

Fecioarei Maria în comparaţie cu uzanţa sărbăto
ririi zilei morţii sau adormirii sfinţilor - punct cul
minant al unei vieţi trăite în sfinţenie449. Luarea în
discuţie a acestei problematici a ridicat o serie de
întrebări asociate nu doar naşterii, ci şi modului
zămislirii ei, mai precis dacă a fost zămislită şi
născută în păcatul originar, asemenea celorlalţi
oameni sau dacă Fecioara Maria constituie o „mare
excepţie” a regulii universale. însă, deşi tratatul
lui Radabertus ridică această întrebare, o lasă fără
răspuns.
De-a lungul Evului Mediu, niciun teolog apusean
nu a vorbit cu o mai mare fervoare şi elocvenţă
despre Maica Domnului precum a făcut-o Bernard
de Clairvaux. Atunci când face referire la formula
deja consacrată a marii excepţii, Bernard răspunde
cu hotărâre în Epistola 174, adresată preoţilor cate
dralei din Lyon, în care afirmă:
„Dacă se cuvine să spun ceea ce crede
Biserica şi dacă ceea ce crede Biserica este
adevărat, atunci spun că Sfânta Fecioară a
zămislit de la D u hul Sfânt, însă ea nu a fost
astfel zămislită. Şi mai spun că ea a născut
ca fecioară, însă nu s-a născut dintr-o
fecioară”450.
Astfel, autorul epistolei ajunge la concluzia că

noutatea deosebită a harului prin care Fecioara
Maria a dat naştere Mântuitorului nu a afectat în
niciun fel modul în care ea s-a născut, fel cu totul
449. Jaroslav P elikan , Fecioara Maria..., cap. 15.

asemănător modului obişnuit de zămislire şi naştere

a tuturor oamenilor. Totuşi, Bernard de Clairvaux
a adăugat afirmaţiilor de mai sus o precizare
importantă din punct de vedere contextual, aceea
că este pregătit să respecte hotărârea Romei atât
în ceea ce priveşte doctrina imaculatei concepţii,
cât şi în privinţa sărbătoririi naşterii Fecioarei
Maria451.
Cel mai bun argument pe care atât Bernard de
Clairvaux, cât şi Toma d’Aquino l-au adus împotriva
imaculatei concepţii a fost acela că, dacă Maria s-ar
fi născut fără păcat originar, atunci nu ar fi fost
nevoie să fie mântuită, ceea ce ar scădea din demni
tatea de Mântuitor Universal a lui Iisus Hristos452.
Opoziţia cea mai ferventă împotriva celor ce ne
gau corectitudinea imaculatei concepţii s-a dovedit
a veni din partea evlaviei populare. La scurt timp
după moartea lui Bernard s-a răspândit o legendă
care afirma că acesta ar fi fost însemnat cu o pată
neagră pe piept, ca pedeapsă că a scris ceea ce nu
se cuvenea despre zămislirea Fecioarei Maria, şi că
s-ar afla în Purgatoriu pentru a se purifica de
acest păcat453. Pentru contemporanii lui Bernard
de Clairvaux problema rămânea fără un răspuns
definitiv, după cum nici acest mare teolog apusean
nu a fost, în ultimă instanţă, capabil să îl ofere.
Naşterea feciorelnică a Mântuitorului dintr-o
femeie născută şi zămislită în păcat nu putea să
răspundă la întrebarea: Cum a putut fi Hristos

452. Edward Dennis O ’C onnor , The Dogma..., pp. 173-174.
fără de păcat la naştere când Maica Lui nu a fost?

Argumentaţiile au condus spre exagerări eronate
precum lungul şir de strămoşi fără de păcat ce se
întorcea la Adam şi Eva, garanţi ai absenţei păca
tului în Hristos şi Fecioara Maria, fapt ce a dus la
un interes accentuat pentru descendenţa Fecioarei454
în dorinţa de explicare a felului în care a dat naş
tere prin lămurirea felului în care s-a născut455,
însă, pe această cale se nega doctrina Fericitului
Augustin care susţinea că cei zămisliţi şi născuţi
în mod obişnuit sunt atinşi de păcatul originar.
Concluzia acestei etape de evoluţie a învăţăturii
apusene a fost aceea că Fecioara trebuie să fi fost
unică sub un anumit aspect: purificarea ei înainte
de zămislirea Mântuitorului. Rămânea de explicat
felul în care aceasta s-a putut realiza.
în secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, controversa
a cunoscut deja o deosebită amploare, mai ales prin
alăturarea textelor care o identificau pe Fecioara
Maria ca excepţie (Fericitul Augustin), respectiv
opoziţia în raport cu teorie imaculatei concepţii
(Bernard de Clairvaux).
O încercare de conciliere a celor două texte a
fost întreprinsă de Grigorie de Rimini care citează
şi alte texte ale Fericitului Augustin în care Hristos
454. Această linie a argumentaţiei nu a fost abandonată până

în vremurile moderne, căci în Lumen gentium 55-56 găsim urm ă
toarele afirmaţii: „împotriva oricărei aşteptări omeneşti, Dumnezeu
alege ceea ce era considerat neputincios şi slab pentru a-Şi arăta
fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana, mama lui Samuel, Debora,
Ruth, Iudita şi Estera şi multe alte femei”; vezi Catehismul Bisericii
Catolice, p. 113.
455. Edw ard Dennis O ’C onnor , The Dogma..., p. 165.
este prezentat drept unica excepţie de la univer

salitatea păcatului originar, explicând că în pasa
ju l controversat autorul se referea la păcatul per
sonal despre a cărei totală lipsă în persoana Maicii
Domnului nimeni nu se îndoia.
Explicaţia nu s-a dovedit a fi satisfăcătoare pen
tru unii exegeţi ai textelor augustiniene care inter
pretau expresia „învingând păcatul până la ultima
rămăşiţă [ad vincendum omni ex parte peccatum]”
ca referindu-se atât la păcatul personal, cât şi la
cel originar456.
Pornind de la afirmaţii universal valabile ale
Sfintei Scripturi precum „Tot omul este minci
nos”457 şi care nu se aplică în cazul Fecioarei Maria,
Duns Scotus apără doctrina imaculatei concepţii
prin utilizarea metodei teologice ce a primit numele
de maximalism şi care afirmă că este posibil ca
Dumnezeu să o fi ferit pe Fecioara Maria de păca
tul originar, sau să o fi scăpat de dominaţia aces
tuia într-un anume moment al naşterii ei (astfel
încât deşi zămislită în păcat s-a născut curăţată de
el), sau să o fi purificat după un anume răstimp,
însă, „dacă nu este contrazisă autoritatea Scrip
turii sau autoritatea Bisericii, atunci este de pre
ferat să-i atribuim Fecioarei Maria mai multe cali
tăţi decât mai puţine”458.
Având în vedere desăvârşirea Fiului ei ca Mântui
tor, Scotus afirmă că Maria trebuie să fi beneficiat de
păzirea ei în raport cu păcatul originar mai degrabă

457. Psalmul 115, 2.
458. Roberto Z avalloni, Eliodoro M ariani, La dottrina mariologi-
ca di Giovanni Duns Scoto, Antonianum, Roma, 1987, pp. 144-148.
decât salvarea ei de sub stăpânirea acestuia. într-o

concluzie generală, potrivit lui Duns Scotus, ar
exista două moduri în care o persoană poate fi răs
cumpărată de Hristos: unul comun - specific tuturor
oamenilor - şi unul privilegiat - specific Măriei - prin
anticiparea meritelor lui Iisus Hristos.
Apărătorii acestei idei au considerat-o indis
pensabilă doctrinei imaculatei concepţii, însă au
existat şi critici care au afirmat că datele problemei
nu rezidă în dubitaţia asupra posibilităţii ca
Fecioara Maria să fi fost zămislită fără păcat origi
nar, ci dacă într-adevăr astfel a fost în realitate459.
O contribuţie aparte la rezolvarea acestui sta
diu al controversei l-a avut certitudinea că
Fecioara Maria constituie o excepţie prin faptul
fără tăgadă că nu a avut niciun păcat personal.
Pierre d ’Ailly se adresează Fecioarei Maria astfel:
„Nu prin virtutea ta, ci graţie harului divin
te-ai învrednicit a fi singura fără de păcatul
cel de moarte, şi, aşa precum se crede, sin
gura fără de păcat originar”460.
Discipolul lui d ’Ailly, Jean Gerson, a preluat
afirm aţia continuând-o printr-o parafrazare a
Crezului Apostolic:
„Eu cred că prin Sfânta Taină a Botezului
Dum nezeu îi absolvă pe toţi cei care sunt
vrednici s-o primească [taina] de păcatul
originar în care am fost zămisliţi toţi cei n ăs
cuţi din femeie, cu sin gu ra excepţie a
459. Carolus B ali C, De debito peccati originalis in B. Virgine

Maria: Investigationes de doctrina quam tenuit Ioannes Duns Scotus,
Officium Libri Catholici, Roma, 1941, p. 84.
M ân tu itorului nostru Iisus Hristos şi a

Sfintei Fecioare”461.
a) Conăliul de la Basel (1439)

La a treizeci şi şasea sesiune a Conciliului de la
Basel, pe data de 18 decembrie 1439, s-a hotărât
că imaculata concepţie este o doctrină perfect ju s
tificată, în conformitate cu credinţa catolică, cultul
Bisericii, dreapta judecată şi Sfânta Scriptură”462,
recomandându-se ca această doctrină să fie „apro
bată, susţinută şi împărtăşită de toţi catolicii” şi
interzicându-se a se propovădui împotriva ei.
Hotărârea care s-a luat în privinţa imaculatei
concepţii nu putea fi considerată canonică, dar
susţinătorii doctrinei au folosit acest decret pe tot
parcursul secolului al XV-lea, afirmând că, deşi a
existat o vreme în care a fost permisă exprimarea
îndoielii cu privire la acest conţinut dogmatic,
Biserica Apuseană s-a pronunţat categoric asupra
acestei chestiuni. Astfel, la sfârşitul secolului al
XV-lea, doctrina imaculatei concepţii devenise
general acceptată în creştinătatea apuseană, fiind
împărtăşită de credincioşi şi predicată de teologi.
b) Conăliul de la Trento (1545-1563)

Conciliul de la Trento s-a reunit pentru a răs
punde, printre altele, atacurilor protestante la adresa
doctrinei catolice, inclusiv a doctrinei imaculatei con
cepţii şi a altor învăţături apărute după încheierea

462. Beresford James K idd , Documents Rlustrative o f the History
o f the Church, voi. III, Macillan, Londra - N.Y., 1941, p. 187.
canonului biblic şi care s-au aflat în legătură cu

Fecioara Maria. Dezbaterile privind păcatul origi
nar au reliefat necesitatea luării în consideraţie a
imaculatei concepţii.
Vorbindu-se despre păcatul originar ca fiind
transmis întregului neam omenesc în conformitate cu
legea universală463, într-un proiect de decret discutat
la a şaptea sesiune a conciliului, au fost înlăturate
implicaţiile acestei afirmaţii asupra Fecioarei Maria.
Cu ocazia celei de a paisprezecea sesiuni, s-a
introdus un nou paragraf la sfârşitul decretului,
pentru a se menţiona că nu este în intenţia con
ciliului să o includă pe Fecioara Maria în această
afirmaţie privind universalitatea păcatului univer
sal, citându-se hotărârile prom ulgate de papa
Sixtus al IV-lea în anii 1477 şi 1483, fără a se defini
imaculata concepţie ca dogmă.
Discuţia despre această doctrină a continuat,
în Apus, şi în secolele următoare, până la concre
tizarea în evenimente majore de elaborare doctri
nară, imaculata concepţie găsindu-şi, în secolul al
XVII-lea, apărători în cardinalul Roberto Bellarmino
(canonizat de Biserica Romano-Catolică) şi în per
soana lui Bossuet464.
c) Bula „Ineffabilis D eus”

Abia pe data de 8 decembrie a anului 1854, prin
bula Ineffabilis Deus, papa Pius al IX-lea declară
463. Henricus D enziger , Adolfus S ch Onmetzer (eds), Enchiri
dion symbolorum editionum et declarationum de rebus fidei et
morum, Herder, Freiburg - Roma, 361976, p. 2803.
imaculata concepţie dogmă şi articol de credinţă

pentru întreaga Biserică Romano-Catolică afir
mând:
„Doctrina susţinând că Sfânta Fecioară María
a fost ferită de atingerea păcatului originar
încă din prima zi a zămislirii ei, printr-un har
unic şi un privilegiu acordate de Dumnezeu,
din consideraţie pentru meritele lui Iisus
Hristos, M ântuitorul neam ului omenesc
[singulari omnipotentis Dei gratia et privi
legio intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris
hum ani generis], a fost revelată de Dumnezeu
şi trebuie prin urm are să fie împărtăşită de
toţi credincioşii”465.
Conform acestei formulări:

- zămislirea fără de păcat a Măriei a fost posibilă
şi efectivă printr-un har special al lui Dumnezeu;
- ferirea şi scutirea de păcat originar au fost
posibile pentru Fecioara Maria ca urmare a unei
lucrări ocrotitoare a Fiului ei;
- această lucrare ocrotitoare vizează orice
urm ă a păcatului originar, nu numai consecinţele
acestuia;
- acest lucru s-a înfăptuit prin anticiparea
meritelor lui Iisus Hristos - idee tributară argu
mentării lui Duns Scotus466.
Doctrina a fost primită într-un spirit de continu
itate ce caracteriza evlavia apuseană deja de multe
secole, astfel încât, la 25 martie 1858, în localitatea
Lourdes din Pirinei, tânăra ţărancă Bernadette

Soubirous are o viziune a Fecioarei Maria care îi

spune: „Eu sunt Imaculata Concepţie”467.
d) Enciclica „Redemptoris M ater”

Unul dintre cele mai recente evenimente mario-
logice l-a constituit publicarea enciclicii Redem
ptoris Mater de către papa Ioan Paul al II-lea, la 25
martie 1987. Fidelă dogmei enunţate în anul 1854,
această enciclică o prezintă pe Fecioara Maria în
paragraful al 11-lea şi în continuarea textului ca
fiind ferită prin har de păcatul originar şi de toate
urmările lui, revenind asupra temei imaculatei
concepţii, a răscumpărării privilegiate, supra-ex-
cepţionale şi anticipate a Maicii lui Hristos.
Enciclica prezintă Răscumpărarea ca fiind
întemeiată pe meritele lui Iisus Hristos (paragra
fele 10, 22 şi 38), urmând definiţiei dogmatice a
papei Pius al IX-lea care face apel la această teorie
pentru a explica posibilitatea unei răscumpărări
anticipate a Măriei.
în paragrafele 8 şi 41 enciclica îşi întemeiază
învăţătura teologică despre preamărirea în cer a
Maicii Domnului tot pe învăţătura imaculatei con
cepţii. Sunt citate Lumen gentium şi Munificentis-
simus Deus ce aparţin papei Pius al XH-lea (1950).
în consecinţă, Papa Ioan Paul al II-lea face, în con
textul enciclicii Redemptoris Mater, următoarea
afirmaţie: „Fecioara imaculată, ferită de Dumnezeu
467. Marina W arner , The Myth and Cult o f the Virgin Mary,
Alfred A. Knopf, N.Y., 1976, p. 251.
de orice greşeală originară”468, rămânând fidel şi

consecvent acestei inovaţii.
2. M aica D om nului co-m ântuitoare -

corredemptrix
Unicitatea Maicii Domnului a făcut să înflo
rească în Apus, precum şi în Răsărit, numeroase
titluri ce i-au fost atribuite: Regină a îngerilor,
Stăpână a luminii, Maica Adevărului, Maica creşti
nilor, Maica păcii etc. Din secolul al VUI-lea începe
să fie folosită în limba latină expresia Mediatrix a
legii şi a harului, termen general acceptat abia în
secolele al Xl-lea şi al XII-lea469, odată cu credinţa
în participarea Măriei la mântuire, participare prin
care se umple raiul cu cei mântuiţi şi se goleşte ia
dul de reprezentanţii damnaţi ai omenirii, în raport
cu care ea reprezintă o excepţie. în sensul demni
tăţii ei de Mediatrix, Fecioarei i-au închinat cuvinte
de slavă Anselm de Canterbury, Bernard de
Clairvaux, iar în secolul al XlII-lea Toma d’Aquino
afirma: „Ea este atât de plină de har încât revarsă
acest har asupra omenirii întregi”470.
Odată cu dezvoltarea accentuată a cultului
marial în Apus, spre sfârşitul Evului Mediu, ideea
unui rol autonom al Maicii Domnului în actul mân
tuirii nu a încetat să se extindă, fiind exprimată şi
468. Alexis K niazev , Maica Domnului..., pp. 229-230.

470. T oma d ’A quino , The Three Greatest Prayers: Commentaries
on the Our Fatker, the Hail Mary and the Apostle’Creeed, Newman
Press, 1956, pp. 32-33.
în vremurile moderne prin documente importante

ale Bisericii Romano-Catolice.
a) Bula „Ineffabilis D eus”

încă din textul bulei Ineffabilis Deus (1854), prin
care imaculata concepţie este declarată dogmă, se
vorbeşte despre „duşmănia” pusă de Dumnezeu
între femeie şi şarpe în termeni ce arată în mod
evident o asociere la opera de mântuire, iar nu
doar o biruinţă asupra păcatului, a persoanei
Fecioarei María:
„Deoarece, după învăţătura apostolică
(Romani 5- 8; 1 Corinteni 15, 24, 26, 54, 57;
Evrei 2, 14-15) şi care ne este predată şi în
alte locuri, triumful acela pe care l-a repur
tat Hristos asupra lui satan, şarpele cel de
demult, constă, ca dintr-o parte integrantă,
dintr-o întreită biruinţă asupra păcatului şi
asupra roadelor păcatului, concupiscenţa şi
moartea şi deoarece, după Facerea 3, 15,
Născătoarea de Dumnezeu este arătată, în
chip deosebit, ca asociată Fiului său în acest
triumf’471.
b) Enciclica „Ad diem illum ”

Prin enciclica Ad diem illum din 2 februarie,
1904, papa Pius al X-lea afirma, printre altele, că
Maria, în virtutea unei hotărâri divine şi în vir
tutea unei strânse legături cu Hristos, precum şi
în virtutea asocierii ei la opera de mântuire, obţine
pentru noi tot ceea ce El ne-a adus ca merit.
4 7 1 . O lim p N . C ă c iu l ă , „în le g ă tu ră c u n o u a ...”, p. 500.

c) Endclica „Inter sodalitia”

Papa Benedict al XV-lea accentuează această
învăţătură a Maicii Domnului co-mântuitoare în
enciclica Inter sodalitia din 22 martie 1918.
d) „Corredemptrix”
Papa Pius al Xl-lea afirmă că ajutorul cel puter
nic al Fecioarei Maria, pe care oamenii îl primesc
în ceasul din urmă, este întemeiat pe rolul pe care
ea îl deţine în lucrarea de mântuire: „ea potissi-
mum causa institutur quod Virgo per dolens re-
demtionis opus cum Jesu Christo participavit”472.
Pius al Xl-lea este primul papă care a dat Sfintei
Fecioare titlul de corredemptrix, la 28 august
1935, cu ocazia închiderii jubileului închinat ope
rei de mântuire473. Tot papa Pius al Xl-lea este cel
care a afirmat cu consecvenţă paralelismul asocia
tiv între persoana Fecioarei Maria şi persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, după cum se poate
constata din textul enciclicii Mystici Corporis
Christi, iar în bula care definea dogma înălţării cu
trupul la cer a Sfintei Fecioare materialul ju sti
ficativ menit să susţină această ipoteză dogmatică
a fost constituit din asocierea strânsă, universală
dintre Maica Domnului şi Fiul său. în textul aces
tei bule, Maria este numită generosa Redemptoris
soda, titlu la care se va face referire pe larg în
472. Arhim. Chesarie G eorgescu , „învăţătura despre Maica

Domnului în Ortodoxie şi Catolicism”, în: Ortodoxia, XXIII (1970), 3,
p. 394.
Domnului...”, p. 394.
enciclica Ad coeli reginam din 11 octombrie 1954,

text din care reiese faptul că Maica Domnului ia
parte în mod activ la demnitatea împărătească a
Mântuitorului.
La Conciliul Vatican II, această învăţătură va fi
expusă într-un mod cât mai explicit, Fecioara
Maria fiind înfăţişată ca asociată la persoana lui
Iisus Hristos în opera de mântuire, subliniindu-se
nu doar rolul deţinut de ea la întrupare, ci şi rolul
pe care îl deţine în taina Răscumpărării prin
Cruce474.
Paralelismul dintre persoana Măriei şi per
soana lui Hristos are loc - potrivit credinţei cato
lice - pentru că maternitatea Fecioarei implică
harul în cea mai înaltă plenitudine. Fiind în comu
niune personală şi totală cu Cuvântul întrupat, se
impune o asociere a ei cu El în opera de mântuire.
De doctrina despre Fecioara Maria ca îm pre
ună mântuitoare este strâns legată afirmaţia în
virtutea căreia Fecioara este maica sau mijloci-
toarea tuturor graţiilor, afirmaţie ce stipulează că
toate harurile, fără nicio excepţie, ne vin prin
intermediul ei475:
„Această maternitate a Măriei dăinuie neîncetat
în economia harului, de la consimţământul
dat prin credinţă la Buna Vestire şi menţi
nut fără şovăire sub Cruce, până la încu
nunarea veşnică a tuturor celor aleşi. într-ade-
văr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această

475. Isidor T odoran , „Consideraţii mariologice”, în: Mitropolia
Ardealului, III (1958), 3-4, p. 225.
misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei

multiformă continuă să ne obţină darurile
mântuirii veşnice”476.
e) Exortaţia papei Paul al Vl-lea

în exortaţia sa din 2 februarie 1974477, papa Paul
al Vl-lea foloseşte formule precum „Maria împreună-
mântuitoare” sau „Maria asociată Răscumpărăto
rului”, făcând din Fecioara Maria egala lui Hristos,
transformând-o într-un ipostas divin.
3. înălţarea Sfintei Fecioare la cer

Biserica Romano-Catolică afirmă că înălţarea
Fecioarei Maria este un fapt direct revelat, deşi nu
avem niciun text în Sfânta Scriptură sau în tradi
ţia primelor veacuri pentru a susţine această afir
maţie.
Credinţa în înălţarea Fecioarei Maria a fost
prima dată atestată în scrisul Bisericii din secolul
al VH-lea la Grigorie de Tours (t 594) şi într-o pre
dică pe tema Adorm irii atribuită Patriarhului
Modest al Ierusalimului (t 634).
Justificarea de la care Biserica Romano-Catolică
porneşte în argumentaţie este aceea că această
credinţă nu a putut apărea deodată în scrierile
secolului al Vll-lea, fiind cu siguranţă primită din-
tr-o tradiţie transmisă de veacurile anterioare şi
care este posibil să fie chiar de sorginte apostolică.
476. Lumen Gentium, 62, vezi Catehismul Bisericii Catolice,

p. 217.
477. „Notă la cea de a 3-a sesiune a Conciliului Vatican”, în: Le
messager orthodoxe, 1964, 27-28, pp. 33-34.
Este posibil, de asemenea, ca această tradiţie

să fie de dată mai timpurie, dat fiind că în secolul
al VI-lea sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a
fost fixată în Imperiul Bizantin la data de 15 august
prin decret imperial478, dată care, în cazul Bisericii
din Apus, a devenit data sărbătoririi înălţării cu
trupul la cer a Fecioarei Maria. Totuşi, nici această
evidenţă istorică nu poate demonstra că învăţătura
devenită dogmă catolică este direct revelată.
a) Bernard de Clairvaux şi María de Jesús de

Agreda
în Evul Mediu, la data de 15 august se celebra
în Biserica Apuseană „ziua în care ea [Maria] a fost
luată din această lume şi înălţată la cer” , după
cum afirma Bernard de Clairvaux în epistola ce
pune în discuţie sărbătorirea imaculatei concepţii.
Bernard de Clairvaux dedică o serie de predici
strălucite înălţării cu trupul la cer în care afirmă
că „împărăţia cerurilor străluceşte mai puternic,
căci este luminată de făptura sa feciorelnică” , înăl
ţarea la cer a Măriei ridicând-o deasupra tuturor
sfinţilor, îngerilor şi arhanghelilor, natura umană
fiind astfel aşezată deasupra tuturor spiritelor
nemuritoare479. Cuvintele lui Bernard s-au con
servat de-a lungul timpului indicând felul în care
această credinţă catolică a rămas vie în formele de
venerare ale vieţii spirituale de zi cu zi.
478. N icephorus Callistus , Istoria eccleziastica, XVII, 28, PG

147, p. 292.
479. B ernard de C lairvaux , Predici despre Adormirea Maicii
Domnului, 1, p. 19.
în anul 1670, María de Jesús de Agreda afirma în

scrierea sa Viaţa Fecioarei Mana că Maica Domnului:
„a fost ridicată la dreapta Fiului ei şi adevă
ratului Dumnezeu şi aşezată pe acelaşi tron
regal ca şi Preasfânta Treime, unde nici
oamenii, nici îngerii, nici serafimii nu au
ajuns vreodată, şi nici nu vor ajunge în vea
cul vecilor”480.
b) Bula „Munificentissimus D eus”

Cea mai recentă etapă în evoluţia mariologiei
catolice a fost inaugurată odată cu elaborarea bulei
papale Munificentissimus Deus, la 1 noiembrie 1950,
de către papa Pius al XII-lea. Această proclamaţie
solem nă poartă pecetea infailibilităţii papale,
decretată la primul Conciliu de la Vatican, şi a pro
mulgat ca dogmă a Bisericii Catolice credinţa în
înălţarea cu trupul la cer Fecioarei Maria.
Teologii catolici susţin, în general, că înălţarea
Fecioarei la cer rezultă din faptul că ea a fost „aso
ciată” la opera mântuirii cu sămânţa ei, adică cu
Hristos, în baza textului de la Facerea 3, 15, despre
care am făcut amintire mai sus, născându-se,
deci, fără păcat strămoşesc. în special, înălţarea
cu trupul la cer este dedusă din concepţia imacu
lată a Măriei, fapt ce o scoate din solidaritatea cu
neamul omenesc, aşezând-o într-o clară paraleli
zare cu persoana Mântuitorului:
„Fecioara imaculată, ferită de Dumnezeu de
orice greşeală originară, sfârşindu-şi viaţa
480. M aría de A greda , Vida de la Virgen María según la Vene

rable Sor María de Jesús de Agreda, Montaner y Simón, Barcelona,
1899, p. 365.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICÄ A SFÂNTULUI NlCOLAE C a BASILA... 231
pe pământ a fost ridicată cu trup şi suflet în

slava cerului şi preamărită de Domnul ca
împărăteasă a Lumii, pentru a fi pe de-a-n-
tregul asemenea Fiului ei, Domnului Dom
nilor”481.
4. Cultul inimii Maicii Domnului

Textul din Apocalipsa 12, 1: „Şi s-a arătat din
cer ca un semn mare: o femeie înveşmântată cu
soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta
o cunună din douăsprezece stele” a devenit teme
iul biblic pentru îmbogăţirea tradiţiei romano-
catolice cu încă un determinativ acordat Fecioarei
Maria - Femeia înveşmântată cu soarele - imagine
folosită pentru a justifica şi valida apariţiile Măriei
şi mesajele ei către vizionari.
De-a lungul istoriei Creştinismului apusean,
au fost consemnate mii de apariţii ale Fecioarei
Maria, printre primele numărându-se o viziune din
secolul al IV-lea despre care aflăm din relatarea unei
predici cuprinse în biografia Sf. Grigorie Taumaturgul,
scrisă de Sf. Grigorie de Nyssa482, dar care nu a
primit niciodată recunoaşterea oficială a Bisericii483.
Apariţiile din epoca modernă se dovedesc a
avea un tipar comun, identificat de istoricul David
Blackbourn şi anume: simplitatea umilului vizio
nar, transmiterea unui mesaj, scepticismul iniţial
al preotului paroh, reacţia ostilă a autorităţilor
civile, presupuse vindecări miraculoase şi, în cele
481. Henricus D enziger , Adolfus S ch Onmetzer (eds), Enchiri

dion symbolorum, p. 390.
482. PG 46, 909-913.
din urmă, crearea unui cult oficial de către Bise

rica Romano-Catolică484.
a) Estelle Faquette
Vizionară din Pellevoisin, Estelle Faquette a
avut în anul 1876 o viziune a Fecioarei Maria care
i-a transmis următorul mesaj referitor la purtarea
scapularului:
„Iată darurile pe care le voi revărsa asupra
celor care îl vor purta cu încredere şi care
vor ajuta la răspândirea acestui veşmânt:
înţelepciune, pietate, convertire, voinţă”485.
Autenticitatea viziunii a fost confirmată prin
vindecarea Estellei, în vârstă de 33 de ani, de peri-
tonită tuberculoasă, la cinci zile după apariţie.
Această viziune a avut drept efect întărirea devoţi
unii scapularului şi a inimii carnale a lui Iisus
Hristos a cărei imagine era reprodusă pe unul din
tre colţurile veşmântului486.
b) Catherine Labourne
între anii 1830 şi 1831, Catherine Labourne
(sanctificată în anul 1947), în urm a a cinci apariţii
ale Fecioarei Maria, a primit mesajul de a intro
duce în lume medalia cu monograma Măriei - M -
încadrată de 12 stele, având reprezentate două
inimi alăturate: inima lui Hristos înconjurată de o
484. David B lackbourn-M arpingen, Apparitions o f the Virgin Mary

in Nineteenth-Century Germany, Alfred A. Knopf, N.Y., 1994, p. 5.
485. Roger R ebut , Les messages de la Vierge Marie, P. Tequi,
Paris, 1964, p. 101.
486. Raul A uclair , Les Épiphanies de Marie, Beauchesne,
Paris, 1967, p. 56.
cunună de spini şi inima Maicii Domnului co-

mântuitoare, străpunsă de sabie. Mesajele încre
dinţau credincioşii că vor primi mari harisme dacă
vor purta această medalie de factură talismanică
ce lua locul Sfintei Cruci, medalie cu totul străină
Sfintei Tradiţii, mai ales dacă purtătorii rosteau
următoarea invocaţie în care era cuprinsă şi învă
ţătura imaculatei concepţii:„0, Mărie, concepută
fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei care recurgem
la tine!”487
c) Alexandrina Maria da Costa

în anul 1936, în timpul războiului civil din Spania,
Alexandrina Maria da Costa, din satul portughez
Balaz (la nord de Porto), suferind de paralizie, are
viziunea Mântuitorului, Care spune:
„Altădată am cerut consacrarea neamului
omenesc divinei Mele inimi. Acum o cer
pentru inima imaculată a Preasflntei Mele
Maici”488.
Mesajul a revenit după un an de zile şi a cerut
să fie comunicat papei pentru ca flagelul războiu
lui spaniol să nu se extindă în lume.
în anul 1938, o nouă viziune făgăduieşte papei
că va fi absolvit de purgatoriu şi va fi purtat după
moartea sa direct în rai dacă va aduce la îndepli
nire cele cerute în aceste apariţii489.
487. Roger R ebut , Les messages..., p. 153.

488. Roger R ebut , Les messages..., p. 192.
489. Sebastiăno Tevares de P inho , Alexandrina Maria da Costa,
Coimbra, Serciço de Documentaçào e Publicaçôes da Universidade
de Coimbra, s.l., 1983, p. 98.
Astfel, într-un proces care a durat între 24

iunie 1941 şi 29 mai 1942, papa Pius al Xll-lea se
decide, promulgând la 8 decembrie 1942, din bazi
lica vaticană, în prezenţa a 80 000 de credincioşi
catolici, actul solemn de consacrare a întregii lumi
imaculatei inimi a Fecioarei Maria, pe temeiul repe
tatelor cereri adresate de viziunile Măriei şi ale
Mântuitorului.
Mesajul papei cu această ocazie include învăţătu
ra dogmatică a imaculatei concepţii, în consolidarea
căreia vine cultul inimii Fecioarei Maria, alături de
resuscitarea pretenţiilor universaliste ale papalităţii:
„Am voit ca de sărbătoarea Imaculatei Con
cepţii a Preafericitei Fecioare Maria, din anul
1942, să fie consacrat tot neamul omenesc
imaculatei inimi”490.
Consacrarea de către papalitate a întregii lumi
unui anumit cult este o încălcare majoră a liberu
lui arbitru căci include credincioşii altor Biserici
creştine, mozaicii, musulmanii, toate celelalte re
ligii ale lumii şi chiar pe atei, într-o nesocotire gravă
a oricăror discuţii de tip confesional sau inter-reli-
gios, inhibând posibilele încercări de reconciliere.
Urmând aceeaşi tendinţă evolutivă de impu
nere a cultului inimii Fecioarei Maria, papa Pius al
Xll-lea consacră, la 7 iulie 1952, în mod special,
toate popoarele Rusiei imaculatei inimi a Măriei,
deoarece se pare că în anul 1929 Maica Domnului
ceruse, prin intermediul unei viziuni, această con
sacrare spre a împiedica propagarea ororilor comu
niste şi pentru a readuce creştinii ruşi la dreapta
credinţă.
490. Râul A uclair , Les Epiphanies..., pp. 123-124.

Apariţia şi dezvoltarea cultului inimii Fecioarei

Maria în cadrul Bisericii Romano-Catolice intro
duce o nouă problematică a inovării, căci Maica
Domnului dobândeşte un rol în dezvoltarea doctri
nară a Bisericii, intervenind în sprijinul acestei
dezvoltări, atunci când doctrina respectivă se refe
rea la propria ei persoană, dar şi la cea a Fiului ei,
chiar dacă în mai puţine cazuri. Cele mai im por
tante noi doctrine catolice: imaculata concepţie
(1854), dogma infailibilităţii papale promulgată la
Primul Conciliu de la Vatican (1870) şi înălţarea cu
trupul la cer a Fecioarei Maria (1950) sunt inter-
relaţionate şi deopotrivă sprijinite de mesajele vizi
unilor credincioşilor catolici.
Nu este aici locul potrivit pentru a dezvolta
ipoteze asupra unui fenomen cu două variabile:
inovaţia doctrinară a Bisericii Catolice şi răspun
sul evlaviei populare, într-un raport în care cele
două nu se justifică una pe alta, ci se determină
reciproc. Putem afirma însă că, dată fiind profun
da am biguitate a acestui fenom en, apariţiile
Fecioarei se pot transforma într-o sabie cu două
tăişuri ce serveşte, potrivit lui Jaroslav Pelikan, ca
„armă în luptele de ariergardă a Bisericii catolice
împotriva duşmanilor ei moderni”491.
3. Dezvoltarea mariologiei catolice în direcţia

paralelizării Maicii Domnului cu Iisus Hristos şi
scoaterii ei din solidaritatea cu neamul omenesc
Consecinţele inovaţiilor mariologice din Bise
rica Romano-Catolică sunt deosebit de grave dacă
vom lua în consideraţie două perspective majore:

raportul dintre persoana Fecioarei Maria şi per

soana Mântuitorului Iisus Hristos şi raportul din
tre persoana Fecioarei Maria şi restul neamului
omenesc, raporturi ce au fost deformate şi alterate
în semnificaţiile lor doctrinare cele mai profunde.
Astfel, dogma Imaculatei Concepţii implică, pen
tru început, admiterea unei mântuiri în afara lui
Hristos şi înainte de Hristos. Din admiterea ideii
primirii harului mântuitor în afara comuniunii cu
Hristos decurge afirmaţia că întruparea nu este
necesară pentru mântuire. Deci, dacă Fecioara se
mântuieşte mai înainte de Hristos şi în afara venirii
Sale în lume, atunci Hristos nu mai este singurul
mântuitor, contrar învăţăturii Sfintei Scripturi492,
în consecinţă, Fecioara Maria se mântuieşte pe
altă cale decât restul exponenţilor neamului ome
nesc, fapt ce distruge solidaritatea dintre ea şi res
tul omenirii. Mai mult, dacă Maria este zămislită şi
se naşte în afara păcatului strămoşesc, asemenea
lui Iisus Hristos, atunci ea este aşezată într-o pozi
ţie similară celei a Mântuitorului, fapt ce desfi
inţează caracterul hristocentric al religiei creştine.
Dogma catolică a imaculatei concepţii o separă
pe Fecioara Maria de restul creaţiei, o scoate din
destinul comun, dezvăluind posibilitatea unei
eliberări de păcatul strămoşesc înainte de venirea
în lume a Fiului lui Dumnezeu, o eliberare de păcat
realizată doar prin intermediul harului divin.
în sensul raportului Fecioarei Maria cu păcatul
strămoşesc, conceperea căderii într-o manieră pur
juridică de către catolici a transformat această
492. R o m a n i 5, 15 şi 1 T im o te i 2, 5.
teorie a imaculatei concepţii într-o ilustrare a con

siderării păcatului adamic de pe o poziţie formală,
externă. Un rezultat al acestor consideraţii ar fi
acela că Maria, fiind scutită de păcatul strămoşesc
încă înainte de naştere, primeşte un privilegiu
excepţional prin care putea să nu greşească, neso
cotind efortul personal de colaborare cu Dumnezeu
în actul întrupării493:
„Fecioara e ridicată mai presus de tot neamul

omenesc, dar ea rămâne în aceeaşi vreme în
solidaritate cu neamul omenesc. Catolicismul
dezleagă pe Fecioara din această solidaritate,
ea e o fiinţă străină de oameni aşa cum sunt
după cădere, odată ce nu s-a născut cu acest
păcat. Ea nu mai are, apoi, niciun merit
pentru înălţimea la care s-a ridicat [...] neri-
dicându-se prin efortul ei din starea noastră
la acea înălţime”494.
Doctrina teologică a Catolicismului despre
Fecioara Maria împreună-răscumpărătoare este la
fel de îndoielnică precum cea a imaculatei con
cepţii. Străină cu desăvârşire Sfintei Scripturi şi
Sfintei Tradiţii, în contradicţie clară cu izvoarele
Revelaţiei divine, această învăţătură afirmă că, pe
lângă Hristos, dintre oameni, există o persoană
care participă la mântuirea obiectivă.
Potrivit planului înţelepciunii divine, mântui
rea este săvârşită şi poate fi săvârşită doar de Iisus
Hristos care aparţine deopotrivă dumnezeirii şi

494. Pr. Dumitru Stâniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,
p. 569.
omenităţii, unind în Sine pe Dumnezeu cu omul. A

spune că Fecioara Maria este împreună-răscum
părătoare sau mântuitoare cu Hristos înseamnă a
ridica creaţia la nivelul Creatorului, într-o nouă
încercare de paralelizare.
De doctrina Fecioarei Maria corredemptrix se
află strâns legată afirmaţia potrivit căreia Maria
este Maica sau mijlocitoarea tuturor graţiilor, ceea
ce înseamnă că toate harurile, fără nicio excepţie,
ne vin prin intermediul ei. Afirm aţia este pricinui
toare de confuzii de vreme ce Biserica a învătat >
dintotdeauna că harurile ne vin de la Domnul, prin

Duhul Sfânt, instituind o paralelă între Fecioara
Maria şi Persoanele treimice. Un astfel de enunţ ar
putea fi rezultatul consideraţiilor teologice specu
lative asupra unirii depline dintre Maica Domnului
şi Fiul ei, natura unirii fiind, de această dată, obiec
tul confuziei, căci există o mare diferenţă între
unirea deplină a Maicii cu Fiul, marcată de revăr
sarea în ea a energiilor dumnezeieşti necreate,
covârşirea ei de slava divină, la care se adaugă alte
măriri personale ale Fecioarei (pentru care i se
cuvine cultul de supra-venerare), şi atribuirea
calităţii de Maică a tuturor harurilor care este o
exagerare inutilă.
Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Domnului
formează o unitate de tip teandric în cadrul căreia,
însă, persoana Fiului este distinctă şi diferenţiată
de cea a Maicii Sale prin fire, putere şi lucrare.
Unitatea dintre Fiul lui Dumnezeu şi Maica Sa
este o unitate de natură divino-umană care uneşte
cerul cu pământul, Adam cel Nou şi Noua Evă
amintind de Biserica primordială, paradisiacă, de
care fac amintire Sfinţii Părinţi.
în concepţia catolică, mijlocirea Maicii Domnului

poate fi înţeleasă ca o interpunere a sa între nea
mul omenesc şi persoana Mântuitorului, căci
graţiile create pe care ea le mijloceşte nu îl dau
oamenilor pe Hristos însuşi. Aceste graţii nu izvo
răsc cu necesitate din Hristos şi pot fi create în
persoana Maicii Domnului de către Duhul Sfânt,
în mod autonom495.
O astfel de teorie se întâlneşte cu concepţia ca
tolică despre Biserică, a cărei pârgă, inimă şi esenţă
este Maica Domnului. Or, Catolicismul, în concep
ţia sa despre graţie, consideră Biserica o mijloci
toare ce desparte pe om de Hristos, având graţiile
în administrare.
Ca şi în cazul învăţăturii despre imaculata con
cepţie, observăm, în dogmatizarea credinţei gene
rale despre înălţarea Fecioarei cu trupul la cer,
tendinţa de realizare a unei paralele între poziţia
Măriei şi cea a Mântuitorului Iisus Hristos în isto
ria mântuirii. De asemenea, solidaritatea ei cu
neamul omenesc este distrusă, căci, după cum s-a
născut fără păcatul strămoşesc, a murit în mod
diferit de ceilalţi oameni, nu după necesitatea firii
umane în urm a căderii, ci prin acceptarea primirii
morţii, de unde rezultă existenţa unui merit al ei
în învierea şi înălţarea proprie. Or, Fecioara Maria
moare asemenea tuturor oamenilor, unirea ei cu
Hristos făcându-i trecerea prin moarte mai uşoară
şi neasemuit mai presus decât cea a drepţilor496:

p. 606.
496. Isidor T odoran , „Consideraţii mariologice”, în: Mitropolia
Ardealului, III (1958), 3-4, pp. 224-226.
„Credinţa în ridicarea Fecioarei cu trupul la

cer vrea să spună pur şi simplu că, fiind aso
ciată în mod personal la taina răscumpărării
şi a măririi lui Hristos, ca şi la taina întru
pării şi a morţii Lui, ea se bucură înainte de
ceilalţi oameni de deplinătatea roadelor
mântuirii printre care şi răscumpărarea tru
pului însuşi”497.
între toate slujbele sacramentale şi Tainele Orto
doxiei, Sfânta Euharistie posedă o valoare esenţială.
Comuniunea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului
este izvorul tuturor darurilor vieţii spirituale, pre
cum şi al viziunii euharistice a lui Hristos.
Mistica ortodoxă a împărtăşirii este lipsită de
orice senzualitate, având un caracter sobru. Ado
rarea Sfintelor Daruri în afara comuniunii euha
ristice este la fel de străină Ortodoxiei ca şi cultul
inimii lui Iisus Hristos, a Fecioarei Maria sau a celor
cinci răni pe care îl întâlnim în Biserica Romano-
Catolică.
Venerarea inimii Fecioarei Maria, desprinsă din
venerarea subiectivă a Măriei ca Mater Dolorosa,
se dovedeşte a fi o sinteză a tuturor inovaţiilor doc
trinare catolice căci paralelizează inima străpunsă
de sabie a Măriei cu inima încoronată de spini a
Mântuitorului, făcând-o părtaşă la jertfa mântuirii
şi asociindu-i, în acelaşi timp, termenii învăţăturii
imaculatei concepţii în forme ale devoţiunii în care,
după cum am văzut, medalionul monogramei Măriei
poate lua locul Sfintei Cruci.
497. Marie-Joseph N icolas, Théotokos. La mystère de Marie,

Desclée, Paris, 1965, p. 171.
II. POZIŢIA BISERICII ORTODOXE FAŢĂ DE
INOVAŢIILE MARIOLOGICE APUSENE ŞI
CONTRIBUŢIA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
LA PRECIZAREA ACESTEIA, ÎN DIALOGUL
TEOLOGIC INTERCONFESIONAL
1. Reacţia Bisericii Ortodoxe la decretarea
i
dogmelor mariale catolice
Doctrina Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maña

a ajuns să fie cunoscută în Bizanţ într-o fază
târzie a dezvoltării ei în apus (începută în secolul
al XI-lea), primul autor care a protestat împotriva
acestei teorii fiind istoricul şi contemporanul Sf.
Nicolae Cabasila, Nikephoros Kallistos Xantopulos
(t 1325), cel care a scris slujba Izvorul tămăduirii,
oficiată în vinerea din Săptămâna Luminată498.
Sfera culturii bizantine a dat însă şi adepţi ai aces
tei teorii, între care patriarhul Gheorghe Scholarios
(t 1472) şi patriarhul Chirii Lukaris (t 1668)499.
în Rusia, doctrina a fost admisă şi apărată de
creştinii de rit vechi, în anul 1670 Moscova luând
o poziţie oficială în problema imaculatei concepţii
când, la propunerea patriarhului Metodie al IlI-lea
al Constantinopolului (1668-1671), patriarhul
moscovit Ioasaf adoptă poziţia Patriarhiei de la
Constan tinopol.

