1

Sfântul Grigorie de Nyssa. Cuprinsul lucrării „La titlurile Psalmilor”

Pe aceeaşi linie de tâlcuire duhovnicească a Sfintei Scripturi se află şi această operă a

Sfântului Grigorie de Nyssa, intitulată „La titlurile Psalmilor” şi adresată fratelui său mai mic,
viitorul episcop de Sebasta, anume Petru. Acesta vede în psalmi o călăuză pentru creştin, care poate
să înveţe să trăiască în chip virtuos, inclusiv plecând de la semnificaţia lor. Ordinea în care sunt
aşezaţi psalmii are şi ea importanţa ei. Tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa scoate în evidenţă deci
mai ales folosul spiritual1.
Sfântul Părinte începe capitolul I prin sublinierea ţintei demersului său spiritual şi anume
fericirea, care reprezintă şi ţelul vieţii trăite în chip virtuos. Argumentaţia întrebuinţată şi în această
lucrare este pe măsura cunoştinţelor vaste pe care autorul le-a dobândit. El arată că „precum
medicina are în vedere sănătatea trupului, iar scopul agriculturii este procurarea mijloacelor de trai,
tot aşa şi dobândirea virtuţii are în vedere fericirea celui ce trăieşte potrivit ei”. Mijlocul la
îndemâna fiecărui creştin îl constituie săvârşirea de fapte bune, prin râvnă, prin strădanie personală,
aducând astfel roade fericirea, adică „începutul şi sfârşitul la tot ceea ce gândim noi”2.
Definind fericirea, Sfântul Grigorie de Nyssa o leagă pe aceasta de Cel care este cu adevărat
astfel, Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască posedă fericirea. Oamenii raportează propria lor fericire la
cea divină şi la ce este bine, la binele suprem, după care noi trebuie să râvnim. Căci orice om care
participă la adevăratul bine „devine şi el fericit”3.
Cartea Psalmilor este pentru noi un îndrumător pe calea care poate duce la dobândirea
fericirii, indicând o metodă. Fericirea înseamnă lucrarea virtuţii, a fiecărei virtuţi în parte. Ea
înseamnă şi înstrăinarea de ce este rău, înseamnă începutul lucrării binelui, într-o atmosferă în care
sufletul se orientează numai spre ceea ce este divin, ţintind la dobândirea „asemănării” cu Creatorul
său.
Capitolul al II-lea vorbeşte despre virtuţi în cartea Psaltirii, despre desăvârşirea cea după
virtute. Creştinul este doritor al virtuţii, însă nu oricum, ci aceasta cu ajutorul raţiunii sale, care
distinge ce este bine de ce este rău. Sfântul Părinte leagă răul de plăcerea simţurilor, pe când
virtutea aduce cu ea bucuria sufletească. El laudă virtutea şi osândeşte păcatul şi vrea să ferească
sufletul de relele deprinderi4.

1
Sfântul Grigorie al Nyssei, La titlurile Psalmilor, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în vol. 30 din
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998, prescurtat La
titlurile Psalmilor, P.S.B. 30, p. 135 şi urm.
2
La titlurile Psalmilor, P.S.B. 30, pg. 136
3
Ibidem, pg. 137
4
Ibidem, pg. 137-138
 2
Omul care se află la începutul urcuşului său duhovnicesc, va avea drept criteriu al binelui ceea
ce ajunge la el prin intermediul simţurilor, dar nu înţelege adevăratul bine, rămânând la stadiul de
plăcere. Un astfel de om, spune Sfântul Părinte, nu a gustat din adevărata plăcere, anume cea curată
şi dumnezeiască1.
În capitolul al III-lea se arată rolul plăcerii dumnezeieşti pe care o dobândim prin
dumnezeieştile învăţături ale cărţii Psalmilor. Cele mai presus de fire, care sunt neînţelese chiar şi
de cei care sunt bărbaţi desăvârşiţi, îşi găsesc în Psalmi o formulă de exprimare accesibilă
deopotrivă celor ce sunt „bărbaţi”, dar şi la „pruncii” în cele duhovniceşti2.
În Psaltire, adevărurile dumnezeieşti sunt exprimate într-o formă deplin accesibilă, prin
cântare, aducând deodată cu plăcerea lor şi cele trebuitoare pentru suflet3.
Admiraţia Sfântului Părinte faţă de podoaba creaţiei dumnezeieşti, faţă de om, este fără
margini. Microcosmosul care este omul, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa scrie mai frumos
decât oricare scriitor patristic, este un întreg alcătuit din părţi. „Artera este ca un fluier, cerul gurii
este ca o harpă”. Limba, gura şi toate celelalte îl ajută să fie instrumentul desăvârşit, ce înalţă astfel
laudă Creatorului tuturor4. Muzica, în general, este conformă cu natura omenească. Însuşi David, în
psalmii săi, pune laolaltă cântarea cu virtutea. În acest fel, cei virtuoşi primesc prin cântarea
psalmilor un neîncetat îndemn sore vieţuirea întru virtute.
O frumoasă comparaţie este făcută de Sfântul Grigorie de Nyssa între roadele cântării
psalmilor la David şi la fiecare dintre noi. Căci dacă atunci când David cânta, boala din mintea
regelui Saul fugea, tot astfel creştinul, cântând psalmi, este izbăvit de durerile aduse de
„înprejurările vieţii”.
În capitolul al IV-lea, psalmii sunt văzuţi ca „ospăţ îmbelşugat de virutţi”. De aceea, Sfântul
Părinte vrea să arate diferenţele ce trebuie făcute între virtute şi viciu. Viciul este legat de simţurile
omului, de cele trupeşti. Dimpotrivă, virtutea este specifică prin excelenţă sufletului, care se bucură
de astfel de roade duhovniceşti. Sunt numiţi „grei la inimă” oamenii care iubesc cele lumeşti şi trec
cu vederea „cele vrednice a fi iubite”5. De fapt, subliniază Sfântul Părinte, singurul lucru vrednic de
a fi iubit este sfinţenia.
Când oamenii văd doar cele legate de prezentul vieţii lor, atunci măsura binelui ce le
guvernează viaţa este stomacul şi plăcerile lui, urmărind, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, să adune
cât mai mult grâu şi vin. Ei iubesc plăcerile, dar vor rămâne de ruşine, căci plăcerile după care au

1
Ibidem
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 139-140
4
Ibidem, pg. 141
5
Ibidem, pg. 142
 3
tânjit se întipăresc în inimile lor, ca semne ale viciilor. Chipul urmei întipărite în sufletele celor
vicioşi este deci ruşinea1.
Lucrarea studiată face o permanentă paralelă între cele două feluri în care creştinul poate
vieţui: trăirea păcătoasă şi cea virtuoasă. Se ţinteşte rezultatul lor diferit. Avem pe de o parte o pace
şi o odihnă, rod al „statorniciei împotriva patimilor”, dublată de „nădejdea unirii cu Dumnezeu”. Şi
David arată contrastul izbitor între cele două feluri în care creştinul poate să trăiască. Fiindcă spune:
„Cei fără de lege vor pieri şi rămăşiţa celor necredincioşi va fi stârpită”(Psalmul 36, 38). Cartea
psalmilor laudă pe cei ce doresc virtutea şi îndeamnă neîncetat la evitarea şi osândirea răului 2. Sunt
îndemnuri la săvârşirea de fapte bune, la fuga noastră de cele rele, care nu trebuie să rămână fără
lucrarea binelui. Căci săvârşirea de fapte bune înseamnă deopotrivă osândirea răului din viaţa
noastră3.
Importanţa Psaltirii este dezvoltată în capitolul al V-lea, unde Sfântul Grigorie de Nyssa
împarte această carte a Vechiului Testament în cinci părţi. Cea dintâi cuprinde un număr de 40 de
psalmi, iar celelalte 31, 17, 17 şi respectiv 45 de psalmi, purtând respectiv numerele: 1, 40, 71, 88,
105 şi 1504. Dincolo de această împărţire, Sfântul Părinte dovedeşte că există o rânduială făcută
după principii duhovniceşti. În prima parte, scriitorul vechi-testamentar îşi propune să sublinieze
necesitatea depăşirii stadiului vieţii trăite în răutăţi şi păcate, punând în locul acelor false ţeluri ale
vieţii omeneşti legea cea divină. În acest stadiu de început, binele prinde rădăcini, cum spune
Sfântul Grigorie de Nyssa, „ca un pom sădit şi udat cu învăţăturile dumnezeieşti” 5. Ca un pământ
însetoşat, el însetează după săvârşirea binelui, după lucrarea virtuţii, mânat de o dorinţă pe măsură.
Este o dorinţă bună, după viaţa virtuoasă, cu o sete „de împărtăşirea cu Dumnezeu” şi din izvorul
dumnezeiesc, cel ce preface lăuntric şi dă puteri nebănuite înainte.
În această lucrare de tâlcuire duhovnicească, Sfântul Părinte vorbeşte în capitolul al VI-lea de
„lucrarea de contemplaţie”, ca rod al dumnezeirii în sufletul oamenilor ce au câştigat astfel binele
dorit de ei. În împărţirea amintită mai sus, partea a treia cercetează tocmai lucrarea prin care omul
poate să-şi păstreze credinţa în mijlocul ispitelor ce vin din lume. Căci mintea exersată în lucrarea
binelui poate acum să facă distincţia dintre rău şi bine, judecându-le din perspectiva viitoare, cu
ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte „ochiul cel contemplativ şi pătrunzător al sufletului”