499. Alexis Stavrovsky , La Sainte Vierge Marie: la doctrine de
l’immaculée Conception dans les Eglises catolique et orthodoxe, Edizioni
Mariani, Roma, 1973, p. 231.
Campionul opoziţiei faţă de această învăţătură

catolică a fost însă în această perioadă, Dositei,
patriarhul Ierusalimului (t 1701), cel care con
voacă în anul 1672 un sinod la Ierusalim, în urma
căruia este publicată o Mărturisire de credinţă orto
doxă împotriva lui Chirii Lukaris, Imaculata con
cepţie fiind condamnată ca învăţătură greşită500.
O opoziţie de mare amploare s-a conturat în
secolul al XlX-lea, după declararea imaculatei con
cepţii ca dogmă de către papa Pius al IX-lea (1854),
toţi teologii greci şi ruşi luând poziţie împotriva acestei
dogme sub îndrumarea ierarhiei, a cărei reacţie
reiese din scrisorile patriarhilor de Constantinopol
Antim al IV-lea (1846-1852) şi Antim al VH-lea
(1895-1896)501.
Principalele obiecţii aduse inovaţiei catolice, în
general, au fost: elaborarea doctrinei în afara ori
cărui context scripturistic, fundamentarea doc
trinei pe concepţia juridică a Răscumpărării (privi
legiu, mântuire prin anticipaţie, luarea în conside
raţie a meritelor viitoare ale lui Iisus Hristos) con
tradicţiile generate în raport cu omenitatea trans
misă de Maria Fiului ei şi moartea Măriei, pusă
sub semnul îndoielii.
în legătură cu definiţia dogmatică a anului 1854,
teologii ortodocşi, în special, au reproşat următoa
rele aspecte: temeiurile antropologice sunt oferite de
Fericitul Augustin (recunoscut doar în Apus), relua
rea concepţiei juridice a Răscumpărării, dogmatiza
rea unei învăţături ce până la acea dată s-a bazat
doar pe teorii precum creaţionismul sau faptul că

501. Daniel Stiernon (ed.), Efemerides mariologica, VI (1956), 6,
pp. 257-297.
sufletul copilului ia fiinţă din sufletul părinţilor,

teorii despre care Biserica nu se pronunţase (excep
tând teoria origenistă a preexistenţei sufletelor).
Dintre teologii moderni care s-au pronunţat
împotriva imaculatei concepţii, Serghei Bulgakov
arată în lucrarea sa, Le Buisson ardent502, că doc
trina catolică tinde să introducă între dumnezeirea
care se întrupează şi firea umană un mijlocitor
care aparţine omenirii, dar o şi depăşeşte, Vladimir
Lossky observă că mesajul „Eu sunt Imaculata
Concepţie” transmis Bernadettei din Lourdes ar
putea fi greşit interpretat, de fapt referindu-se la
întruparea Fiului5 503, iar John Meyendorff504 men
2
0
ţionează că nu în moştenirea lui Adam constă gre
şeala, ci în condiţia de muritor.
Opoziţia faţă de imaculata concepţie a fost unul
dintre motivele reticenţei teologiei greceşti faţă de
doctrina învierii cu trupul a Maicii Domnului, căci
dogma nu defineşte moartea Maicii Domnului, ci
este o rezultantă a dogmei imaculatei concepţii aşa
cum reiese din lucrarea lui Martin Jugie, La Mort et
l ’A ssomption de la Vierge Marie505, unde prezenţa
cerească actuală a Fecioarei este separată de
moarte, moarte ce este considerată a fi îndoielnică.
Teologii ruşi ai secolului al XX-lea, Bulgakov,
Florovsky şi Lossky, consideră această învăţătură a
502. Serghei B ulgakov , Le Buisson ardent, Éditions L ’Âge
d ’Homme, Lausanne, 1987, p. 143.
503. Vladimir L ossky , „Panaghia”, în: Messager de l ’Exarchat
du Patriarche de Moscou en Europe Occidentale, 1950, 4, pp. 40-50.
504. John M eyendorff, Initiation à la Théologie byzantine, Édi
tion du Cerf, Paris, 1975, p. 195.
505. Martin J ugie , La Mort et L ’Assomption de la Vierge Marie,
Roma, 1944, p. 147.
fi revelată, în timp ce teologii greci au rezerve dato

rită strânsei legături cu imaculata concepţie506.
Tradiţiile răsăriteană şi apuseană se află în
acord atunci când afirmă dogma maternităţii divine
a Fecioarei Maria, însă îşi pierd comuniunea de
gândire atunci când în discuţie se află rolul deţi
nut de Maica Domnului în iconomia mântuirii.
Dacă pentru credinţa ortodoxă consimţământul
Fecioarei poartă semnificaţia consimţământului dat
de creatură Creatorului pentru a primi mântuirea
propusă, formulările mariologice catolice: Maria,
împreună-măntuitoare sau Maria, asociata Răscum
părătorului par străine şi pline de ambiguitate.
învăţătura despre Maria - împreună-răscumpă-
rătoare contrazice principiul unui singur Mijlocitor
sau Răscumpărător expus în 1 Timotei 2, 5-6507,
acelaşi principiu rezultând şi din mesajul şi con
textul în care tem a apare în E pistola către
Romani508. Raportul simbolic Adam - Eva, parale
lizat cu raportul Noul Adam - Noua Evă, nu poartă
semnificaţia unei similarităţi a naturii, ci a semni
ficaţiei ajutorului. Or, ajutorul este complementar
lucrării principale, iar nu pe acelaşi plan cu aceasta,
deci Maria la Buna Vestire ajută Cuvântul divin să
pogoare în trup pentru a fi adevăratul Mântuitor,
Cel care a adus unicul sacrificiu căci după cum

507. „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între
Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S -a dat pe Sine preţ
de răscumpărare pentru toţi”.
508. Romani 5, 15: „dacă prin greşeala unuia cei mulţi au
murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au pri
sosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos”.
Răscumpărătorul este unic şi lucrarea de răscum

părare este unică.
Spre deosebire de teologia catolică, teologia
răsăriteană este atentă în a distinge net diversele
planuri ale Răscumpărării şi în a evita orice for
mulă care ar putea duce la confuzia valorilor onto
logice509. Potrivit lui Alexis Kniazev, noţiunea de
împreună-răscumpărătoare, cât şi cea de Maică a
Bisericii nu corespund realităţii, sunt inutile în
raport cu adevăratul titlu al Fecioarei - Theotokos
şi creatoare de confuzii pe care nici Biserica
Romano-Catolică nu le poate explica510.
Reacţiile teologilor ortodocşi români în raport
cu inovaţiile mariologice catolice nu au întârziat să
apară, la toate nivelurile, pornind de la elementara
delimitare a structurilor de conţinut dogmatic căci,
spre deosebire de Ortodoxie, care păstrează tipa
rele învăţăturii de credinţă înrădăcinată în Biserica
primară, pentru Biserica Romano-Catolică mario-
logia se dovedeşte a fi partea dinamică a doctrinei,
cea prin care se evidenţiază una dintre trăsăturile
caracteristice ale Catolicismului actual: antrena
rea conştientă pe calea înnoirilor sub forma unor
adausuri menite să afirme ponderea de mare am
ploare a forţei spirituale creatoare511.
Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române cu privire la decretarea dogmei înălţării
Sfintei Fecioare cu trupul la cer (1950) surprinde

510. Alexis K niazev , Maica Domnului..., pp. 74-75.
511. Isidor T odoran , „Consideraţii mariologice...”, p. 227.
aspectul lipsei de necesitate obiectivă a dinamicii

procesului catolic de dogmatizare:
„Continuarea acestei tendinţe de dogmati
zare este cu atât mai condamnabilă cu cât
ea nu răspunde unor necesităţi reale [...]
cele mai multe dogme formulate de Catoli
cism de la despărţirea sa de Biserica păstră
toare a tezaurului comun al credinţei nu s-au
formulat pentru a preîntâmpina o dezbinare
înlăuntrul lui”512.
Relevant este faptul că unii teologi catolici, pre
cum Jean Guitton, afirmă că Biserica Romano-
Catolică nu este antrenată în procesul dogmati
zării din nevoia de a se apăra împotriva ereziilor, ci
din afinitatea pentru a afla, a defini şi a dogmati
za totul513.
Din punct de vedere ortodox, şirul dogmati
zărilor apusene este, de fapt, un şir cauzal al erori
lor ce caută să se justifice reciproc, după cum
nimic nu cerea o dogmatizare urgentă a înălţării
cu trupul la cer a Măriei, cu atât mai mult cu cât,
lipsită fiind de temeiuri scripturistice şi tradiţio
nale clare, Assumptio este explicată prin interm e
diul învăţăturii despre imaculata concepţie:
„De fapt Catolicismul neputându-se sprijini
pe o revelaţie explicită la definirea acestei
dogme, apelează la o revelaţie implicită. Dar
aceasta se reduce, în ultimă analiză, la o
serie de deducţii, pe care le face din învăţă
tura sa greşită asupra imaculatei concepţii a
512. „Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române”, în: Ortodoxia, II (1950), 4, p. 498.
513. Jean G uitton, La Vîerge Mărie, Montaigne, Paris, 1957, p. 87.
Fecioarei, despre care susţine că este ates

tată în Sfânta Scriptură. Dar, prin aceasta, în
noua sa dogmă se prelungesc şi se dezvoltă
greşelile care stau la baza dogmei despre
imaculata concepţie”514.
După cum se cunoaşte, mutarea cu trupul la
cer a Maicii Domnului face parte din învăţăturile
ortodocşilor care însă nu încearcă nici să explice şi
nici să formuleze dogmatic această credinţă în
trucât nu există niciun pericol de înţelegere greşită
sau de dezbinare în cadrul Bisericii pe această
temă, preferându-se a se păstra în taină şi respect
tot ceea ce priveşte pe Maica Domnului.
Teologia ortodoxă apreciază că dogmele cură
ţirii de păcatul strămoşesc (cu discuţia asociată
momentului realizării acestei curăţiri) şi a înălţării
Fecioarei Maria ar fi putut fi lăsate în stadiul de teo-
logumenă, acestea fiind teme faţă de care dogmatica
ortodoxă a păstrat o respectuoasă tăcere chiar dacă,
mai ales în cazul înălţării Fecioarei, Tradiţia
(începând cu secolul al VH-lea) aduce unele mărturii.
Evlavia ortodoxă faţă de Maica Domnului nu a
simţit necesitatea unei justificări prin definiţii dog
matice, Creştinismul fiind o religie a tainelor, în
săşi tendinţa de a dogmatiza evlavia spirituală în
virtutea unui spirit strict definit şi metodic este o
eroare ce a urmărit Biserica Apuseană de la Marea
Schismă până în vremurile noastre515:
„Deşi înălţarea Fecioarei cu trupul la cer este
o credinţă scumpă şi de circulaţie generală în
Biserica Ortodoxă şi în evlavia poporului ei
drept-credincios, totuşi Biserica Ortodoxă
514. „Comunicatul...”, p. 499.
515. t A ntonie P lămădeală , „Maica Domnului...”, p. 1120.
Română socoteşte că nimic nu impune defi

nirea ei în dogmă. Aceasta cu atât mai mult
cu cât în Sfânta Scriptură şi în primele şase
veacuri creştine lipsesc cu totul temeiurile
care să ofere elementele unei definiţii lipsite
de greşeli şi de unilateralitate”516.
Date fiind aceste raţiuni, nu le-a fost greu
teologilor ortodocşi români să descifreze faptul că
în procesul de formulare dogmatică din vremurile
moderne, papalitatea nu a avut un scop exclusiv
religios, ci unul de consolidare a propriei poziţii,
formularea dogmei devenind un instrument tactic
în mâna papalităţii, menit să cucerească poziţii
ferme pentru pontiful roman în raport cu restul
lumii geo-politice517.
Astfel, desfiinţarea Statului papal, odată cu in
trarea trupelor piemonteze la 20 septembrie 1870
în Roma, a avut drept consecinţe imediate form u
larea de către papa Pius al IX-lea a dogmelor Nepri
hănitei zămisliri şi a Infailibilităţii papale. Dogma
înălţării Fecioarei cu trupul la cer vine, în anul 1950,
ca o consecinţă a Marii Revoluţii din Octombrie 1917,
a pierderii influenţei papale în URSS, ca şi în alte
state. După cel de-Al Doilea Război Mondial, românii
greco-catolici şi rutenii, sub presiunea regimurilor
politice din ţările lor, trec masiv la Ortodoxie. Ca şi
în cazul consacrării lumii întregi în general şi a
popoarelor Rusiei, în special, Inimii Imaculate a
Maicii Domnului, papa încearcă să transforme for
mularea dogmei într-un instrument tactic al unei

517. Olimp N. Căciulă, „în legătură cu noua...”, p. 513.
strategii de dominaţie mondială şi conservare a

universalismului:
„Biserica Ortodoxă condamnă şi de această
dată pretenţia papei de a se erija în organul
de formulare a învăţăturii Bisericii, cum a
condamnat-o cu ocazia formulării dogmei ima
culatei concepţii, la 1854. Este pentru prima
dată, acum, că papa face uz de infailibilitatea
pe care şi-a arogat-o cu ocazia Conciliului
din Vatican, de la 1870, în materie de for
mulare a unor dogme noi. Biserica Ortodoxă
a respins atunci această pretenţie de infaili
bilitate şi o respinge şi acum. Această pre
tenţie înseamnă un păcat de impietate împo
triva trupului tainic al Domnului, pe care-1
goleşte de Duhul Sfânt [...]. Biserica Ortodoxă
condamnă cu asprime această despuiere a
Bisericii de prerogativele care îi revin din
sălăşluirea Duhului Sfânt în ea şi trecerea
lor asupra papei”518.
Ca şi în cazul învăţăturii despre imaculata con
cepţie, din dogmatizarea credinţei în înălţarea
Maicii Domnului cu trupul la cer răzbate tendinţa
de a o aşeza pe Maria în raport de egalitate cu per
soana Mântuitorului Hristos şi de a o scoate din
raportul de solidaritate cu restul neamului omenesc.
Căci aşa cum s-ar fi născut fără de păcatul strămo
şesc, tot astfel ar fi murit într-un mod privilegiat,
deosebit de cel al restului oamenilor şi diferit de
necesitatea firii umane în urm a căderii protopă-
rinţilor Adam şi Eva:
„Bisericii primare îi este străină această
paralelizare a Fecioarei în raport cu Domnul
518. „ C o m u n ic a tu l...”, p p . 4 9 8 -4 9 9 .
Iisus Hristos [...]. Ea nu s-a născut fără

păcatul strămoşesc, ci s-a curăţit de acest
păcat prin Duhul Sfânt Care lucra asupra ei
din Cuvântul dumnezeiesc în momentul în
care S-a atins de ea, începând a-Şi face trup
din ea. Deci şi ea primeşte mântuirea tot prin
Hristos [...]. Fecioara nu e «împreună răscum
părătoare» (coredemptrix) [...]. Maica Domnu
lui însăşi a fost răscumpărată prin Fiul ei. Ea
nu s-a înălţat cu trupul la cer în sensul în care
S-a înălţat Hristos, printr-o însuşire proprie a
trupului ei, ca în cazul Mântuitorului [...].
Fecioara nu s-ar fi putut înălţa decât numai
prin lucrarea specială a Fiului ei”519.
Apariţia, în vremurile moderne, a unei teologii
secularizate a păstrat din afirmaţia întrupării doar
jumătate: Dumnezeu S-a făcut om. Exaltarea con
ceptului de om de către oameni a luat form a unui
antropocentrism eronat, reflectat de procesul dog
matizării catolice asupra Maicii Domnului. însă
Maica Domnului nu este Dumnezeu, este un om
îndumnezeit, adevărata expresie a întâlnirii divi
nului cu umanul găsindu-se în evlavia ortodoxă,
Dumnezeu venind în om şi rămânând în om, căci
Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii şi p en
tru mântuirea noastră520:
„Catolicismul vrea să accentueze mărirea
omului prin această dogmă. Dar precum dis
preţuirea firii umane este potrivnică Creşti
nismului, aşa şi extrema cealaltă a ridicării

520. f A ntonie P lămădeală, „Maica Domnului...,” p. 112.
ostentative a omului, mai ales a ridicării lui în

afara lui Hristos”521.
Numind-o pe Maica Domnului „Marea tăcută a
Evangheliilor”, Serghei Bulgakov522 anticipa ală
turarea mistică a tăcerii şi a smereniei din viziu
nea părintelui Michel Laroche. Mai presus de orice
persoană umană căzută care a existat vreodată,
Maica Domnului întruchipează smerenia în renunţa
rea la orice faptă omenească, micşorându-se pe
sine, în ea firea şi energia omenească, luând cunoş
tinţă de starea lor căzută, se anihilează pentru a
putea învia cu Hristos. Acestei smerenii îi urmează
tăcerea, theoria, contemplarea tăcerii dumnezeieşti
în care s-au săvârşit marile minuni ale iconomiei
mântuirii: fecioria Maicii Domnului, Naşterea
Domnului şi Moartea Sa pe Cruce. încercând să
explice totul prin dinamica dogmatizării, Catolicis
mul rupe vălul teogneziei ce caracterizează întrea
ga viaţă a Maicii Domnului, marcată mai degrabă
de apofatism decât de nevoia precizării term ino
logice. Maica Domnului a făcut experierea tăcerii
pentru întreaga om enire523. întreaga fiinţă a
Maicii Domnului trăieşte pentru Iisus Hristos şi în
Iisus Hristos, devenind o impietate introducerea
unor contradicţii în această perfecţiune ontică,
după cum afirmă şi Comunicatul Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române:
„Trăsătura aceasta a vieţii Măriei, de a rămâne
ascunsă în lumina Fiului ei şi de a depinde în
523. Michel L aroche , Theotokos: Maica Domnului în trăirea
duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din lb. franceză de
Dora Mezdrea, Ed. Xocpux, Bucureşti, 2004, p. 147.
toate faptele ei suprafireşti de Fiul ei, o arată

şi faptul că toate Evangheliile lasă ascunsă în
taină viaţa ei şi aşa face şi tradiţia primelor
şase veacuri. Scriptura şi Tradiţia scot în relief
numai acele prerogative ale Fecioarei care pun
în lumină dumnezeirea Mântuitorului născut
din ea: theotokia, pururea-fecioria şi cinstirea
ei mai presus decât cinstirea tuturor sfinţilor
şi a îngerilor”524.
Este cunoscut faptul că în Biserica Romano-
Catolică există o concepţie întru totul diferită în
ceea ce priveşte rolul Bisericii şi a instituţiilor ei în
procesul transmiterii mântuirii dinspre Dumnezeu
spre oameni. Rădăcinile acestor diferenţe se află în
soteriologie şi antropologie525, cele două domenii
de studiu fiind cu totul apropiate de cel al mario-
logiei, după cum o putem înţelege din omiliile Sf.
Nicolae Cabasila, dar şi din interpretările diferite
ce au rezultat în urm a exegezei teologilor catolici,
respectiv a celor ortodocşi.
2. Păreri ale teologilor ortodocşi şi romano-

catolici în legătură cu mariologia Sfanţului
Nicolae Cabasila
a) Păreri ale teologilor romano-catoliă

Publicate relativ recent, pentru prima dată în
anul 1925, cele trei omilii mariale ale Sf. Nicolae
Cabasila au fost descoperite de teologi şi analizate
într-o epocă în care dinamica dezvoltării dogma
524. „Comunicatul...”, pp. 500-501.
525. Ioan IcA, „Catolicism şi protestantism. Consens ecumenic
şi diferenţă fundamentală”, in: Mitropolia Ardealului, XXXIV (1989),
6, p. 77. ’
tice în Biserica Romano-Catolică se afla într-un

proces intensiv, căutând baze ale justificării, în
raport cu scrierile bizantine, din nevoia de supli
nire a totalei lipse de fundament scripturistic şi
patristic pentru inovaţiile din învăţătura sa de
credinţă.
Textele celor trei omilii au fost subiect de dis
cuţie din punct de vedere interconfesional mai ales
sub trei aspecte:
• reflectarea în expunerea omiliilor a unor par
ticulare efuziuni întâlnite în cultul răsăritean al
Fecioarei Maria manifestate prin intermediul unor
expresii alegorice şi poetice vădit hiperbolice, ce
pot genera exagerări şi confuzii;
• reflectarea în textul omiliilor a tiparului
umanist al vremii, cu o abordare antropologică
specifică;
• scoaterea din context a anumitor citate, cu
scopul forţării acestora pentru a îndeplini rolul ju s
tificator al noilor idei dogmatice aflate in status
nascendi tocmai în perioada în care om iliile au
devenit cunoscute mediilor teologice apusene şi
răsăritene.
Deoarece Preasfintei Fecioare Maria i-a fost
acordat, de către Dumnezeu, un rol excepţional în
istoria m ântuirii şi pentru aceasta, dintre toţi
reprezentanţii neamului omenesc care s-au învred
nicit de dobândirea sfinţeniei ea este cea mai
iubită şi cea mai apropiată inimii credincioşilor, în
Ortodoxie, lauda Fecioarei se află la mare înălţime.
Rugăciunile către Maica Domnului sunt nenumă
rate şi ocupă, în slujbele ortodoxe, o pondere foarte
mare, imediat după rugăciunile către Mântuitorul
Iisus Hristos, numele ei fiind mereu rostit în biserică

alături de cel al Fiului său. Deci, cultul Fecioarei
manifestă o intensitate şi o căldură deosebită în
raport cu pietatea ortodoxă. Din această pricină,
pietatea îmbracă adesea forme poetice prea apro
piate de domeniul mijloacelor stilistice şi îndepăr
tate, pentru aceasta, de domeniul clarelor precizări
dogmatice.
Explicabile din punct de vedere psihologic,
acestor exagerări, însă, nu li s-a dat niciodată curs
din perspectiva afirmării învăţăturii de credinţă de
către Biserica Ortodoxă, rămânând de cele mai
multe ori simple afirmaţii ale evlaviei populare
care nu ating nici măcar stadiul de teologumenă.
în seria acestor afirmaţii putem întâlni expresii
precum: Fecioara este superioară oricărei creaturi,
iubirea şi veneraţia pentru Maica Domnului este
inima pietăţii ortodoxe - de unde rezultă că pietate
ortodoxă este mariocentrică, adorarea umanităţii
lui Hristos implică venerarea Maicii de la care El
Şi-a luat umanitatea, veneraţia Fecioarei se con
fundă cu cea a înţelepciunii divine, Maria era plină
de la naşterea sa de toate desăvârşirile, având o
fiinţă fără pată şi fără prihană, în jurul Fecioarei
se ţese întreaga doctrină mântuitoare, Maica
Domnului este maica tuturor harurilor526.
Despre existenţa unor astfel de efuziuni în
exprimarea Sf. Nicolae Cabasila ne vorbeşte Părin
tele Dumitru Stăniloae care afirmă:
„Expresiunile lui sunt aşa de îndrăzneţe,
încât par să cuprindă ideea că Maria a posedat
526. Pentru o expunere mai dezvoltată asupra exprimărilor

exagerate ale pietăţii răsăritene vezi Isidor T odoran , „Consideraţii
mariologice...”, pp. 228-237.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICÀ A SFÂNTULUI NlCOLAE Ca BASILA... 255
înainte de Buna Vestire starea omului

dinainte de căderea în păcat. De aceea Martin
Jugie527 îl consideră cel mai categoric mar
tor bizantin al imaculatei concepţii”528.
Asupra acestui aspect ne-am referit într-un
articol cu tema învăţăturii mariologice a Sf. Nicolae
Cabasila în care afirmam că sunt câteva pasaje
encomiastice în omiliile sale care, din pricina reto
ricii exagerate, pot provoca unele contradicţii, deşi
ele pot fi uşor înţelese dacă sunt considerate în
context după cum, scoase din context, pot fi folo
site în sprijinul dogmei catolice a neprihănitei ză
misliri529. în acelaşi articol ne pronunţam şi asu
pra lipsei de înţelegere, în general, pentru opera
Sf. Nicolae Cabasila şi contextul istoric în care el
şi-a scris lucrările de mariologie şi hristologie antro
pocentrică, Martin Jugie atribuindu-i Sfântului
concepţii neopelagianiste, sau chiar pelagianiste,
acuzându-1 de lipsă de coerenţă a gândirii şi con
tradicţii530.
>
O altă eroare a apusenilor care interpretează

greşit scrierile Sf. Nicolae Cabasila, în general, şi
omiliile, în special, este scoaterea scrierilor din
contextul istoric în care au fost scrise şi chiar din
contextul operei sale, în ansamblul ei.
Este adevărat că în lucrarea sa Teologia bizan
tină, John M eyendorff îl descrie pe Sf. Nicolae
527. Martin J ugie, „Homelies mariales byzantines”, în: Patrolo

gía Orientalis, 19, 1925, pp. 465-510.
528. Pr. Dumitru S tăniloae , „învăţătura despre Maica Dom nu
lui...”, p. 584.
529. Dumitru BAlţat, „învăţătura despre Maica Domnului la Nico
lae Cabasila”, în: Mitropolia Ardealului, XXIX (1989), 4, p. 41.
530. Martin J ugie , L ’immaculée Conception..., p. 249.
Cabasila ca având o deschidere similară celei a lui

Ioan Cantacuzino spre Biserica Apuseană, dar
aceasta este în termenii lămuririi disensiunilor
prin intermediul dialogului: „astfel încât latinii să
ni se alăture într-o mărturisire comună”, după
cum afirmă aceasta din urmă, deschiderea nefiind
nicidecum o apropiere partizană din punctul de
vedere al învăţăturii de credinţă apusene. însă, după
cum observă şi Meyendorff, Sf. Nicolae Cabasila nu
a demonstrat vreodată, chiar şi în polemici, vreo
prejudecată sistematică împotriva Apusului531, ceea
ce întregeşte viziunea de ansamblu asupra epocii în
care a scris şi asupra importanţei scrierilor lui din
perspectivă interconfesională.
Am afirmat în capitolele anterioare faptul că
omiliile se constituie într-o lucrare de mariologie
antropologică ce vine în com pletarea lucrării
Despre viaţa în Hristos - lucrare de hristologie
antropologică. Scoase în afara contextului operei
Sf. Nicolae Cabasila, omiliile ar putea determina
opinii legate de paralelizarea în importanţă a
Maicii Domnului cu persoana Mântuitorului Hris
tos, din punctul de vedere al autorului bizantin.
Această opinie ar putea fi încurajată şi de mul
tele trimiteri, intr-un anumit context, ale omiliilor
către un prototip edenic al omului reprezentat de
Fecioară deşi, în general, ea este complex zugră
vită asemenea apoteozei eforturilor neamului ome
nesc căzut în încercarea sa de ridicare de la pământ,
531. John Meyendorff, Teologia b iza n tin ă ..., p. 146.

în aşteptarea Mântuitorului. în acest sens, Părintele

Săniloae afirmă:
„este drept că Nicolae C abasila, ca şi
contemporanul său, Teofan al Niceei, par să
nu vadă în gravitatea lui păcatul ereditar, ci
par a admite că firea um ană s-a păstrat în
toate puterile ei bune. De aceea, după ei,
Fiul lui Dum nezeu pare să fi venit nu pentru
a scoate firea din acest păcat, peste care se
putea ridica şi singură - cum a făcut Maria -,
ci pentru îndumnezeirea firii, pentru ridi
carea ei la o nouă treaptă”532.
Sub acest aspect, mediul cultural al epocii în

care Sf. Nicolae Cabasila a scris omiliile este foarte
important, căci perioada umanistă este cea a
exaltării omului în contextul creaţiei divine, având
drept precursori chiar autori ai secolului al XII-lea
care au afirmat superioritatea omului în raport cu
îngerii pentru faptul că omul se poate mântui şi
îndumnezei în har. Sf. Nicolae Cabasila nu folo
seşte discursul de tip renascentist pe tema omului
în general, aşa cum o fac Marsilio Ficino şi Pico della
Mirándola, ci alege exponentul excepţional al nea
mului omenesc în persoana Fecioarei Maria, culmea
unui şir de persoane excepţionale pe care istoria
umană le-a evidenţiat în aşteptarea Mântuitorului.
Desigur, spiritul renascentist presupune un ideal
al autonomiei pe care Catolicismul îl translează în
tratarea mariologică, ideal pe care însă nu îl găsim
în omiliile autorului bizantin, care nu o rupe pe

pp. 584-585.
Maică de Fiul său şi nici nu o paralelizează cu

Acesta.
Scoaterea unor anumite citate din contextul în
care au fost scrise este o practică binecunoscută
de manipulare a textului în interesul susţinerii
unor puncte de vedere în argumentaţie, iar omiliile
Sf. Nicolae Cabasila au fost folosite în acest sens
de către mai mulţi autori catolici între care Martin
Jugie533, M. Gordillo534, M. Lot-Borodine535 şi
Toniolo536. O critică a acestei practici întâlnim la
Părintele Dumitru Stăniloae537 şi la autorul acestei
lucrări într-un articol pe tema mariologiei Sf. Nicolae
Cabasila538. însă, asupra citatelor interpretabile
ale omiliilor şi asupra analizării lor în contextul
tematic şi al întregii opere a Sf. Nicolae Cabasila
vom stărui în capitolul următor.
b) Păreri ale teologilor ortodocşi

Faptul că persoana şi opera Sf. Nicolae Cabasila
au devenit, în ultima perioadă, un subiect de o
considerabilă importanţă pentru teologia răsări
teană este demonstrat şi prin spaţiul unui capitol
533. Martin J ugie, L ’immaculée Conception..., p. 249.

534. Mauricio G ordillo, L ’immaculata Concezione, Mariologia
Orientalis, Roma, 1954, p. 180.
535. Myrrha Lot -B orodine, Un maître de la spiritualité Byzan
tine ou XTVème siècle: Nicolas Cabasilas, Éditions de l’Orante, Paris,
1958, p. 103.
536. Ermanno M. T oniolo, La Mariologia di Nicola Cabasila, Pon-
tifïcium Institutum Orientalium Studiorum, Vicenza, 1955, p. 278.
pp. 583, 604.
538. Dumitru BAlţat, „învăţătura despre Maica Domnului...”,
pp. 41-44.
întreg pe care John M eyendorff îl dedică sfântului

în Teologia bizantină539.
Ca o contrapunere a părerilor teologice apu
sene despre mariologia Sf. Nicolae Cabasila, în
sfera teologiei ortodoxe, opera autorului bizantin -
în general - şi cele trei omilii - în special - sunt
citate mai ales în privinţa punctelor tematice aflate
în disensiune, cu preponderenţă, în prima ju m ă
tate a secolului al XX-lea. Astfel, Alexis Kniazev îl
aminteşte pe Sf. Nicolae Cabasila în legătură cu
problema naşterii Fecioarei cu păcatul strămoşesc,
dar a lipsei totale, în fiinţa ei, a păcatului personal:
„în secolul al XlV-lea, Nicolae Cabasila dez
voltă această temă în cântările din 8 decem
brie: «Ea este pământ, căci din pământ este
făcută, dar este pământ nou, pentru că nu
se trage deloc din strămoşii ei şi pentru că
nu a moştenit aluatul cel vechi. Ea este fră-
m ântătura cea nouă şi este sursa unui
neam nou»540.
Se pot face aceleaşi remarci ca şi în cazul unui
text similar al Sf. Andrei Criteanul, adăugând că,
dacă datorită unui har providenţial, Fecioara
Maria a fost asimilată în starea sa cu cea a ome
nirii înainte de cădere, această stare este numai
cea de posse non peccare şi posse non mori, ante
rioară celei de non posse peccare et non mori, adică
a creaturii slăvite şi înălţate prin moartea şi
învierea Mântuitorului”541.
Referindu-se la aceeaşi problemă interconfe-
sională, Michel Laroche afirmă, trimiţând la textul
539. John Meyendorff, Teologia bizantină..., pp. 143-146.

540. PG 150, 498.
541. Alexis K niazev, Maica Domnului..., pp. 125-126, nota 19.
primei omilii mariale a Sf. Nicolae Cabasila: „[...]

singur Iisus Hristos este fără de păcat. Cu adevărat
nimeni nu este lipsit de păcatul strămoşesc, nici
m ăcar Maica M ântuitorului lum ii”542. Acelaşi
autor vorbeşte despre tema părtăşiei active a Maicii
Domnului la lucrarea mântuitoare a Fiului ei, des
pre rolul ei de mijlocitoare şi despre unitatea dintre
Maică şi Fiu, bazându-se în mare măsură pe tex
tele omiletice ale Sf. Nicolae Cabasila543.
Semnificativ este, sub raportul paralelizării
Fecioarei Maria cu persoana Mântuitorului Iisus
Hristos, felul în care Paul Evdokimov abordează
sursa de inspiraţie constituită de opera Sf. Nicolae
Cabasila, folosind-o, într-o lucrare dedicată rolu
lui elementului feminin în procesul de mântuire a
lumii, pentru a defini acest proces ca o hristificare
a omului (împotriva mariologizării omului de către
catolici): „Omul este hristificat: «lutul primeşte dem
nitatea împărătească şi devine substanţa îm păra
tului»544 (N. Cabasila)”545. Este relevantă comple
mentaritatea citatelor alese de acest autor, respec
tiv de Alexis Kniazev, pentru observarea comple
mentarităţii operei Sf. Nicolae Cabasila şi pentru
542. Michel Laroche, Theotokos - Maica Domnului..., p. 13, vezi

şi pp. 12-13 notele 1-4 şi 1-3.
543. Michel Laroche, Theotokos - Maica Domnului..., pp. 75-77,
80 şi 102.
544. S f . Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 107.
545. Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana,
su b lin iere a fap tu lu i că în viziu nea s a H ristos îşi

p ă s tre a z ă cen tralitatea546.
în final, sintetizând in tro d u ce rea de o m ai m are
a m p lo are a lu i Pan ayotis N e lla s 547, K arl C h ristian
Felm y ne oferă, în câteva cuvinte, o im agine a s u p r a
com plexităţii operei Sf. Nicolae C a b a s ila şi a m ario-
logiei sale, p rin ra p o rta re a la contextul c u ltu ra l al
epocii în care a u fost create:
„Reflecţii teologice asupra Măriei a dezvoltat

între alţii marele teolog Nicolae Cabasila [...]
cunoscut prin Comentariul său la Liturghie şi
Despre viaţa în Hristos; responsabili alături
de el pentru aceste noi accente în învăţătu
ra despre Maica Domnului, sunt şi Sf. Grigo-
rie Palama şi Teofan al Niceei. Faţă de enun
ţurile pur theotokologice anterioare, ei
accentuează în chip nou sfinţenia personală
absolută a Născătoarei de Dumnezeu, rolul
ei activ în Iconomia mântuirii, precum şi
legătura ei cu învăţătura despre Biserică.
După învăţătura lui Cabasila, în ea a fost
atins ţelul creaţiei. Aşa cum pomul ţinteşte
spre rod, tot aşa creaţia ţinteşte spre Maica
Domnului. Ea este reprezentanta umanităţii
şi simbol al Bisericii. în ea se arată puterea
şi posibilitatea conlucrării (auvepyEtoc) umane
cu Dumnezeu în realizarea mântuirii mani
festată în capacitatea omului, descoperită în
546. Paul Evdokimov, Femeia..., pp. 239, 247.

547. Panayotis Nellas, „TeoitoŢia, itiyyai toi) KaPacriXa - Avacpopai
m i eÇaxf|oeiç”, în: KX^povopia, 1975, p. 87.
Maria, de a deveni «născător de Dumnezeu»

(0eoTOKo<;)”548.
Alte referiri pe scurt, cu un caracter general,

asupra mariologiei Sf. Nicolae Cabasila putem în
tâlni în lucrările unor autori precum Constantin
N. Tsirpanlis549 şi Cyril Papali550.
3. Mariologia omiliilor Sfântului Nicolae Cabasila

din punct de vedere inter-confesional
Am arătat mai sus că, precum în cazul lui

Martin Jugie, Gordillo şi Toniolo, unele dificultăţi
majore în interpretarea greşită a mariologiei Sf.
Nicolae Cabasila vin prin scoaterea din context a
unor pasaje în care putem întâlni o retorică pioasă
marcată de unele exagerări de factură lirică. Un
astfel de pasaj este:
„De aici se vede că firea nu a putut ajuta cu
nimic la naşterea Preacuratei [Imaculatei], ci
Dumnezeu, Cel chemat în rugăciune e Cel
care a făcut totul, şi El este Cel care a creat-o
pe Pururea Fericita, pentru a o spune astfel
în chip vădit - trecând cu vederea puterea
548. Karl Christian F elmy, Dogmatica..., pp. 151-152, vezi şi

Panayotis Nellas, NiKoXâov Kă[3amXa..., pp. 29-30, 32 şi 36 şi
Pannayotis Nellas, Deification in Christ: Orthodox Perspectives on
the Nature o f the Human Person, St Vladimir’s Seminaiy Press,
Crestwood - N.Y., 1987.
549. Constantine N. T sirpanlis, The Liturgical and Mysticăl
Theology ofNicolas Cabasilas, N.Y., 1979, p. 46.
550. Cyril Papali, Mother o f God: Mary in Scripture and Tradition,
Augustine, Chulmleigh, 1987, p. 99.
Învăţătură mariologicA a S fântului N icolae Cabasila... 263
firii ca şi atunci când l-a zidit pe omul cel

dintâi”551.
Acest loc al omiliilor a fost utilizat de majori

tatea teologilor catolici ca motiv şi temei al efortu
rilor lor în a-1 prezenta pe Sf. Nicolae Cabasila
drept un pre-romano-catolic, un sprijinitor al învă
ţăturii imaculatei concepţii şi al punctului de
vedere apusean asupra faptului că Maria a fost
liberă de orice păcat, fiind creată co-mântuitoare
sau neavând nevoie de mântuirea realizată în Iisus
Hristos. Pasajul a fost interpretat greşit, mai ales
de Gordillo care, scoţându-1 din context l-a izolat
de ideea de ansamblu pe care autorul bizantin
voia să o expună.
Mai mult de jumătate din Omilia la Naşterea
Maicii Domnului este consacrată dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana, părinţii trupeşti ai
Fecioarei Maria. Prin această lungă disertaţie
asupra lui Ioachim şi a Anei, Sf. Nicolae Cabasila
a căutat să evidenţieze originile um ane ale
Fecioarei Maria, arătând că părinţii ei nu au ră
mas fără rod în rugăciunile, fidelitatea şi virtuţile
lor, însă puterea acestor rugăciuni a rezultat din
viaţa lor virtuoasă şi din credinţa lor faţă de Dum
nezeu. De aici poate rezulta faptul că felul naşterii
Măriei a fost sfânt şi imaculat prin propria-i m oti
vaţie, dar actul în sine al părinţilor a fost unul
natural, în ordinea firii, excluzând o naştere de
natură supranaturală. Astfel, Maria s-a născut cu

păcatul strămoşesc, cu toate că ea a fost darul şi

răsplata vieţii virtuoase şi a ascultării credincioase
a părinţilor ei, după cum se afirmă în textul omi
liei, chiar mai înaintea citatului controversat:
„Ea singură a fost lucrarea unei sfinte rugă
ciuni, în care nu se găseşte nimic rău; ea sin
gură a fost un dar al lui Dumnezeu, vrednică
totodată de a fi dăruită din pricina rugăciunii
şi de a fi primită de cei care o ceruseră, căci
nici mâna care a dăruit, nici cea care a primit
n-au avut nicio pricină de părere de rău din
partea ei”552.
Trebuie evidenţiat aici că este o idee proprie Sf.