1
Ibidem, pg. 143
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 144
4
Ibidem, pg. 144-145
5
Ibidem, pg. 145
 4
omenesc . Remarcabilă este preocuparea constantă a autorului pentru dimensiunea viitoare a
1

faptelor prezente2.
Cartea psaltirii laudă lucrurile cereşti şi le aşează într-un contrast evident cu cele lumeşti,
chiar dacă puterea de selecţie a oamenilor este redusă şi ei râvnesc neîncetat ceea ce este trupesc.
Doar sufletul unit cu Dumnezeu este capabil să se înalţe cu privirea spre cele mai presus de lume,
dispreţuind viaţa de acum, cu toate pornirile iraţionale şi strigând precum psalmistul: „Ca un
necuvântător m-au făcut înaintea Ta”3. La acest stadiu al vieţii duhovniceşti, sufletul este luat de
„mâna lui Dumnezeu”, ridicat fiind la cele înalte4. El întreabă: „Pe cine am eu în cer afară de Tine şi
afară de Tine ce am dorit eu pe pământ?”(Psalmul 72, 23).
După împărţirea Sfântului Grigorie de Nyssa, partea a patra continuă tema înălţării spirituale
(capitolul VII), despre care şi Sfântul Apostol Pavel vorbea, referindu-se la urcarea sa „până la al
treilea cer” (II Corinteni 12, 2-3). Este stadiul omului unit cu Dumnezeu, iar titlul Psalmului 88
arată şi el aceasta, căci se numeşte „Rugăciunea lui Moise omul lui Dumnezeu” (Psalmul 88, 1).
Fiindcă dintre drepţii Vechiului Testament, Moise a fost cu prisosinţă om al lui Dumnezeu, a Cărui
Lege a făcut-o cunoscută oamenilor.
Tema vieţii lui Moise, văzută ca un model pentru fiecare creştin, această temă ce reprezintă de
fapt urcuşul sufletului spre desăvârşire, este reluată şi în această tâlcuire la Psalmi. Se vorbeşte
despre petrecerea vreme de patruzeci de zile a lui Moise prin pustiu, vreme de contemplare a celor
mai presus de vedere, sau de vedere a luminii nespuse prin grai, însoţită de o „mişcare a sufletului
din învelişul cel mort de piele” 5. Sunt remarcate minunile petrecute cu poporul ales, începând cu
scoaterea lui din robie, cu plăgile abătute asupra egiptenilor, cu stâlpul de foc ce călăuzea pe Israel.
Se reaminteşte despre îndulcirea apei Merei cu puterea lemnului, care o face bună de băut, sau de
izvorul din stâncă, de hrănirea cu hrană cerească. Se reaminteşte despre vederea de către Moise a
întunericului de pe muntele Sinai, unde priveşte întunericul dumnezeirii, unde se afla „cortul
nefăcut de mâna omenească”6.
Primind tablele legilor, Moise se face un purtător unic al semnelor divine, iar faţa sa devine
strălucitoare. Viaţa lui Moise se încheie la fel de minunat cum începe, căci, spune Sfântul Părinte, el
nu a lăsat semenilor săi „nici o amintire a poverii lui pământeşti”. Moise este model pentru creştini,
căci a rămas mereu statornic în bine şi s-a înălţat neostenit spre Dumnezeu, până la acel hotar pe
care nu îl putea trece, între firea schimbătoare şi omenească şi cea neschimbătoare, divină. Moise a