Nicolae Cabasila aceea că sinergia Măriei, conlu
crarea ei cu harul lui Dumnezeu în iconomia m ân
tuirii au început cu viaţa virtuoasă a părinţilor ei,
încă mai înainte de a fi zămislită, iar Maria însăşi
a fost culmea sfinţeniei Vechiului Testament:
„Netăgăduit că fecioara este cea pe care o
cân taseră proorocii în cântările lor de
Dum nezeu insuflate. Din totdeauna a ales
Dum nezeu un lucru vrednic de cinstire:
casa, arca ori Cortul sfânt al lui Moise [...],
toate aceste m inuni o în chipuiau pe
Fecioara [...], toate laudele care au putut fi
închinate vreodată oamenilor, care să fi lău
dat întregul nostru neam omenesc laolaltă
sau num ai pe câţiva dintre noi, trebuie

privite ca fiind săvârşite în socoteala

Fecioarei”553.
Omul este microcosmos, univers rezumat,

conţinând în sine toate planurile, iar fiinţa umană
sintetizează creaţia progresivă a primelor cinci zile,
în ziua a şasea, a desăvârşirii, posedând în plus
un principiu care o face unică: omul este chipul lui
Dumnezeu, deci este microtheos.
Fecioara a fost creatura prin care cerul şi pă
mântul s-au unit, veriga lumii create şi necreate,
cerul şi pământul nou, recapitularea întregului
cosmos. Sinergia Măriei este accentuată în aproape
fiecare pagină a omiliilor Sf. Nicolae Cabasila:
„Astfel Fecioara a putut plăsm ui un cer nou
şi u n păm ânt nou554 sau, mai bine zis, este
ea însăşi acest cer nou şi păm ânt nou:
păm ânt pentru că ea vine de aici, şi nou,
pentru că nu i-a urm at pe strămoşii săi, nici
n -a moştenit plăm ada cea veche, căci ea este
cea care, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel, înfăţişează noua frăm ântătură555 şi
face începătura un ui neam nou”556.
La fel ca şi în cazul gândirii Sfinţilor Părinţi, Sf.

Nicolae Cabasila vede în Fecioara Maria scopul
istoriei Vechiului Testament, care a început cu fiii
protopărinţilor. Deci, alegerea Măriei reprezintă
punctul culminant al progresului lui Israel spre
împăcarea cu Dumnezeu. în sfinţenia ei personală

555. Romani 11, 16.
şi în credincioşia sa faţă de Dumnezeu, ea a aflat

umanitatea ideală reprezentând şi responsabili
tatea faţă de chem area iubirii Lui. De aceea
Dumnezeu i-a dat un loc aparte în raport cu restul
neamului omenesc, alegând-o să-I fie locaş al
întrupării Sale.
Această alegere, fără îndoială, a fost bazată pe
meritul propriu al Măriei, pe puterea ei spirituală
şi conlucrarea necondiţionată cu harul divin. Ea
însăşi a actualizat puterea cu care Dumnezeu a
înzestrat natura umană în porunca de a birui
păcatul şi, pentru acest motiv, a fost răsplătită cu
însuşirea de a rămâne mereu virtuoasă.
O problemă care se cere precizată este cea a
lipsei de păcat personal în persoana Maicii
D om nului care, desigur, nu poate fi înţeleasă în
acelaşi sens cu impecabilitatea totală a persoanei
lui Iisus Hristos, impecabilitate ce rezultă din
teandrismul Lui. Hristos, fiind Dumnezeu desă
vârşit şi Om desăvârşit, este fără de păcat în urma
naşterii Sale mai presus de fire. Accentul pus pe
sinergia Măriei şi resimţit în toate omiliile Sf. Nico-
lae Cabasila nu acceptă doctrina catolică a imacu
latei zămisliri şi nici debitum peccati. Sf. Nicolae
Cabasila recunoaşte el însuşi că:
„întruparea Cuvântului a fost lucrarea nu
doar a Tatălui şi a Puterii Sale şi a D uhului
- U nul binevoind, Celălalt făcându-Şi sălaş
şi Cel de-al treilea um brind - , ci în aceeaşi
m ăsură a fost lucrarea voinţei şi credinţei
Fecioarei”557.

ÎNVĂŢĂTURĂ MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 267
Numai după pregătirea ei şi primirea acceptu

lui ei, Dumnezeu a putut-o lua ca mamă a Sa pe
Fecioara Maria şi a putut primi trupul pe care ea
a voit să i-L dea. Desigur, Fiul Se întrupează vo
luntar, deci Dumnezeu a voit ca mama Sa să îi
poarte libertatea în mod plenar. De altfel, datorită
faptului că Maria nu putea fi. un instrument pasiv
în planul iconomiei divine, a fost necesar ca ea
însăşi să aibă o contribuţie activă în conlucrarea
cu divinitatea, conlucrare manifestă în dragostea
lui Dumnezeu faţă de oameni, astfel încât Maria se
putea împărtăşi din slava rezultată în urm a aces
tei iubiri pentru neamul omenesc.
Rezultă cu claritate faptul că Maria n-a fost
scutită de urmările păcatului strămoşesc şi că nu
a existat vreo fiinţă restaurată înaintea operei de
răscumpărare, în virtutea meritelor viitoare ale
Fiului ei, după cum se crede în catolicism. Maria a
fost sfântă şi curată din pântecele mamei ei, dar ea
n-a avut un statut similar omului primordial:
„Or, lui Adam Dumnezeu nu i-a vestit defel
mai înainte şi nici nu a încercat să-i plece
mintea să-şi scoată coasta din care va fi
plăsm uită Eva, ci a adus asup ra lui somn
pentru a-i lua coasta. însă El o înştiinţează
din timp pe Fecioară şi aşteaptă consimţă
mântul ei”558.
Păcatul strămoşesc n-a putut deveni actual în

persoana Măriei deoarece sfinţenia ei este rodul
voinţei ei libere şi a harului divin. Fiind natură a

lui Adam, Fecioara Maria n-a fost deasupra păca

tului originar, dar a fost în stare să oprească păşu
nea păcatului sau curgerea păcatului, după cum
spun cântările bisericeşti, în sensul în care în ea
n-a mai fost activ, ci l-a ţinut într-o stare de pură
potenţă latentă. Fiul lui Dumnezeu nu Se putea
naşte ca om fără de păcat, dacă nu ar fi fost
Fecioara care să fi mortificat păcatul prin străda
nia ei personală. Prin aceasta, Fecioara devine
comoară sau izvor de sfinţenie a oamenilor, mai
sfântă decât sfinţii, căci deşi nu a păcătuit nicio
dată, era în starea în care ar fi putut păcătui.
Prin Maica Domnului, omul a parcurs întregul
proces de respingere a răului şi l-a învins, folosind
puterile bune ale spiritului. Dar, Cel născut din ea
a apărut fără de păcat, fiind încununat de la în
ceput, deoarece această putere era sădită de Dum
nezeu în noi pentru ca străduindu-ne să stăpânim
păcatul:
„Şi aceasta pentru că Dum nezeu ne-a dat
puterea de a stăvili păcatul - cum am spus
deja - prin post şi trezvie. El dorea să ne
dăruiască biruinţa de a ne arăta întăriţi în
bine. Acestea două sunt lucrurile pe care
Fecioara le-a dobândit prin firea noastră,
atât prin ostenelile pe care ea le-a împlinit
asupra ei însăşi, cât şi prin aceea că a devenit
Maică. [...] întru Cel pe Care ea L-a zămislit
în chip negrăit, omul şi-a câştigat laurii
biruinţei: fără de păcat, El câştigase fără
luptă; încununat încă de la început, El S -a
arătat în faţa vrăşmaşilor asemenea unui

luptător deja biruitor”559.
Este necesar să semnalăm aici trei aspecte:
• în Iisus omul a primit ceva ce nu primise de
la Fecioara Maria;
• ceea ce omul primise în Fecioara Maria nu se
datorează exclusiv puterii ei personale, ci şi haru
lui divin, dat omului de la creaţie;
• mai puţinul primit prin Fecioara Maria nu a
fost altceva decât o dezvoltare a pornirii spre bine,
sădită în firea comună a oamenilor, prin urmare
orice om având un potenţial acces la acesta.
Este evident, deci, că ceea ce a primit omul
prin intermediul Măriei nu este darul supranatu
ral adus de Hristos, ci o înflorire maximă a pute
rilor bune rămase în fire, în urm a căderii, şi spri
jinite de har.
Un alt pasaj important, din omiliile Sf. Nicolae
Cabasila, este cel la care se face referinţă, de către
cercetătorii catolici, pentru susţinerea ideii de mai
înainte curăţire - prokâtharsis, adică faptul că
Fecioara ar fi fost curăţită de Duhul Sfânt înainte
de Buna Vestire, text ce a ridicat o interpretare
greşită din partea lui Jugie şi a lui Gordillo.
în lumina celor arătate despre problema sinergiei
şi libera conlucrare a Măriei în iconomia divină a
mântuirii, nu este dificilă înţelegerea expresiei
prokâtarsis, din pasajul Sf. Nicolae Cabasila:
„Căci acest J udecător Care, s -a zis, n u face
n im ănui părtinire atunci când judecă560 o
judecase şi pe maica noastră a tuturor, pe
559. Sf . N icolae Cabasila, Trei omilii..., p. 46.

560. Evrei 9, 22.
Eva, adică, şi pe Fecioara, osândind-o pe cea

dintâi, pentru păcatul ei, să trăiască în
durere561 şi găsind-o pe aceasta, pe Fecioara,
vrednică de a se bucura. Prin cea dintâi
părea că durerea se cuvine celor care au
păcătuit, şi prin urm are celor care nu au
nimic în comun cu păcatul li se cuvine să se
veselească. De aceea Dumnezeu nu a îngă
duit niciunui om să se bucure înainte de
Fecioara, căci îi socotea încă printre cei ce
atârnă şi care sunt părtaşi la vechiul şi
nefericitul Legământ. Aceasta se vede încă
m ai lăm urit d acă socotim cum anum e
Fecioara a fost pregătită pentru Taină562.
Atunci când ea a cercetat acest chip uimitor
de zămislire şi de ceea ce i se va întâmpla
pentru a-I da naştere lui Dumnezeu, Gavriil
i-a vorbit despre Duhul, despre puterea Celui
Preaînalt şi de toate cele ce vor urma. N -a fost
vorba în această B ună Vestire nici de şter
gerea pedepsei, nici de iertarea păcatelor”563.
în mod real, Maria a necesitat o profundă pre
gătire, mai mult decât orice altă pregătire, înaintea
Bunei Vestiri. Această expunere este completată
de o altă poziţie fundamentală a Sf. Nicolae Cabasila
şi anume aceea că Maria, deşi nu şi-a cunoscut
viitorul ei şi misiunea specială în istoria mântuirii,
s-a pregătit totuşi pe ea însăşi cu o forţă duhov
nicească progresivă, încât sfinţenia ei a atins cel
mai înalt grad al oricărei perfecţiuni şi sfinţenii,
înainte de momentul Bunei Vestiri. El lasă să se
creadă că Maria îşi cunoaşte misiunea specială şi
561. Facerea 3, 16.

562. Luca 1, 26-39.
rolul său în istoria mântuirii chiar înainte de Buna

Vestire, ceea ce este o speculaţie neconformă cu
realitatea.
Sfinţenia Maicii Domnului depăşeşte pe cea a
îngerilor şi pe cea a oamenilor. Ceea ce sporeşte
mai mult meritul Măriei este faptul că ea a repur
tat această victorie strălucită în condiţiile cele mai
dezavantajoasă, intr-un timp în care nedreptatea
era în toi înainte de apariţia Dumnezeului-Om. în
momentul Bunei Vestiri ea a atins culmea per
fecţiunii şi nu putea să mai progreseze.
Cert este faptul că acest punct de vedere al Sf.
Nicolae Cabasila nu este o idee nouă. Sf. Grigorie
Teologul564 precum şi Sf. Ioan Damaschin565 cu
mult timp înainte de Sf. Nicolae Cabasila, învăţau
că la Buna Vestire Duhul Sfânt a pătruns sufletul
şi trupul Măriei, purificându-le numai după ce ea
a acceptat.
Acest lucru este evidenţiat şi de cântările bise
riceşti, aşa că Sfânta Fecioară Maria recunoaşte în
Canonul Bunei Vestiri că:
„Venirea asupra-m i a Preasfântului Duh mi-a
curăţit sufletul şi m i-a sfinţit trupul, m -a
făcut Biserică de Dumnezeu încăpătoare,
cort de Dum nezeu împodobit, templu însu
fleţit şi curată Maică a vieţii”566 sau „[...]
deci pentru că sufletul mi-am curăţit prin
Duhul, fie mie după cuvântul tău”567.
Adâncind astfel semnificaţia expresiei gratia
plena, înţelegem că Maria numai prin Fiul lui
564. PG 36, 633.

565. PG 94, 985.
566. Mineiul pe luna martie, ziua a 25-a, Cântările 7-8.
567. Octoihul, gl. 5.
Dumnezeu putea să atingă perfecţiunea şi posibi

la înălţime a sfinţeniei pentru aceia care ar purta
chipul omului ceresc568. Acest lucru reiese mai cu
seamă în lucrarea Despre viaţa în Hristos, unde Sf.
Nicolae Cabasila remarcă, pe bună dreptate, că
numai Iisus Hristos a biruit cele trei predici puse
în calea omului, în suişul Său către Dumnezeu:
firea, păcatul şi moartea, deci şi Fecioara Maria
fiind supusă acestora, n-a putut să se auto-izbă-
vească singură ci s-a izbăvit, de asemenea, prin
Hristos, Fiul ei. Acesta este temeiul pe care putem
să afirmăm că sfinţenia Măriei a atins culmea în
momentul Bunei Vestiri aşa cum spune şi Sf. Nicolae
Cabasila.
Toniolo este cel care susţine că Sf. Nicolae
Cabasila nu respinge învăţătura despre debitum
peccati, bazându-se pe următorul pasaj al omiliilor:
„Or, acest perete de despărţire569 şi această
stavilă ea le-a trecut cu vederea: în ceea ce o
priveşte, tot ceea ce-L despărţea pe Dumnezeu
de neamul ei fusese înlăturat, ea se împăcă
singură cu El, chiar înainte de împăcarea
obştească - sau, mai de grabă, ea nu avusese
niciodată nevoie de vreo împăcare, căci fusese
încă de la început aleasă ca şi întâi-stătă-
toare a cetelor casnicilor lui Dum nezeu”570.
Desigur, unele cuvinte ale acestui text, în spe

cial expresii precum ea nu avusese niciodată nevoie
pot fi seducătoare şi neclare. Cu toate acestea,
continuarea acestui pasaj sugerează ideea că
568. 1 Corinteni 15, 49.

569. Efeseni 5, 14-15.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CăBASILA... 273
împăcarea ei acoperă esenţialul din viaţa ei per

sonală virtuoasă. Ca un laitmotiv tematic al lucrării,
şi aici găsim expus, cu claritate, principiul siner-
giei şi, implicit, respingerea doctrinei romano-
catolice. María, ne spune Sf. Nicolae Cabasila nu
depindea de psihologia şi morala lui Adam, şi nici
de Adam, pentru harul ei.
Alegerea Măriei nu a fost absolută şi eternă,
dar nici necondiţionată, fiind condiţionată şi de
raportul ei cu taina întrupării. María şi-a câştigat
poziţia unică şi are o categorie proprie, nu numai
ca Fecioară dar, mai ales, ca Maică Fecioară parte-
nometer, ca Mamă predestinată lui Dumnezeu de
când întruparea a fost etern decretată de acesta.
Teologul romano-catolic Toniolo descoperă în
gândirea Sf. Nicolae Cabasila o specie de contra
dicţie în accentul pus de autorul bizantin pe siner
gia Măriei sau pe meritele ei personale, pe de o
parte, şi pe alegerea ei din veşnicie pe de altă
parte. De aceea, concluzia lui Toniolo este aceea că
în cele trei omilii, dincolo de contradicţii există
multe puncte greşite sau neclare.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, între care şi Sf. loan
Damschin, afirmă categoric că Dumnezeu a cunos
cut mai dinainte şi a iubit vrednicia Fecioarei
María şi, iubind-o, a ales-o pe ca pentru ca, la
plinirea vremii, să se nască şi să fie rânduită Maică
a lui Dumnezeu571. Taina care se împlineşte în
Născătoarea de Dumnezeu este rânduită de Tatăl
mai înainte de toţi vecii. în acest caz, preştiinţa
571. Sf. I oan Damaschin, „Omilie la Naşterea Domnului”, în

coli. Sources Chretienns, 7, p. 5.
dumnezeiască nu poate fi considerată în nici un fel

a fi predeterminare. Mai mult, Dumnezeu a dăruit
tuturor oamenilor posibilitatea liberului arbitru.
Alegerea Fecioarei Maria este tema în cadrul căreia
învăţătura curăţirii Născătoarei de Dumnezeu
înaintea zămislirii se suprapune cu învăţătura des
pre predestinare. însă, Maica Domnului este decla
rată de Sf. Arhanghel Gavriil ca fiind plină de har,
prin aceasta înţelegându-se că este plină de harul
Sfântului Duh care o umbreşte şi, în acelaşi timp,
că este aleasa aleşilor, vasul fără de pată, vrednică
de a participa la taina întrupării, după cum afirmă
Sf. Grigorie Palama572. înţelesul adânc al problemei
predestinării Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
este legat de predestinarea neamului omenesc în
complexa iconomie a mântuirii.
Cu toate acestea, convingerea profundă a Sf.
Nicolae Cabasila că privilegiile maternităţii divine
n-au depins de libertatea faţă de păcatul stră
moşesc, rămâne statornică. Plinătatea harului a
fost acordată Măriei şi curăţenia ei personală s-a
păstrat prin continua asistenţă a Sfântului Duh,
ceea ce nu ar echivala totuşi cu o abolire a păca
tului, care abia prin întruparea lui Hristos a putut
fi biruit complet. întruparea a fost adevărata inau
gurare a Noii Creaţii şi punctul de pornire al operei
răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi chiar al doilea
572. S f. Grigorie Palama, Omilii, Sophocles Oikonomos (ed.),

Atena, 1861, pp. 213-214.
Adam intră în deplinătatea slavei Sale prin

moartea şi învierea Sa.
Maria are harul întrupării dar acesta nu era
încă desăvârşit precum nici Răscumpărarea nu
fusese încă realizată pe deplin. Păcatul n-a fost
distrus încă pe lemnul Crucii şi nici mântuirea,
deci, nu era încă posibilă.
Este un adevăr incontestabil că fecioria şi sfin
ţenia Măriei au reprezentat o orientare a întregii
sale vieţi şi o dăruire către Dumnezeu, în acelaşi
timp o viaţă nepătată dar nu încă desăvârşită şi
nici eliberată de ispite. Fecioara Maria a putut
avea ispite, tot astfel precum şi Domnul a avut,
dar ea le-a învins prin credinţa neclintită în Dum
nezeu şi prin invocarea ajutorului Lui. Sf. Ioan
Gură de Aur învaţă că Sfintei Fecioare i se poate
atribui nu doar păcatul originar, ci şi tulburarea şi
necazul, dar mai ales dragostea de dreptate573,
întărită în bine, dreptate şi sfinţenie, Fecioara
Maria s-a bucurat de fericirea veşnică, încă de aici,
de pe pământ:
„[sfinţii] când erau plini de râvnă în a se
apropria de Cel pe Care îl doreau cel mai
mult, şi când îşi întorceau toată puterea
minţii lor spre contemplarea Celui ce fiin
ţează cu adevărat, ei nu puteau să-şi întindă
şi nici să-şi întoarcă voinţa, ca o privire spre
alt lucru, căci toată lum ea văzută se afla
între ei şi Dumnezeu. Or, toate acelea s-au
petrecut într-adevăr întru Fecioara, mai presus
573. S f. Ioan Gură de A ur , Omilia 44 la Matei, PG 57, col. 464;

Omilia 21 la Ioan, PG 59, col. 131.
de orice minte şi raţiune, şi singură - am

putea oare s-o trecem cu vederea? - ea a fost
vrednică de a-L primi pe Dumnezeu, dincolo
de tot ce poate fi închipuit. Este, aşadar
vădit că înainte de a trece dincolo această
virtute atât de minunată, ea dobândise
binele statornic şi neschimbător, mai presus
de fire, iar întrucât se împărtăşea de b u n ă
tăţile ce vor să vină, împărăţea încă de aici
peste împărăţia rânduită drepţilor, şi în mij
locul valurilor vieţii care se scurge, ea trăia
dintru această viaţă ascunsă în Hristos,
C ăruia I-o dăruise: trebuia, aşadar, ca totul
să se înnoiască pentru Preafericita, în faţa
căreia se biruie legile firii. Făcând dovada
buneivoinţe dumnezeieşti de care se bu c u
rase, ea cânta lauda: Că m i-a făcut mie
mărire Cel Puternic şi sfânt este numele
L u i574»575.
Acceptarea Fecioarei de a fi Maica Celui Preaînalt

a dat naştere în lume unui izvor de bunătăţi şi
prefaceri spirituale, prin fia t mihi - cuvintele
Fecioarei - pământul s-a făcut cer, iadul s-a golit
de cei legaţi, cerul s-a locuit de oameni întovărăşiţi
cu îngerii. Prin frumuseţea ei morală negrăită,
Maria a atras Cuvântul pe pământ şi a consimţit
liber să-I devină Maică, contribuind activ la opera
de mântuire a neamului omenesc.
Maica Domnului a suferit alături de Mântuitorul
Iisus Hristos pentru mântuirea noastră, în locul5 4
7
574. Luca 1, 49.

bucuriei ce i s-a oferit576, pătimind, pentru noi,

pedeapsa şi durerea:
„Trebuia, deci, ca ea să fie părtaşă la pronia
Fiului său în ceea ce ne priveşte; şi aşa cum
ea I-a dat din carnea şi din sângele ei şi cum,
la rândul său, ea s-a împărtăşit cu toate
darurile Lui, tot astfel a luat parte la toate
suferinţele şi la toate durerile Lui: pironit pe
Cruce, El a primit o lovitură de suliţă în
coastă; prin sufletul ei trecu o sabie, aşa cum
i-a vestit mai înainte dreptul Simeon577”578.
Sabia care străpunge sufletul Fecioarei Maria

este tulburarea pe care o naşte antinomia morţii
de bunăvoie a M ântuitorului Hristos. Putem
remarca faptul că Sf. Nicolae Cabasila nu foloseşte
expresia profeţiei biblice a inimii, din care Catoli
cismul, ulterior, a dezvoltat un cult străin Creşti
nismului tradiţional. Alăturarea celor două sufe
rinţe: a împungerii cu suliţa şi a trecerii săbiei nu
este paralelizatoare, ci complementară, subliniind
încă o dată unitatea tainică pe care Maica o alcă
tuieşte împreună cu Fiul ei. Inima este locul
„sălăşluirii”, inima are primatul ierarhic în struc
tura fiinţei omeneşti, în ea sălăşluieşte viaţa pe
care Iisus Hristos a dat-o, pentru noi şi pentru
mântuirea noastră, pe Cruce.
Maica Domnului este cea dintâi care trece prin
moartea devenită neputincioasă, neantul fiind
pecetluit cu sfinţenia Născătoarei de Dumnezeu,
576. Evrei 12, 2.

577. Luca 2, 35.
578. S f . N icolae C abasila , T r e i o m i li i ..., p. 87.
prin opera de mântuire a Fiului ei, în care neamul

omenesc îşi are, în credinţa sa, prima făptură înviată
din morţi. Adormirea Maicii Domnului lasă să se
întrevadă viaţa, mutându-se de la viaţă la Viaţă
căci ea L-a născut pe împăratul Vieţii579. Prin
Adormirea sa cea fă ră de moarte, cum o caracteri
zează cântările bisericeşti, Maria, trecută fiind prin
toate stările Fiului său a intrat în slava cerească a
lui Hristos, împlinindu-se planul întregii iconomii
divine, astfel încât:
„Ea a dăruit tronul său îm păratului, raiul
p o m u lu i vieţii, astru l lum inii, road a,
pom ului şi Fiului o M aică vrednică de
întregul neam ”580.
4. Contribuţia Sfântului Nicolae Cabasila la pre

cizarea poziţiei ortodoxe încă din secolul
al XlV-lea
Secolul al XlV-lea, datorită efervescenţei cul

turale stimulată şi de întâlnirile dintre Răsărit şi
Apus, s-a dovedit a fi un secol în care preocuparea
pentru învăţătura despre Maica Domnului a aflat
un spaţiu amplu în gândirea teologilor bizantini,
acest interes neavând echivalent decât în epoca
patristică. Poate nu întâmplător, autorii bizantini
ai acestei perioade sunt cei care, potrivit interpre
tărilor trunchiate ale autorilor catolici, oferă dovezi
579. Praznicul Adormirii Maicii Domnului, stihiră la Litie, gl. 1,

Mineiul pe luna August, p. 88.
580. Praznicul Adormirii Maicii Domnului, stihiră la Litie..., p. 88.
pentru inovaţiile învăţăturii mariologice, patronate

de papalitate.
Coordonatele cercetării mariologice sunt tra
sate în epocă de câţiva gânditori, dintre care, des
chizător de drumuri pentru această nouă etapă se
dovedeşte a fi Neofit Zăvorâtul (1134-1220), poate
nu fără importanţă fiind faptul că a trăit într-o
epocă pe care Charles Homer Haskins581 o numeşte
Renaşterea medievală - pentru spaţiul apusean -
şi care, potrivit cercetărilor mai recente, a avut un
echivalent pe măsură în mişcarea de tip renascen
tist din Bizanţ.
Neofit Zăvorâtul este considerat de Martin
Jugie a fi autorul ce atestă, fără urm ă de echivoc,
învăţătura imaculatei concepţii în lucrarea Oratio
brevis in ingressum Beatae Mariae virginis in sanc-
ta sanctorum582, deşi autorul foloseşte expresii ce
afirmă neprihănirea Fecioarei în aceeaşi frază cu
expunerea învăţăturii despre desfiinţarea păcatu
lui doar odată cu venirea Mântuitorului Hristos în
lume. în legătură cu scrierea lui Neofit, cercetătorii
remarcă afirmarea unei tendinţe ce va deveni ca
racteristică a scrierilor mariologice din secolul al
XlV-lea, şi anume o exaltare a Măriei înainte de
Bunavestire583.
Sf. Grigorie Palama contribuie la discursul ma-
riologic al vremii prin Omiliile sale, în care susţine
581. Charles Homer H askins , The Renaissance o f the Tuielth

Century, s.n., Cambridge, 1927, p. 67.
582. N eofit Zăvorâtul, Oratio brevis in ingressum Beatae Mariae
virginis in sancta sanctorum, PO, p. 16.
p. 580.
ideea că procesul de curăţire al Fecioarei Maria pen

tru întruparea Fiului lui Dumnezeu din fiinţa ei a
fost pregătită de curăţirea unei serii întregi de înain
taşi care au fost aleşi şi curăţiţi de Sfântul Duh584.
Este evident însă că Sf. Grigorie Palama nu
susţinea aici faptul că strămoşii Fecioarei Maria au
fost curăţiţi de păcatul strămoşesc şi, chiar dacă
afirmă că felul curăţirii Măriei a întrecut curăţirea
înaintaşilor ei, nu se arată nicăieri că a suplinit
Răscumpărarea în Hristos, prin gradaţie nefăcân-
du-se saltul la starea adusă de Fiul lui Dumnezeu.
Autorul urmează în sensul învăţăturii răsări
tene, afirmând că naşterea fără păcatul strămoşesc
a Fecioarei este exclusă, ea născându-se din tru
pul şi sămânţa lui Adam, intervenţia Duhului Sfânt,
înainte de Buna Vestire, presupunând doar alegerea
şi curăţirea ei în sensul alegerii şi curăţirii înain
taşilor, deşi într-un grad superior acestora585.
O contribuţie mariologică fundamentală şi de
referinţă a adus-o, în epocă, Teofan al Niceei, cel
care a ales drept reper dogmatic persoana Maicii lui
Dumnezeu, interpretând, în raport cu ea, întreaga
operă de mântuire şi întreaga doctrină creştină în
cel mai sistematic tratat mariologic, după cum con
sideră Părintele Dumitru Stăniloae586.
Vorbind despre cele primite de Fecioara Maria,
în mod treptat, de la Duhul Sfânt, în legătură cu
584. S f . G rigorie P alama , T o v ev âyioiog naxpog ripcov r ppyopiov

rov Tlakapa, âpiXiai, K.B., Atena, 1861, p. 79.
p. 581.
586. Dumitru Stăniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,
p. 587.
naşterea ei, Teofan afirmă doar că Duhul i-a dat

putere Anei celei sterpe să o nască, fără să-i
acorde o ferire de păcatul strămoşesc, în cele ce au
urmat naşterii Fecioarei adăugând conceptul de
precurăţire - TipoicccTapcK;587.
La data la care Sf. Nicolae Cabasila îşi scria
Omiliile, se poate afirma că istoria contribuţiilor
mariologice răsăritene se întorcea până la Sf.
Andrei Criteanul şi Sf. Ioan Damaschin, autori care
au scris frumoase cuvântări despre Fecioara Maria,
îmbogăţite cu o accentuată încărcătură lirică.
Retrospectiva acestor contribuţii ajunge, apoi,
la Sf. Grigorie Palama care, în Omilia la Intrarea în
Biserică a descris, într-un mod fără precedent,
viaţa de taină a Măriei în Dumnezeu, asociind
tema rugăciunii inimii.
Teofan i-a conferit Maicii Domnului a centrali -
tate de factură tematică, structurând tratatul său
astfel încât să îi confere centralitatea raportării la
persoana ei ca la un reper dogmatic important
prin rolul avut în istoria mântuirii noastre.
Contribuţia Sf. Nicolae Cabasila, după tot ce a
fost descris în paginile acestei lucrări, este una
complexă, ce nu poate fi descrisă decât urmând
diversele coordonate cărora îşi datorează com
plexitatea.
Dacă Teofan al Niceei inovează prin conferirea
unei centralităţi speciale Maicii Domnului, în ca
drul tratatului dogmatic, mai presus de toate, m a
rea contribuţia a Sf. Nicolae Cabasila o constituie
587. Dumitru Stăniloae, „învăţătura despre Maica Domnului...”,

p. 589.
centralitatea conferită Maicii Domnului din inedita

perspectivă antropologică.
Bazele antropologiei răsăritene au fost aşezate
de timpuriu, în secolul al IV-lea, de către Părinţii
Capadocieni, în dezvoltarea unei teologii care a dat
o nouă înţelegere originii omului şi sensului exis
tenţei sale pe pământ. Omul acestei teologii apar
ţine unei tradiţii pentru care esenţială devine crea
rea omului ca chip al lui Dumnezeu, scopul lui
final fiind îndumnezeirea - Geoxnq588. Potrivit lui
Paul Evdokimov, diferenţierea în cadrul acestei
antropologii a fost operată odată cu diferenţierea
între masculin şi feminin. Arhetipul iniţial este
Hristos, însă căutarea complementarităţii conduce
de la Arhetipul universal la Arhetipul masculinu
lui şi femininului care revelează complementari
tatea desăvârşită589.
Sf. Nicolae Cabasila nu se opreşte la a răspunde
acestei nevoi pentru complementaritate, consa
crând persoana Maicii Domnului ca un arhetip
feminin - mai ales prin simbolul celei de a doua
Eve -, ci îi oferă Fecioarei Maria dimensiunile
arhetipale ale apoteozării maxime a omului căzut
în care harisme foarte precise permit descifrarea
totală a întregului destin al omenirii într-un des
tin concret şi unic.
întruparea este cea care defineşte locul şi rolul
femeii care a fost făcută Maică a lui Dumnezeu -
Theotokos, dar, m ai m ult decât atât, Maica
588. Marius T elea , Antropologia Sfinţilor Părinţi capadocieni,

Ed. Emia, Deva, 2005, p. 24.
589. Paul Evdokimov , Iubirea nebună..., pp. 32-33.
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFÂNTULUI NlCOLAE CăBASILA... 283
Dom nului este purtătoarea prezenţei Duhului

Sfânt, iar Pruncul ei este purtătorul prezenţei
Cuvântului, unitatea lor exprimând, în mod tainic,
Chipul divin al Tatălui din om.
Noua perspectivă antropologică de factură
mariologică este dezvoltată de autorul bizantin în
contextul tematic al solidarităţii Fecioarei Maria cu
restul neamului omenesc, în accentuarea sinergiei
şi libertăţii Măriei şi în definirea raportului dintre
persoana ei şi categoria ontologică a păcatului.
Solidaritatea cu neamul omenesc, a cărui pli
nire o întrupează, porneşte de la o temă deja exis
tentă în omiliile Sf. Grigorie Palama - anticiparea
naşterii ei de către existenţa unui şir de aleşi ai lui
Dumnezeu, a căror viaţă a luminat întreaga peri
oadă veterotestamentară şi care au primit misiu
nea lor în lume cu supunere în faţa voinţei lui
Dumnezeu. Spre deosebire de Sf. Grigorie Palama,
Sf. Nicolae Cabasila integrează în această galerie a
aleşilor şi pe părinţii Preasfintei Născătoare, care
închipuie, deopotrivă, generaţiile de aleşi în a
căror ascensiune ei sunt ultima treaptă pentru ca
Fecioara să nu se mai întoarcă spre naşterea ce a
zămislit-o din păcatul strămoşesc, ci către Cel
Care ridică păcatul lumii, Domnului Iisus Hristos,
întru zămislirea veşnică a celei de-a doua naşteri -
cea de la Duhul Sfânt.
„Dumnezeu l-a cinstit pe om dăndu-i liberta
tea”590 afirma Sf. Grigorie Teologul, iar accentua
rea libertăţii Fecioarei Maria în raport cu divinita
tea, în antropologia Sf. Nicolae Cabasila, este
590. P G 36, col. 6 3 2 C .
importantă deoarece persoana umană îşi reali

zează adevărata ei potenţă în libertate. Libertatea
este cea care întregeşte profilul arhetipal al Maicii
Domnului căci, aşa cum afirmă Paul Evdokimov,
în fia t-ul Măriei se găseşte istoria lumii pe scurt, o
teologie rezum ată într-u n singur cu vân t591.
Acceptarea Măriei nu vine din supunere ci din
exprimarea libertăţii supreme cu care spiritul ei
era înzestrat.
în viziunea Sf. Nicolae Cabasila, îndumnezei-
rea realizată în Maria este rezultatul voinţei ei
libere şi a consimţământului de a fi Maică a lui
Dumnezeu întrupat, „sângele Măriei devine sân
gele lui Dumnezeu” - prin comunicarea însuşirilor
- prin efortul ei personal de a ridica umanitatea la
starea ei originară, demonstrând oamenilor şi
îngerilor, mai lămurit ca înainte, „înţelepciunea
enipostaziată şi dragostea lui Dumnezeu” şi chiar
pe Dumnezeu însuşi ca Mântuitor al oamenilor.
Fecioara Maria este, prin urmare, prima şi ulti
ma fiinţă umană creată care reprezintă perfect
suprapunerea antropologică a microcosmosului şi
m acrocosm osului, având de îndeplinit scopul
creaturii întregi, şi anume acela de a fî îndreptată
spre Dumnezeu şi de a fi în perfectă simbioză cu
dragostea şi voinţa Lui. Prin acceptarea întrupării
Logosului divin, Maria este plinătate a dragostei,
dăruind lui Dumnezeu viaţa sa care este şi viaţa
noastră, prin ea se reconsideră în mod pozitiv acel
scop şi acea împlinire ontologică întru iubire,
591. Paul E vdokimov , Iubirea nebună..., p. 61.

adică aducerea Mântuitorului în sufletele noastre

pentru ca acestea să devină temple ale Lui. întreg
acest proces este posibil deoarece Maica Domnului
este prima creatură umană îndumnezeită, făcân-
du-ne pe toţi să ne ridicăm la îndumnezeirea prin
harul Sfântului Duh.
Exercitarea actelor voinţei în virtutea libertăţii
cu care am fost înzestraţi ca oameni este unul din
atributele sinergiei, una dintre temele preferate ale
omiliilor mariale ale Sf. Nicolae Cabasila. Potrivit
Sf. Antonie cel Mare, în om se confruntă trei
voinţe592, cea dintâi dintre ele fiind teonomia -
aderarea liberă a omului la voinţa lui Dumnezeu,
într-un sinergism perfect. în sinergia Fecioarei
Maria se întâlnesc toate celelalte teme antropolo
gice (libertatea umană şi solidaritatea ei cu nea
mul omenesc) căci împreună-lucrarea Născătoarei
de Dumnezeu la întruparea Fiului său ne se cuve
nea să fie silită, pasivă sau automată. Maica
Domnului trebuia să se dăruiască pe sine, ca
împreună-lucrătoare cu Dumnezeu, pentru m ân
tuire neamului omenesc. în această lucrare siner-
gică se află consimţământul omenirii întregi.
Toate aceste teme, menţionate mai sus şi dez
voltate în textul omiliilor Sf. Nicolae Cabasila nu
sunt că desăvârşire noi, este meritul autorului
însă acela de a le fi aşezat într-un context nou şi
într-o asociere proprie.
Tot problemei libertăţii şi contextului consi
derării neamului omenesc la plinirea vremii îi este
592. Teonomia: omul aderă la voinţa lui Dumnezeu; autono

mia: instabilă şi problematic; heteronomia: voinţa demonică,
străină omului; vezi Paul E vdokimov , Iubirea nebună..., p. 60.
asociată tema raportului dintre persoana Măriei şi

potenţa păcatului. Deoarece problema naşterii ei
cu păcatul strămoşesc a fost lămurită în paginile
precedente, este necesar să evidenţiem aici o vizi
une proprie Sf. Nicolae Cabasila şi contempo
ranilor săi asupra raportului dintre natura umană
la plinirea vremii şi păcat, viziune care anticipează
pe cea a umaniştilor italieni ei Renaşterii şi despre
care Părintele Stăniloae afirmă:
„Este drept că Nicolae Cabasila, ca şi con
temporanul său, Teofan al Niceei, par să nu
vadă în toată gravitatea lui păcatul ereditar,
ci par a admite că firea um ană s-a păstrat în
toate puterile ei bune. [...] De fapt, Nicolae
Cabasila, Teofan al Niceei (şi chiar Palama)
sunt foarte optimişti în ce priveşte firea
um ană după căderea în păcat. De aici echi
vocul expresiilor lor despre arătarea intactă
a naturii, a omului ideal în Maria. D ar ei nu
exclud totuşi existenţa păcatului, deci întru
parea lui Hristos nu num ai pentru ridicarea
firii la o treaptă deasupra ei, ci şi pentru
izbăvirea din păcatul strămoşesc. în acest
caz M aria a realizat natura deplină a omului
num ai în sensul că, folosind puterile bune
rămase în ea, a ridicat-o la treapta suprem ă
la care se putea ridica răm ânând pe linia
naturii, neridicată de Dum nezeu”593.
O altă problemă ce ţine de contribuţia mariolo-

giei Sf. Nicolae Cabasila este aceea a terminologiei
folosite în textul celor trei omilii. în procesul de
precizare terminologică, el aduce o inovaţie prin

pp. 584-585.
cele două numiri folosite în omilii: natură primită

prin creaţie şi redobândită de Maria prin efortul ei
de şi îndumnezeire adusă de Hristos. în locul aces
tor denumiri, Teofan al Niceei, urmându-1 pe Sf.
Maxim Mărturisitorul, preferă să folosească: exis
tenţă simplă şi existenţă fericită594.
Ar fi o greşeală din partea noastră dacă am
afirma că mariologia Sf. Nicolae Cabasila pare, sau
este, influenţată de ideile umaniste ale epocii,
deoarece umanismul se afla în plin proces de for
mare, autorul bizantin fiind mai de grabă un pre
cursor al gândirii umaniştilor renascentişti italieni
din secolul al XV-lea, având marele merit şi con
tribuţia de a anticipa anumite aspecte ale viziunii
antropologice a acestora. Pe de o parte, Sf. Nicolae
Cabasila este un om nou deoarece reuşeşte să com
bine idealul de cultură umanistă cu o trăire creş
tină exemplară, alăturare ce, din păcate, nu antici
pează viziunea despre om şi viaţă pe care Renaşte
rea italiană o va împărtăşi. Pe de altă parte, antro
pologia lui este una de factură complexă ce core
spunde tiparelor antropologice viitoare: reflecţia
asupra omului, asupra naturii şi destinului, asupra
simţămintelor sale, asupra funcţiilor şi activităţilor
sale, asupra raporturilor sale cu Dumnezeu595,
însă Sf. Nicolae Cabasila nu cade în capcana antro-
pocentristă a idealizării omului ca magnum miracu-
lum596, ci păstrează hristocentrismul tradiţional al

p. 587.
595. Eugenio G arin , Omul Renaşterii, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 17.
596. Expresie preluată de Pico della M irándola în Oratio,
citând din legendarul Hermes Trismegistus.
viziunii creştine, culmea exaltării umane a antro

pologiei sale fiind natura umană în exponenta ei
cea mai înălţată de la pământ - Maica Domnului.
în cele din urmă, chiar dacă germenii moder
nităţii au apărut, pentru prima dată, în Florenţa
renascentistă, nu trebuie să uităm că această
modernitate a avut drept ferment întreaga cultură
antică prelucrată şi transmisă de subtilitatea şi
rafinamentul gânditorilor bizantini. Nu putem şti
dacă autorii renascentişti au cunoscut măcar una
dintre lucrările Sf. Nicolae Cabasila însă marele
merit al gândirii sale anticipative rămâne o reali
tate de necontestat.
5. Importanţa învăţăturii Sfântului Nicolae