1
Ibidem, pg. 146
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 146-147
4
Ibidem, pg. 147
5
Ibidem, pg. 147-148
6
Ibidem, pg. 148
 5
fost deci un mijlocitor între poporul său şi Dumnezeu, între cei care se înstrăinaseră de El prin păcat
şi Creatorul tuturor, aducându-le mila Lui, când israeliţii au avut nevoie. Dar prin vieţuirea sa a
dovedit nouă tuturor oamenilor că cu cât cineva este mai presus de minte, ţintind spre ţelurile
dumnezeieşti, cu atât este mai departe de cele pământeşti. Un astfel de om este un lucrător statornic
al binelui pentru orice semen al său1.
Este subliniată libertatea omului, care poate alege între bine şi rău după propria sa voinţă.
Firea omenească este schimbătoare, putând lesne aluneca în păcat. Singurul statornic şi
neschimbător este doar Dumnezeu. Prin glasul psalmistului, Acesta ne cheamă la îndreptare, zicând:
„Întorceţi-vă, fiii oamenilor”(Psalmul 89, 3). Aşadar, libertatea oamenilor îi face pe ei să aleagă
păcatul sau virtutea. Iar pentru cei care se întorc la Dumnezeu, oricât de lungă a fost vieţuirea lor în
păcat, în ochii Stăpânului tuturor pare ca ziua de ieri 2. Sfântul Grigorie de Nyssa explică faptul prin
aceea că Dumnezeu nu ţine cont de cele trecătoare, căci ia răutatea săvârşită ca pe o „nimicnicie”.
Pentru a arăta caracterul trecător al vieţii omului, Sfântul Părinte sesisează că psalmistul numeşte
tinereţea dimineaţă, iar bătrâneţea o numeşte seară. „Dimineaţa ca iarba va trece, dimineaţa va
înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca”(Pslamul 89, 56). Aşa a lăsat Dumnezeu
firea omului3 şi de aceea el nu trebuie să îşi ducă viaţa în mânie, în împotrivire faţă de voia lui
Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa combate păcatul mâniei, care este strâns legată de celelalte lucruri
omeneşti, cu toate trecătoare. Căci şi puterea mâniei, dacă este stăpânită, se arată nestatornică. De
aceeaşi nestatornicie sunt atinse şi alte „virtuţi” ale acestei lumi trecătoare, între care autorul nostru
enumeră cinstea, demnitatea, bunul nume, mândria, ori bogăţia. Căci fără purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, toate se petrec. Fiecare etapă a vieţii noastre este plină de slăbiciuni. Adeseori, pruncia
este sinonimă cu durerea, tinereţea cu osteneala, iar bătrâneţea cu necazurile. În toate clipele,
Sfântul Părinte imploră milostenia lui Dumnezeu, pentru a fi îndurător cu păcatele noastre şi cu
slăbiciunea firii omeneşti4.
Tâlcuitorul psalmilor îndeamnă neostenit pe oameni ca să se întoarcă spre lucrurile ce aduc cu
ele mântuirea, întărite de harul dumnezeiesc, fără amânare, lăsând păcatele şi lucrând pe cele sfinte,
luminaţi întru toate. De aceea, psalmistul exclamă: „Ia aminte spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale”.
Această luare aminte ţinteşte dorinţa omului ca, prin curăţie, să se unească cu dumnezeiescul, care
să strălucească astfel în viaţa tuturor, întocmai ca un fulger. Rugăciunea psalmistului arată aceasta,
zicând: „Să fie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi”. Doar astfel faptele omului sunt

1
Ibidem, pg. 149
2
Ibidem, pg. 149-150
3
Ibidem, pg. 150
4
Ibidem, pg. 151
 6
rodnice pentru mântuire, prin felurite virtuţi, rezumate în noţiunea de lucrare a binelui . Rezumată,
1