Cabasila despre Maica Domnului în contextul
dialogului teologic actual dintre ortodocşi şi
romano-catolici
Secolul al XX-lea a debutat în lume prin des

chiderea unei epoci a ideologiilor multiple şi în
general nocive. Ideologiile rasiale au scos, chiar şi
cazul celor cu o credinţă creştină comună, pe creş
tinii de culoare din raportul de egalitate cu creş
tinii de rasă albă. Ideologia nazistă îşi sprijinea
conceptele dominative şi rasiale pe credinţa creş
tină, moifo-ul grupării intitulate „Germanii Creştini”
afirmând: „Svastica p e piepturile noastre, Crucea în
inimă”597. Ideologia marxistă condamna religia, în
597. Tim D owley (ed.), The History o f Christianity, Lion Publi

shing, Oxford, 1990, p. 590.
general, şi Creştinismul, în particular, ca opiu al

popoarelor.
Datorită acestor fermenţi ai răutăţii ideologice
care asociau Creştinismul inegalităţii, exterminării
sau care îl desfiinţau cu totul, prima jum ătate a
secolului al XX-lea este o perioadă a anxietăţii, a
tensiunilor, în care se pun în discuţie esenţa Creş
tinismului şi unicitatea Bibliei, iar modernismul
aduce cu sine, în Apusul autarhic din punct de
vedere religios, o mereu reconsiderată şi nouă teo
logie sau, oximoronic, o multitudine de teologii de
o factură din ce în ce mai individualistă şi mai
fragmentativă. Protestantismul reformulează, divide
şi reconsideră ceea ce teologia tradiţională clădise
până atunci, Catolicismul stimulează procesul
dinamic de suplimentare a învăţăturii dogmatice
pentru raţiuni mai de grabă seculare decât spirituale.
Ultimele decade ale secolului al XX-lea au des
chis în lume o epocă a eliberării, în care redeştep
tarea spirituală a Răsăritului descătuşat de opre
siunea comunistă nu a putut să nu se facă simţită
şi în Apus. Odată cu eliberarea, Răsăritul înfăţi
şează Apusului modelul păstrării valorilor tradiţio
nale în pofida opoziţiei, opresiunii şi interzicerii lor.
Una dintre cele mai mari realizări religioase ale
secolului al XX-lea a fost dezvoltarea mişcării ecu
menice, apărută, iniţial, din nevoia moştenitorilor
Reformei de a reanaliza problemele ce au consti
tuit motive de divergenţă încă de la începutul deli
mitării lor de Biserica Catolică.
Din acest motiv, în vremurile de început ale miş
cării ecumenice, aspectele învăţăturii mariologice
nu au părut să ridice probleme majore, singură

excepţie făcând-o disputa, dintre liberali şi funda-
mentalişti, asupra caracterului veridic al relată
rilor biblice despre Naşterea Feciorelnică.
Discuţiile generate de încercarea de reapropiere
a Bisericilor nu puteau pleca decât de la două pre
mise majore: baza comună ce supravieţuise multi
plelor schisme şi îndelungatelor evoluţii individuale
şi domeniile de diferenţiere ce au intervenit în
viaţa acestor Biserici.
Dacă vom considera faptul că ecumenismul a
pornit de la nevoia Protestantismului în a-şi
reanaliza bazele existenţiale şi ne vom limita doar
la domeniul mariologiei, vom înţelege că una din
tre diferenţele majore între Bisericile protestante şi
Biserica Romano-Catolică a intervenit ca urmare a
reacţiilor protestante împotriva exagerărilor din
Catolicism. Critica adusă cultului medieval închi
nat Fecioarei a reprezentat parţial punerea în apli
care a sloganului sola Scriptura, după cum o afir
mă cele mai importante documente protestante ale
Reformei, sinteza conţinutului lor fiind prezentată
în cele Treizeci şi nouă de articole ale Bisericii
Angliei (1571) în care „Invocarea sfinţilor este un
lucru nesăbuit, inventat în zadar şi neîntemeiat pe
autoritatea Scripturii, ci mai curând contrazicând
Cuvântul lui Dumnezeu”598.
Este evident, în acest context, faptul că poziţia
Bisericii Ortodoxe este cea a unui factor de echili
bru între extrema deconstructivă a Protestantis
598. J.B. K id d , Documents Mustrative..., p. 4.

mului şi extrema generatoare de exagerări a Catoli

cismului, acest lucru fiind posibil doar prin faptul
că Biserica Ortodoxă este adevărata depozitară a
Tradiţiei izvorâte din vremurile apostolice. Unita
tea Creştinismului, aşadar, nu se va putea proiecta
în afara Ortodoxiei şi nu se va putea realiza decât
sub semnul Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă oferă
echilibrul plenitudinii iniţiale în raport cu spiritul
alternativelor dure, tranşante ale raţionalismului
apusean, după cum afirmă Părintele Dumitru
Stăniloae:
„Refacerea unităţii este pentru Creştinismul
Occidental o chestiune de ieşire din planul
alternativelor exclusiviste. El trebuie să
regăsească spiritul Ortodoxiei care nu se
opune uneia sau alteia din alternative, ci
îmbrăţişează în învăţătura şi echilibrul ei şi
punctele afirmate de ambele forme ale Creş
tinismului Apusean”599.
La începutul celei de a opta decade a secolului

al XX-lea, vocile autorizate ale teologilor catolici şi
protestanţi implicaţi în dialogurile ecumenice afir
mau că acordurile realizate asupra aspectelor dis
putate în mod tradiţional între cele două confesiuni
- Scriptură şi Tradiţie, autoritatea în Biserică,
magisteriul bisericesc, justificarea, Euharistia,
ministeriul eclezial - nu sunt decât convergenţe
parţiale care privesc doar simptome particulare nu
şi rădăcina sau cauzele profunde, radicale ale se
paraţiei dintre ele600. Orizontul ecumenic al anilor
599. Pr. Dumitru S tăniloae , „Sobornicitate deschisă”, în:

Ortodoxia, XXIV (1971), 2, p. 117.
600. Ioan IcA, „Catolicism şi protestantism...”, p. 115.
1980-1990 consacră dezbaterea de anvergură a

diferenţei fundamentale - Grunddifferenzdebatte.
Odată cu asocierea Bisericilor Ortodoxe şi
Bisericii Romano-Catolice, ca parteneri în discuţie,
problema învăţăturii mariologice a devenit inevita
bilă în aceste dialoguri, dovedindu-se a avea o sem
nificaţie majoră deoarece în domeniul mariologiei
sunt sintetizate acele aspecte ale doctrinelor şi învă
ţăturilor de credinţă care provoacă, până astăzi,
disensiuni între Biserici:
• rolul legitim al tradiţiei post-biblice în învăţă
tura creştină;
• rolul sfinţilor, în general, şi al Maicii Domnului,
în special, în Biserică;
• cine are autoritatea de a lua hotărâri în mate
rie de învăţătură creştină601.
Deci, putem afirma că, în secolul al XX-lea, ma-
riologia s-a transformat într-un aspect fundamental
al dezbaterii ecumenice, cu implicaţii multiple atât
din perspectivă ortodoxă, romano-catolică, protes
tantă, dar chiar şi din perspectivă mozaică.
Şi totuşi, mişcării ecumenice îi era necesară şi
o bază a apropierii, a aflării elementelor comune
sau a încercării de stabilire a comunicării prin
interm ediul asocierilor. Enciclica Redem ptoris
Mater, din 25 martie 1987, în pofida conserva
torismului dogmatic ce o străbate, este încheiată
601. Jaroslav P elikan et alii, Mary in Mary in the Churches, H.

KOng , J. M oltmann (eds), N.Y., Concilium, 1983, p. 98.
de papa Ioan Paul al II-lea cu o deschidere ecu

menică într-o astfel de direcţie.
încă din conţinutul acestei scrieri, pontiful
roman îşi manifestă dorinţa aflării căii de întoar
cere la unitatea primară sub semnul şi sub
patronajul spiritual al Fecioarei Maria:
„oare n u ar putea [Fecioara Maria] să devină
sem nul speranţei pentru toţi cei care, în
cadrul dialogului frăţesc, doresc să-şi spo
rească supunerea în credinţă?”602
în enciclica sa, papa caută să găsească o bază

comună a dialogului între Biserici proclamând
anul 1988 ca An Marial fără a uita, în acelaşi timp
să amintească de împlinirea, în anul 1988, a 1000
de ani de la încreştinarea Rusiei:
„Cum am mai spus, chiar şi printre fraţii
dezbinaţi, mulţi o cinstesc şi o sărbătoresc
pe M aica Domnului, mai ales răsăritenii.
Vedem în aceasta o lum ină marială proiec
tată spre ecumenism”603.
Plasarea gândirii teologice a Sf. Nicolae Cabasila

în contextul discuţiilor interconfesionale dintre
ortodocşi şi catolici a survenit, din păcate, în urm a
interpretărilor greşite ale cercetătorilor catolici,
din dorinţa de a găsi fundamente răsăritene pen
tru inovaţiile dogmatice ale Catolicismului, mai
ales pentru dogma imaculatei concepţii.
Din acest punct de vedere, opera Sf. Nicolae
Cabasila este parte integrantă dintr-un fenomen

mai amplu în care teologii catolici au interpretat

ad litteram expresiile metaforice ale imnografiei
bizantine, accentuând unilateral sfinţenia personală
a Măriei şi rolul ai activ în realizarea mântuirii,
evidenţiind o izolare - aeiparthenia - de theotokologie.
Sunt puse în discuţie două aspecte ale experi
enţei liturgice bizantine. Primul aspect priveşte po
menirea Maicii Domnului după fiecare doxologie,
la sfârşitul fiecărui imn liturgic, după epicleza
rugăciunii euharistice, în nenumărate imnuri pro
prii, ceea ce îi conferă un rol incomparabil în gân
direa ortodoxă. Uneori acest rol conduce, în cadrul
cultului, spre proliferări şi problematizări ce pot
găsi similarităţi în mariologia romano-catolică.
însă, cel de al doilea aspect afirmă concentrarea
theotokologică care fereşte de autonomizarea per
soanei Maicii Domnului604.
Această discuţie se aplică identificării de către
catolici a unor presupuse tendinţe de autono
mizare mariologică la scriitori bizantini târzii pre
cum Teofan al Niceei şi Sf. Nicolae Cabasila.
După cum am văzut, Biserica ortodoxă n-a
făcut din mariologie o temă dogmatică indepen
dentă, acest domeniu rămânând în ansamblul
învăţăturii creştine ca un leit motiv antropologic.
Chiar dacă omiliile autorului bizantin se ocupă în
mod exclusiv de persoana Maicii Domnului, legă
turile dogmatice cu ansamblul învăţăturii de credinţă
nu se pierd şi nici nu favorizează autonomizarea.
Tema dogmatică Theotokos, afirmată împotriva

nestorienilor, este, înainte de toate, o temă hristo-

logică prin afirmarea unităţii ipostatice a Fiului lui
Dumnezeu devenit Fiul Omului, de aceea hristolo-
gia este vizată direct şi în omiliile mariale scrise de
Sf. Nicolae Cabasila, după cum antropologia ma-
riologică din aceste omilii este complementară şi
determ inată de antropologia hristologică din
Deapre viaţa în Hristos.
Fondată pe hristologie, dogma Maicii Domnului
primeşte şi un puternic accent pnevmatologic,
prin dubla iconomie a Fiului şi a Duhului Sfânt,
fiind indisolubil legată de realitatea bisericească,
iar în omiliile Sf. Nicolae Cabasila această unitate
este complex şi complet zugrăvită, deci, cu atât
mai mult se poate exclude autonomizarea mario-
logică din contextul lor.
Inseparabile în conştiinţa Bisericii, dogma şi
cultul alcătuiesc o unitate pe care Sf. Nicolae
Cabasila o surprinde în tratatul său despre Maica
Domnului, scris sub forma a trei omilii şi dezvol
tând un conţinut dogmatic.
Un alt argument de factură tehnică este acela
că omiliile mariale sunt fundamentate pe tradiţiile
istorice ale Bisericii, alcătuind un tot complex în
care se împletesc elementele dogmatice cu cele de
factură cultică şi cele de documentare biblică şi
istorică ori, învăţăturile catolice neavând temei
scripturistic sau tradiţional se bazează doar pe
motive convenţionale.
Ceea ce autorii catolici au părut să găsească
drept teren comun între Biserici, pe baza textului
celor Trei omilii, nu sunt decât aprecieri forţate şi
scoateri din context, aceştia căzând în aceeaşi

greşeală, în cazul omiliilor, ca şi în cazul aprecie
rilor pe baza formelor de exprimare cultice cu privire
la Maica Domnului.
Şi totuşi, persoana şi opera Sf. Nicolae Cabasila
pot oferi fascinante subiecte cercetării în acord cu
baza comună pe care Apusul şi Răsăritul le caută
în dialogul lor: epoca în care a trăit Sf. Nicolae
Cabasila este o epocă a încercărilor de apropiere şi
de unire a celor două Biserici, profilul umanist al
autorului bizantin într-o epocă ce plăm ădea
Renaşterea deopotrivă din elemente apusene şi
bizantine, perspectiva antropologică asem ănă
toare (în aspectele ei corecte) cu perspectiva antro
pologică a renascentiştilor italieni şi, mai ales,
evlavia plină de iubire pentru Maica Domnului,
evlavie care, în manifestările ei, găseşte mult mai
multe aspecte de asemănare cu cea catolică decât
diferenţe. în esenţă, este o problemă de atitudine
instrumentală aceasta, căci este mult mai con
structiv a folosi textul omiliilor Sf. Nicolae Cabasi
la pentru a delimita un fond de credinţe comun
decât a răstălmăci sensurile pentru a demonstra
credinţele aflate în divergenţă.
în cele din urmă, atitudinea Apusului faţă de
gândirea Sf. Nicolae Cabasila nu a rămas fără ur
mări din partea Bisericii Ortodoxe, reacţiile deve
nind manifeste atât prin teologii ortodocşi, cât şi
prin hotărârea ierarhiei. După cum am văzut în
capitolele precedente, Sf. Nicolae Cabasila este
citat de către teologii ortodocşi tocmai în sprijinul
argumentativ al ideilor aflate în discuţie intercon-
fesională, pentru a sublinia viziunea lui pur ortodoxă
în aceste probleme. Mai mult, pentru a confirma
învăţătura sa, Biserica Ortodoxă l-a aşezat între

sfinţii săi, prin aceasta îndepărtând definitiv pre
tenţia catolicilor de a-1 caracteriza drept un autor
pre-romano-catolic.
Rămânând în spiritul constructiv al sferei as
pectelor ce ne aseamănă, vom observa că acest
veac a debutat sub aspectul resacralizării şi a ieşi
rii din seculum. Sf. Nicolae Cabasila este un sfânt
recent canonizat, alăturat pleiadei de sfinţi care au
precedat schismei, celebraţi deopotrivă de calen
darul bisericesc ortodox şi de cel catolic, alături de
sfinţi mai recenţi precum Sf. Serafim de Sarov şi
Sf. Serghie de Radonej.
Acest proces de resacralizare se construieşte
în cele două Biserici sub semnul Maicii Domnului,
cinstită cu o evlavie similară în termenii ei spirituali.
Poate nu întâmplător Conciliul al II-lea Vatican s-a
ferit în a mai face din Născătoarea de Dumnezeu
un obstacol în calea unităţii, abordând mariologia
în termeni mai ecumenici decât în situaţiile prece
dente605.
Deopotrivă credincioşii ortodocşi şi catolici sunt
fii Maicii Domnului căci ea este maica tuturor creş
tinilor. Dacă al doilea Conciliu Vatican o numeşte
pe Fecioara Maria Maică a Bisericii, ar trebui să se
înţeleagă de aici că, precum capul Bisericii este
unul, atunci şi Biserica este una, şi una este
Maica lui Hristos, Născătoarea de Dumnezeu. Dia
logul interconfesional este, deci, un dialog între
fraţi care vor trebui să afle în viitor ceea ce îi
uneşte pentru a putea, mai apoi, să îndepărteze
greşelile şi diferenţele care îi despart.
605. t Antonie Plămădeală, „M a ic a D o m n u lu i...”, p. 113.

ANEXĂ606
O M IL IE L A S L Ă V IT Ă N A Ş T E R E A P R E A S F IN T E I
M A IC I A L U I D U M N E Z E U
înainte de toate, să-L chemăm pe Dumnezeu în

ajutorul nostru, însă nu pentru a ne lua la între
cere cu puterea adevărului, nici pentru a spune
totul despre acest lucru - căci ar fi peste putinţele
omeneşti - ci doar pentru a duce la bun sfârşit
cuvântul nostru şi pentru a nu ne arăta ruşinaţi
înaintea acelor ritori care deja au vorbit despre
acestea. încă facem chemare pentru a dobândi
binecuvântare spre a fi împlinit în vreun chip o
datorie sfântă. Aş cere, aşadar, folos sufletesc pre
cum în toate cele ce ne fac vrednici de a primi face
rile de bine [ale Fecioarei], întrucât eu ştiu că acest
lucru face cinste aceleia pe care noi o cântăm, iar
ea doreşte cel mai mult acelora care o cântă toate
binefacerile pe care ni le dăruieşte. Cred, de
asemenea, că acei oameni cu adevărat prea fericiţi,
care îşi dăruiesc puterea cuvântătoare în această
viaţă pentru folosul binelui obştesc, nu se irosesc
606. La data la care studiul presupus de definitivarea acestei
lucrări a fost încheiat, traducerea celor trei omilii ale Sf. Nicolae
Cabasila a fost deja publicată sub titlul Trei omilii la Naşterea, la
Bunavestire şi la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu de
către Editura Icos, fără a fi menţionat traducătorul în limba
română. Deşi am folosit această traducere pentru lucrarea de faţă,
o nouă traducere a noastră fiind superfluă, considerăm textul Edi
turii Icos a fi deficitar din foarte multe puncte de vedere, fapt pen
tru care anexăm aici o traducere revizuită.
în vorbiri deşarte, nici nu ar aduce proslăviri doar

din iubirea de cuvântare, ci aceştia, după puterea
meşteşugului lor, închină laude Fecioarei.
Laudă lui Ioachim şi Anei, părinţii Fecioarei

Nu ar fi deloc cuviincios a-i trece sub tăcere pe
binefăcătorii neamului nostru, ne pomenind nici-
una, ori aproape niciuna, dintre binefacerile lor,
astfel încât toată lumea, dacă nu ar avea decât un
singur glas, tot nu ar fi de ajuns pentru a le mul
ţumi. Căci, dacă e nevoie de osteneala lucrătorilor
pentru a fi împlinit tot ceea ce este de trebuinţă,
cu cât mai mult atunci ştie cel care rânduieşte
lucrul cu înţelepciunea sa şi, pe lângă iscusinţa
sa, el are tot materialul trebuincios. Câtă mare
mulţime de laude nu ar fi de ajuns pentru voi, o,
însoţire preafericită, pe care Dumnezeu a binevoit
să o folosească pentru cea mai desăvârşită şi cea
mai slăvită lucrare a tuturor veacurilor, cea mai
tainică şi cea mai folositoare dintre toate, vreau să
zic pentru înveşmântarea Sa cu trup, pentru
naşterea Sa printre oameni, luându-Şi Maică din
tre noi.
Căci, chiar dacă smintelile trebuie să vină, şi în
acelaşi timp s-a zis: vai omului aceluia prin care
vine sminteala607, totuşi, printre toţi cei care au
fost buni şi vrednici în a-şi primi cinstea de la
ceilalţi, printre cei care au fost hărăziţi pentru a
dobândi ceea ce este de folos neamului omenesc,
voi sunteţi cei mai buni şi cei mai vrednici. Or, voi
607. M a t e i 18, 7.
sunteţi cu atât mai presus de ceilalţi - căpetenii şi

dătători de legi, preoţi şi cârmuitori ai noroadelor
- şi decât aceia care au luptat pentru cei de-un
neam cu ei, cu cât, cele ce voi aţi făcut pentru
oameni se arată, puse lângă isprăvile acelora, ca
fiind ceva nemaiauzit. Căci, dacă pentru a ţine în
viaţă firea căzută şi pentru ca firea omenească să
dăinuiască în faţa potopului prin câţiva puţini, un
singur om a fost ales - Noe, cel mai drept dintre cei
care au vieţuit atunci, şi dacă pentru a-i slobozi pe
evrei era nevoie de un cârmuitor - şi dintre mulţi,
singur Moise a dobândit această cinste, deose-
bindu-se de oamenii vremii sale, făcându-şi sufle
tul lucrător în toate virtuţile pentru a-L putea
vedea pe Dumnezeu şi a-I auzi glasul, dacă pentru
a dobândi pământul făgăduit a fost de-ajuns vesti
tul Iosua al lui Navi şi dacă, înaintea lor, Avraam
dobândise ca pecete a sfinţeniei sale să ajungă
părintele unui norod învăţat să-L proslăvească pe
Dumnezeu şi, în sfârşit, dacă printre toţi cei care
au fost folositori neamului omenesc nu s-ar fi găsit
nici unul care să nu fi fost mai întâi lucrător a tot
binele, făcându-se astfel începătorie semenilor săi
atunci când Domnul a trebuit să slobozească în
treaga zidire din tirania diavolilor, să pună început
nemuririi în viaţa celor muritori şi să pună în
lucrare viaţa îngerească în sufletele oamenilor şi,
ca să spunem totul, să unească pământul cu
cerul, ce am putea spune mai mult despre Ioachim
şi Ana - cei pe care e firesc să-i socotim a fi lucră
tori - despre ei, de care Dumnezeu a avut nevoie
ca de nişte unelte şi împreună-lucrători ai iubirii
Sale de oameni, pentru a revărsa în lume m inu

natul Său har?
Dacă este limpede că mânia şi pedeapsa - de
care este firesc să fie loviţi cei răi - le sunt trimise
oamenilor prin îngerii cei răi, bunătăţile sunt date
prin îngerii cei buni iar cel mai mare bine este
făcut prin cei mai mari binefăcători. Deci, lui
Moise, lui Noe, lui Avraam şi tuturor de pe urm a
cărora neamul nostru a dobândit folos, trebuie să
le fiţi mai presus în dreptate, pentru că sunteţi
mai drepţi decât ei, căci aţi păzit şi mai bine
poruncile şi după adevăr se cuvine să fiţi, mai
mult decât toţi aceştia, casnici ai lui Dumnezeu. în
sfârşit, faptul că aţi primit de la Dumnezeu pu
tinţa unor asemenea izbânzi, că aţi fost ridicaţi
pentru această pricină la o asemenea cinste, este
o dovadă strălucitoare că voi aţi păzit Legea mai
mult decât toţi ceilalţi, că i-aţi întrecut pe toţi
întru dreptate. Dacă se cuvine să întâmpinăm
roada voastră cu numirea de „Fecioara binecuvân
tată” - şi s-a zis că după roadele lor îi veţi cu
noaşte608, ce am putea spune mai mult? Or, nu
este doar de la fire că voi aţi avut prunc, ci a fost
o lucrare de rugăciune şi dreptate şi, chiar dacă
nu este îngăduită naturii omeneşti o naştere mai
presus de fire ca aceasta, la Dumnezeu toate sunt
cu putinţă. Iar Dumnezeu v-a dăruit-o ca răspuns
la rugăciunile voastre, dar tăria nebiruită a aces
tor rugăciuni va fost covârşită de statornicia şi de
puterea virtuţii. Sau, mai bine a zice, Dumnezeu
608. M a t e i 7, 16.
trimite în dar naşterile minunate care fac părinţii

fericiţi, căci este cu neputinţă ca Dumnezeu să fie
părtinitor în această privinţă, El care cântăreşte
totul în talerele balanţei şi îi alege pe aceia care vor
primi darurile Sale din belşug. De aceea, socotesc
eu, că după cunună putem cunoaşte atletul.
De altfel, întrucât harul este desăvârşirea Legii
- şi noi ştim că ceea ce este nou este roada a ceva
vechi, dar că nu poate fi rod în ceea ce nu este încă
desăvârşit - se adevereşte că voi aţi făcut să
crească întru desăvârşire pârga Legii căci altfel voi
n-aţi fi adus comoara harului, roada darului, pe
Fecioara. Şi dacă Dumnezeu, în dreptatea Sa, află
pe cel credincios întru puţine a fi vrednic de a
primi mai multe, oare n-aţi arătat voi într-un chip
vădit că aţi păzit mai bine Legea şi că aţi cinstit
mai mult decât toţi ceilalţi Cortul Mărturiei, aşa
încât voi singuri dintre toţi oamenii aţi adus şi
chiar aţi ridicat voi înşivă Cort al lui Dumnezeu,
mai presus decât celălalt ce era asemeni unei
oglindiri sau umbre? Căci voi nu v-aţi fi învredni
cit de lucruri mai mari, dacă nu le-aţi fi plinit pe
cele mici, şi n-aţi fi primit adevărul, dacă nu v-aţi
fi îngrijit de umbra adevărului.
Aşa cum era firesc ca Mântuitorul - pentru a
aduce o Nouă Lege - să împlinească toată drepta
tea Legii celei Vechi, în acelaşi chip şi voi, ajunşi în
pragul Legii celei Noi şi pregătiţi fiind să întâm pi
naţi Templul harului, era nevoie să fiţi păzitorii
întocmai ai Legii, căci harul este plinătatea Legii.
Cum deci aţi fi putut voi plini ceva ce încă lipsea,
dacă n-aţi fi fost deja înturnaţi de ceea ce încă era?
în sfârşit, cum să pui bolta care încununează

Legea fără a fi ridicat mai întâi întreaga întăritură?
Este limpede că răutatea evreilor era mare, în
măsură de a fi vrut să facă să piară Legea şi să
spargă tablele pe care aceasta era scrisă, căci
Moise n-a putut suferi să încredinţeze urechilor
cufundate în beţie ceea ce el primise după vreme
de postire şi cumpătare a minţii şi după atâta
trudă. Dar voi aţi făcut loc Fecioarei, aţi plăsmuit
această carte vie care nu cuprinde numai Legea, ci
chiar pe însuşi Legiuitorul şi acest lucru grăieşte
din nou, limpede, spre cinstea bunului vostru
nume. în sfârşit, după cum aţi postit şi L-aţi as
cultat pe Dumnezeu - precum odinioară Moise -
aţi fost răsplătiţi, dar într-alt chip decât el. Căci
Moise a primit o lege ce trebuia să fie în scurt timp
lepădată şi voi aţi primit sângele care încheie Noul
Legământ, sângele pe care Dumnezeu l-a luat asu
pra Lui, pentru a intra în Sfânta Sfintelor şi a
dobândi o veşnică ră s cu m p ă ră ri09, după cum
grăieşte apostolul.
Este, prin urmare, vreo gură mai sfântă decât
acestea care au fost astfel vrednice de a ridica
glasul către Dumnezeu? Ce jertfelnice sunt mai
sfinte? Căci era nevoie de această rădăcină şi era
de trebuinţă ca Maica lui Dumnezeu să ia un trup
duhovnicesc pe o astfel de cale. Trebuia ca Maica
să fie mai aproape de Dumnezeu în mai mare
măsură decât toţi oamenii şi ca drumul urmat să
fi fost puterea rugăciunii; trebuia ca ea să fi folosit
mijloacele cele mai potrivite pentru intrarea în
609. E v r e i 9 , 12.
viaţă, ea care i-a adus din nou pe oameni în unire

cu Dumnezeu, stingând ura dintre ei, deschizând
prin rugăciunile sale calea cerului şi stricând
peretele despărţitor. De bună seamă, acelaşi lucru
s-a întâmplat şi altora care s-au născut ca dar al
rugăciunii înainte sau după Maica Domnului, dar
ea este cea în care se află în chip adeverit pricina
acestui lucru, întrucât ea este cea care ne-a des
chis tuturor comoara darurilor dumnezeieşti, nu
doar celor care au venit după ea, căci ei îi dato
răm, de asemenea, şi ceea ce ni s-a întâmplat mai
înainte. Toate câte li s-au întâm plat acelora
dinainte, izvorăsc din acestea; astfel precum um
bra are forma trupului, tot astfel cei din vechime
priveau către cele noi; deci ea era podoaba tuturor,
chiar înainte de a fi adusă la viaţă, după cum
Dumnezeu, în vederea naşterii Sale, o împodobise
dinainte pe Maica Sa cu toată cinstea.
Din această pricină nu s-a întâmplat la fel, nici
asemănător pentru ei şi pentru Preacurata, pre
cum nu se întâmplă la fel nici pentru umbră sau
urm ă şi pentru adevăr sau realitate. La cei de
demult se vorbea de sângele curăţitor de păcat
înainte de Marea Jertfă; era aceeaşi legătură între
acestea, căci atât sângele cât şi jertfa sunt pentru
păcat. Ea singură a fost lucrarea unei sfinte rugă
ciuni, în care nu se grăieşte nimic rău; ea singură
a fost un dar al lui Dumnezeu, vrednică totodată
de a fi dăruită din pricina rugăciunii şi de a fi
primită de cei care o ceruseră, căci nici mâna care
a dăruit, nici cea care a primit n-au avut nicio
pricină de părere de rău din partea ei.
De aici se vede că firea nu a putut ajuta cu

nimic la naşterea Preacuratei, ci Dumnezeu, Cel
chemat în rugăciune, e Cel Care a făcut totul, şi El
este Cel Care a creat-o pe Pururea Fericita, pentru
a o spune astfel în chip vădit, trecând cu vederea
puterea firii, atunci când l-a zidit pe omul cel din
tâi. De altfel, Fecioara este cu adevărat omul cel
dintâi, întrucât ea a fost prima şi singura prin care
s-a descoperit firea omenească. Şi iată cum:
Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a
dăruit oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit
deja, cât şi cele pe care El le dă acelora ce s-au
luptat pentru a le păstra pe primele. Dar cel mai
mare dar dintre toate, cel care face pe om să fie
om, este darul de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie,
de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a
nu avea nicio îndulcire întru păcat. Or, puterea de
a trăi în acest chip şi de a fi curaţi, după ce am
biruit toate păcatele, a fost aşezată în noi încă de
la început: mai întâi puterea de a omorî păcatul,
nu fără suferinţă, ci după ce ne vom fi războit.
Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce
ţine de puterea noastră, în a face să înceteze oste
nelile noastre, în a fi buni fără lupte şi a rămâne
fără păcat, vom fi dobândit până şi nestricăciunea
trupului.
A înţelege astfel cele ce privesc omul ar fi nesă
buit, căci dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată
spre păcat, deşi făcând şi folosind totul împotriva
lui, noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi
de rănile care decurg de aici, iar această stare rea

ar fi în noi neschimbătoare. Am fi astfel mai răi de
cât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar
fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul
pentru că nu este întru totul bun sau, cu atât mai
mult, făcătorul răului, pentru a nu-1 fi răsplătit
întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce
El nu ar fi sădit în noi şi cerând plată fără a-1 fi
înarmat pe om împotriva tuturor păcatelor.
Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui
încă de la început, am fi fost buni fără măcar să fi
suferit cât de puţin în lume. Desigur, nu ar fi fost
cu putinţă a fi buni în acest chip, fără să fi avut de
alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am
fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm
binele fără a-1 săvârşi. Cum, dar, am fi putut noi
să folosim această libertate a propriei noastre
voinţe, pe care am primit-o pentru ca ea să fie
pricina laudelor şi a biruinţelor în folosul acelora
care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de
cei ce nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea
trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bine-
plăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la
capătul izbânzilor virtuţii cu care El a cinstit firea
noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a
cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale. Căci
nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om,
câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre
care se îndreaptă şi la care este nevoie să ajungă.
De aceea trebuie să primim şi să credem că pute
rea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în
firea omenească şi că noi trebuie să facem ca
această putere să treacă în faptă, devenind buni în

noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele ce
se află în noi şi spre a încheia luptele şi ostenelile.
Altfel, de ce am mai avea nevoie de lupte dacă nu
pentru a apăra virtutea nedeplină în noi şi pentru
a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost
poruncit? Atunci nu va mai putea fi nicio prim ej
die şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care
fel ar fi, întrucât Dumnezeu - Binele desăvârşit -
întreaga noastră nădejde, nu lasă nici un loc din
care El să lipsească.
Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pentru om
şi aceasta este măreţia lor. Primind astfel din
mâna Sa o fire atât de bună, oamenii ar fi luat-o
cu atât mai bună cu cât ar fi păstrat întru ei da
rurile dintru început; dar ei au stricat-o intr-atât,
încât nu au mai fost în stare să stăpânească şi nici
să folosească aceste daruri, pe care le primiseră şi,
cu atât mai puţin, darurile încă mai bune pe care
ar fi urm at să le primească de la Dumnezeu, dacă
s-ar fi dovedit buni chivernisitori ale celor dintâi
dăruite. Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de
a lupta împotriva păcatului, putere pe care o
aveau în firea lor şi care se afla în toţi. Nu s-a găsit
nimeni care să fi trăit ferit de învinuiri, iar boala
începută de cel dintâi dintre oameni şi împărtăşită
celorlalţi îşi întinsese stăpânirea asupra tuturor.
Părea că firea noastră avea răul în sine, că fru
museţea firească a omului se ascunsese şi că, în
tru atâtea trupuri omeneşti, omul rămăsese nevă
zut. Căci toţi lucrau toată fărădelegea şi răutatea
pe care le-o îngăduia sufletul, fără ca vreodată
binele ce se găsea în firea omenească să se fl ară

tat a fiinţa cu adevărat.
Dar Preacurata Fecioară nu avea cerul drept
cetate, căci ea nu fusese zămislită din trupuri
cereşti ci din cele pământeşti, într-un chip care ne
este obişnuit tuturor celor din acest neam căzut,
neam ce şi-a uitat firea cea dintâi. Ea singură din
tre toţi oamenii s-a luptat cu putere de la început
şi până la sfârşit împotriva oricărei răutăţi. Doar
ea a întors lui Dumnezeu neatinsă frumuseţea pe
care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toată
puterea şi de toate armele pe care El ni le-a încre
dinţat. Prin iubirea sa faţă de Dumnezeu şi prin
puterea minţii sale, prin voinţa sa mereu dreaptă
şi prin nemărginirea înţelepciunii sale, ea a înde
părtat orice păcat şi a dobândit o biruinţă nease
mănată. Astfel, în înţelepciunea ei fără de prihană,
L-a dezvăluit ea pe Dumnezeu şi cât îl iubeşte El
pe om. Pe Cel pe Care L-a înveşmântat cu trup şi
L-a înfăţişat ochilor tuturor, ea îl zugrăvise mai
întâi pentru ea însăşi, şi nimănui altcuiva decât
numai ei, dintre toate creaturile, nu i-a fost cu
adevărat cu putinţă să-L cunoască pe Făcătorul610.
Căci aici, pe pământ, nici Legea nu putuse să facă
atât, nici gura proorocilor, nici meşteşugul dum
nezeiesc arătat de zidirile văzute, nici cerurile care
spun slava Făcătorului611, nici grija şi luarea
aminte a îngerilor, nici altceva din ceea ce a fost
făcut, nimic nu putea arăta în afară bunătatea şi
înţelepciunea dumnezeiască. Doar un om purtând
chipul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi putut arăta aşa
610. înţelepciunea lui Solomon 13, 1.

611. Psalmul 18, 1.
cum este, fără a adăuga vreo trăsătură, îl putea

arăta cu adevărat pe acest Dumnezeu. Singura
Fecioara Preafericită a putut arăta acest lucru,
doar ea a putut păstra cu strălucire firea ome
nească neîntinată de orice stricăciune, ea singură
dintre toţi oamenii care au fost şi care vor urma,
căci nimeni altcineva, zice proorocul, n-ar putea
să scoată ceva curat din ceea ce este necurat^12.
Acesta este lucrul care, mai mult decât orice mi
nune, stârneşte nu numai minunarea oamenilor,
ci şi a îngerilor; acest lucru întrece orice cuvânt:
Fecioara este o făptură omenească, având în sine
toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva, dar scapă
stricăciunii proprie firii omeneşti căzute.
Cum a putut săvârşi ea aceasta? Cu ce gân
duri? Ba mai mult, cum a intrat la început în acest
plan, cum s-a încumetat a se avânta în această
luptă despre care nu auzise să se spună că ar fi
câştigat-o vreunul din neamul ei? Spre care dintre
cei din vechime şi-a îndreptat ea privirea? Cine se
putea aştepta la biruinţă din partea ei? De unde îşi
trăgea ea atâta cutezanţă? Firea era căzută şi este
cu neputinţă a spune în câtă răutate se târau cei
mai mulţi dintre oameni. Binele era rar şi era
socotit ca îndatorire pentru aceia ce urm au să
vină, doar astfel putând fi înţeles a folosi celorlalţi.
Aşadar, de unde îşi trage Fecioara biruinţa?
Nefiind venită în lume înaintea celorlalţi oameni,
n-a putut primi o fire omenească lipsită de orice
răutate şi, în acelaşi timp, nevenind după Omul
cel Nou, nu a putut să primească de la El lucrarea 6 2
1
612. Iov 14, 4.

cea nouă. Fără îndoială că nu ar fi fost nemai

pomenit ca Adam să fi învins păcatul, de vreme ce
toate, la un loc, îl împingeau spre virtute şi îl înde
părtau de rău: felul său de viaţă, locul plin de tot
felul de bucurii, lucrarea lipsită de orice fel de
pătimire, trupul neîmpărtăşit de stricăciune, su
fletul lipsit de pofta pentru păcat. Mai mult încă,
el nu avea nici un om drept pricină a naşterii sale,
cunoscându-L de-a dreptul pe Dumnezeu ca
Părinte al firii sale, ca învăţător şi ca Legiuitor. El
era, deci, gătit pentru deplina împărtăşire de
Dumnezeu şi ar fi trebuit astfel să poarte în sine o
neostoită dorinţă după El. Totodată, pentru cei
veniţi în lume după har şi împăcare, în vremea
Noii Jertfe şi a revărsării Duhului, după negrăita
naştere din apă şi din înfricoşătoarele Taine ale
Sfântului Altar, pentru cei care s-au folosit astfel
de ajutorul cel mai presus de fire, a fi străini de
toată răutatea nu este nicio minune.
Or, este atât de greu şi aproape cu neputinţă
pentru un om să se împotrivească până la capătul
păcatului, întâiul om însuşi fiind deopotrivă şi cel
dintâi care a călcat porunca. El care, fiind atât de
bine înarmat pentru a săvârşi binele şi virtutea, a
căzut de îndată, fără să rămână neclintit în faţa
asaltului. Apoi, după baia Botezului şi primirea
harului, chiar şi pentru cei care s-au aplecat mai
temeinic către înţelepciunea cea mai înaltă şi au
ajuns stăpâni loruşi se află rele de care nu sunt cu
totul nevinovaţi şi, prin urmare, au nevoie în orice
moment de curăţiri neîncetate. Ce ar fi putut ea
reuşi dintre cele pe care nici unul din oamenii care
s-au ostenit în multe chipuri nu le-au izbutit, nici
ÎNVĂŢĂTURA MARIOLOGICĂ A SFANŢULUI NlCOLAE CABASILA... 311
înainte de boala tuturor, nici după Tămăduitorul

de Care s-au folosit toţi? Această boală Fecioara a
putut, totuşi, să o tămăduiască, cu toate că ea a
venit în lume atunci când răul era mai grozav, pe
pământul pedepsei, în sânul unei firi învăţate să
fie biruită în fiecare ceas, intr-un trup robit morţii,
tocmai atunci când toţi cei ce puteau să te împingă
către rău erau la un pas de tine şi toţi cei ce ar fi
ştiut să ducă lupta nu erau de faţă. Ea a putut, în
cele din urmă, să-şi păstreze sufletul curat de
orice răutate, devenind o făptură cu totul ome
nească, numai şi numai prin înţelepciunea sa. Ce
minte ar putea să priceapă pe deplin acestea şi ce
lim bă ar putea să o cânte cu vrednicie pe
Fecioară? Astfel, înainte de împăcarea tuturor,
înainte de a fi venit Făcătorul de pace, ea a nimi
cit în ea însăşi vrajba, a deschis cerul, a adus
harul, a căpătat puteri asupra păcatului - o, mi
nune mai presus de minte! Ce a putut, deci, să dea
Fecioara tot atât de suprafiresc, încât să poată fi
asemenea Jertfei? înainte de alegerea sa, în aşa fel
făcută în ciuda împotrivirii firii, ea s-a înfăţişat lui
Dumnezeu, trecând peste vrăjmăşia ce încă via,
iar peretele ce despărţea lumea de Dumnezeu n-a
putut dăinui în faţa dorinţei unui singur suflet.
Este oare lucru mai vrednic de laudă?
într-adevăr, Dumnezeu nu o pregătise în chip
deosebit pentru această înţelepciune, căci dăruin-
du-i tot atât cât şi altora, El nu o socotise vrednică
de un ajutor mai mare; doar folosindu-se de sine
însăşi şi de căile obişnuite, dăruite tuturor către
urcuşul spre virtuţi, ea a dobândit biruinţa nemai
pomenită şi mai presus de fire.
Maica Domnului nu a prim it decât harul din care

cu toţii ne împărtăşim
A crede într-adevăr că Dumnezeu a făcut vir
tuţile după numărul de habitus-uri ale omului, ca
pe o altă operă a Sa, ar fi, înainte de toate, îm potri
va raţiunii de a fi a virtuţii, care este un bine făcut
din proprie voinţă şi urmare a alegerii noastre.
Pentru că, dacă omului îi revine să-şi folosească
propria fiinţă prin gândire şi prin libertatea voinţei
sale, atunci este de înţeles că a vieţui bine, pentru
el, înseamnă buna întrebuinţare a voinţei sale şi a
libertăţii voinţei. Dacă binele nu poate pricinui
vreun rău omului, atunci a deveni mai bun nu ar
trebui să micşoreze însuşirile bune care există în
noi, şi a căror chemare este de a creşte mereu. Ar
fi deci nefiresc ca din simplul fapt de a face binele,
noi să ajungem să ne nimicim firea şi ceea ce sun
tem, şi să ne mărginim libertatea printr-un spor
de virtute. A încuviinţa acest lucru ar duce la
numeroase socoteli nesăbuite, pentru că ar trebui
fie astfel încât nimeni să nu primească nicio
pedeapsă pentru răutatea sa, iar cei ce sunt buni
să nu aibă încredinţarea ostenelilor - pentru că ei
nu s-ar călăuzi singuri şi nu ar fi stăpâni ai voinţei
lor - fie a-L socoti pe Dumnezeu nedrept când nu
dă iertare, pentru că făcând deosebire între cei pe
care îi încununează şi cei pe care-i osândeşte la
muncile veşnice, El ar săvârşi acestea fără vreun
temei. Fiindu-I cu putinţă să-i făurească buni pe
toţi oamenii şi să le dăruiască tuturor deopotrivă
binefacerile mâinilor Sale atotputernice, ar fi fost
cu totul fără de milostivire din partea Lui să nu fi
făcut cele bune.
Atunci ce ar vrea să spună aceste cuvinte:

Dumnezeu nu caută la faţa omului613 şi El voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască?614 Cum ar fi
putut Dumnezeu să dăruiască tuturor întreg acest
bine ce s-a revărsat peste noi din belşug, binele cel
mai mic decât toate, dar mai mare chiar decât
Soarele, decât lumina şi decât toate celelalte bună
tăţi de care ne împărtăşim cu toţii? Or, aici nu se
află doar o concluzie sau o părere. Este de-a drep
tul limpede că Dumnezeu I-a socotit pe toţi oamenii
vrednici de cea mai înaltă răsplată, pentru dragos
tea de înţelepciune, şi dacă ei sunt cu toţii vrednici
de răsplata cea mai înaltă, atunci sunt vrednici cu
toţii de aceeaşi răsplată. Dintre toate lucrurile cu
neputinţă care au putut fi plăsmuite şi dintre
toate marile minuni care ar putea fi închipuite, nu
poate fi nimic mai minunat, nimic care să poată
călăuzi spre virtute, fără numai viaţa Mântuitorului
şi vieţuirea Sa în trup, Moartea şi învierea Sa, tot
ceea ce decurge de aici şi toate cele de care om eni
rea întreagă se poate bucura deopotrivă. Prin
urmare, ajutorul dat Maicii Sale nu este cu nimic
mai mare decât cel mai mare ajutor pe care El l-a
dăruit tuturor oamenilor.
Astfel s-a întâmplat că, prin dreptatea sa,
Preacurata a împletit cu mâinile ei o cunună pen
tru ea însăşi şi ea, care n-a primit mai mult decât
alţii, i-a întrecut tot atât de mult pe toţi ceilalţi
prin ceea ce însăşi a lucrat, nu doar prin aceea că
a luat această cunună acolo unde toţi era biruiţi
ci, mai mult, că aceasta a fost de ajuns pentru
613. Galateni 2, 6.
614. 1 Timotei 2, 4.
slava sa şi a celorlalţi oameni, ca şi cum ei toţi ar

fi dobândit-o.
Căci ea, care ne era podoaba, n-a lepădat nea
mul nostru pentru răutatea noastră şi nu l-a
împovărat văzându-i înfrângerea, ci l-a arătat fru
mos. Ea, care era prea-înfrumuseţată mai mult
decât toţi, dat fiind că nu i-a făcut pe oameni să-şi
mărturisească propria ruşine, le-a redat frumuse
ţea dintâi şi, pentru că a arătat în chip strălucit în
sine însăşi firea omenească, trecând pricina păca
tului asupra fiecărui om în parte, ea nu le-a mărit
vina. Dimpotrivă, trezind în ei respectul într-un
chip demn de laudă, a biruit păcatul, acoperindu-1
cu ruşine, pentru a-i slobozi de orice răutate pe cei
acoperiţi şi biruiţi de păcat. în acest fel a păstrat
ea neatinsă frumuseţea firii - aşa cum fusese ea
dăruită - nu doar pentru ea însăşi ci, pe cât a fost
cu putinţă, pentru toţi oamenii.
Pentru toate acestea s-ar putea găsi nume
roase adeveriri, mai înainte de toate aceea că ea
nu L-a putut împiedica pe Dumnezeu să Se po
goare întru ea, atunci când a trebuit, căci El nu ar
fi putut face aceasta dacă între ei s-ar fi ridicat un
zid care să-L împiedice. Acest lucru s-ar fi întâm
plat dacă ar fi fost în ea ceva de aceeaşi fire cu
păcatul, căci este scris: nelegiuirile voastre au pus
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele
voastre L-au făcut să-Şi ascundă fa ţa ca să nu vă
audă615. Cu atât mai mult, nu trebuie să credem
că un perete s-ar fi pus între cei doi şi că, pogorân-
du-Se, Dumnezeu ar fi dărâmat prin puterea Sa
615. Isaia 59, 2.
acest perete. în fapt, m ijlocul prin care El Se

gândea să surpe aceste perete de despărţire nu a
fost atunci când S-a pogorât - vreau să spun prin
Sângele şi Patima Sa - căci doar prin acest mijloc
s-ar fi putut nimici păcatul, deoarece chiar şi la cei
care trăiau sub Lege, şi la care se găsea închi
puirea Harului, fără vărsare de sânge nu se da ier
tare păcatelor616.
Maica Domnului a fo s t fără păcat personal

în sfârşit, cine nu ştie că judecăţile lui Dumnezeu
o mărturisesc [pe Fecioara] străină de tot păcatul?
Căci, acest Judecător despre Care s-a zis că nu
face nimănui părtinire atunci cănd judecă617,6 8o
1
judecase şi pe maica noastră a tuturor, pe Eva,
adică, şi pe Fecioara, osândind-o pe cea dintâi
pentru păcatul ei, să trăiască în durere618 şi gă-
sind-o pe aceasta [din urmă] vrednică a se bucura.
Prin cea dintâi părea că durerea se cuvine celor
care au păcătuit şi, prin urmare, celor care nu au
nimic în comun cu păcatul li se cuvine să se vese
lească. De aceea, Dumnezeu n-a îngăduit nici-
unui om să se bucure înainte de Fecioara, căci îi
socotea încă printre cei ce atârnă şi care sunt păr
taşi la vechiul şi nefericitul Legământ.
Aceasta se vede încă mai lămurit dacă socotim
cum anume Fecioara a fost pregătită pentru taină.
Atunci când ea a cercetat acest chip uimitor de
616. Evrei 9, 22.

617. Evrei 9, 22.
618. Facerea 3, 16.
zămislire şi ceea ce i se va întâmpla pentru a-I da

naştere lui Dumnezeu, Gavriil i-a vorbit despre
Duhul, despre puterea Celui Preaînalt şi despre
toate cele ce vor urma. N-a fost vorba în această
Bunăvestire nici de ştergerea pedepsei, nici de
iertarea păcatelor. Şi totuşi, a fost necesară o ase
menea pregătire dinainte căci Isaia, trimis doar ca
vestitor al unei taine nedescoperite încă, a avut
nevoie să fie curăţit - şi încă prin foc619 - lucru pe
care ea n-a trebuit să-l facă. Căci ea, care trebuia
să slujească la împlinirea tainei, oferindu-şi nu
doar limba ci, dimpotrivă, şi sufletul şi trupul său,
şi chiar pe ea însăşi în întregime, nu arăta acest
lucru. în mod limpede, ea nu avea nevoie să fie slo
bozită de aceste rele pe care trebuie să le înlăture,
pentru simplu fapt că ea nu le avea. Este neîn
doielnic faptul că Sfinţii noştri învăţători spun că
Fecioara a fost curăţită mai înainte de Duhul. Dar
trebuie înţeles aici că ei văd curăţirea ca o sporire
a harului aşa cum tot ei mai spun că îngerii sunt
curăţiţi în acest chip, aşa încât nu mai este în ei
nici un rău.
Pentru însăşi acestea, M ântuitorul, după
negrăita zămislire, dă mărturie Maicii Sale, într-un
cuvânt rostit în auzul tuturor, cu aceste graiuri:
Mama mea şi fra ţii Mei sunt aceştia care ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc^20. Domnul a
rostit aceste cuvinte nu atât pentru a-i cinsti pe
aceia mai mult decât pe Maica Sa, ci El arată că se
cuvine să-i numim maică a Sa şi fra ţi ai Săi din
619. Isaia 6, 6-8.
620. Luca 8, 21.
pricină că unii ca aceştia împlinesc Legea dum

nezeiască. Iar din faptul că Domnul nu a cinstit-o
doar numind-o Maică, nici doar salutând-o astfel,
ci având-o drept Maică după adevăr, se arată că ea
a întrecut toate culmile sfinţeniei.
Căci dacă El, pe cei pe care doar i-a cinstit cu
acest nume i-a mărturisit a fi credincioşi păzitori
ai Legii Sale, nu se arată lămurit că în cea care i s-a
dat să fie cu adevărat Maică a Sa, El nu a găsit
nimic care să se fi îndepărtat vreodată, în vreun fel
sau într-o măsură oarecare de dorinţele ori de
legile Sale? Mai mult, El a cumpănit dreptatea
Maicii Sale ca fiind cu mult mai înaltă decât drep
tatea oamenilor, aşa precum este adevărul pus
alături cu numirile sale, sau precum sunt realită
ţile alături de numele lor. Căci aşa cum n-a fost cu
putinţă să-L zămislească într-un fel mai potrivit
decât a făcut-o, nici să-I fie Maică mai adevărată
decât I-a fost - căci ea a ajuns în culmea adeveririi
- tot aşa n-a fost cu putinţă să atingă o stare mai
înaltă de sfinţenie decât cea în care ea a trăit de la
început şi până la sfârşit.
Este vădit, aşadar, că Fecioara a fost slobozită
de orice patimă, căci altfel cum ar fi intrat ea în
locul cel mai sfinţit, cel în care arhiereul nu putea
intra pentru a mijloci curăţirea păcatelor celorlalţi,
decât după ce se curăţea mai întâi pe sine de orice
păcat? Ea a arătat în acest mod că nu avea de
curăţit nici un păcat pentru care ar fi putut avea
nevoie de jertfe bine primite şi curăţitoare. Or,
Fecioara nu doar că a intrat în chip preaminunat
în Sfânta Sfintelor, ci a rămas acolo din fragedă
pruncie şi până la tinereţe, fără a avea nevoie de
jertfă nici pentru a veni pe lume, nici pentru a

intra în vârsta tinereţii. Ceea ce este vrednic de
minunare este că oamenilor din acea vreme nu li
s-a părut că acest fapt s-ar împotrivi sfintelor rân
duieli: ca arhiereul să nu îndrăznească să treacă
pragul cel sfinţit decât cu frică şi cu cutremur, fără
a trece cu vederea stropirea cu sânge curăţitor şi
aceasta doar odată pe an, şi ca Fecioara, folosin-
du-se ca de un sălaş de aceste locuri neajunse şi
neîmpărtăşite, să se hrănească, să doarmă şi să-şi
trăiască toată viaţa acolo. Ea se împărtăşea de tre
buinţele firii, deşi într-un chip mai înalt, deoarece
nu avea nevoie de mâini omeneşti pentru a i se
întinde masa, fiindcă un înger era cel care îi slujea.
Şi după cum ne putem închipui, era vădit - nu
doar pentru cei ce contemplă nevăzutul, ci şi chiar
ochiului obştesc - că ea era mai presus de orice
învinuire şi preaneprihănită pentru a avea nevoie
de curăţirile Legii, într-atât era virtutea ei de stră
lucitoare şi prea mare pentru a rămâne ascunsă.
Aşa după cum nici vârsta, nici seminţia, nici felul
său de viaţă nu putură să-i mărturisească virtutea
- şi mai ales oamenilor încă orbi şi scufundaţi în
întuneric, căci Soarele dreptăţii nu răsărise încă -
tot aşa nimic nu a putut împiedica strălucirea
acestei lumi, căci frumuseţea sufletului său stră
punsese toată întunecarea, dând chiar şi orbilor
simţirea razelor care ajungeau până la ei. Căci nimic
n-ar fi putut ascunde măreţia acestei înţelepciuni
care, după cum spune proorocul acoperă cerurile^21.
Ce negură de aici, de jos, ar fi putut acoperi această61
2
621. Avacum 3, 3.
înţelepciune strălucitoare, care zboară cu mult

deasupra a toată răutatea omenească, putând a o
şterge cu uşurinţă, printr-o mişcare?
Pentru aceasta, oamenii care recunoscuseră în
ea cele mai mari isprăvi - cele mai presus de fire,
cele care nu s-au mai văzut la vreun alt om, - au
cinstit-o cu ceea ce aveau, făcând-o să locuiască în
locul cel mai sfânt. Şi acel loc pe care l-au dăruit
lui Dumnezeu de la începutul pământului, singu
rul care-I aparţinuse doar Lui, i-1 dădură Fecioarei
spre locuire, deoarece au socotit că se cuvenea să
închine Templul lui Dumnezeu vieţii Preasfintei,
cea care trebuia să-L preamărească pe Dumnezeu.
Astfel Fecioara a fost cinstită prin aceleaşi locuri.
Sau, mai de grabă, se cuvenea ca locul ce adăpos
tea pe Fecioara să fie în aceeaşi vreme şi templul
lui Dumnezeu.
Templul lui Dumnezeu

Dar Dumnezeu care o cunoştea cu mult mai
bine decât oamenii, căci El citea până în adâncul
inimii ei şi ştia de ce daruri se învrednicise - pe
care El singur putea să i le dea - o împodobi cu
cele care i se cuvenea doar ei. Călăuzind-o afară
din aceste locuri sfinţite, unde nu este îngăduit a
se intra, El a făcut-o să meargă intr-un alt cort,
făcut nu din nori groşi, nici din aripi de îngeri sau
de arhangheli, nici din ceva zidit pentru a sluji, ci
Domnul însuşi Se făcu Cortul Preacuratei, El Care
locuieşte în lumina neapropiată622. Puterea Celui
Preaînalt, Domnul însuşi a umbrit-o cu puterea
622. I T im o t e i 6, 16.
Sa, după cum îi binevesteşte Sfântul Arhanghel

Gavriil623, căci Dumnezeu Se socoti pe El însuşi a
fi singurul vrednic de a fi cortul celei care devenea
cortul vrednic al lui Dumnezeu.
Faptul că Fecioara a locuit în Templu, în acele
locuri oprite, face cinste nu atât ei, cât mai mult
acestor locuri. Astfel, vechiul Paşti este cinstit prin
jertfa de bunăvoie a Mântuitorului, botezul lui
Ioan prin Botezul Duhului şi alte umbre ale Legii
prin realităţi neînchipuite. Or, dacă celelalte închi
puiri trimeteau la alte realităţi, Fecioara Prea
sfântă este cea la care ne trimite Sfânta Sfintelor.
Iar faptul că în Sfânta Sfintelor nu se îngăduia
intrarea decât a singurului Mare Arhiereu, o dată
pe an şi numai după curăţirea păcatelor, ne tri
mite [cu gândul] la negrăita zămislire, primind pe
singurul Cel fără de păcat şi Care, printr-o singură
jertfă, a şters tot păcatul, odată pentru totdeau
na624. Iar aceasta, pentru că era oprit oricărui om,
cu excepţia celui mai sfânt dintre toţi, adică doar
Marelui Arhiereu, era semnul că Fecioara Prea
fericită n-a primit niciodată în inima ei nimic care
să nu fie întru totul sfânt. Dar, dacă acest templu
este atât de vrednic de cinstire, este pentru ceea ce
putea să primească în sine, căci nu-i aparţinea
nimic altceva decât ceea ce se afla în el, pentru ca
să se învrednicească unei asemenea cinstiri. Căci
nimic nu era atât de vrednic de cinste prin sine
însuşi, încât să nu poată să fie atins de cei mai
mulţi dintre oameni. Spre pildă, le este tuturor
îngăduit să culeagă mana, să o ducă în cort şi să
623. Luca 1, 35.
624. Evrei 9, 12-13.
o mănânce. Şi nici toiagul nu avea nimic mai

sfinţit decât preoţii care îl purtau, şi pentru care el
a odrăslit. Legea era mai vrednică de cinste decât
tablele Legii, şi totuşi mâinile tuturor puteau să o
poarte pe filacterii. Dacă noi n-am lua aminte aici
la preînchipuirile Preasfintei şi nu ne-am gândi că
aceea este cea la care acestea fac trimitere, care ar
fi putut fi, deci, lucrul ce putea să facă acest loc
atât de deosebit? De aceea, deşi locul acesta fusese
oprit tuturor oamenilor, singură ea putea intra. Şi,
de îndată ce ea se ivi, trecu peste legea pusă la
început, ceea ce pe de o parte înseamnă că locul
era respectat şi păstrat numai pentru ea - căci cei
de la Templu nu îngăduiseră nimănui altcuiva să-i
treacă pragul - iar, pe de altă parte, că ea era mai
presus de oameni şi nu-şi îngăduia nici măcar
amintirea slăbiciunii omeneşti. Aceasta s-a întâm
plat pentru ca noi să învăţăm din aceste pilde cum
trebuie să gândim, pentru a putea vedea în
măsura lucrurilor mici măreţia celor mai mari,
deoarece locul ce o preînchipuia era cu neputinţă
de atins celorlalţi şi nu avea, pentru a zice astfel,
nimic îndeobşte cu oamenii lumii.
Căci, aşa cum în umbrele trupului se păs
trează conturul şi forma celor închipuite, tot aşa
faptul că Fecioara s-a retras din lucrurile ome
neşti, faptul că ea venea de pe pământ fără a trage
după sine nimic din ceea ce este pământesc şi, de
asemenea, faptul că ea îi păstra voinţa nebiruită şi
neplecată faţă de orice răutate, se oglindeau, ca
într-o închipuire umbroasă şi nedesluşită, în
Sfânta Sfintelor. Aceasta reiese din raţiunea firii
dar se potriveşte, de asemenea, şi ordinii realităţii.
Or, era nevoie pentru mulţime ca o fiinţă ome

nească, din ea însăşi, prin truda şi mişcarea neîn
cetată a minţii sale, să devină mai puternică decât
păcatul, fără a fi fost nevoie să fie Maica Celui Care
este fără de păcat, nici de a dobândi vreo înrudire
cu El, căci trebuia mai întâi ca această fire ome
nească să se arate deplin ca ceea ce este, pentru a
da Făcătorului ei cinstea care îi este datorată cu
slavă. Deoarece nici în strămoşii neamului nostru,
nici între cei care se trag din Adam, corupţi prin
păcat, El nu a putut zări omul. Iar al doilea Adam,
în aceea că era şi Dumnezeu prin fire, nu ne-a
îngăduit să-I vedem a doua Sa fire, a noastră
adică, în starea sa desăvârşită. Cum El n-avea cu
păcatul o legătură asemănătoare cu cea pe care o
are omul în această viaţă, în El neputând a fi
păcat, nu a avut de deosebit binele de rău, şi
neputând deveni rău, El n-a avut de tins spre bine.
De aceea, trebuia să vină cineva care, deşi putea
să săvârşească păcatul, să nu aibă nici un păcat,
cineva care să fi arătat în această viaţă omul, aşa
cum Dumnezeu l-a vrut. Altfel spus, măiestria sa
ar fi fost trecută cu vederea de Ziditor dacă, chiar
întru cea mai frumoasă dintre lucrările Sale, firea
nu ar fi descoperit, în nici unul dintre oamenii din
această viaţă, alcătuirea frumuseţii pe care izvorul
Meşterului i-1 hărăzise. Şi apoi, cum ar fi fost cu
putinţă ca Legea lui Dumnezeu să nu fi fost păzită
deplin şi Cel înţelept să fi dat Legea în van - pen
tru că nimeni nu urm a toate legile Sale - să fi dat
porunci cărora nimeni să nu se supună, ca El să
fi vorbit fără ca nimeni să-L asculte şi ca Cel Care
cunoaşte izbânda în toate, să n-o fi cunoscut toc

mai aici?
Aşadar, ceea ce orişicum ar fi fost de trebuinţă,
era o făptură a firii omeneşti, curăţată de toată
răutatea, un lucrător pe de-a-ntregul al tuturor
rânduielilor dumnezeieşti. Şi cine ar fi putut să fie
dacă nu cel mai bun? Ei bine, prin judecăţile lui
Dumnezeu, aceasta a fost Fecioara Maria, pe care
Şi-a ales-o ca templu, [loc] ce, din întreaga lume,
era păstrat pentru Sine însuşi. Era de neapărată
trebuinţă ca fiinţa omenească, oricare ar fi fost, să
fi arătat firea în toată curăţia ei, iar toţi ceilalţi
oam eni au lăsat întreagă această biruinţă
Fecioarei. Şi aceasta pentru că Dumnezeu ne-a
dat puterea de a stăvili păcatul - cum am spus
deja - prin post şi trezvie. El dorea să ne dăruiască
biruinţa de a ne arăta întăriţi în bine. Acestea
două sunt lucrurile pe care Fecioara le-a dobândit
pentru firea noastră, atât prin ostenelile pe care ea
le-a împlinit asupra ei însăşi, cât şi prin aceea că
ea a devenit Maică.
în acele din urmă, prin Fecioara, omul a ade
verit cu prisosinţă puterea ce se găsea în el spre a
învinge păcatul, ferindu-se de orice răutate, de la
început până la sfârşit, prin trezvia minţii, întă
rirea voinţei şi măreţia înţelepciunii. întru Cel pe
care ea L-a zămislit în chip negrăit, omul şi-a
câştigat laurii biruinţei: fără păcat, El câştigase
fără luptă; încununat încă de la început, El S-a
arătat vrăşmaşilor asemenea unui luptător deja
biruitor. Acela nu primise o voinţă în stare de a
păcătui, pentru a trebui să o păzească prin trezvie,
nebiruită de păcat, ci a prim it-o neştirbită,
neputincioasă de a săvârşi vreun păcat, aşa încât,
înviind din mormânt, El a avut un trup străin

stricăciunii. Astfel, după rânduiala firii, rânduiala
harului ajunse până la noi, dar acea rânduială
este cea care a izvorât-o pe aceasta. Altfel spus,
neamul nostru a dobândit binele cu totul neschim-
babil, pentru a deveni fără păcat prin truda
Fecioarei.
Arătarea Dumnezeului-Om
Astfel este Maica cea care a dăruit firii nepri-
hănirea cea dintâi, prin începătura sa, iar Pruncul
este Cel Care a dăruit-o pe cea de-a doua şi cea
mai bună. Şi ceea ce i se potrivea unei Preafericite
Maici era - chiar dacă toate care i s-au întâmplat
şi i-au venit prin Fiul Său - ca ea să fie întrecută
în virtute de Pruncul ei, să poată împlini prin El
încă şi mai mari isprăvi, dobândind astfel o biru
inţă şi mai însemnată decât ar fi dobândit prin ea
însăşi. Această lume este tot aşa precum în rai
omul a fost arătat neprihănit şi întreg, după cum
a fost creat dintru început, după cum trebuia el să
rămână şi cum ar fi revenit după ce s-ar fi luptat
pentru a se reînveşmânta cu înălţimea virtuţii. Şi
pentru că trebuia ca firea omenească să se întâl
nească cu firea dumnezeiască, de care să fie
strâns unită, pentru ca un ipostas unic să ia naş
tere din cele două firi, trebuia ca fiecare dintre ele
să apară mai întâi neamestecată. Şi Dumnezeu
apăru aşa cum I se cuvine lui Dumnezeu să Se
arate, iar Fecioara arată omul în starea sa nepri
hănită; devenit astfel şi unul şi celălalt, Iisus Se
făcu arătat, deosebit de cele două firi apărute mai
înainte, la care El participase. Şi cum Dumnezeu
a ipostaziat mintea şi, apoi, a creat simţirea şi, în

sfârşit, El a alcătuit ceea ce este compus - omul,
tot astfel Dumnezeu-Omul apăru lui Dumnezeu,
Care era dintru început şi din omul care urm a să
apară la plinirea vremilor, în acele zile care sunt
cele de pe urmă. Mi se pare că, dacă Dumnezeu
n-a voit să participe dinainte la firea omenească, ci
doar la sfârşitul veacurilor, este pentru că aceasta
încă nu fiinţa cu adevărat, ci doar atunci se ivi ea
pentru prima oară.
Astfel Preacurata nu îl creă câtuşi de puţin pe
om, ci îl află pierdut. Ea nu ne dădu câtuşi de
puţin firea noastră, ci doar o păstră. Nu ne plăs
mui de loc, ci doar când noi eram deja plăsmuiţi,
ne veni în ajutor şi îşi dărui împreună lucrarea
Meşterului, pentru a plăsmui chipul. Căci ea a
oferit mai întâi ceea ce era şi Acela adăugă la aces
tea ceea ce nu era deloc şi ceea ce El nu ar fi adău
gat, dacă nu ar fi găsit mai întâi lucrul de care
avea nevoie pentru a fi întregit. între tot ce era viu,
doar Eva a fost pentru Adam un ajutor. Pentru
toate celelalte fiinţe, singură Fecioara veni să-L
ajute pe Dumnezeu pentru arătarea binelui.
Meşterul face cel mai bine ceea ce i se cuvine,
dar se arată cel mai bun prin aceea că ştie găsi cea
mai potrivită unealtă pentru măiestria sa. Dum
nezeu găsi nu doar o unealtă care I se potrivea cu
desăvârşire, ci şi împreună-lucrătorul cel mai în
măsură a săvârşi lucrul acesta - Preacurata - şi
abia atunci se dezvălui pe Sine însuşi. Până atunci
El era, pentru a spune astfel, rămas ascuns, căci
nimeni nu se arătase încă. Dar, de îndată ce se
arăta Fecioara, veni El, pe deplin văzut. Precum
din tot ceea ce ne înconjoară doar prin văzduh se

poate vedea lăm urit soarele, căci acesta nu
adaugă nimic din el însuşi înaintea ochilor noştri,
tot aşa şi ea nu avea nimic altceva decât nepri-
hănirea sa care o înrudea cu lumina cea dintâi.
Veniţi să o prăznuim p e Maica lui Dumnezeu

Strălucind de bucurie, să prăznuim luminos,
aşadar, această zi pe care am ajuns-o, această zi
în care începe zămislirea Fecioarei sau, mai de
grabă, a întregului univers, această singură şi cea
dintâi zi care, în chip adevărat, revarsă lumină
călăuzitoare tuturor oamenilor. Astăzi pământul a
dat curat rodul său625 căci până acum el nu dă
duse decât spini şi mărăcini, rod al păcatului.
Astăzi cerul ştie că n-a fost zidit în zadar, căci a
apărut Cel pentru care el fusese făcut şi soarele
ştie că a primit lumina pentru a-L vedea. Acum
întreaga făptură se cunoaşte mai bine, întrucât
străluceşte podoaba obştească a întregii firi zidite.
Acum toţi îngerii lui Dumnezeu sunt uniţi şi cântă
cu glas înalt pe Stăpânul lor, mai mult decât pen
tru faptul că El a împodobit cerul cu bolta înste
lată, căci cea care se arată este mai înaltă şi mai
strălucitoare decât orice stea şi cu mult mai folosi
toare lumii întregi626. Acum firea cea orbită a
oamenilor îşi recapătă vederea pentru a răzbate
prin această zi. După cum o va face, mai apoi, cu
orbul din naştere, Dumnezeu a întâlnit în sfârşit
firea omenească rătăcind în întuneric, a cuprins-o
cu mila Sa şi i-a dat în chip minunat vederea,
625. Psalmul 66, 7.
626. Iov 36, 7.
omul văzând acum ceea ce mulţi prooroci şi

împăraţi au dorit să vadă şi n-au văzut627. Căci
aşa cum în trup se află multe mădulare, dar nici
unul în afară de ochi nu are însuşirea de a vedea
soarele, tot astfel, între toţi oamenii care au fost
vreodată, doar Fecioara Maria a primit Lumina cea
curată şi, prin ea, toţi oamenii.
De aceea, fără încetare, cele două creaţii o
preaslăvesc, toată limba cântă într-un singur glas
faptele sale minunate şi toţi oamenii, toate cetele
îngereşti se fac făuritori de neîncetate imnuri către
Maica lui Dumnezeu. Să cântăm, deci, şi noi
faptele sale înalte şi să ne unim - noi cu silinţa
obştească de a dărui, mai puţin decât s-ar cuveni,
mai puţin decât ar trebui să dorim, mai puţin
chiar decât am fi dorit să spunem - atât de mult
cât ar trebui pentru a trage folos! Dar ţi se cuvine
ţie, o, întru tot vrednică de slavosloviile noastre,
ţie şi dragostei tale pentru om, să-ţi măsori harul
nu cu măsura noastră, ci cu cea a măreţiei tale. Şi
aşa cum tu ai fost aleasă din neamul nostru şi
afierosită lui Dumnezeu pentru a împodobi restul
oamenilor, tot astfel, prin aceste cuvinte pe care ţi
le închinăm, sfinţeşte comoara cuvintelor, inima
noastră şi fă ogorul sufletului nostru neroditor
pentru tot păcatul, prin harul şi prin iubirea de
oameni a Unuia-Născut Fiului tău, Căruia I se cu
vine toată slava, cinstea şi închinăciunea, îm pre
ună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul,
bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin!
627. I o v 3 6 , 7.
O M IL IE L A S L Ă V IT Ă B U N A V E S T IR E A
P R E A S F IN T E I M A IC I A L U I D U M N E Z E U
Dacă ar fi trebuit vreodată ca omul să se des-

fate, să dănţuiască şi să cânte de bucurie, dacă ar
fi fost o vreme ce ar fi trebuit prăznuită cu măreţie
şi strălucire, dacă trebuie ca pentru aceasta să
chemăm înălţimea duhului, frumuseţea ritori-
cească şi sârguinţa cuvintelor, eu nu cunosc altce
va decât această zi, când un înger a venit din cer
ca să vestească tot binele pe pământ. Acum cerul
este în sărbătoare, acum pământul străluceşte,
acum întreaga zidire se veseleşte şi Acela, deşi ţine
cerurile cu mâna, nu lipseşte de la praznic căci
ceea ce se petrece astăzi este o prăznuire a toată lu
mea, o sărbătoare a întregii făpturi. Toţi se strâng
aici într-un singur gând, într-aceeaşi bucurie, în
aceeaşi fericire care soseşte pe neaşteptate pentru
toţi: şi pentru Ziditor şi pentru toate zidirile Sale,
şi pentru chiar însăşi Maica Ziditorului, cea care
face din El un părtaş al firii noastre, al adunărilor
noastre şi al sărbătorilor noastre.
Priăna bucuriei tuturor

Fără îndoială că El a fost binefăcătorul nostru
încă de la început. El a lucrat astfel pentru noi,
fără a avea nevoie de cineva, ştiind doar să dă
ruiască, să facă binele şi nimic altceva. El pururi
săvârşeşte binele, însă acum trece de cealaltă parte,
a celora care primesc. Dăruind din El însuşi, prin
Învăţătura mariologică a S fântului N icolae C abasila. .. 329
creaţie, şi primind, după aceasta, în iubirea Sa de

oameni, nu Se veseleşte într-atât de ceea ce a
dăruit cu multă îmbelşugare, cât de ceea ce a pri
mit de la datornicii Săi. El nu se bucură doar de
ceea ce a aşezat în smeritele Sale slugi cât de dăr
nicia celor lipsiţi, iar pentru că a ales tocmai să Se
golească de Sine şi să poarte asupră-Şi sărăcia
noastră, darul nostru se preschimbă pentru El în
podoabă împărătească.
Pentru făptură a fost oare mai mare pricină de
bucurie - atât pentru cea văzută cât şi pentru cea pe
care nu o putem vedea - decât să-şi ştie Făcătorul
venit în ea însăşi, Stăpânul a toate printre slugile
Sale, nu atât pentru a-Şi statornici împărăţie, cât
pentru a lua chip de rob? Nu pentru a Se dezbră
ca de bogăţia Sa, ci pentru a dărui săracilor. Nu
pentru a Se pogorî de la înălţimea tronului Său, ci
pentru a-i înălţa acolo pe cei smeriţi.
Şi ea, cea care este pricină a tot binele pentru
toţi, se bucură mai întâi dimpreună cu ceilalţi de
a avea parte de binele obştesc, fiind un crâmpei al
creaţiei dar, de asemenea, înaintea tuturor, şi mai
mult decât toţi, căci prin ea ne-a ajuns [acest bine]
nouă, tuturor. însă cel de-al cincilea motiv - şi cel
mai mare - pentru care se bucură Fecioara, este
faptul că nu doar Dumnezeu prin ea, ci ea însăşi,
prin ceea ce a învăţat şi prin ceea ce ştie, a dobân
dit pentru oameni învierea.
Maica lui Dumnezeu împreună-lucrătoare cu

Dumnezeu în lucrarea de mântuire
Căci n-a fost, aşadar, cu Fecioara ca şi cu pă
mântul, atunci, la facerea omului: acela luă parte,
dar nu trudi, nedând Creatorului decât materia
sa, mulţumindu-se „să fie” fără „a face”. Dar

Fecioara se dărui pe sine, fiind lucrătoare a ceea
ce atrase pe Meşter către pământ şi punând în
mişcare mâna Sa creatoare. Care au fost deci
aceste [împreună-lucrări]? Viaţa ei preacurată,
lepădarea de tot păcatul, lucrarea tuturor virtuţi
lor, sufletul mai curat decât lumina, trupul cu
totul duhovnicesc: mai luminos decât soarele, mai
curat decât aurul, mai sfânt decât tronul heruvi
milor; o fâlfâire a duhului care nu se înfricoşa de
nicio înălţime şi care întrecea chiar şi aripile înge
rilor, o dorinţă după Dumnezeu, stingând orice
mânie a sufletului, o voită supunere lui Dumnezeu,
o apropiere de Dumnezeu afară de orice gândire
creată. împodobindu-şi sufletul şi trupul cu atâta
frumuseţe, Ea plecase privirea lui Dumnezeu spre
sine şi dezvălui frumuseţea firii noastre omeneşti
prin propria sa frumuseţe. Astfel a adus către sine
ceea ce era cu neputinţă, şi Cel pe care omul L-a
scârbit prin păcat a devenit om prin Fecioară.
Ori, acest perete de despărţire628 şi această sta
vilă ea le-a trecut cu vederea. In ceea ce-o priveşte,
tot ceea ce-L despărţea pe Dumnezeu de neamul ei
fusese înlăturat, ea se împăcase singură cu El,
chiar înainte de împăcarea obştească sau, mai de
grabă, ea nu avusese niciodată nevoie de vreo
împăcare, căci fusese încă de la început aleasă ca
întâi-stătătoare a cetelor casnicilor lui Dumnezeu.
Toate acelea au fost făcute pentru alţii.
Chiar înainte de Mângâietorul, ea era pentru
noi ca un mângâietor înaintea lui Dumnezeu, cum
zice Sfântul Apostol Pavel629, nu ridică mâinile
628. Efeseni 5, 14-15.
629. Romani 8, 34, Evrei 7, 25 şi 8, 1.
către El, ci puse înainte, ca o rugă, viaţa ei. Şi vir

tutea uneia singură a fost de ajuns pentru a stăvili
păcatul tuturor oamenilor din toate neamurile.
Căci aşa cum arca [lui Noe], cea care a salvat omul
de potop, nu a fost cuprinsă de prăpăd şi a izbăvit
izvorul vieţii neamului omenesc, la fel ni s-a în
tâmplat şi nouă cu Fecioara. Ca şi cum nici un om
n-ar fi săvârşit vreodată vreun păcat şi cu toţii,
păzind casa cea veche, rămaseră credincioşi la
ceea ce trebuia, Ea nu a fost deloc copleşită, ca să
spunem aşa, de răul răspândit peste tot pământul,
care a închis cerul şi a deschis iadul, a semnat
vrajbă între Dumnezeu şi oameni, a vânat binele
de pe pământ şi a făcut loc durerii. Acest potop,
deci, nu a putut face nimic împotriva Fecioarei.
Atunci, deşi răul domnea asupra întregului uni
vers şi azvârlise totul în neorânduială, frământare
şi pieire, [răul] a fost biruit de o singură minte şi
un singur suflet - şi acestuia i se plecă, şi nu doar
Fecioarei ci, prin ea, întregului neam omenesc.
Iată chipul în care ea a lucrat la mântuirea tutu
ror, înainte de a ajunge la ziua când Dumnezeu tre
buia să Se pogoare, plecând Cerurile. încă de la
naşterea sa, Fecioara a săvârşit temelie şi pe ea urma
să se sălăşluiască Cel Care poate să mântuiască
lumea, făcându-se astfel locaş al lui Dumnezeu, aşa
cum I se cuvenea. Astfel, împăratul n-a avut vreo
pricină să-Şi dispreţuiască palatul. Totodată, ea
nu I-a dăruit o locuinţă împărătească vrednică de
măreţia Sa, ci I-a împletit ea însăşi veşmântul de
purpură şi cingătoarea, frumuseţea, precum zice
David, puterea şi împărăţia630. O asemenea cetate
630. P s a lm u l 9 2 , 1.
strălucitoare care, întrecându-le pe toate celelalte

prin măreţia şi frumuseţea ei, prin înţelepciunea şi
mulţimea locuitorilor, prin bogăţia şi puterea ei,
nu îi dăruieşte împăratului numai primire şi
cucernică găzduire, ci îi dă împărăţie, tărie, cinste
şi putere, agonisind astfel duşmanilor o înfrângere
neîndoielnică, iar cetăţenilor ei mântuirea şi tot
feluri de bunuri din belşug.
De toate acestea s-a bucurat neamul omenesc,
chiar înainte de a fi sosit vremea mântuirii. Apoi,
când a venit clipa în care s-a înfăţişat cel care
aducea vestea, ea a crezut, a fost încredinţată şi s-a
învoit cu slujirea. Căci aceasta era de trebuinţă şi
El a făcut-o în chip vădit pentru mântuirea noas
tră. Dacă, în sfârşit, ea ar fi fost neputincioasă -
cum tocmai am spus - Preafericita n-ar fi putut
vedea bunăvoinţa lui Dumnezeu către om, deoa
rece El n-ar fi dorit să Se pogoare fără să fi fost
cineva care să-L primească, cineva care să fi fost
în măsură să slujească iconomia mântuirii, iar
voinţa lui Dumnezeu în ce ne priveşte nu s-ar fi
putut schimba în faptă, dacă Fecioara n-ar fi
crezut şi n-ar fi consimţit. Dovedirea acestora este
faptul că îngerul Gavriil s-a bucurat atunci când
grăindu-i şi numind-o „plină de har” îi tâlcuieşte
întreaga taină. Dar Dumnezeu nu S-a pogorât fără
ca Fecioara să-I fi cerut să ştie în ce chip va zămisli.
De îndată ce El a făcut-o să priceapă, fără întâr
ziere ea a primit rugămintea şi întreaga lucrare
dumnezeiască se împlineşte deodată: Dumnezeu
se înveşmântă cu omul şi Fecioara deveni Maica
Ziditorului Său.
Taina Bunei Vestiri

Or, lui Adam Dumnezeu nu i-a vestit defel mai
dinainte şi nici nu a încercat să-i plece mintea să-şi
scoată coasta din care va fi plăsmuită Eva, ci a
adus asupra lui somn pentru a-i lua coasta. însă
El o înştiinţează din timp pe Fecioară şi aşteaptă
consimţământul ei, pentru a trece la fapte. încă de
la facerea lui Adam, El îi spusese Fiului Său Unul-
Născut: „Să facem om”631, dar de vreme ce trebuie,
cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Să facă să intre în
lume Cel întâi născut’632, acest sfetnic minunat633
şi să-L zidească pe al doilea Adam, aceea pe care o
face părtaşă la iconomia Sa este Fecioara - şi
această m inunată iconomie, după cum zice Isaia,
Dumnezeu o înfăţişează, iar Fecioara se învoieşte
cu rânduiala. Astfel, întruparea Cuvântului a fost
lucrarea nu doar a Tatălui, ci şi a Puterii Sale, a
Duhului - Unul binevoind, Celălalt făcându-Şi
sălaş şi Cel de-al treilea umbrind - şi, în aceeaşi
m ăsură, a fost lucrarea voinţei şi credinţei
Fecioarei. Căci, de n-ar fi fost cu putinţă fără Cele
trei Persoane să se împlinească această iconomie,
cu atât mai mult această dum nezeiască lucrare
n-ar fi putut avea loc fără consimţământul şi cre
dinţa Preacuratei.
Aşadar, numai după ce a înştiinţat-o astfel şi a
convins-o, Dumnezeu a făcut-o Maică, întrucât
numai dintr-o mamă conştientă şi consimţitoare a
vrut El să ia trup şi, aşa cum din propria voinţă El
devenea ceea ce se zămislea, tot aşa El voia ca
631. Facerea 1, 26.
632. Evrei 1, 6.
633. Isaia 9, 5.
Maica Sa să zămislească în deplină libertate. Cu

atât mai mult voia ca ea să nu ia parte doar la
iconomia mântuirii, ca la vreo faptă a altcuiva, ci
ca să se dăruiască Ea însăşi, să devină împreună-
lucrătoare la iconomia lui Dumnezeu, iconomie
care ar fi urmat de aici. Apoi, aşa cum Mântuitorul
însuşi era Om şi Fiu al lui Omului, şi aceasta nu
doar din pricina trupului, ci pentru că avea suflet
şi raţiune, voinţă şi tot ceea ce este omenesc, tot
astfel trebuia ca El să aibă o Maică desăvârşită,
care să slujească naşterii Sale nu doar prin natu
ra trupului, ci şi prin raţiunea şi voinţa sa, şi prin
tot ceea ce ea avea, şi astfel Fecioara să fie Maică
şi trupului şi sufletului, şi să facă să fie cuprins
întregul om într-o zămislire de negrăit.
De aceea ea mai întâi a învăţat, apoi a crezut,
apoi a vrut, apoi s-a rugat pentru împlinirea tai
nei, înainte de a lua asupră-şi slujirea. De altfel,
Dumnezeu voia să arate virtutea Fecioarei, să
dezvăluie care era credinţa acesteia în El şi cât de
mare era nobleţea şi măreţia sufletului său atunci
când ea ar fi primit minunata veste, pe care o va
crede şi întru care Dumnezeu ar fi venit pentru a
împlini, El însuşi, iconomia Sa cea pentru noi,
încă pentru a arăta că ea însăşi şi-ar fi adus partea
de făptuire la această lucrare şi că ar fi pe deplin
în măsură de a o sluji. Prin aceea că a cerut
cunoştinţă cu privire la aceste mari iconomii, se
arată lămurit că ea nu avea altă dorinţă mai mare.
Iar faptul că Dumnezeu a vrut ca ea să-şi vădească
prin lucrare virtutea de a fi limpede rânduită ca
mărturie a dragostei şi bunătăţii Lui pentru om,
lămureşte, cred eu, că nu a fost învăţată de
Dumnezeu însuşi nem ijlocit, pentru ca în acest

chip să-i fie arătată credinţa de netăgăduit în care
vieţuia şi pentru a nu fi pus totul în seama puterii
Celui Care ar fi convins-o. Căci aşa cum, dintre
credincioşi, cei care n-au văzut sunt mai fericiţi
decât cei care au văzut, tot astfel şi cei care au
arătat credinţa slugilor lui Dumnezeu sunt mai
înţelepţi decât cei pe care Dumnezeu însuşi i-a
convins. Că taina a fost pe potriva sufletului său,
fără nicio împiedicare, că felul în care s-a săvârşit
lucrul i s-a potrivit, fără ca să se poată întrevedea
vreo slăbiciune omenească, apoi că ea nu s-a
îndoit asupra chipului de împlinire a lucrului, nici
nu s-a poticnit în ceea ce priveşte putinţa de a fi
atât de neprihănită, fără a avea trebuinţă de a fi
călăuzită în această taină, eu nu ştiu dacă trebuie
să socotim că acestea toate ţin de natura creată.
Răspunsul Maicii lui Dumnezeu

Să fi fost ea vreun heruvim, să fi fost ea serafim,
ba chiar ceva mai neprihănit, cum a putu îndura
această salutare? Cum şi-a putut ea închipui că
aceste vestiri vor avea vreo urmare? Cum a putut
afla atâta putere pentru lucrări atât de mari?
Nimeni n-a fost mai mare decât Ioan, după ju de
cata Mântuitorului însuşi634, Care Se smerise deja
şi, totuşi, Ioan nu se socotea pe sine vrednic de a
atinge încălţămintea Acestuia. Dar Preacurata
îndrăzni să poarte în pântecele său pe Cuvântul
însuşi, acest ipostas al lui Dumnezeu, chiar
înainte ca El să se fi smerit: „Cine sunt eu Doamne
634. M a t e i 11, 11.

şi ce este casa tatălui meu? Vei mântui Tu Israelul

întru mine Stăpâne?”635 Am fi putut auzi aseme
nea cuvinte în gura drepţilor chemaţi să îm pli
nească lucrări pe care atâţia oameni au putut ade
sea să le împlinească.
Or, Fecioara Preafericită era chemată la lucrări
care nu erau nici obişnuite, nici fireşti, şi care
întreceau orice putinţă: este vorba de a ridica
pământul până la înălţimea cerurilor, de a pre
schimba întreaga zidire prin intermediul ei înşişi.
Şi totuşi, duhul ei nu a fost tulburat, cu cât mai
mult cu cât ea nu se socotea pe sine a fi mai pre
jos acestei lucrări. A fost ca şi cum cineva ar fi
vestit strălucirea lumii în ochii săi fără a fi stânjenit
de lumină sau, ca şi cum cineva găsea firesc ca
soarele, întors asupra pământului, să creeze ziua.
învăţând, ea putea să poarte şi să zămislească
pe Dumnezeu, pe Care nici un loc nu-L putea
cuprinde, iar Fecioara nu găseşte în aceasta nimic
neobişnuit. Ea nu lasă aceste cuvinte să treacă
fără să le încerce, nu îngăduie uşurătatea, nici nu
se îngăduie a se înălţa prin mulţimea laudelor, ci,
oprindu-se, cercetează vestirea şi salutarea, învaţă
chipul zămislirii şi caută să înţeleagă lucrurile. Ea
nu cercetează să afle dacă este putincioasă şi în
măsură să chezăşuiască o astfel de mare slujire,
nici dacă şi-a curăţat în destul sufletul şi trupul.
Nu se îngrijeşte de ceea ce este potrivit firii, lăsând
de o parte ceea ce priveşte pregătirea sufletului, şi
nu pentru aceasta cere socoteală lui Gavriil: aces
tea le cunoaşte prin ea însăşi. în sine însăşi, în
6 3 5. 1 R e g i 18, 18, 2 R e g i 7, 18.
sfătuirile inimii sale, află ea încredinţare, după

cum zice Ioan636.
„Cum se va face?” , întreabă ea, „Nu că aşa avea
nevoie de o înţelepciune mai înaltă, sau mai bună,
dar la cei care au ales să trăiască în feciorie, firea
nu cunoaşte zămislirea”. „Cum va fi aceasta de
vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”637 Adică: „în ceea
ce mă priveşte sunt gata să îl primesc pe Dumnezeu,
sunt îndeajuns pregătită pentru aceasta. Dacă
firea trebuie să se supună, spune-mi cum?” De
asemenea, de îndată ce Gavriil îi descoperise chi
pul tainicei zămisliri: „Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va um bri’638,
lucrurile îşi încep desfăşurarea, căci Fecioara nu se
mai îndoia de vestire. Preafericita care era, deve
nise slujitoarea acestui preamăreţ semn, a acestei
minuni şi, ca ceea ce este Preafericită, ea este în
măsură a sluji lucrul în care crezuse.
Or, această minune nu era înfăptuirea unei
uşurătăţi, ci o comoară negrăită, de cea mai desă
vârşită înţelepciune, credinţă şi curăţie, după cum
o va arăta Duhul Sfânt prin aceea că o va numi
Preafericită de a fi primit făgăduinţa şi de a fi crezut
buneivestiri. în sfârşit, umplută de Duhul Sfânt,
maica lui Ioan o numeşte Preafericită: „şi fericită
este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse
ei de la Domnul”639. „Iată roaba Domnului”640 zise
ea, căci era cu adevărat roaba lui Dumnezeu, cea
636. 1 Ioan 3, 21.
637. Luca 1, 34.
638. Luca 1, 35.
639. Luca 1, 45.
640. Luca 1, 38.
care recunoştea întoarcerea acasă a Stăpânului.

De îndată ce a venit la uşă şi a bătută41, după cum
s-a zis, ea a deschis casa şi, intr-adevăr era El, Cel
Care până atunci nu avea acoperământ deasupra
capului şi pe Care ea L-a găzduit.
Astfel precum Adam, pentru care întreaga
lume văzută a fost rânduită, când toate fiinţele
şi-au găsit toate cele de care aveau nevoie el sin
gur nu a putut găsi un ajutor642 înainte de Eva, tot
astfel şi Cuvântul Care înfăptuieşte totul şi rân
duieşte fiecăruia locul său, nu poate găsi pentru
El însuşi niciun loc, nici sălaş înainte de Fecioara.
Dar ea a fost cea care nu dădu somn ochilor săi şi
nici dormitare genelor saleP43, până când nu I-a
găsit un sălaş şi un loc pentru El. Căci de la
Preacurata trebuie să auzim aceste cuvinte, care
au fost rostite de gura lui David, cel din a cărui
seminţie se trage. La fel vorbeşte şi Sfântul Pavel
despre Avraam şi Melchisedec că încă din coapsele
tatălui său, Levi plăti zeciuialaP44.
însă minunea cea mare era aceea că, fără ca ea
să fi fost înştiinţată, nici înainte-pregătită, era
într-atât de pregătită sufleteşte şi de gătită pentru
taină încât, de îndată ce Dumnezeu S-a arătat,
sufletul ei ferecat în feciorie, pregătit şi veghetor,
putu să-L primească aşa cum I Se cuvenea. Iar
dacă ea dădu un asemenea răspuns preabun şi
preapriceput, a fost pentru ca toţi oamenii să
poată şti în ce sfinţenie trăia Fecioara Preafericită,
642. Facerea 2, 20.
643. Psalmul 131, 4.
644. Evrei 7, 9-10.
cu câtă covârşire se afla mai presus de firea ome

nească, cu cât de mult întrecea puterea duhului
nostru şi cum ardea în ea o atât de minunată do
rinţă, nu atât pentru ceva din ceea ce îi fusese
făgăduit, nici pentru acelea de care doar ea avu
sese parte, ci pentru darurile cunoscute îndeobşte
şi care urmau să se vădească, cele care veneau de
la Dumnezeu, deopotrivă pentru toţi oamenii. Tot
astfel precum Iov nu este lăudat atât pentru cele
pe care le-a îndurat, cât pentru nesocotirea celor
care au izvorât din ostenelile lui, tot astfel şi
Fecioara se arată vrednică de harurile cele mai
presus de minte, pe care ea nu le luase în seamă.
Ea este asemenea unui pat de nuntă care nu
aşteaptă logodnicul, ca un cer care nesocoteşte că
soarele va să răsară.
Cine ar putea atinge o asemenea sfinţenie şi
cine ar fi putut şti mai dinainte lămurit totul,
dobândind astfel aripile nădejdii? Aşadar, ce nu
ştia ea? Nu era limpede că nu mai era nicio culme
a sfinţeniei pe care ea ar fi putut păşi? Că nu se
putea adăuga nimic la ceea ce ea era? Că nu era
cu putinţă ca ea să sporească mai mult în virtute,
întrucât ajunsese la culmea virtuţii? Căci, dacă
s-ar fi putut spune că mai era o faptă a virtuţii
încă şi mai înaltă decât cele pe care le făptuise, n-ar
fi nesocotit-o, deoarece ajunsese la această viaţă
cu învăţătura lui Dumnezeu, pentru a putea stră
bate ce mai rămăsese şi pentru a fi şi mai bine
pregătită pentru taină. Nu mai este îngăduit a
spune că Fecioara n-a fost mai bună decât tot ceea
ce este cu putinţă a nădăjdui de la înţelepciune
căci, deşi n-a fost nimic care să-i poată împinge
sufletul spre virtute, a lucrat virtutea într-atât,

încât a fost aleasă în locul întregii firi omeneşti de
către Dreptul Judecător. Şi nu s-ar fi cuvenit ca
Dumnezeu să nu o împodobească defel pe Maica
Sa, nici ca El să nu o fi creat altfel decât cea mai
bună, cea mai desăvârşită şi cea mai frumoasă
dintre toate.
Cunună a creaţiei
Tăcând şi nevestindu-i nimic despre cele ce
urmau să fie, El a arătat limpede că nu cunoştea
nimic mai mare, nici mai frumos decât Fecioara.
Este vădit, deci, că a ales-o ca Maică nu doar pe
cea mai bună dintre oamenii care erau, ci pe cea
care era cu desăvârşire bună, şi nu doar pe aceea
care I Se potrivea cel mai bine din neamul ome
nesc, ci pe cea care I Se potrivea întru totul.
Era întru totul nevoie pentru firea omenească
să se înfăţişeze într-o zi a fi gata de lucrarea pen
tru care fusese dintru început zidită şi să scoată la
iveală un om în măsură să slujească cu vrednicie
scopului hotărât de C reatorul său. întrucât
Dumnezeu nu o zidise mai întâi pentru un scop şi
mai apoi pentru altul - aşa cum noi silim uneltele
pentru o altă întrebuinţare decât aceea cărora au
fost ele rânduite dintru început - El a creat-o pen
tru ca însuşi să primească o Maică, atunci când va
fi să Se nască. Punând, dintru început, această
iconomie ca lege trebuincioasă, după o astfel de
rânduială îl zidi, mai apoi, pe om. De aceea este
nevoie a întrebuinţa această lege la orice lucru, iar
noi nu trebuie să bănuim a fi un alt scop al creării
omului decât cel mai bun dintre toate - cel care

aduce cea mai multă cinstire şi slavă Meşteşuga
rului făpturii. Nu I Se potriveşte defel lui Dumnezeu
a da greş în tot ceea ce face, în ceea ce binevoieşte.
Dulgherii, croitorii şi cizmarii izbutesc, iar lucra
rea lor este în tot chipul potrivită, deşi nu stăpâ
nesc cu desăvârşire materia şi ea nu le este în
întregime pe plac, ba li se întâmplă ca uneori să li
se şi împotrivească şi, totuşi, ei o împing, prin mă
iestria lor, spre scopul ei.
Or, Dumnezeu este Stăpânul materiei, El însuşi
a făcut-o după ceea ce I Se părea bun, ştiind cum
ar folosi-o. Ce piedică ar fi putut opri materia în a
fi întru totul potrivită şi împăcată cu ceea ce
doreşte El? Dumnezeu este Cel Care-i rânduieşte
iconomia mântuirii, ea [materia] fiind marea Sa
zidire, în chip deosebit lucrul mâinilor Sale. Nu i-a
încredinţat nim ănui altcuiva grija, nici prin
oameni, nici prin îngeri, ci S-a împovărat pe Sine
însuşi. Cine, deci, este în stare să ia aminte la ceea
ce este de trebuinţă în zidirea Sa, dacă nu Dum
nezeu, şi pentru care alt scop, dacă nu cel mai
bun dintre toate? Cui, printre toţi ceilalţi, i-ar fi
dat ceea ce se cuvenea, dacă nu lui Dumnezeu,
dacă nu Sie însuşi? De asemenea, şi Sfântul Apos
tol Pavel cere episcopului ca, înainte de orice altă
grijă, să chivernisească bine ceea ce este al lui şi
ceea ce îi este încredinţat645.
Aşadar, când toate acestea se întâlnesc: Stăpânul
Cel drept şi sluga cea credincioasă - lucrarea desă
vârşită a tuturor veacurilor - nu avem noi întru
645. 1 T im o t e i 3, 5.
acestea tot ceea ce ne este de trebuinţă? Trebuia

să fie păzită armonia şi potrivirea întru toate, în
chip nemitarnic, în această mare şi minunată
lucrare. Deci, atunci când era nevoie ca Dumnezeu
să fie drept, ca Ziditorul să cântărească totul în
cântar după cum se cuvine, Fecioara, potrivin-
du-se întru toate, îl purtă în pântece şi se făcu
astfel Maica Celui Căruia era cu dreptate să-I fie
Maică. Dacă ne este îngăduit să o spunem, - ca şi
cum acesta este singurul folos pe care trebuia să-l
aşteptăm de la faptul că Dumnezeu a devenit Fiul
Omului, pentru ca Fecioara să devină întru adevăr
Maică a lui Dumnezeu - nu trebuia nimic mai puţin
decât acestea. Noutatea celor două firi decurge din
aceea că este nevoie ca Dumnezeu să dea fiecăruia ce
i se cuvine şi să facă ceea ce este drept.
Căci dacă Preacurata a împlini în faţa Lui tot
ceea ce trebuia împlinit, dacă ea s-a vădit tot atât
de sfântă ca şi om, fără ca să uite ceva din ceea ce
era datoare, cum să nu fie pe placul lui Dumnezeu?
Şi dacă nimic nu a scăpat Fecioarei din cele ce o
puteau alege ca Maică a lui Dumnezeu, dacă ea a
simţit înăuntrul ei o dragoste arzătoare pentru
Dumnezeu, cu atât mai mult Dumnezeu trebuia
să preţuiască dreapta întoarcere şi să devină Fiul
ei. El, Care dă împăraţilor celor răi după inima lor,
cum să nu o fi luat ca Maică pe cea care se arătase
în toate după voia Sa? Astfel, acest dar a fost
însuşit şi potrivit în toate pentru Preafericita. De
aceea, pentru a-i vesti limpede că va zămisli pe
Dumnezeu, Gavriil îi zisese: „Şi va împărăţi peste
casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea
sfârşit”646. Ca şi cum ceea ce tocmai aflase nu era

nici străin, nici neobişnuit, ea primi această ves
tire cu bucurie. Şi cu un glas preafericit, cu sufle
tul plin de tulburare şi în liniştea gândurilor răs
punde: „Iată roaba Domnului. Fie mie după
cuvântul tău!”647
Acestea au fost cuvintele sale şi împlinirea lor de
pe urmă: şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit
întru noi648. Dând răspuns lui Dumnezeu, ea primi
Duhul Sfânt, Făcătorul acelui trup consubstanţial
lui Dumnezeu. Glasul său a fost un glas puter
nic649, cum a zis David, şi Cuvântul Tatălui luă
trup prin cuvântul unei Maici, Făcătorul prin gla
sul unei făpturi. Şi, tot astfel cum Dumnezeu zi
sese „Să fie lumină!” şi lumină se făcu650, tot ast
fel lumina cea adevărată răsări la glasul Fecioarei,
se uni cu trupul, şi fu zămislit Cel Care luminează
pe tot omul ce vine în lume651. O, glas sfânt! O,
măreţie a puternicelor Tale cuvinte! O, gură prea
fericită, adunând din surghiun universul întreg!
O, comoară a acelei inimi care revarsă, în câteva
clipe, asupra noastră belşugul bunătăţilor sale!
Aceste cuvinte au preschimbat pământul în cer şi
au golit iadul de robii săi, au făcut din cer locaş al
oamenilor şi din îngeri prieteni ai lor, au topit într-o
singură inimă neamul ceresc şi cel pământesc în
646. Luca 1, 33.

647. Luca 1, 38.
648. Ioan 1, 14.
649. Psalmul 67, 34.
650. Facerea 1,3.
651. Ioan 1, 9.
jurul Celui Care, fiind născut din unul şi devenit

al celuilalt, este al amândurora.
Cum să o proslăvim pe Maica lui Dumnezeu?

Ce faptă de mulţumire să-ţi arătăm pentru aces
te cuvinte? O, ce ţi-am putea spune ţie, fără de care
totul este nevrednic printre oameni? Cuvintele noas
tre vin din ceea ce este, dar tu întreci tot ceea ce
întrece lumea. Dacă trebuie să-ţi înfăţişăm cuvinte,
acesta trebuie să fie lucrul îngerilor, izvodire a minţii
heruvimilor, revărsare a limbilor de foc. Şi iarăşi,
pentru a grăi cu vrednicie despre puterea ta, prăz-
nuind prin bună cuvântare ceea ce este de la tine,
cântând ca pe o închinare a noastră într-atât cât ne
este cu putinţă, noi am vrea să avem glasul îngerilor,
şi vom încheia cuvântul cinstindu-te prin aceste
graiuri ale întâmpinării lui Gavriil: Bucură-te, cea
plină de har, Domnul este cu tine!
Şi găteşte-ne, de asemenea, pentru a primi în
noi ceea ce putem aduce în proslăvire şi în laude,
atât pentru El cât şi pentru tine, care L-ai zăm is
lit, şi nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte, căci Lui
I se cuvine toată slava în veci! Amin!
O M IL IE L A S L Ă V IT Ă A D O R M IR E A
P R E A S F IN T E I M A IC I A L U I D U M N E Z E U
Socotesc că nimeni nu trece cu vederea faptul

că nu este nimic mai greu decât a lua aminte ceea
ce trebuie în osteneala de acum. Cât despre mine,
îmi este greu să găsesc cuvinte în această zi, când
eu gândesc că toţi oamenii sunt datori Fecioarei cu
fapte atât de mari, încât nu este cu putinţă să
nădăjduim ca bietele noastre cuvinte să apropie
măreţia realităţilor. Deci nimeni să nu nădăjdu-
iască să ne plece spre trufie! Şi, de altfel, unde ar
fi trufia? N-ar fi potrivit să te ascunzi în faţa
înfrângerii, după ce vei fi fost pus în faţa unor
lucruri atât de înalte, căci acolo unde nimeni nu
poate izbândi, nimeni nu poate fi învinuit de nebă
gare de seamă. Şi pentru că mi-am potrivit cuvân
tul cu puterile mele, mă îndrept spre cântările de
proslăvire, adăugând doar pe acestea, pe care nu
încerc spre a face cunoscute ascultătorilor daru
rile celei pe care o cânt şi care lor le scăpaseră -
căci nimeni nu trece cu vederea ceea ce este bine
al tuturor -, dar este spre folosul sufletului meu
faptul că încerc să-mi amintesc, atât cât este cu
putinţă, începătura mântuirii mele. Fiindcă mi se
pare că aceasta este pricina pentru care toţi o
cântă pe Preasfânta. Nimeni n-a putut pune la
cale această faptă plină de slavă, fără a urmări, în
vreun fel, un alt scop, căci nu doar faptul că ea
este acum vrednică de toate cântările noastre,
pentru Cel pe care L-a zămislit, ci era vrednică de

aceste cântări chiar mai înainte de a-L fi dăruit
oamenilor.
Netăgăduit că Fecioara este aceea pe care o
cântaseră proorocii în cântările lor de Dumnezeu
insuflate. Din totdeauna a ales Dumnezeu un
lucru vrednic de cinstire: casa, arca, Cortul cel
sfânt al lui Moise sau oricare altul dintre aceste
lucruri cu care se făleau evreii, oricare ar fi numele
lor. Toate aceste minuni o închipuiau pe Fecioară
şi, dacă aceste lucruri fiinţau, dacă ele au fost
făcute vrednice de cinstire încă de la început, este
doar pentru a o vesti şi a o arăta mai înainte oame
nilor. Dar ce zic eu? Toate laudele care au putut fi
închinate vreodată oamenilor, care să fi lăudat
întregul nostru neam omenesc laolaltă sau chiar
numai pe câţiva dintre noi, trebuie privite ca fiind
săvârşite în socoteala Fecioarei. Căci nu este şi nu
poate fi vrednic de cinste nici un bine, nici mai
mic, nici mai mare, care nu a fost dobândit prin
această nouă Maică şi prin zămislirea ei cea nouă
şi nu doar începând de la această zămislire, ci
chiar înainte de ea, pentru timpurile de dinainte
cât şi pentru cele ce vor urma.
Pârga întregii creaţii

Aşadar, dacă noi facem totul pentru a-L dobândi
pe Dumnezeu, şi dacă aceasta este finalitatea
oricărui bine, aceasta n-ar fi fost cu putinţă oame
nilor fără darurile pe care ni le dăruieşte Fecioara.
Cum, deci, să nu purtăm noi acest folos, dacă ea
e pricină de laudă pentru tot ceea ce poate fi cin
stit printre oameni - pentru că pricina oricărui
bine pentru noi este această unire cu Dumnezeu,

pe care noi o datorăm Fecioarei? Trebuie aşadar
să recunoaştem şi să cântăm în ea pricina oricărei
frumuseţi, pricina a tot ce este vrednic de a fi pro
slăvit şi cinstit şi să rostim cu glas mare că doar ei
trebuie să-i închinăm orice binecuvântare.
Şi trebuie să îi fim cu desăvârşire mulţumitori
Preafericitei chiar şi pentru starea noastră şi pen
tru toate lucrurile fiinţei omeneşti. Mai mult încă,
asemenea, cerul, pământul, soarele şi toate câte
sunt, toate au venit la viaţă şi toate sunt prin
Fecioara Preafericită în acelaşi timp, precum
roada este cea care a făcut să răsară pomul. Căci,
dacă noi trebuie să lăudăm pomul pentru rodul
lui, oricine se bucură de pom a lăudat rodul.
Oare cine este acela care poate nesocoti că tot
ceea ce este de cinste printre fiinţe, toată frumuse
ţea şi toată gingăşia - dacă este vreo virtute şi ceva
să merite lauda652, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel - nu le datorăm decât Fecioarei?
Deşi am putea spune că judecata pe care a
îndreptat-o Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor,
când El spunea că acestea sunt bune foarte653
este tot o binecuvântare a Fecioarei.
Astfel a fost ea cântată de multă vreme. Aceasta
se vede prea bine din ceea ce noi am spus deja, şi
anume că Preafericita este pârga întregii zidiri, şi
că aceasta este menirea sa de a fi în lume. Or,
întrucât în tot lucrul, roada este cea care duce la
viaţă firea ce se îndreaptă spre pieire - cea care
prin rodnicie o face să apară la fel de nouă ca la
652. Filimon 4, 8.
653. Facerea 1, 31.
început - cine a înnoit făptura omenească? De

unde vine această înnoire? Cine a preschimbat
această lume? Fără îndoială că, dacă cerul a pri
mit noi locuitori, înnoiţi în fire, Fecioara este cea
care i-a adus de pe pământ acolo; iar dacă pămân
tul a fost locuinţa Omului Celui Nou, a Stăpânului
cerului, aceasta s-a întâmplat deoarece a rodit nu
poama cea veche, spinii şi mărăcinii păcatului654,
ci noua floare a dreptăţii: Fecioara. Nu doar că ea
a izgonit pe cele vechi şi le-a arătat tuturor cum să
dobândească plinătatea vieţii, ci chiar cerul
primeşte prin ea un trup mai bun, curat de toată
întunecarea şi întinăciunea, la fel ca luna, pămân
tul şi stelele. Or, pentru că nu îi este cu putinţă
zidirii să se ridice din întinăciune, cu atât mai
puţin cu cât fii lui Dumnezeu nu-şi dobândiseră
slobozenia, a trebuit ca Fecioara să-i dobândească
răscumpărarea acestei libertăţi, pe Întâiul-Născut
din m orţi655.
Ea este, deci, cea care va slobozi pământul din
stricăciune şi îi va împlini dorinţa, dăruindu-i
această nestricăciune pe care el o aştepta suspi
nând656, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel,
aşa încât, ceea ce i-a spus proorocul lui Dumnezeu:
„din rodul lucrărilor Tale se va sătura pământul”657
înseamnă că rodul la care se face trimitere şi la
care râvneşte pământul este Fecioara, căci aceasta
este slava arătată de Mântuitorul, de care pămân
tul se va sătura, după cum spune Scriptura658 ■ Şi
654. Evrei 6, 8.
655. Coloseni 1, 15-21.
656. Romani 8, 22.
657. Psalm 103, 14.
658. Psalmul 16, 15.
dacă ceea ce Scriptura numeşte pământ sunt

oamenii, şi ei sunt cei cărora Fecioara le îm pli
neşte rugăciunile, va veni astfel ziua pe care au
râvnit-o proorocii659. Netăgăduit este că la această
bucurie, după care am tânjit încă de când am pier
dut starea noastră cea dintâi, nimeni, nici dintre
îngeri, nici dintre oameni, n-a putut să ne călău
zească. Fără a putea găsi prin noi înşine calea
întoarcerii, am căzut încă mai jos, plângând cu
vaiete, fără a mai dori altceva. Or, de această
bucurie, singură, Fecioara ne-a îngăduit să ne
bucurăm, numai ea ne-a îndeplinit dorinţa, unin-
du-ne cu Cel Care este singurul vrednic de a fi
dorit - odată uniţi cu El ne mai putând căuta
nimic altceva - şi aceasta printr-o asemenea unire
prin care ne aflăm în părtăşie cu El, nu printr-un
chip al trăirii, nici printr-un anume loc, ci prin
însăşi firea noastră.
Şi chiar mai mult, ea n-a dăruit mila sa doar
oamenilor şi acestei lumi, ca şi cum ar fi îngrădit
cerul ca margine a binefacerilor sale, ci a întrecut
cerul şi l-a acoperit cu slava sa660. într-adevăr,
vremurile s-au plinit chiar şi pentru îngeri, pentru
începătorii şi Stăpânii, şi lumina a răsărit pentru
ei, căci ea le-a îngăduit să ajungă încă mai înţe
lepţi şi mai curaţi decât înainte şi să cunoască mai
bine bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci
prin ea, începătoriile şi Puterile au putut cunoaşte
înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu,
precum şi adâncimea bogăţiei, a înţelepciunii şi şti
inţei lui Dumnezeu, ca şi cum ei au avut toţi nevoie,
659. Matei 13, 17.

660. Avacum 3, 3.
pentru a vedea, de ochii sau de lumina Preafericitei.

Ea singură este călăuza oricărui suflet şi a oricărui
duh, către adevărul lui Dumnezeu.
Astfel, Fecioara a putut plăsmui un cer nou şi
un pământ nou661 sau, mai bine zis, este ea însăşi
acel cer nou şi pământ nou: pământ - pentru că ea
vine de aici, nou - pentru că nu i-a urmat pe stră
moşii săi, nici n-a moştenit plămada cea veche,
căci ea este cea care, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel, înfăţişează „noua frământătură”662
şi face începătura unui neam nou. Şi cine nu ştie
de ce este ea cer? Şi încă este un cer nou, căci se
află dincolo de toate cele vechi, fiind fără asemă
nare asupra oricărei întinăciuni. Atât în vechime,
cât şi mai de curând, precum şi în aceste zile mai
din urmă, ea a fost dăruită oamenilor după făgă
duinţa dumnezeiască pe care ne-a lăsat-o Isaia:
„Eu vă voi da un cer nou şi un pământ nou”663.
Sau, dacă voiţi, Fecioara este un pământ şi un cer
minunat şi mai presus de fire, întrucât s-a ridicat
deasupra pământului şi a trecut cerul în măreţie
şi neprihănire. în măreţie pentru că a cuprins pe
Cel necuprins, în neprihănire pentru că de ceea ce
nu le era îngăduit oamenilor să vadă cu ochii, nu
mai dacă s-ar fi sfâşiat şi s-ar fi întredeschis ceru
rile, acum nimic nu-i mai poate împiedica să se
bucure. Mai mult chiar, ea îi călăuzeşte pe cei care
suie către Dumnezeu, chiar atunci când cerul este
piedică. Atunci când acesta nu mai poate să mijlo
cească, dacă Fecioara nu ar stărui la Dumnezeu
662. Romani 11, 16.
663. Isaia 65, 17.
pentru oameni, n-ar fi cu putinţă celor de aici, de

jos, să se împărtăşească cu cele de dincolo.
Or, este bine ştiut că cerul nu a putut suferi
strălucirea dumnezeirii, şi s-a deschis la trecerea
Lui, căci de îndată ce Duhul se pogorî asupra
Celui deopotrivă în slavă cu El, slăvitul Ioan văzu
cerurile deschizându-se664. Dar când Duhul Se
pogorî asupra Preafericitei665, ea s-a putu bucura
de o pace încă mai mare, aceeaşi despre care Sfân
tul Apostol Pavel spunea: „covârşeşte orice
minte”666. Fecioara a devenit, mai presus de fire,
locaşul ipostasului Mântuitorului însuşi, Care nu
cunoaşte mărginire. Ea L-a purtat cu uşurinţă
până la vremea rânduită şi L-a născut fără dureri.
De asemenea, ceea ce proorocul numeşte „cerul
cerurilor” - şi care I se cuvine doar lui Dumnezeu,
căci „cerul cerurilor este al Domnului”667 - este
Fecioara Preafericită. S-a spus, „cerul însuşi nu e
curat înaintea ochilor Săi”668, în timp ce „aceea
care stă lângă Domnul”669 nu doar că este curată de
orice rău, ci este frumoasă, şi nu doar frumoasă, ci
preafrumoasă - „căci tu eşti întru totul frumoasă”670.
Or, aici judecata nu este omenească, ci Dumnezeu
însuşi este Cel care o mărturiseşte frumoasă pe
Preafericita şi încă întru marele glas al minunării:
„Ce frumoasă eşti tu, draga Mea!”671. Şi totuşi, după
664. Marcu 1, 10.
665. Luca 1, 35.
666. Filipeni 4, 7.
667. Psalmul 113, 24.
668. Iov 15, 15.
669. Psalmul 44, 11.
670. Cântarea Cântărilor 4, 7.
671. Cântarea Cântărilor 1, 14 şi 4, 1.
352 t V isarjon, Episcopul Ţuicii
Scriptură, „toate faptele dreptăţii omeneşti sunt

mai întinate decât un veşmânt lepădat, înaintea
lui Dumnezeu”672 şi sunt numite răutate. Vedem
astfel cum dreptatea Fecioarei iese din mărginirile
omeneşti şi le întrece, şi aceasta nu cu mai puţin
sau mai mult, ci pentru a cuprinde acestea într-un
chip de pildă, ea întrecând într-atât firea de rând
încât nici nu se poate măsura depărtarea.
împăcarea muritorilor
Din această pricină a acoperit ea toată răuta
tea omenească, arătând că oamenii erau vrednici
de a se uni cu Dumnezeu, iar pământul a fi sălaş
Domnului. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici
s-au făcută73, niciunul nu putea veni în ajutor
neam ului nostru aflat în prim ejdie, nici să
oprească noianul păcatului. Nici preoţii, nici ju de
cătorii, nici adunarea proorocilor, nici toţi cei care
erau de partea lui Dumnezeu şi de la care se putea
aştepta vreo îndreptare pentru neamul nostru,
niciunul dintre aceştia nu puteau face nimic pen
tru ceilalţi, căci ei nu s-au putut arăta pe ei înşişi
lipsiţi de orice vină, nici de orice pedeapsă, şi
atunci când au părăsit această lume au fost înghi
ţiţi de iad. Tot aşa era cu neputinţă ca şi noi să ne
întoarcem la viaţa cea dintâi, căci oamenii nu-şi
puteau fi de ajuns lor înşişi. îngerii, cerând cu noi
şi pentru noi binele nostru, se opinteau să lupte
alături de noi, însă mulţimea relelor noastre i-a
biruit; iar singurul a Cărui suferinţă era de trebu
inţă era urât de oameni din pricina păcatelor lor.
672. Isaia 64, 5.
673. Psalmul 13, 3.
Căci El a privit p e pământ, şi nu era nimeni care să

aibă minte, care să caute p e Dumnezeu674. Pămân
tul era atunci ca un trup doborât de boală, în care
cel care ar fi vrut să -1 îngrijească nu ar mai fi găsit
nimic din care să-i fi redobândit sfinţenia675. Or,
în dragostea Sa pentru om, Dumnezeu vroia pen
tru noi mântuirea, dar nu avea pe nimeni cu care
să înceapă împărţirea milei Sale, după dreptate.
Căci acolo este Legea dreptăţii dumnezeieşti: bine
facerile care îmbunătăţesc firea noastră - uneori
fără ca noi să voim -, dar care ridică şi voinţa
noastră şi mişcările lăuntrice, care fac să se sălăş-
luiască pe Dumnezeu în noi şi care ne dau pacea
ce vine dintru înălţime. Cu adevărat mari sunt
aceste binefaceri. Ele întrec orice nădejde ome
nească, dar nu sunt dăruite tuturor, ci doar acelo
ra cărora le-a fost dinainte dat să-şi aducă partea
lor de osteneală. De aceea, înainte ca Domnul să
Se pogoare, înainte ca El să împlinească tainele
care duceau înapoi, la starea ei dintru început
voinţa noastră era căzută din dragostea lui
Dumnezeu. Era nevoie de o dreptate omenească,
nu doar atât cât era de trebuinţă pentru a fî pe
potriva răutăţii, ci în chip miraculos mai mare.
Astfel trebuia să se înlăture firea cea rea şi să se
şteargă ruşinea păcatului, şi aşa trebuia stăvilită
furia vrăjmaşului, pentru ca Dumnezeu să întindă
oamenilor mâna spre împăcare.
Aşa stăteau lucrurile şi Fecioara a dăruit lumii
această minunată dreptate. Ea a fost pentru noi ca
o curăţire şi o ispăşire, curăţind întreg neamul
674. Psalmul, 13, 2-3.
675. Isaia 1, 5-6.
nostru. Ca un şuvoi de lumină sau ca o văpaie, ea

a împărtăşit din propria sa strălucire tuturor celor
de care s-a apropiat. După cum lumina de aici
apare ca o frumuseţe a lucrurilor văzute, însă ea
n-a fost dată tuturor acestor lucruri, ci numai
soarelui, tot astfel frumuseţea oamenilor şi toată
nobleţea firii lor, harul cu care se împodobea firea
înainte de a cădea de la Dumnezeu - şi pe care l-ar
fi păstrat încă, dacă ar fi păzit Legea Sa - şi drep
tatea pe care o avea şi pe care trebuia să o păs
treze, dar pe care nu o mai are, sunt împreunate
doar în Fecioara. Ea este cea care i-a îndreptat p e
toţi oamenii676, ceea ce Sfântul Apostol Pavel a
spus şi despre Mântuitorul. Şi ea a fost ca o co
moară, sau mai bine zis ca un izvor, sau altceva al
temeliei sfinţeniei oamenilor, ceva pentru care nu
se găsesc cuvinte.
De aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor, ea
singură a putut locui în Sfânta Sfintelor, dăruită
ca jertfă înaintemergătoare şi sfinţitoare, înaintea
jertfei celei mari, aduse pentru întregul neam ome
nesc. în acest fel a intrat Iisus ca înaintemergător
în Sfânta Sfintelor6677 şi aşa a pătruns Preafericita
6
7
înaintea Mântuitorului, dincolo de catapeteasma
Sfintei Sfintelor, aducându-se Tatălui. Hristos a
desăvârşit împăcarea Tatălui cu oamenii, murind
pe Cruce, dar aceasta s-a întâmplat pentru că
Preafericita, înfăţişându-se lui Dumnezeu, îl făcuse
deja să Se plece într-atât spre împăcare, încât a
trimis un împăciuitor pentru oameni, făcând din
acest Mijlocitor un frate al celor pentru care El
676. Romani 5, 18-19.
677. Evrei 6, 20 şi 9, 12.
trebuia să ajungă până la Dumnezeu, pentru a-i

putea cere ca pe unii de acelaşi neam cu Sine. Căci
El trebuia să Se facă în toate asemănător fraţilor
Săi, pentru a deveni milostiv şi credincios arhiereu în
cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor
poporului678. Având amândouă firile în ipostasul
Său unic, fiind şi ceea ce suntem noi şi ceea ce este
Dumnezeu, El S-a făcut părtaş fiecărei firi, ca unire
a lui Dumnezeu cu oamenii, împăcare, pace, dra
goste şi tot ce se revarsă dintru aceasta.
Preafericita este, pe de o parte, o făptură ome
nească, prin cei din care îşi trage obârşia; pe de
altă parte, ea se înrudeşte cu Dumnezeu, adică
prin dreptatea sa mai presus de fire. în ceea ce este
om, ea le face cinste oamenilor, prin cealaltă parte
îl îndeamnă pe Dumnezeu să-i iubească pe oameni,
biruindu-L prin frumuseţea ei. Or, Mântuitorul a
plătit răscumpărarea cu care noi eram datori, căci
nu se vădea nimic de care El să fie vinovat, întrucât
El n-a săvârşit niciunpăcat679, dar le-a purtat pe ale
noastre şi a pătimit pentru noi680. A fost de ajuns
suferinţa unuia singur, Cel Care nu cunoştea nicio
nedreptate, pentru răscumpărare şi pentru a-i slo
bozi pe oameni de toate greşelile lor, trecându-le cu
vederea toată nepăsarea şi împrăştierea minţii.
Unica, singura printre toţi oamenii, Preafericita,
dăruind un suflet vrednic de Dumnezeu, a putut
lua apărarea celorlalţi.
De aceea, ea a fost singura pe care Dumnezeu a
numit-o Preafericită, între toţi cei cărora le-a vorbit
678. Evrei 2, 17.
679. 1 Petru 2, 22.
680. Isaia 53, 4.
odinioară în multe feluri şi în multe chipuri. Căci

n-a fost nimeni care să fie atât de slobod de păcat,
pentru a putea fi dezrobit de răscumpărare. într-ade-
văr, Dumnezeu ne-a osândit pe toţi la suferinţă şi
la chinuri, atât de mare este pedeapsa oamenilor
pentru încălcarea legii bucuriei şi păcii. Dar, soco-
tind-o pe Preafericita vrednică de a se bucura şi de
a fi numită „plină de har” şi „binecuvântată”681,
Domnul a arătat că nu este nimic de care El să fie
prihănit, din toate cele de care firea s-a făcut vino
vată.
Unirea cu Dumnezeu
Era de neapărată trebuinţă ca această nouă
jertfă, ce ne pregătea pentru mulţimea curăţirilor
de care aveam nevoie, să fie [o jertfă] neprihănită
şi sfântă. Căci, dacă altarul - care este izvodirea şi
chipul darurilor Fecioarei - este Sfânta Sfintelor,
ce anume s-ar cuveni să-i dăm acesteia întru ade
văr? Cu adevărat, altarul este mult mai prejos
decât Fecioara ale cărei umbră şi chip este, dar de
la o depărtare cu neputinţă de măsurat. Fiindcă,
zice Sfântul Apostol Pavel: „Heruvimii acoperă
altarul cu umbra lor”682, dar pe cea vrednică de
toată slava nu heruvimii sunt cei care o acoperă,
nici alţii mai mari decât ei, ci însuşi Acela Căruia
ei îi slujesc. Puterea Celui Preaînalt este cea care
a umbrit-o, după cum mărturiseşte Gavriil. De alt
fel, jertfa este mai sfântă decât altarul, căci prin
jertfă este slăvit acesta, cea care îi dăruieşte sfin
ţirea fiind stropirea cu sânge. însă Fecioara
681. Luca 1, 28.
682. Evrei 9, 5.
Preafericită este cu atât mai sfântă decât orice

jertfă, încât nici nu se poate spune. Căci sângele
acestei noi jertfe nu este doar primit de altar şi mis
tuit de foc, ci Dumnezeu însuşi este Cel Care L-a
luat asupra Lui şi S-a înveşmântat cu el, precum
cu haina mântuirii şi cu veşmântul bucuriei683,
pentru a-i păzi pe oameni de tot răul şi de toată
chinuirea. El nu S-a ruşinat să Se înveşmânteze
astfel şi S-a făcut slăvit şi de vrednicie împără
tească, pentru aceasta. Şi atunci când luând
asupră-Şi această hlamidă S-a aflat în părtăşie cu
oamenii, trăind printre ei, împărăţia cerurilor s-a
zis, este aproape, la uşă684. De aceea îl întreabă
îngerii pe Mântuitorul despre veşmântul Său îm pă
rătesc: pentru ce veşmintele Tale sunt roşii?685.
Aceasta este împărăţia în care Mântuitorul a
împărăţit686, aceasta este puterea şi aceasta este
slava cu care S-a îmbrăcat. Astfel îmbrăcat, astfel
încins, El l-a biruit pe cel puternic, l-a înlănţuit şi
i-a smuls robii din încleştare. Astfel i-a izbăvit [pe
oameni] şi astfel trup Mântuitorului a devenit,
pentru noi, care suntem mântuiţi, putere a lui
Dumnezeu, potrivit Sfântul Apotol Pavel687.
O, noutate a tainelor! O, minune a dreptăţii! O,
curăţire a acestui trup care a curăţit trupul său!
O, minune acestui trup care a trecut cu vederea
firea, care s-a înălţat cu sufletul! O, minte plină de
lumină! Proorocul zice întru nedumerirea sa: „Ce
aş putea spune eu şi cum aş grăi?”688 Pe acest
683. Isaia 61, 10.

684. Matei 12, 28 şi 24, 33.
685. Isaia 63, 2.
686. Psalmul 95, 9.
687. 1 Corinteni 1, 18.
688. Daniel 10, 17.
Dumnezeu Care nu Se află în vreun loc, pe Care

făptura nu L-a putut cuprinde, chiar dacă ar fi
crescut de mii de ori, Fecioara L-a îmbrăcat cu
sângele ei şi, mai mult, I-a ţesut o hlamidă pe
potriva vredniciei Sale împărăteşti. Cu toate aces
tea, Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul cum cineva
îmbracă un veşmânt, nici firea nu a luat parte la
slava dumnezeiască, aşa cum hlamida ia parte la
strălucirea împărătească, întrucât nu se poate
vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuitorul
decât pentru a arăta că firile nu se amestecă între
ele, ci îşi păstrează fiecare însuşirile, fără nicio
amestecare. Ceea ce este peste aceasta ne întrece
puterea de închipuire tot atât de mult precum
unirea desăvârşită întrece deplina deosebire. Nicio
altă pildă nu putem da pentru o asemenea unire şi
nici nu putem să o înfăţişăm în vreo închipuire. Ea
este unică, se arată a fi cea dintâi şi singura căci
dacă sângele Preafericitei devine sângele lui Dum
nezeu, ce am putea să mai spunem? împărtăşin-
du-se atât de strâns cu El însuşi şi de aceleaşi
lucruri, ea ajunge să împartă aceeaşi cinste şi ace
laşi tron, aceeaşi dumnezeire cu natura divină. La
o asem enea înălţim e a sfinţeniei s-a ridicat
Fecioara, astfel cele despre ea întrec orice minte.
[Fecioara] a fost o făptură omenească, înflorind
dintre oameni. Prin fire, ea ia parte la tot ceea ce
ţine de ei [de oameni] fără a moşteni starea lor
duhovnicească. N-a fost ademenită de obiceiul
păcatului, ci s-a ridicat împotriva lui. A ţinut piept
întinăciunii noastre şi a pus capăt răutăţii noas
tre. Ea a fost pârga noastră, cea care ne-a arătat
calea spre Dumnezeu. Singura din această lume I-a
împlinit voinţa [lui Dumnezeu], astfel cum nimeni
dintre ceilalţi oameni, nici vreuna dintre celelalte

creaturi - oricare vor fi fost ele - n-a putut arăta.
[Ea] nu şi-a îndreptat privirea spre vreuna dintre
zidiri, nici nu s-a întors către nimic dintre câte se
află, ci de îndată ce a răsărit printre oameni s-a
deosebit de ei, îndreptându-se către partea cea
mai bună. întrecând astfel întreaga făptură,
pământul şi cerul, soarele şi stelele şi chiar cetele
ce îl înconjoară pe Dumnezeu, ea nu s-a oprit
înainte de a se fi unit, în neprihănire sa, cu nepri-
hănirea lui Dumnezeu. A fost mai sfântă decât
jertfele, mai vrednică de Dumnezeu decât altarele;
i-a întrecut atât de mult pe prooroci, drepţi şi preoţi
în sfinţenie, precum cea care sfinţeşte îi întrece în
sfinţenie pe cei sfinţiţi. Căci nim eni [dintre
oameni] nu este mai sfânt decât Preafericita. Ea,
care a fost singura şi cea dintâi despărţită de
păcat, o dată pentru totdeauna, ea s-a arătat sfân
tă, sfântă întru toată sfinţenia şi încă tot ce s-ar
putea spune mai mult. Pregătită în chip desăvârşit
pentru a-L zămisli pe Domnul, a deschis celorlalţi
oameni calea sfinţeniei, căci prin El a fost dăruită
sfinţenia şi proorocilor, şi preoţilor, şi tuturor celor
care sunt vrednici de Sfintele Taine.
Maica Domnului - izvorul mântuirii tuturor

Căci singurul şi cel dintâi rod pe Care L-a pur
tat Fecioara este Cel Care a adus sfinţenia în
lume, iar aceasta este ceea ce spune Sfântul Apos
tol Pavel: Iisus a intrat dincolo de catapeteasmă,
pentru noi toţi, ca înaintemergător689. Dacă încă
mai înainte ca Mântuitorul să vină către noi, se
689. Evrei 6, 20.

poate spune că mulţi purtau acest nume, acest

fapt s-a întâmplat pentru că luau parte în chip
simbolic la Tainele Sale. Astfel s-a întâmplat cu
Moise care, înainte ca Hristos să pătimească, după
cum zice apostolul: „a socotit că batjocorirea pen
tru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile
Egiptului”690. Tot astfel, evreii au putut să fie
botezaţi şi să primească duhovniceşte pâinea şi
vinul, mai înainte chiar de venirea pâinii pogorâte
din cer şi de Pogorârea Duhului Sfânt, căci Iisus nu
fusese încă proslăvit691 pentru cei care erau pregă
tiţi să întâmpine sfinţenia şi gata să primească
lumina mântuirii. Acest cuvânt al Mântuitorului
soseşte pe neaşteptate: „Pentru Ei o să Mă sfinţesc
pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru ade
văr”692. Prin urmare, cei din vechime au primit
binecuvântarea de dinainte de venirea Mântuito
rului asemenea unui simbol, ca pe o umbră, căci
n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dum
nezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să
nu ia fără noi desăvârşirea, după cum zice Sfântul
Apostol Pavel693.
Şi, voi zice eu, de vreme ce nici proorocii nu
s-au putut slobozi din legătura iadului mai înainte
de a fi primit darurile Fecioarei, nu este Preaferici
ta mai sfântă chiar şi decât îngerii, arhanghelii,
heruvimii şi serafimii? Căci, dacă Dumnezeu este
răsplata sfinţeniei şi El Se dăruieşte tuturor la fel,
şi dacă cel care este cel mai bine pregătit este cel
690. Evrei 11, 26.
691. Ioan 6, 31-33 şi 7, 39.
692. Ioan 17, 19.
693. Evrei 11, 39-40.
care ia cea mai mare răsplată, nu este oare de nea

părată trebuinţă să preţuim sfinţenia după răs
plată şi să o socotim pe aceasta după apropierea
de Dumnezeu? De aceea s-a zis că heruvimii se ţin
în jurul lui Dumnezeu şi primesc strălucirea Lui,
dar că nu îndrăznesc a ridica ochii către El. însă
Fecioara, într-un chip cu totul nou şi de negrăit a
cuprins în ea însăşi pe Cel pe Care nici un loc nu-L
poate cuprinde. Or, nu o lumină sau o slavă, ci
însuşi Ipostasul lui Dumnezeu a fost cuprins în ea.
Deci, Dumnezeu S-a înfăţişat Fecioarei mai limpede
decât heruvimilor - în măsura în care ea era mai
sfântă şi mai sfinţită - făcând-o cu o limpezime
atât de mare încât nu poate fi descrisă.
Ea întrece în neprihănire şi în sfinţenie chiar
adevărurile prin care înţelepciunea Dumnezeiască
se arată cel mai deplin. Asemenea, lucrurile care
sunt cele mai apropiate de lumină, acelea sunt
cele mai curate. Dumnezeu dăruind fiinţă tuturor
făpturilor, acestea pot fi neprihănite în feluritele
trepte ale nearătării strălucirii Sale. în această
alcătuire a împrejurărilor, cine nu înţelege că
Fecioara este mai sfinţită decât îngerii şi decât
oamenii? Desigur, Legea lui Dumnezeu, cuvântul
propovăduit de îngeri694 precum şi semnele drep
tăţii şi ale puterii Sale au fost date oamenilor prin
ceata îngerilor. Fecioara nu L-a arătat pe Dumnezeu
în aceeaşi măsură în care au făcut-o ei, ci ea a
relevat oamenilor chiar înţelepciunea ipostatică a
lui Dumnezeu, nu în semne sau închipuiri, ci pe
însuşi Dumnezeu, nemijlocit, pe Mântuitorul, şi
nu doar oamenilor, ci şi începătoriilor şi Puterilor:
694. Evrei 2, 2.
pentru ca prin aceasta să fie adusă la cunoştinţă,

zice Apostolul Pavel, începătoriilor şi Stăpâniilor
înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu695.
El n-a zis: „pentru ca să fie mai bine adusă la
cunoştinţă”, ca şi cum ei o cunoşteau deja, oare
cum nedesăvârşit, ci a zis: „pentru ca să fie adusă
la cunoştinţă”, arătând astfel, după părerea mea,
că această cunoştinţă este, într-atât de nedesă
vârşită înainte de Fecioara Preafericită, încât nu
suferea nicio asemănare cu ceea ce a urm at şi
căreia ea i-a dat naştere. Deci, ea a făcut într-ade-
văr să răsară Soarele dreptăţii nu doar pentru
oameni, drepţi şi nedrepţi, buni şi răi, ci chiar şi
pentru puterile cereşti.
Nimic din ceea ce a împlinit Preafericita nu este
mai prejos în strălucire decât iconomia Mântuito
rului pentru mântuirea noastră. Şi, de vreme ce El
a făcut-o mai presus de îngerii Săi, încât apostolul
n-a îndrăznit să asemene bunătatea lor cu a ei, să
cunoaştem, aşadar, cu cât este ea mai presus decât
aceştia. Dacă cel mai mic ia binecuvântare de la
cel mai mare696, ce asemănare poate fi între a face
binele şi a dobândi îndurare? De aceea, proorocul
a văzut-o pe Fecioara ca pe un scaun înalt şi
măreţ, iar pe heruvimi i-a văzut în jurul scaunului,
în frică şi cutremur, neîndrăznind să-şi ridice
ochii697. Or, dacă s-a zis că vegherea şi cântările
lor în faţa lui Dumnezeu sunt neîncetate, cu atât
mai mult ar trebui să socotim că Fecioara a simţit
o şi mai mare strălucire dumnezeiască, iar eu înţe
leg aceasta nu doar după plecarea ei de aici, de jos,
695. Efeseni 3, 10.
696. Evrei 7, 7.
697. Isaia 6, 1.
de pe pământ, ci încă din această viaţă. Căci, ceea

ce face să vegheze puterile îngereşti care-L încon
joară pe Dumnezeu, ceea ce le face să îl dorească
mai mult decât orice altceva, este faptul că ele au
gustat din harurile dumnezeieşti, astfel încât, ceea
ce li s-a întâmplat altor sfinţi când şi-au părăsit
trupurile lor - statornicia în bine şi virtute - s-a
întâmplat şi Fecioarei mai înainte ca ea să îşi fi
părăsit trupul.
Aceasta era o urmare firească. într-adevăr,
acel trup de care a trebuit să se despartă întrece
numele de trup căci nu mai era trupesc, ci deve
nise ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte „trup
duhovnicesc”, întrucât Duhul se sălăşluise deja în
el şi preschimbase în acesta legile firii. Un trup
lumesc nu le-ar fi îngăduit sfinţilor să se întoarcă
la Dumnezeu, dar acela le-a fost de un foarte mare
ajutor. Chiar şi atunci când era plini de râvnă în a
se apropia de Cel pe Care îl doreau cel mai mult,
şi când îşi întorceau toată puterea minţii lor spre
contemplare Celui Care fiinţează cu adevărat, ei
nu puteau să-şi întindă şi nici să-şi întoarcă
voinţa spre alt lucru, asemenea unei priviri, căci
toată lumea văzută se afla între ei şi Dumnezeu.
Or, toate acestea s-au petrecut, într-adevăr, întru
Fecioara, mai presus de orice minte şi raţiune şi
nu putem să trecem cu vederea că ea singură a
fost vrednică în a-L primi pe Dumnezeu, dincolo
de tot ce poate fi închipuit.
Este, aşadar, vădit că înainte de a trece dincolo
această virtute minunată, ea dobândise binele
statornic şi neschimbător, mai presus de fire.
întrucât se împărtăşea din bunătăţile ce va să vină,
ea împărăţea încă de aici peste împărăţia rânduită

drepţilor şi în mijlocul valurilor vieţii care se scurge
trăia, dintru această viaţă, ascunsă în Hristos, Cel
Căruia îi dăruise [viaţa]. Trebuia, aşadar, ca totul
să se înnoiască pentru Preafericita în faţa căreia
sunt biruite legile firii. Făcând dovada bunăvoinţei
dumnezeieşti de care se bucurase, ea cântă lauda:
„Că mi-a făcut mie mărire Cel Preaputernic şi sfânt
este numele Lui”698.
Părtăşia Fecioarei la Crucea, Moartea şi învierea

Mântuitorului
O, fapte nemaiauzite! O, lupte vitejeşti! Şi cu
toate acestea, după laude şi cununi, vreau să zic
primirea Soarelui dreptăţii şi unirea cu El, ea
ajunse acum la încercarea necazurilor şi a dure
rilor în locul bucuriei care i se puse înainte699. Şi
ea a fost părtaşă cu Fiul ei la ruşine şi batjocură
atunci când L-au umilit cei pentru care El Se
smerise. Ea l-a îmbărbătat în încercarea sa pe cel
care păruse că o făcuse să zămislească, pe Iosif, şi
are răbdare, luptându-se alături de Fiul său, pen
tru mântuirea mea. Când El săvârşea minunile
pentru a îndrepta firea noastră, ea îi era alături.
Când El a fost ucis şi urât de către cei care s-au
folosit de binefacerile Sale, ea luă parte la sufe
rinţă şi la ură. Şi când îi ceruse Fiului ei, la nunta
din Cana, să înceapă aceste binefaceri, din prea
plinul iubirii ei de oameni, El i-a răspuns: „Ceasul
Meu n-a sosit încă” arătând astfel ce cutezanţă îi
698. Luca 1, 49.
699. Evrei 12, 2.
îngăduia El mamei Sale, ca ea să poată strămuta

timpul pe care El îl hotărnicise.
Iar când trebuia ca Mântuitorul să sufere pen
tru noi groaznice pătimiri şi chiar moartea, ce
încercare îndură Fecioara! Ce săgeţi o loviră! Să
nu fi fost decât un om sau nimic altceva, aceasta
n-ar fi scăzut cu nimic durerea mamei: dar era
vorba despre Fiul, Fiul Unic al unei Maici unice,
Fiul minunii, Cel Care nu o rănise nici pe ea nici
vreun alt om, Cel Care a împărţit tuturor atâtea
binefaceri încât întrecuseră orice nădejde. Ce nu
va fi simţit în chip firesc Fecioara atunci când L-a
văzut în mijlocul unei atât de mari răutăţi pe Fiul
ei, bând şi smerit cu inima, fără a striga şi fără a
Se împotrivi700. Pe El, pe Care nimeni nu L-a vădit
de nimic, printre aceste fiare sălbatice, despuiat,
biciuit, socotit cu cei fără de lege şi lepădat de la
judecată ca de un tiran, osândit la cea mai grea
dintre pedepse, să moară de moarte ruşinoasă,
printre cei mai răi dintre oameni? Nu cred că poate
fi o durere mai mare. Ar trebui să plângem vic
timele nedreptăţii? Nu este nimic mai îndepărtat
de dreptate decât Moartea Mântuitorului şi, cu
siguranţă, nimeni n-a fost vreodată pe de-a întregul
osândit pe nedrept, căci chiar dacă nu se aduce nicio
învinuire pentru care să fi fost osândiţi, întotdeauna
am săvârşit ceva pentru care să fim pedepsiţi după
dreptate, dar despre Mântuitorul, proorocul a zis:
„El n-a păcătuit defel”701. Sau chiar este cu nepu
tinţă să nu fie rănit cineva de suferinţele apropi
aţilor săi? Or, n-a fost nimeni, niciodată, atât de
700. Matei 11, 29, Isaia 42, 2.

701. Isaia 53, 9.
apropiat de Fiul precum a fost Fecioara de Hristos.

Iată de ce a cuprins-o pe Fecioara o durere atât de
firească şi atât de străină, aşa cum niciun om n-a
putut să simtă, căci era şi înţeleaptă şi Maică şi în
măsură să vadă nedreptatea.
Trebuia, deci, ca ea să fie părtaşă la pronia
Fiului său, în ceea ce ne priveşte; şi aşa cum ea
I-a dat din carnea şi din sângele ei şi cum, la rân
dul său, ea s-a împărtăşit de darurile Lui, tot ast
fel a luat parte la toate suferinţele şi la toate
durerile Lui. Pironit pe cruce, El a primit o lovitură
de suliţă în coastă; prin sufletul ei trecu sabie, aşa
cum i-a vestit mai înainte dreptul Simeon702; şi
toate celelalte prin care au trecut Fiul şi Maica şi
toate cele spuse de acei câini care foloseau cuvin
tele Lui ca pe ale unui înşelător, privindu-L ca pe
un rostitor al neadevărului pe care vroiau să îl
încredinţeze că se înşeală.
Prin acestea, ea a devenit cea dintâi care a luat
parte, prin asemănare, la Moartea Mântuitorului şi,
tot prin acestea, a gustat înaintea tuturor din
învierea Lui. Iar când Fiul ei a stricat stăpânirea
diavolului şi a înviat, ea a putut înţelege auzirea
mântuirii Lui, însoţind, pe cât era cu putinţă, înăl
ţarea Lui la cer. După înălţarea Fiului, ea îşi luă
locul printre ucenicii şi ceilalţi însoţitori ai Domnu
lui, sporind binefacerile sale pentru firea ome
nească şi plinind ceea ce îi lipsea lui Hristos703, mai
îndreptăţită decât oricine altcineva. Cui altcuiva i se
cuvenea aceasta, mai mult decât Maicii Sale?
702. Luca 2, 35.

703. Coloseni 1, 24.
Trebuia ca acest suflet preasfânt să fie dezlegat

de acest preasfânt trup. Ea a fost dezlegată de el şi
s-a unit cu cel al Fiului ei, lumina a doua a Lumi
nii celei dintâi. Iar trupul, rămas pentru un scurt
răstimp pe pământ, plecă şi el, căci trebuia să
treacă prin toate cele prin care trecuse Mântuitorul
şi să strălucească în faţa morţilor şi a viilor, ca firea
omenească să fi fost sfinţită în mijlocul tuturor şi
să-şi ia locul care i se cuvenea. Aşadar, ea a cunos
cut pentru puţin timp mormântul, iar cerul moşteni
acest pământ nou, acest trup duhovnicesc, această
comoară a vieţii noastre, mai vrednică de cinstire
decât îngerii, mai sfântă decât toţi arhanghelii. Ea a
dăruit tronul său împăratului, raiul - pomului
vieţii, astrul - luminii, roada - pomului şi Fiului o
Maică vrednică de întregul neam.
Slava Maicii lui Dumnezeu, ceea ce este mai p re

sus de orice slavă
Ce cuvânt ar fi de ajuns pentru a cânta virtutea
ta, o, Preafericită, darurile pe care Mântuitorul ţi
le-a dat şi cele pe care tu le-ai dăruit oamenilor?
Nimeni n-a putut face aceasta, măcar de ar fi vor
bit limba îngerilor şi a oamenilor, cum a zis Sfântul
Apostol Pavel704. Mi se pare că pentru a înţelege şi
pentru a vesti bunătăţile tale după cum se cuvine,
trebuie să luam parte la fericirea pregătită drep
ţilor, ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici lumea nu poate s-o cuprindă705. Minunile tale
aparţin doar acelui loc unde se află cerul nou şi
pământul cel nou, Soarele dreptăţii înaintea şi în
urm a Căruia nu este nici un fel de întuneric, vesti-
704. 1 Corinteni 13, 1.
705. 1 Corinteni 2, 9; Ioan 21, 25.
torul bunătăţilor tale este Mântuitorul, în bătăile

de palme ale îngerilor. Doar acolo afli tu o vrednică
proslăvire căci oamenilor nu le-a fost dat să
ajungă până acolo. Noi nu putem decât să atingem
în treacăt slava ta, în măsura în care tu sfinţeşti şi
limba şi sufletul nostru. Căci doar o cuvântare şi
o chemare pot înălţa sufletul, pot face mintea
noastră mai bună şi să ne prefacă pe noi din tru
peşti şi din pângăriţi în sfinţi.
Dar tu eşti tot binele pe care îl cunoaştem în
această viaţă şi pe care îl putem cunoaşte după ple
carea noastră din cele de jos. Tu însăţi eşti cea care
a început pentru ceilalţi şi fericirea şi sfinţenia.
Tu eşti mântuirea oamenilor şi lumina lumii,
calea şi poarta către Mântuitorul, viaţa şi toate aces
te numiri pe care ţi le putem da negreşit, şi cu care
Domnul a binevoit să fie numit, pentru mântuirea
mea. El a fost pricina, tu ai fost împreună-pricinui-
toare cu El a sfinţeniei pentru mine şi a tuturor celor
prin care m-am bucurat de Mântuitorul prin tine, şi
de propriile tale daruri. Sângele tău este cel care
curăţă lumea, din tine a ieşit acest Trup în Care eu
am fost sfinţit, în Care am primit Noul Legământ,
în Care se găseşte toată nădejdea de mântuire:
pântecele tău este împărăţia lui Dumnezeu.
O, tu care eşti mai presus decât toată lauda şi
decât orice nume cu care te-am putea chema,
primeşte această cântare de slavă şi nu trece cu
vederea dorirea noastră; dă-ne nouă să putem
înţelege mai bine şi să cântăm mai cu pricepere
bunătăţile tale şi acum, în viaţa aceasta şi, mai
apoi, în viaţa cea veşnică. Am in!706.
706. Pentru citatele biblice, Sf. Nicolae Cabasila foloseşte, cel

mai adesea, formulări libere.
CONCLUZII
Creaţie şi Răscumpărare
Am început această lucrare prin afirmarea

personalităţii şi operei de excepţie a Sf. Nicolae
Cabasila, rămânând sub semnul excelenţei în fie
care dintre paginile ei. Gândirea autorului bizan
tin ni s-a dezvăluit, pe parcurs, a fi de o remarca
bilă complexitate generată, poate, şi de faptul că
întreaga sa existenţă, precum şi moştenirea de va
lori pe care a lăsat-o în urm ă au stat în perm a
nenţă sub semnul bipolarităţii.
Martor al unei epoci bizantine aflată sub spec
trul extincţiei, Sf. Nicolae Cabasila a fost, în
această perioadă, participantul activ la o înflorire
culturală ce a asigurat supravieţuirea şi rezistenţa
spirituală a părţii de Răsărit a continentului euro
pean, pregătindu-se să transmită, în acelaşi timp,
împlinirile sale şi valorile patrimoniului antic
Apusului acestui continent. Sub ochii săi se întâl
nesc oamenii şi învăţăturile celor două Biserici,
separate cu patru secole în urmă.
Viaţa Sf. Nicolae Cabasila aduce la un loc sfin
ţenia trăirii în Hristos şi condiţia laică, mistica şi
cultura profană, clasică, sfântul şi umanistul.
Dacă vom privi opera Sf. Nicolae Cabasila în
ansamblul ei şi felul în care acest ansamblu se
reflectă în omiliile mariologice, vom putea desluşi
faptul că gândirea autorului este polarizată, la
rândul ei, dezvoltându-se în funcţie de coordona

tele stabilite prin evenimentele Creaţiei şi Răscum
părării, coordonate ce se întâlnesc în taina şi
bucuria scopului, a finalităţii destinului uman.
Crearea lumii de către Dumnezeu din iubire,
încununarea ei prin om şi dorinţa împărtăşirii
vieţii divine este cea care apleacă gândirea autorului
bizantin spre antropologie - calea prin care demni
tatea primordială a omului se dezvăluie în bucuria
raiului. în Răsărit, elementul divin al naturii
umane este cel care constituie baza antropologiei
cu sorgintea înainte de păcatul originar. La Sfinţii
Părinţi, ceea ce defineşte fiinţa umană, chiar şi
după cădere, este prima existenţă, starea para-
disiacă, cea care a stabilit definitiv evoluţia în
căutarea restaurării.
Odată cu căderea protopărinţilor, natura umană
este alterată, drumul binelui este abandonat iar
lumea este închisă în sine şi în cădere, pierzând
legătura ontologică pe care a avut-o cu cerul.
La plinirea vremii, Dumnezeu Se întrupează,
coborând în cosmos şi în om - microcosmosul.
Transcendenţa absolutului trece în im anenţa
lui Dum nezeu făcut om, lucrarea asupra lumii
devine lucrare în lume. însă, pentru ca planul lui
Dumne-zeu să fie dus la îndeplinire El cere con
simţământul umanităţii libere. Acest răspuns va
veni printr-o Fecioară, iar Răscumpărarea va veni
prin Fiul ei. Hristos este deofîinţă cu Tatăl, prin
firea Sa dumnezeiască, şi deofîinţă cu oamenii,
prin firea Sa umană. El este deasupra lumii, parti
cipând la crearea ei şi a omului; El este în lume,
coborând în om şi răscumpărându-1 în Sine. în

consecinţă, viaţa Maicii Domnului se află între
Creaţie şi Răscumpărare, despre viaţa ei vorbind
Sf. Nicolae Cabasila în cele trei omilii ale sale.
Naşterea, Buna Vestire şi Adormirea Maicii
Domnului poartă în ele semnificaţiile profunde ale
ieşirii omenirii în întâmpinarea Luminii.
Fecioara Maria se naşte sub legea păcatului şi
a căderii, existenţa ei înainte de Buna Vestire
unind două contraste sub care omenirea evoluase
până la acel moment: ea este martoră a înmulţirii
fără precedent a păcatului în lume şi, în acelaşi
timp, ea este fără de păcat personal, rod al unui
şir de aleşi prin care Dumnezeu a lucrat în lume.
Sf. Nicolae Cabasila foloseşte din abundenţă
tema celei de a doua Eve tocmai pentru cumulul
de semnificaţii al acestei expresii: Eva este întru
chiparea perfecţiunii umane edenice, ea este sim
bolul începutului, a creaţiei divine - Eva este
întruchiparea căderii, a generării păcatului, a pri
mirii damnării pentru tot neamul - noua Evă
poartă cu sine creaţia, aşezând deasupra neas
cultării ascultarea şi deasupra păcatului sfinţenia,
ea primeşte Răscumpărarea în numele neamului
omenesc.
Buna Vestire este cel mai important eveniment
al vieţii Maicii Domnului, este miezul de forţă al
dogmei mariologice şi este elementul central al
structurii compoziţionale alcătuite de cele trei
omilii. Istoricitatea celor trei evenimente ale vieţii
Măriei, reflectată în structura tripartită a tratatu
lui, este întregită aici de semnificaţia treimică:
întruparea urm ează pierderii creaţiei perfecte şi

precede Răscumpărarea, la întrupare Tatăl cere
acordul umanităţii, iar Fiul Se coboară prin
umbrirea Duhului Sfânt. Maica Domnului este
curăţită de păcatul strămoşesc, devenind arheti
pul umanităţii căzute ce îşi atinge scopul pentru
care a fost creată. Fiaf-ul Fecioarei Maria inau
gurează singura modalitate de atingere a acestui
scop - viaţa în Hristos. Astfel este stabilită şi subli
niată centralitatea absolută a întregii învăţături
creştine pe care şi Sf. Nicolae Cabasila o reflectă în
omilii - centralitatea în Hristos.
Adorm irea Maicii Domnului aduce cu sine fina
litatea constructivă, întoarcerea edenică, îm pli
nirea destinului arhetipal. Adorm irea ei poartă cel
mai adânc realitatea învierii.
Din punct de vedere al domeniului de studiu
dogmatic pe care mariologia îl constituie, cele trei
omilii nu reprezintă o încercare de autonomizare,
ci o întregire, în ansamblul operei Sf. Nicolae
Cabasila, a unei triade pe care o constituie alături
de Despre viaţa în Hristos şi Explicarea Dumneze
ieştii Liturghii. Antropologia mariologică a omiliilor
este complementară antropologiei hristologice din
Despre viaţa în Hristos, o antropologie ce izvorăşte
din rai şi se revarsă în împlinirea împărăţiei, reca
pitulând cerul şi pământul. în iconomia compo
ziţională a lucrării constituite din cele trei omilii,
centralitatea este conferită de evenimentul Bunei
Vestiri, theotokia fiind, înainte de toate, o temă
hristologică iar, prin dubla iconomie a Fiului şi a
Duhului Sfânt, tema hristologică întregindu-se cu
cea pnevmatologică. Din punct de vedere antropo

logic, tema libertăţii umane leagă antropologia de
Creaţie, pe când tema sinergiei leagă antropologia
de Răscumpărare şi de procesul mântuirii.
Deşi gândirea Sf. Nicolae Cabasila este de fac
tură umanistă, alăturând concepte şi structuri din
cele mai diverse, ele sunt integrate în principiul
religios şi în ierarhia valorilor creştine, noţiunile
desprinse din platonism şi din filosofía antică armo-
nizându-se cu buna cunoaştere a Sfinţilor Părinţi, a
gânditorilor contemporani, a tradiţiei istorice a
Bisericii. Fundamentale pentru baza informativă a
omiliilor lui sunt însă Sfânta Scriptură şi trăirea
bisericească. Aproape fiecare afirmaţie a omiliilor
este justificată biblic, hrănită cu cuvântul Scrip
turii, întărită de autoritatea cuvântului revelat.
Integrarea în viaţa eclesială, raportarea la valorile
cultice, aduc gândirea raţională, informativă, ală
turi de trăirea mistică, conferindu-i gândirii pro
funzime şi valoare aplicativă, cu atât mai mult cu
cât Sf. Nicolae Cabasila are avantajul de a scrie şi
a trăi într-o epocă în care Liturghia bizantină
atinsese punctul maxim al dezvoltării ei.
Mai mult, Sf. Nicolae Cabasila a fost confrun
tat, în două epoci istorice cu totul diferite, cu neli
niştile Bisericii Romano-Catolice. Ca persoană
istorică a luat parte la vremea lui Jan Hus, Savo
narola, John W ycliff şi William Ockham, epocă în
care papalitatea pierdea lupta pentru credinţa
individuală căutând compensaţii în manifestarea
pretenţiilor universaliste întinse chiar şi asupra
vulnerabilităţii bizantine. Ca autor, omiliile sale au
fost martorele unor încercări justificative neînte

meiate, pe care teologii catolici le-au întreprins cu
scopul de a găsi fundament pentru noi încercări
de afirmare a papalităţii afectate de criza ofensivă
a secolului.
Vom încheia această lucrare prin revenirea la
personalitatea de excepţie a Sf. Nicolae Cabasila şi
la opera sa marcată de bipolaritate. Autorul bizan
tin este cel dintâi care a asociat antropologia creş
tină cu mariologia şi este cel din urm ă reprezen
tant al misticii liturgice răsăritene. El este un
interpret cu orizonturi şi vederi largi şi, totodată,
în scris dovedeşte o mare concizie creştină. Deşi
foloseşte o varietate de forme şi elemente stilistice,
stilul său este caracterizat de sobrietate. Apropiin-
du-se de tiparul socio-cultural al omului nou pe
care Renaşterea l-a proclamat în virtutea unei
antropologii întoarse spre creaţie, Sf. Nicolae
Cabasila a purtat această aură umanistă luptând,
în acelaşi timp, pentru dobândirea coroanei Răs
cumpărării şi, pentru aceasta, el locuieşte alături
de sfinţii Domnului, iar noi, de pe pământ, nu
putem decât să zicem: Bucură-te!
ABSTRACT
The present dissertation opens by affirm ing the

exceptional personality and oeuvre o f St Nicholas
Cabasilas. The thinking of the Byzantine scholar
unfolds in front o f us, in all its remarkable com
plexity, generated by the fact that his whole exis
tence as well as his heritage o f his spiritual values
has always been placed under the sign of bipola
rity. Representative of a Byzantium in irreversible
decline, St Nicholas Cabasilas was an active par
ticipant in a cultural upswing that made possible
the survival and the spiritual resilience o f the
Eastern part of the European continent. More to
the point, this was the period when the accom
plishments and values o f the heritage of the Anti
quity were transmitted to Western Europe. Under
St Nicholas Cabasilas’ eyes, the people and the
teachings o f the two Churches, separated four
centuries earlier, are able to meet again.
The life o f St Nicholas Cabasilas embodies holi
ness o f life in Christ and the condition o f the lay
man, mysticism and classical, worldly culture, the
saint and the humanist. The work of St Nicholas in
its entirety and the way in which this whole is
reflected in his mariological homilies give us an
insight into a theological concept that develops
along the major coordinates set by the acts of
Creation and the Redemption.
The Creation of the world by God, out of love,

world’s crowning by the creation o f man and His
desire to share divine life with man, are the
impulses which turn the thinking o f the Byzantine
scholar towards Anthropology / the path through
which the primordial dignity of man unfolds in the
joy o f paradise. In the East, the divine component
of the human nature is the basis of Christian
Anthropology of pre-lapserian man. With the
Incarnation o f the Lord, the transcendence o f the
absolute translates into the immanence o f God
made Man and acting upon the world becomes
acting in the world. However, for God’s plan to be
implemented, He requests man free assent. The
response will come through a Virgin and the
Redemption will come through her Son. Christ is
above the world, participating in the Creation of
the world and o f man. He is in the world, descend
ing into human shape and redeeming mankind in
Himself. Consequently, the life o f the Mother of
God spans the interval between the Creation and
the Redemption as St Nicholas Cabasilas inter
prets her life, in his three homilies.
The Birth, the Annunciation and the Dormition
of the Mother of God, carry in them the profound
significance o f mankind coming out to meet the
Light.
The Virgin Mary is born under the Old Legacy,
her existence before the Annunciation uniting two
contrasts that subtended the evolution o f the
mankind up to the moment. She is a witness to
the unprecedented proliferation o f sin in the world
ÎNVÂTÀTURA MARIOLOGICÀ A SFÂNTULUI NlCOLAE CABASILA... 377
and, in the same time, she, herself, is free o f per

sonal sin, being the descendent o f a line o f the
chosen through which God had worked His will in
the world.
St Nicolas Cabasilas makes ample use of the
theme o f the second Eve, to make full use o f the
great richness of the significance o f this term: Eve
is the embodiment o f edenic perfection o f the hu
man nature and Eve is also the embodiment o f the
fall. The new Eve carries with herself the Creation,
placing obedience above disobedience and holi
ness above sin and she receives Redemption in the
name o f mankind.
The Annunciation is the most important event
in the life o f the Mother o f God. It is the core o f the
mariological dogma and it is the central element of
the compositional structure of the three homilies.
The Mother o f God, cleansed o f the original sin,
becomes the archetype o f fallen mankind that
reaches the goal for which it was created. The Fiat
o f the Virgin Mary inaugurates the only way in
which this goal can be reached - the life in Christ.
Thus was established and reinforced the
absolute centrality o f the entire Christian teach
ing, which Cabasilas also reflects in the homilies /
the life centred on Christ.
The Dormition o f the Mother o f God brings
about the constructive finality, the edenic return,
the completion of the archetypal destiny. The Dor
mition carries within the profound reality o f the
Resurrection in Christ.
From the Dogmatics, point o f view which Mari-

ology is part of, the three hom ilies do not repre
sent an attempt at setting apart but of complition
within the work of St Nicholas Cabasilas of a triad
w ho’s other three parts are Life in Christ and On
the Divine Liturgy. The Mariological Anthropology
of the holies is complementary to the Christologi-
cal Anthropology from Life in Christ. Anthropologi
cally, the theme o f human freedom connects the
anthropology to the Creation whereas the theme of
synergy connects this anthropology to the
Redemption and the process o f Salvation.
Although the thinking of St Nicolas Cabasilas
is o f a humanistic bent, pulling together the most
variegated concepts and structures, they are inte
grated in the religious principles, in a hierarchy of
Christian values. The concepts rooted in Plato
nism and Ancient philosophy blending harm o
niously with a deep knowledge of Church Fathers,
contemporary thinkers and historical tradition of
the Church.
The roots that inform the homilies are however
the Holly Scripture and the ecclesiastical experi
ence. Almost all the statements in the homilies are
biblically justified, reinforced by the Scripture and
supported by the authority of Revelation, integra
ting in the ecclesiastical life, in raport with the cul-
tic values, bringing rational thinking together with
mystical experience. St Nicholas Cabasilas was
blessed to live and write at a time when the Byzan
tine Liturgy was at its pick.
ÎNVÂTÂTURA mariologicA a S fântului N icolae C abasila... 379
We would like to underline one more time the

exceptional personality of St Nicholas Cabasilas
and his outstanding theological accomplishment,
placed under the sign o f bipolarity, and we would
like to conclude by pointing out that this Byzan
tine scholar was the first writer who associated
Christian Anthropology with Mariology. A t the
same time, he is the most important representative
of Eastern Liturgical Mysticism. Approximating
the social cultural pattern of the new man, which
the Renaissance proclaim ed, based upon an
anthropology oriented towards the Creation, St
Nicholas Cabasilas carried this aura o f humanism,
striving, at the same time to obtain the crown o f
Redemption and, through it, he dwells with the
houst o f God’s saints.
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRILE SF. NICOLAE CABASILA
N icolae C abasila , S f . „Comentariu la Cartea a
IlI-a a Sintaxei lui Ptolemeu”, editată cu lucrările
lui Theon şi Papus în: Ptolemaeum comment, s.n.;
Basel, 1538.
N icolae C abasila , S f . Cuvănt împotriva cămă
tarilor, editat în limba latină de către Iacob Pon-
tanus odată cu De irita in Christo, s.n., Ingolstadii,
1604;
N icolae C abasila , S f . „Despre criteriul adevă
rului dacă există” , în: Sexti Empirici Pyrrhoniarum
Hypotyposium liber secundus, Geneva, 1621;
N icolae C abasila, S f. „Cuvânt de laudă la slăvi-
tul, marele mucenic al lui Hristos şi făcătorul de
minuni Dimitrie, izvorâtorul de mir” , în: Mvryieia
ayioXoyiKâ, Veneţia, 1884;
N icolae C abasila , S f . „Scrisori”, în: Anecdota
graeca nova, s.n., Paris, 1844, şi în: napaptrura tot)
IST, s.n., C-pol, 1885;
N icolae C abasila , S f. Cuvănt de laudă la cuvi
oasa Maica noastră Teodora, izvorătoarea de mir,
în: PG col. 753-827;
N icolae C abasila, S f. Homélies sur la Nativité,
l’Annonciation et la Dormition de la Sainte Vierge,
Martin J ugie (ed.), PO, XIX, fasc. 3, Paris, 1925;
BIBLIOGRAFIE 381
N icolae C abasila, S f. Despre camătă, în voi: Eig

Uvri/iriv Ijrvpiôcovoç Aâpnpov, Atena, 1935;
N icolae C abasila, S f . „Prière inédite de Nicolas
Cabasilas à Jésus-Christ”, in: Echos d ’Orient,
XXXV (1936), pp. 43-50;
N icolae C abasila, S f . Cuvănt de laudă la Sfinţii
Trei Ierarhi, în: „ErceTipiç éraipelaç P'üÇccvtivwv onv-
ôcov”, s.n., Atena, 1938;
N icolae C abasila , S f. Despre viaţa în Hristos,
traducere şi studiu de Prof. Dr. Teodor Bodogae,
s.n., Sibiu, 1946;
N icolae C abasila, S f . The Life in Christ, Intro
ducere şi traducere de Carmino de Cantazaro, St
Vladim ir’s Seminary Press, New York, 1974;
N icolae C abasila, Sf . „Elogiul împărătesei Ana
de Savoia”, în: Bulletin de l’Institut Archéologique
russe a Constantinople, (1990), s.L;
N icolae C abasila, S f . Tâlcuirea Dumnezeieştii
Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ene B ranişte,
Teodor B odogae (ed.), Ed. Arhipepiscopiei Bucu
reştilor, Bucureşti, 1992;
N icolae C abasila, S f. La Madre di Dio: tre omelie
mariane, Edizioni Scritti Monastici, Abazzia di
Praglia, 1997;
N icolae C abasila, S f . Trei Omilii, Ed. Icos,
Bucureşti, 1999.
LUCRĂRI DESPRE SF. NICOLAE CABASILA

B ălţat, Dumitru, „învăţătura despre Maica
Domnului la Nicolae Cabasila”, în: Mitropolia
Ardealului, (1989), 4;
382 BIBLIOGRAFIE
B odogae , Teodor Pr., „Trăsături umaniste în

spiritualitatea bizantină: Nicolae Cabasila” în:
Studii Teologice, XXXIV (1982), 9-10, pp. 313-345;
B ranişte, Ene Pr., Explicarea Sfintei Liturghii
după Nicolae Cabasila, teză de doctorat, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943;
E nepkides, Polichrones, „Der Briefwechsel des
Nik. Kabasilas” , în: Byzantinische Zeitschrift,
München, 1953;
J ugie , Martin, „L’éloge de Mathieu Cantacu-
zéne par Nicholas Cabasilas”, în: Echos d ’Orient,
XIII (1910), pp. 338-343;
K öster, Heinrich Maria, Die Mariologie des
Nicolaus Kabasilas im Virgo Liber Verbi, Edizioni
Mariani, Roma, 1991;
Lot -B orodine , Mirrha, Un maître de spiritualité
byzantine au XIVème siècle: Nicolas Cabasilas, Edi
tions de L’Orante, Paris, 1958;
M ortari, Luciana, „Nota Biografica” , în: La
Madré di Dio - tre omelie mariane, Abbazia di
Praglia, Edizioni Scritti Monastici, 1997;
N ellas, Panayotis, NixoXaov KaßäaiXa: H Qeo-
yriTcop Tpeiç OeoprjTopiKÉç ôpiXieç Keipevo - peracppâari
- eioayoyri - c%oXia. navayiévrtç NéXXaç, Atena,
1968;
N ellas , Panayotis, „Teoôyiai Kry/oa toxi N ikoXocod
xoî) KaßacnAa - Avacpopoa koci eÇcxttigeiç”, în: KXijpo-
vopia, IV (1975);
Stiparis, Yannis, Cabasila, teologo e mistico
bizantino, s.n., Roma, 1996;
BIBLIOGRAFIE 383
T oniolo , Ermanno M., La mariologia di Nicola

Cabasila, Pontificium Institutum Orientalium Stu-
diorum, Vicenza, 1955;
T sirpanlis, Constantine, The Liturgical and Mys
tical Theology o f Nicolas Cabasilas, NY, Tsirpanlis,
1979;
T sirpanlis , Constantine, „The M ariology o f
Nicholas Cabasilas” , în: M arial Studies, XXX
(1979), 11, pp. 273-288;
„Viaţa Sfântului Nicolae Cabasila” în: Sinaxarul
editat de Mănăstirea Simónos Petras de la Muntele
Athos între anii 1987-1996.
IZVOARE
***, Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepis

copiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1993;
***, Dictionnaire de Spiritualité, Ascétique et
Mistique, Doctrine et Histoire, t. II, Beauchesne,
Paris, 1953;
***, Encyclopedia Britannica, The Encyclopedia
Britanica ltd, Londra - New York, 1922;
Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988;
A greda , María de, Vida de Virgen Maria según
la Venerable sor María de Jesús de Agreda, Monta-
ner y Simón, Barcelona, 1899;
Ambrozie al M ilanului, Sf . De Virgine, II, PL 16,
282 C;
384 BIBLIOGRAFIE
A mbrozie al M ilanului, S f ., Dominicae sacra

mento liber unus, PL 16, 817-846;
A ndrei C riteanul, S f., In Dormitione Beatae
Mariae, I, PG 97, col. 1052-1053;
A ndrei C riteanul, S f., Horn. I în De Nativitate
Beatae Mariae, PG 87;
A nselm de C anterbury , De ce S-a făcut Dum
nezeu om, traducere de Emanuel Grosu, Ed.
Polirom, Iaşi, 1997;
A ugustin , F er ., Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a
Xll-a, PL 41, col. 13-804;
A ugustin , Fer ., Civitas Dei, Allen & Unwin, Lon
dra, 21950;
A ugustin , Fer ., De natura et gratia, 42, PL 44;
A ugustin , Fer ., Despre faptele lui Pélagie, PL 44;
A ugustin , Fer ., Opus imperfectum adversus
Iulianum, PL 45, 1417;
A ugustin , Fer ., Selected Writings, Paulist Press,
N.Y., 1984;
C hiril al A lexandriei, S f ., Catéchèses mista-
gogiques, Éditions du Cerf, Paris, 1966;
C hiril al A lexandriei, S f ., Correspondence,
Catholic University o f America Press, Washington
D.C., 1987;
C hiril al A lexandriei, S f., In Leviticum, PG LXIX;
C hiril al A lexandriei, S f., Omilii diverse, P.G.,
LXXVII;
C hiril al A lexandriei, S f., Selections, Routledge,
Londra, 2000;
BIBLIOGRAFIE 385
C hiril al Ierusalimului, S f ., Cateheza a XVII-a,

PG 33;
D iadoh al Foticeei, S f., Cuvănt ascetic în 100
de capete în voi. Filocalia, traducere de Pr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993;
D ionisie P seudo -A reopagitul, S f., Ierarhia ce
rească, C. III, în: Dyonisiaca, Desclée de Brouwer,
Paris, 1937-49;
D owley , Tim (ed.), The History o f Christianity,
Lion Publishing, Oxford, 1990;
E pifanie al Salaminei, S f., Panarion, PG XCVII;
Fabius Q uintilianus, The Institutio Oratorica o f
Quintilian, s.n., Londra, 1961;
Filotei Kokkinos, S f., Scrisoare către Patriarhul
Bulgariei, PG 150 - 585B;
G heorghe de N icomidia, Sermone In Mariam
assitentem Crud, PG 100, 1476C şi D;
G heorghios S frantzes, Anale, PG 156;
G heorghios S frantzes , Cronica, Riccardo
M aisano (ed.), Accademia Nazionale, Roma, 1990;
G rigorie de N azianz , S f ., Lettres Théologiques,
Éditions du Cerf, Paris, 1974;
G rigorie de N azianz , S f., Ep. 101, PG 36, 181;
G rigorie de N yssa , S f., In Diem Natalem Christi,
PG 46, 1137 D-1141B;
G rigorie de N yssa , S f ., Despre facerea omului,
PG 44. 212;
G rigorie de N yssa , Sur l’origine de Vhomme,
Éditions du Cerf, Paris, 1970;
386 BIBLIOGRAFIE
G rigorie Palama , S f ., Despre rugăciune, PG

150;
G rigorie Palama , S f ., Omilie la Intrarea Maicii
Domnului în Biserică, Sofocles O ikonomos (ed.),
Atena 1861;
G rigorie Palama , S f ., The Triads, John M eyen -
dorff (ed.), SPCK, Londra, 1983;
G rigorie Palama , S f ., Tov ev âyioiç narpog ppcov

rprjjopiov tov IJaXapa, opiXiai, Sofocles O ikonomos
(ed.), Atena, 1861;
Ică jr , Ioan I. (ed.), Trei vieţi bizantine ale Maicii
Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2001;
Ioan D amaschin , S f ., „Homélies sur la Nativité et
la Dormitionem”, în: Sources chrétiennes, Paris,
1961;
Ioan D amaschin , S f., De Fide orthodoxa, Liber
III, XII, PG XCIV, 1029C;
Ioan D amaschin , S f ., Dogmatica, traducere de
Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti,
31993;
Ioan D amaschin, S f., Expunere exactă a dreptei
credinţe, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, s.n.,
Bucureşti, 1938;
Ioan G ură de A ur , S f ., Cele dintâi omilii la
Facere, traducere din lb. greacă veche de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Ed. Eocpia/Ed. Biserica Ortodoxă,
Bucureşti, 2004;
Ioan G ură de A u r , S f ., Horn. 44 in Matt, PG
57, 464;
Ioan G ură de A ur , Sf., Inloannes homilia, PG LIX;
BIBLIOGRAFIE 387
Ioan VI C antacuzino , Ioannis Cantacuzeni Exim-

peratoris Historiarum Libri IV: Graece et Latine, Ed.
Weberi, Bonnae, Im pensis, MDCCXXVIII-
MDCCCXXXII;
Ioan VI C antacuzino , The History o f John Canta-
cuzenus, 4 v., III-IV, Catholic University o f Am eri
ca, 1975;
Irineu de Lyon , S f., „Aversus haereses” , III, PG
7, 958-960, colecţia Sources chrétiennes, 34, Sig-
nard, Paris-Lyon, 1952;
M axim M ărturisitorul, S f ., A doua Centurie
gnostică, XV, PG 90;
M axim M ărturisitorul, S f ., Ambiguorum liber,
PG XCI;
M axim M ărturisitorul, S f., Capete gnostice II,
4; PG 90;
M axim M ărturisitorul, S f ., Centuries, Editions
de Cerf, Paris, 1945;
M axim M ărturisitorul, S f ., De char., Ill, 25, PG
90;
M axim M ărturisitorul, S f ., Expos. Orat. Domin,
PG 90;
M axim M ărturisitorul, S f., Selected Writings,
Paulist Press, N.Y.,1985;
Mineiul pe decembrie, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu
reşti, 41975;
N eophity Incluşi, Oratio brevis in ingressum
Beatae Mariae virginis in sancta sanctorum, PO, 16;
388 BIBLIOGRAFIE
N icephorus C allistus, Historia Ecclesiastica, PG

147;
Octoihul Mare, Ed. Institutului Biblic şi de Misi
une al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
61975;
O rigen , In Lucam homiliae, Hermann-Joseph
S ieben (ed.), Freiburg, Herder, 1991-1992;
O rigen , In Lucas homilia, 17, PG XIII, 1845;
Pico della M irandolla, „Oratio”, în: De hominis
dignitate, Heptaplus, De ente et uno, Vallechi,
Florenţa, 1942;
P laton, Laws, Harmondsworth-Penguin, Lon
dra, 1950;
S chmidt, F.S. (ed), Sancti Anselmi opera omnia,
6 vol., s.n., Edinburgh, 1938-1961;
T heodor M etochites, Poésies inédites, R. G ouil-
lard (ed), Byzantion, Bruxelles, 1926;
T heophanes N icaeus , Sermo in sanctissimam
Deiparam, textul graecum cum interpretatione lati
na, introductione et criticis animadversionibus,
Martinus J ugie (ed.), A.A. Lateranum, Roma,
1935;
T homas A quinas , Summa Theologiae, Eyre and
Spottiswade, Londra, 1989;
T homas A quinas , The Three Greatest Prayers:
Commentaries on the Our Father, the Hail Mary and
the Apostles’Creed, Newman Press, Westminster,
1956;
Vallée , Gerard (ed.), A Study in anti-Gnostic
Polemics: Irinaeus, Hippolytus and Epiphanius,
Waterloo, Ontario Canada University Press, 1981;
BIBLIOGRAFIE 389
V asile cel M are , S f ., Correspondence, Heine

mann, Londra, 1926-1939;
Vasile cel M are , S f ., Epistola CCLX, PG XXXII;
ALTE LUCRĂRI
***, „Notă la cea de a 3-a sesiune a Conciliului

Vatican” , în: Le messager orthodoxe, 1964, 27-28;
A ndrutsos , Hristos, Simbolica, Ed. Centrului
Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;
A uclair , Raul, Les Epiphanies de Marie,
Beauchesne, Paris, 1967;
B alic , Carolus, De debito peccati in B. Virgine
M aria: investigationes doctrina quam tenuit
Ioannes Duns Scotus, Officium Libri Catholice,
Roma, 1941;
B althasar, Hans Urs von, Die gnostischen cen-
turien des Maximus Confessor, Freiburg im B.,
Herder, 1941;
B althasar, Hans Urs von, Theodrama: Theolo
gical Dramatic Theory, Ignatius Press, San Fran
cisco, 1992;
B ădiliţă, Cristian, Evangheliile apocrife, Ed.
Polirom, Iaşi, 21999;
B eck , Hans Georg, Kirche und theologische Lite
ratur im Byzantinischen Reich, Beck, München,
1954;
B lackbourn-M arpingen , David, Apparitions o f
the Virgin Mary in Nineteenth Century Germany,
Alfred A. Knopf, New York, 1994;
390 BIBLIOGRAFIE
B ossy , John, Creştinismul în Occident: 1400 -

1700, traducere de Dorin Oancea, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1992;
B rehier , Louis, Histoire de Byzance, PUF,
Paris, 31956;
B runero , Gherardi, Dignitas Terrae: note di
m ariologia agostiniana, Casale M onferrato,
Piemme, 1992;
B ulgakov , Serghei, Kupina Neopalimaja. Opyt
dogm atice sco g o istokovanija nekotorich cert v
pravoslavnom pocitanii Bogomateri, s.n., Paris,
1925;
B ulgakov , Serghei, Le Buisson ardent, Editions
L ’Âge d ’Homme, Lausagne, 1987;
B urckhardt , Jacob, The Civilization o f the
Renaissance in Italy, Penguin Books, Londra,
1990;
C ayré, Fulbert, Patrologie et Histoire de la Théo
logie, Paris - Roma - Tournai, 21931;
C ăciulă , Olimp N., „în legătură cu noua dogmă
a papalităţii: Assumptio corporea Beatae Mariae
Virginis in coelum”, în: Ortodoxia, II (1950), 4 pp.
503-512;
C lément , Olivier, Le Visage intérieur, Stock,
Paris, 1978;
C ochrane , Charles Norris, Christianity and
Classical Culture, Clarendon Press, Oxford, 1944;
„Com unicatul Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Rom âne” , în: Ortodoxia, II (1950), 4,
pp. 497-502;
BIBLIOGRAFIE 391
C othenet , Edouard, Les Écrits de Saint Jean et

VÉpître aux Hébreux, Desclee de Brouwer, Paris,
1984;
C ricovean , Mircea Florin, Idei dogmatice în
epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia,
Deva, 2004;
D enziger , Henricus, S c Onmetzer , Adolfus,
Enchiridion symbolorum et declarationum de rebus
fid ei et morum, Herder, Freiburg-Roma, 1976;
D iehl, Charles, Bizanţ, mărire şi decadenţă, Ed.
Naţională Ciornei, Bucureşti, 1940;
D ucellier , Alain, Bizantinii, traducere din lb.
franceză de Simona Nicolae, Ed. Teora, Bucureşti,
1997;
E sbroeck , Michel van, Aux origines de la Dor-
mition de la Vierge, Aldershot, Variorum, 1995;
E vdokimov , Paul, Iubirea nebună a lui Dum
nezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993;
E vdokimov , Paul, Femeia şi mântuirea lumii,
Ed. Christiana, Bucureşti, 2004;
Felmy , Karl Christian, Dogmatica experienţei
ecleziale: înnoirea teologiei ortodoxe contemporane,
traducere de pr. prof. dr. loan Ică, Ed. Deisis, Sibiu,
1999;
Florovski, Georges, „The Ever-Virgin Mother of
God”, în: Collected Works III, Belmont, 1976;
Forest , André et alii, Histoire de l ’Eglise depuis
les origines ju s q u ’à nos jours, Paris, 1951;
392 BIBLIOGRAFIE
Franzen , August, Bäumer, Remigius, Istoria

papilor, traducere de Romulus Pop, Ed. Arhiepis
copiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996;
G arin , Eugenio, Omul Renaşterii, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000;
G eorgescu , Chesarie, „învăţătura despre Maica
Domnului în Ortodoxie şi Catolicism”, în: Ortodo
xia, XXII (1970), 3, pp. 382-299;
G ilmore, Myron P., The World o f Humanism:
1553-1517, Harper, New York, 1952;
G ordillo, Mauricio, „L’Imaculata Concezione”,
în: Mariologia Orientalis, 1954;
G uitton, Jean, La Vierge Marie, Montaigne,
Paris, 1957;
H ussey , Joan Mervyn, The Orthodox Church in
the Byzantine Empire, Clarendon Press, Oxford,
1986;
IcA, loan, „Catolicism şi protestantism. Consens
ecumenic şi diferenţe fundamentale”, în: Mitropolia
Ardealului, XXXIV (1989), 6, pp. 115-124;
J oussard, Gabriel, „Sainteté de la Marie chez les
Père”, în: Bulletin de la Société française d ’Études
mariales, 1947, 5, pp. 11-31;
J ugie , Martin, „Demetrios Cidones et la théolo
gie latine à Byzance aux XIVème et XVème siècles” ,
în: Échos d ’Orient, XXVII (1928), 27, pp. 385-402;
J ugie , Martin, Marie dans la liturgie byzantine,
Éditions Beauchesne, Paris, 1976;
J ugie , Martin, La Mort et L ’Assumption de la
Vierge Marie, Roma, 1944;
BIBLIOGRAFIE 393
JuGiE, Martin, „Homelies mariales bizantines”

în: PO 19, Paris, 1925;
J ugie , Martin, L ’Immaculée Conception dans
l’Ecriture Sainte et dans la Tradition Orientale,
Roma, 1952;
Kidd , Beresford James, Documents Illustrative
o f the History o f the Church, MacMillian, Londra -
NY, 1991;
Kniazev , Alexis, Maica Domnului în Biserica
Ortodoxă, traducere de Lucreţia Maria Vasilescu,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998;
Kniazev , Alexis, „La présence liturgique de la
Mère de Dieu”, în: Questions liturgiques, 1973, 17;
Laroche , Michel, Theotokos - Maica Domnului
şi trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, Ed.
Eocpia, Bucureşti, 2004;
Laurentin, René, Court traité sur la Vierge Marie,
Éditions Lethielleux, Paris, 1968;
L ossky , Vladimir, „Panaghia” , în: Messager de
l ’Exarchat du Patriarche de Moscou en Europe Occi
dentale, IV (1950), pp. 40-50;
L o t -B orodine , Myrrha, La déification de
l’homme selon la doctrine des Peres Grecs, Cerf,
Paris, 1970;
M ac G illivray, Donald Nicol, The End o f the
Byzantine Empire, E. Arnold, Londra, 1979;
M alinovski, Nikolai Platonovici, Pravoslavnoe
Dogmaticeskoe Bogoslovie, R. Sergiev „Posad”, 1909;
394 BIBLIOGRAFIE
M eyendorff, John, Teologia bizantină: tendinţe

istorice şi teme doctrinare, traducere de Alexandru
I. Stan, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;
M eyendorff , John, Initiation à la Théologie
byzantine, Édition du Cerf, Paris, 1975;
M iklosich F., M üller J., Actapatriarchatus Con-
stantinopolitani, Viena, 1860;
N ellas, Panayotis, Deification in Christ: Ortho
dox Perspectives on tje Nature o f the Human Per
son, St. Vladim ir’s Seminary Press, Crestwood-NY,
1987;
N ewmann , John Henry, An Essay on the Develo
pm ent o f Christian Doctrine, University o f Notre
Dame Press, Notre Dame, 61989;
N icolas, M.J., Théotokos - la mystère de Marie,
Deslée, Paris, 1965;
O ’C onnor , Dennis Edward, The Dogma o f the
Immaculate Conception: History and Significance,
University o f Notre Dame Press, Paris, 1958;
Papadakis, Aristides, „Crisis in Byzantium: The
Filioque Controversy”, in: The Patriarchate o f Gre
gory I I o f Cyprus (1283-1289), Fordham University
Press, NewYork, 1983;
Papaly, Cyril, Mother o f God, Mary in the Scrip
tures and Tradition, Augustine, Chulmleigh, 1987;
P elikan, Jaroslav, Feăoara Maria de-a lungul
secolelor: locul ei în istoria culturii, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998;
BIBLIOGRAFIE 395
P elikan, Jaroslav, The Christian Tradition, Uni

versity o f Chicago Press, 1971-1989;
P elikan, Jaroslav et alii, „M aiy” , în vol. Mary in
Churches, H. Kun g , J. M oltmann (eds), Concilium,
NY, 1983;
Petit, Louis, „Le Synodicon de Thessalonique” ,
în: Échos d ’Orient, XVIII (1918);
P ierim , Franco, „Mariologia patristica”, în: R
Bambino e Sua Madré - Theotokos, 1996, 1;
t P lămădeală, Antonie, „Maica Domnului în
teologia şi viaţa ortodoxă”, în: Biserica Ortodoxă
Română, XCVI (1978), 9-10, pp. 1113-1123;
P runel , Louis, Cours supérieur de religion, vol.
III, Paris, 1924;
Raspanti, Antonino, Filozofia, teologia, religione:
Vunita della visione in Giovanni Pico della Miran-
dola, San Giovanni Evanghelista, Silia, 1991;
Rebut , Roger, Les messages de la Vierge Marie,
P. Tequi, Paris, 1964;
R ezuş , Petru, „Mariologia ortodoxă”, în: Orto
doxia, II (1950), 4, pp. 515-558;
Runciman , Steven, Căderea Constantinopolului,
traducere de Alexandru Elian, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 21991;
Runciman , Steven, A History o f the Crusades,
Penguin Books, Londra, 1965;
S outhern , Richard William, Western Society
and the Church in the Middle Ages, Penguin Books,
Londra, 1970;
396 BIBLIOGRAFIE
Stavrovski, Alexis, La Sainte Vierge Marie: la

doctrine de l ’imm aculée Conception dans Eglise
Catolique et Ortodoxie, Edizioni Mariani, Roma,
1973;
Stăniloae, Dumitru, Pr. Teologia Dogmatică Orto
doxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978;
Stăniloae, Dumitru, Pr., „învăţătura despre
Maica Domnului la ortodocşi şi catolici”, în: Orto
doxia, II (1950), 4, pp. 559-609;
Stăniloae, Dumitru, Pr., Iisus Hristos, lumina
lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993;
Stăniloae, Dumitru Pr., Ascetica şi Mistica Orto
doxă, voi. 2, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993;
Stăniloae, Dumitru Pr., „Sobornicitate deschisă”,
în: Ortodoxia, XXIII (1971), 2, pp. 178-180;
Stendhal , Kristel, „Quis et unde?”, în: Juden
tum Urchristentum Kirche Festschrift fu r Joachim
Jeremias, Berlin, 1960;
Stiernon , Daniel, „Efemerides” , în: Mariologica,
VI (1956);
T elea , Marius, Antropologia Sfinţilor Părinţi
capadocieni, Ed. Emia, Deva, 2005;
T hunberg , Lars, Microcosm and Mediator: The
Theological Anthropology o f Maximus the Confessor,
Lund, C.W.K. Gleerup, 1965;
T odoran , Isidor, „Consideraţii mariologice” , in:
Mitropolia Ardealului, III (1958), 3-4, pp. 218-234;
BIBLIOGRAFIE 397
Tafrali, Orest, Tesalonique au XIVème siècle,

s.n., Paris, 1913;
Ţ epelea, Marius, Mariologia prim elor trei secole,
Ed. Emia, Deva, 2004;
U nione M issionary del C lero in Italia, Incontro
a ifretelli separaţi di Oriente, Roma, 1945;
W arner, Marina, The Myth and Cult o f the Virgin
Mary, Alfred A. Knopf, New York, 1976;
W enger , Antoine, „L’Assoption de la Très Sainte
Vierge dans la tradition byzantine du VIème au
Xèrae”) în: Etudes et Documents, Institut d ’Etudes
Byzantines, Paris, 1955;
Z avaloni, Roberto, Eliodoro Mariani, La dottrina
mariologica di Giovanni Duns.
MATERIALE DISPONIBILE PE INTERNET
Keck , Karen Rae, Nicholas Cabasilas, site: The

Saint Pochom ius Library,
http: //www.voskrese.info/spl/xnicCabasilas.html
accesat în februarie 2003.
CUPRINS
Cuvânt înainte ................................................ 5
t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
In tro d u cere....................................................... 7
PARTEA I
PERSONALITATEA ŞI OPERA DE
EXCEPŢIE A SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
I. CONTEXTUL ISTORIC
1. Viaţa social-politică în vremea Sfântului Nicolae

Cabasila
a) Răsăritul ........................................... 17
b) A p u s u l............................................... 21
2. Europa în pragul secolului al XlV-lea . . . 25
II. VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA . . 27
III. OPERA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA . 39
PARTEA a Il-a
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN
OPERA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
I. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI LA

SFINŢII PĂRINŢI RĂSĂRITENI ŞI ÎN TEOLOGIA
APUSEANĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XII-LEA
1. Viaţa Preacuratei Fecioare Maria
CUPRINS 399
a) Naşterea Fecioarei María ................. 49

b) Intrarea în Biserică a
Preacuratei Fecioare M a r ía ............... 54
c) Buna V e s tire ....................................... 56
d) Naşterea Domnului .......................... 58
e) Maica D o m n u lu i................................ 59
f) Adormirea Maicii D om nu lu i............... 60
2. Mărturii biblice despre Maica Domnului . 63
a) Alegoriile Vechiului T e s ta m e n t......... 63

b) Profeţiile Vechiului Testament ......... 68
c) Mărturii neo-testamentare ............... 70
3. Maica Domnului în Creştinismul Răsăritean
până în secolul al XII-lea ..................... 73
a) Zămislirea şi naşterea mai presus

de fire ............................................... 78
b) Pururea Fecioria Maicii Domnului . . 79
c) Fecioara María s-a născut cu
păcatul strămoşesc .......................... 81
d) Preacinstirea Maicii D o m n u lu i......... 84
e) înălţarea Maicii Domnului cu
trupul la c e r ....................................... 85
4. Maica Domnului în Creştinismul Apusean

până în secolul al XII-lea ..................... 87
a) Fecioria Maicii D o m n u lu i................. 89
b) Născătoare de D u m n ezeu ................. 90
400 CUPRINS
c) Teoria catolică despre păcat şi

Imaculata C o n c e p ţie .......................... 90
d) înălţarea Maicii Domnului cu
trupul la c e r ......................................... 93
e) Maica Domnului mijlocitoare şi
co-m ântuitoare................................... 94
II. MAICA DOMNULUI ÎN CREŞTINISMUL RĂSĂRI
TEAN ŞI APUSEAN, LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL
XIII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIV-LEA
1. Raportul dintre existenţa păcatului
strămoşesc şi naşterea Fecioarei Maria,
în teologia o r t o d o x ă ................................ 96
2. Imaculata Concepţie - perspectiva catolică 98
3. Fecioara Maria
„împreună-răscumpărătoare” ................. 100
4. Teoria cu privire la dezvoltarea dogmei . . 101
III. MÂNTUITORUL ÎŞI PĂSTREAZĂ CENTRALITATEA

ÎN ÎNTREAGA OPERĂ A SFÂNTULUI NICOLAE
CABASILA ........................................................103
IV. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN

OMILIILE SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA
1. Despre cele trei Omilii îngeneral .............113
2. Omilia la Slăvită Naştere a Preasfintei Maici
a lui Dumnezeu ....................................... 117
a) In tro d u c e re a ....................................... 117
b) „Laudă lui Ioachim şi Anei,
părinţii Fecioarei” ..............................119
c) „Fecioara, podoabă desăvârşită a
omenirii” ..............................................128
d) „Maica Domnului nu a primit decât harul
CUPRINS 401
din care cu toţii ne împărtăşim” . . . 132

e) „Maica Domnului a fost fără de
păcat” ................................................ 135
f) „Templu al lui Dumnezeu” ............... 142
g) „Arătarea Dumnezeului-Om” ........... 146
h) „Veniţi să o prăznuim pe Maica lui
Dumnezeu!” ........................................ 145
3. Principalele teme de dogmatică ortodoxă ale

Omiliei la slăvită Naştere a Preasfintei Maici a
lui Dumnezeu
a) Fecioara Maria şi păcatul strămoşesc -
raportul dintre dar şi h a r ................ 147
b) Fecioara Maria a fost fără păcat personal -
raportul dintre dar şi h a r ............... 153
4. Omilia la slăvită Buna Vestire a
Preasfintei Maici a lui Dumnezeu
a) In tro d u c e r e ....................................... 158
b) „Pricina bucuriei tuturor” ............... 159
c) „Maica lui Dumnezeu
împreună-lucrătoare cu Dumnezeu
în lucrarea de mântuire” ..................162
d) „Taina Bunei Vestiri” .......................... 165
e) „Răspunsul Maicii Domnului” .........167
f) „Cunună a creaţiei” ............................ 172
g) „Cum să o proslăvim pe Maica lui
Dumnezeu?” ......................................... 174
Omiliei la slăvită Buna Vestire a Preasfintei Maici
402 CUPRINS
a lui D u m n e z e u .........................................174
a) Manifestarea libertăţii u m a n e .........176
b) Curăţirea Fecioarei Maria de păcatul
strămoşesc la Buna V e s tir e ............... 178
6. Omilia la slăvită Adormire a Preasfmtei Maici
a lui Dumnezeu
a) In tro d u c e re ......................................... 181
b) „Pârga întregii c r e a ţii.......................... 183
c) „împăcarea muritorilor” ..................... 185
d) „Unirea cu Dumnezeu” ..................... 187
e) „Maica Domnului - izvorul mântuirii
tuturor” ............................................... 187
f) „Părtăşia Fecioarei la Crucea, Moartea şi
învierea Mântuitorului” ......................191
g) „Slavă Maicii lui Dumnezeu, ceea ce este
mai presus de orice slavă” ................. 193

Omiliei la slăvită Adormire a Preasfmtei Maici
a lui Dumnezeu
a) Maica Domnului - Maica celor vii . . 194
b) Maica Domnului m ijlocitoa re.............196
8. Importanţa dogmatică a omiliilor mariale ale

Sfântului Nicolae Cabasila
a) Despre factura umanistă a omiliilor
Sfântului Nicolae C a b a s ila ................. 200
CUPRINS 403
b) Despre importanţa dogmatică a omiliilor

Sfântului Nicolae Cabasila ............. 205
PARTEA a IlI-a
IMPORTANŢA MARIOLOGIEI OMILIILOR
CONTEXTUL INTERCONFESIONAL ACTUAL
I. EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂTURII BISERICII ROMANO-
CATOLICE DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN APUS
1. Imaculata C o n c e p ţie ................................ 211
a) Conciliul de la Basel (1 4 3 9 )...............220
b) Conciliul de la Trento (1545-1563) . 220
c) Bula Ineffabilis D e u s ..........................221
d) Enciclica Redemptoris Mater ............223
2. Maica Domnului co-mântuitoare -
c o rre d e m p trix .............................................224
a) Bula Ineffabilis D e u s .......................... 225
b) Enciclica Ad diem illu m ...................... 225
c) Enciclica Inter sodalitia ....................226
d) Corredemptrix .................................... 226
e) Exortaţia papei Paul al VI-lea .......... 228
3. înălţarea Sfintei Fecioare la c e r ...............228

a) Bernard de Clairvaux şi María de Jesús de
Agreda ............................................... 229
b) Bula Munificentissimus Deus .......... 230
4. Cultul inimii Maicii D o m n u lu i.................231
404 CUPRINS
a) Estelle F a q u ette...................................232
b) Catherine Labourne ..........................232
c) Alexandrina María da Costa ............ 233
3. Dezvoltarea mariologiei catolice în direcţia
paralelizării Maicii Domnului cu Iisus Hristos şi
scoaterii ei din solidaritatea cu neamul
omenesc ....................................................... 235
II. POZIŢIA BISERICII ORTODOXE FAŢĂ DE INO

VAŢIILE MARIOLOGICE APUSENE ŞI CONTRIBU
ŢIA SFÂNTULUI NICOLAE CABASILA LA PRECIZA
REA ACESTEIA, ÎN DIALOGUL TEOLOGIC INTER-
CONFESIONAL
1. Reacţia Bisericii Ortodoxe la decretarea

dogmelor mariale c a to lic e ..........................241
2. Păreri ale teologilor ortodocşi şi

romano-catolici în legătură cu mariologia
Sf. Nicolae Cabasila
a) Păreri ale teologilor romano-catolici . 252
b) Păreri ale teologilor ortodocşi .......... 258
3. Mariologia omiliilor Sfântului Nicolae Cabasila

din punct de vedere interconfesional.........262
4. Contribuţia Sfântului Nicolae Cabasila la

precizarea poziţiei ortodoxe încă din secolul
al XIV-lea .................................................. 278
CUPRINS 405
5. Importanţa învăţăturii Sfântului Nicolae

Cabasila despre Maica Domnului în
contextul dialogului teologic actual dintre
ortodocşi şi romano-catolici ................... 288
ANEXĂ
OMILIE LA SLĂVITĂ NAŞTERE A PREASFINTEI
MAICI A L U I D U M N E Z E U .................................. 298
Laudă lui Ioachim şi Anei, părinţii Fecioarei 299

Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii . . 305
Maica Domnului nu a primit decât harul din
care cu toţii ne împărtăşim .......................... 312
Maica Domnului a fost fără păcat personal . . 315
Templul lui D u m n e z e u .................................. 319
Arătarea D um nezeului-O m ............................ 324
Veniţi să prăznuim p e Maica lui Dumnezeu . 326
OMILIE LA SLĂVITĂ BUNA VESTIRE A PREASFINTEI

Pricina bucuriei tuturor ................................ 328
Maica lui Dumnezeu, împreună-lucrătoare cu
Dumnezeu în lucrarea de m â n tu ir e ..............329
Taina Bunei V es tiri.........................................333
Răspunsul Maicii lui D u m n e ze u ....................335
Cunună a creaţiei ........................................ 340
Cum să o proslăvim pe Maica lui Dumnezeu? . 344
OMILIE LA SLĂVITĂ ADORMIRE A PREASFINTEI
406 CUPRINS
Părga întregii c r e a ţii...................................... 346

împăcarea m u ritorilor.................................... 352
Unirea cu Dumnezeu .................................... 356
Maica Domnului - izvorul mântuirii tuturor . 359
Părtăşia Fecioarei la Crucea, Moartea şi
învierea Mântuitorului .................................. 364
Slava Maicii lui Dumnezeu, ceea ce este mai
presus de orice s la v ă .................................... 367
CONCLUZII
Creaţie şi R ă s cu m p ă ra re .............................. 369
A B S T R A C T ........................................................ 375
B IB L IO G R A F IE .................................................. 380
CUPRINS .......................................................... 398
T IP O G R A F IA C Ă R Ţ IL O R B ISE R IC E ŞTI
Intr. Miron Cristea nr. 6, sector 4, Bucureşti, 040162

Tel.: 021.406.71.93; 406.71.94; Fax: 021.300.05.53
magazin @ editurapatriarhiei.ro
tipografia@ patriarhia.ro
»Prezenta lucrare a Preasfinţitului Părinte Visarion,
iniţial teză de doctorat alcătuită sub îndrumarea Părintelui
Arhid. Profi dr. Ioan I. Ică jr la Facultatea de Teologie din
Ăibiu, pune în lumină, pentru prima dată în literatura de
specialitate, mariologia marelui teolog trecut în rândul
sfinţilor, Nicolae Cabasila, cunoscut mai ales pentru două
lucrări ale sale: Despre viaţa în Hristos şi Tâlcuirca
Dumnezeieştii Liturghii. (Sfântul Nicolae Cabasila a fost un
teolog al sintezelor şi al echilibrului, umanist şi mistic în
acelaşi timp, «umanist prin formaţie şi isihast prin vocaţie»,
pledând pentru un «isihasm sacramental în lume» - fapt
care conferă o deosebită valoare şi actualitate figurii şi
gândirii sale teologice şi duhovniceşti.”
t DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Pomâne
www.editurapatriarhiei.ro
ISBN978-606-8141-72-5

(Visarion, Episcopul Tulcii) Învăţătura Mariologică A Sfântului Nicolae Cabasila

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(Visarion, Episcopul Tulcii) Învăţătura Mariologică A Sfântului Nicolae Cabasila

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

t VI6AD IO N

CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA

Editura BASILICA a Patriarhiei Române

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

235.3 N icolae Cabasila:264-932

între învăţăturile ce alcătuiesc tezaurul teologic al

Dumnezeu, adică prin harul Domnului nostru Iisus

Pornind de la hristocentrismul Evangheliilor

1. Serghei B ulgakov , Kupina Neopalimaja. Opyt dogmaticescogo

Bisericii Primare din secolul al II-lea, în gândirea

2. Termenul mariologie este criticat în unele medii teologice

ortodoxă, imnologia şi iconografia ortodoxe o preamă­

6. Georges F lorovsky, „The Ever-Virgin Mother of God”, în: Co-

concepţii, a înălţării Maicii Domnului cu trupul la

de asemenea, un subiect de actualitate, în contex­

14. S f. N ic o l a e C a b a s ila , Trei O m ilii..., p. 20.

în liniile generale ale mariologiei ortodoxe, repre­

divergenţă dintre Biserici: rolul Tradiţiei, rolul sfin­

15. Jaroslav P elikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor: locul

în demersul constituit de această lucrare vom

râurilor şi dărâmau oraşe17. în plus, bolile slăbeau

17. în anul 1267, marele port Dyrrachion a fost în întregime

războaiele purtate de bizantini împotriva bulgarilor

18. Donald Nicol M ac G illivray, The End o f the Byzantine Empire,

principii din casa Anghelos - stăpânitori în Epir. Pe

20. Steven R unciman , Căderea Constantinopolului, traducere de

Este însă o realitate aceea că astfel de lupte pentru

23. Steven R unciman , Căderea Constantinopolului, p. 16.

ale secolului se dovedesc a fi două crize ale papali­

24. August F ranzen , Remigius B âumer , Istoria papilor, traducere

determinat suveranii englezi şi francezi să impozi­

de meditaţii. Benedict al XII-lea (1334-1342) a fost

2. Europa în pragul secolului al XlV-lea

această perioadă este lupta pentru Roma, zbatere în

26. Louis P etit, „Le Synodicon de Thessalonique”, în: Échos

tomosul sinodului palamit din 135129. în calitatea

Carmino de Cantanzaro stabileşte cu aproximaţie

34. St N icholas C abasilas , The Life in Christ, introducere şi tra­

„Sfântul Nicolae Cabasila s-a născut în Tesa-

Mediul formării sale este unul deosebit, într-o

Potrivit documentului, Nil Cabasila, cel ce i-a

40. Viaţa Sfântului Nicolae Cabasila în Sinaxarul editat la Mănă­

monahului bibliofil Maxim Planude (f 1310), a dem­

44. T heodor M etochites, Poésies inédites, R. G ouillard (ed.),

Pe de o parte, acest gen de corespondenţă intensă ne

48. Polychrones E nephdes, „Der Briefwechsel des, 1, Nik. Kabasilas”

arată însă că termenul isihia nu se întâlneşte nici

49. Pr. Teodor B o d o gae , „Trăsături umaniste...”, p. 326.

împăratului loan al VI-lea Cantacuzino52, pe care l-a

52. Karen Rae Keck, „Nicholas Cabasilas”.

martor în procesul pentru reabilitarea călugărului

56. F. M iklosich, J. MOller, Acta patriarchatus Constantinopoli-

împăratului său, mai ales datorită practicii acelei

Din acest moment istoric, singura ştire despre

59. Pr. Teodor B odogae , „Trăsături umaniste...”, p. 319.

prin formaţie şi a unui isihast prin vocaţie, dezvă-

61. Sinaxarul, p. 93.

lor, astfel încât latinii să ni se alăture într-o

62. F ilotei K okkinos , Scrisoare către Patriarhul Bulgariei, în coli.

- Cuvânt de laudă la slăvitul, marele mucenic al

70. Teofil J oannu (ed.), Mvrj^ieia aywXoyiKâ, s.n., Veneţia, 1884,

- Cuvântări la praznice (la Patimi şi la înălţare);

ortodoxă, imnologia şi iconografia ortodoxe o preamă

de asemenea, un subiect de actualitate, în contex

în liniile generale ale mariologiei ortodoxe, repre

divergenţă dintre Biserici: rolul Tradiţiei, rolul sfin

ale secolului se dovedesc a fi două crize ale papali

determinat suveranii englezi şi francezi să impozi

34. St N icholas C abasilas , The Life in Christ, introducere şi tra

40. Viaţa Sfântului Nicolae Cabasila în Sinaxarul editat la Mănă

monahului bibliofil Maxim Planude (f 1310), a dem

d ’Aquino. Potrivit cercetătorului J. Gouillard, influ

88. Citat după Pr. Ene Branişte, Explicarea Dumnezeieştii Litur

Cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tra

Biserică şi Maica Domnului are un înţeles duhov

90. Myrrha Lot -B orodine , La déification de l’homme selon la doc

Aşa cum este cazul celor mai multe dintre eveni

mesianice şi faptul că ele se apropiaseră de împli

„Binecuvântat este pântecele care Te-a pur

Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani122. De ase

devenind răscumpărătoarea unei alte fe

Din punct de vedere al categoriei alegorice, apli

Pe parcursul secolului al IV-lea, folosirea terme