partea a patra a urcuşului despre care Psaltirea vorbeşte presupune înălţarea din cele materiale şi
zadarnice.
În capitolul al VIII-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa îndeamnă pe om să continue urcuşul său
duhovnicesc dincolo de păienjenişul grijilor lumii2, de mrejele, desfătările, slava ei deşartă, de tot
ceea ce înseamnă pofte. Ele prind pe om întocmai cum un păianjen îşi prinde prada în pânza pe care
o ţese, trensformându-l în mâncare. De aceea, Sfântul Părinte ne îndeamnă să avem ochii sufletului
ageri ca şi vulturul, privind cu „ochii sufletului spre raza de lumină”. Pe cea de a cincea treaptă, cel
ajuns acolo recapitulează într-însul toată lucrarea de mântuire a omului3.
Convingerea autorului nostru este aceea că în om există o forţă lăuntrică în măsură să îl
împingă pe om nu doar spre păcat, ci mai ales spre bine, pentru ca astfel „strălucirea lui Dumnezeu
să lumineze viaţa omenească”. Îndreptată spre rău, forţa omului devine o nenorocire. Când însă
primim ajutorul dumnezeiesc, suntem întăriţi în lupta în bine şi sporim, mulţumind lui Dumnezeu,
spunând ca şi psalmistul: „Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”(Psalmul
106, 1). De aici înţelegem că omul are datoria de a slăvi pe Dumnezeu pentru mulţimea bunătăţilor
de care ne-a făcut părtaşi, spre mântuire. Această bunătate a Lui este specifică firii dumnezeieşti.
Prin ea, suntem cu toţii chemaţi să ne întoarcem din robia păcatelor noastre, lucrând pentru binele
nostru şi al întregului neam omenesc. Dumnezeu Însuşi a lucrat pentru mântuirea oamenilor, dând
pe Fiul Său ca preţ de răscumpărare şi scoţându-ne din stăpânirea morţii4.
Firea omenească, atunci când se abate de la calea cea dreaptă, care este cea arătată de
Domnul, rătăceşte în pustiul lumii, fiind lipsită de „cercetarea lui Dumnezeu”. Însă când ea are
nevoie de ajutor, Dumnezeu nu întârzie să se arate, precum odinioară poporului ales rătăcitor în
pustiu, făcându-se apă şi hrană5. Dumnezeu readuce pe oamenii care s-au rătăcit, căci: „Nimeni nu
vine la Mine, dacă Tatăl nu vrea să-l atragă”(Ioan 6, 44). De aceea, nimeni să nu se ascundă de
această binefacere, îndeamnă Sfântul Părinte. Lucrarea dumnezeiască aduce cu ea umplerea
sufletului cu bunătăţi, săturarea sufletului flămând. În toate se vede dumnezeiasca iubire de oameni,
ce aduce cu ea schimbarea spre mai bine. Păcatele ne leagă ca şi cum ar fi nişte lanţuri grele şi astfel
omul nu se mai poate mişca, iar sărăcia se întipăreşte în inima ca un fier. Ajunşi astfel, spune
Sfântul Grigorie de Nyssa, oamenii percep viaţa ca pe o osteneală, fără hrană şi în plină umilinţă,
departe de credinţă. Dumnezeu însă îi scoate pe acei oameni din robia întunericului. Psalmul
spunea: „I-a scos din întuneric şi din umbra morţii şi legăturile lor le-a rupt”(Psalmul 106, 14).
1
Ibidem, pg. 152
2
Ibidem, pg. 152-153
3
Ibidem, pg. 153
4
Ibidem, pg. 154
5
Ibidem
 7
Sfântul Părinte aseamănă închisoarea în care se afla omul cu o temniţă a morţii, având porţi de
aramă, de unde nimeni nu putea scăpa. Psalmistul vesteşte înainte de Întruparea Domnului şi
eliberarea de care oamenii se vor bucura prin Acesta, zicând: „A sfărâmat porţile de aramă şi a frânt
zăvoarele de fier”(Psalmul 106, 16). Aceasta pentru că oamenii se aflau într-o astfel de stare tocmai
datorită fărădelegilor lor1. Nevoile oamenilor nu rămân fără ecou la Dumnezeu. Iată cum exprimă
psalmistul adevărul: „Au strigat către Domnul când se necăjeau ei şi din nevoile lor i-a
izbăvit”(Psalmul 106, 19).
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este pentru Sfântul Grigorie de Nyssa lucrarea prin care
oamenii sunt mântuiţi din starea de stricăciune. De aceea, el îndeamnă pe oameni să aducă
Stăpânului „jertfă de laudă” şi „să vestească Lui cu veselie”(Psalmul 106, 22)2.
Sfântul Părinte caută să înţeleagă sursa nenorocirilor abătute asupra neamului omenesc.
Odinioară, omul fusese aşezat ca să lucreze raiul. Au renunţat însă, plecând pe marea învolburată a
vieţii, intrând cu totul în viaţa materială, lăsându-se tulburaţi de vânturile ispitelor, de patimi, de
răutăţi şi „suferind naufragiile cele rele ale sufletului”. Oamenii au fost tulburaţi de firea furtunii,
luaţi de valuri, au căzut în păcate mari. Atunci şi-au îndreptat nădejdea spre Domnul: „Au strigat
către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a scos pe ei”(Psalmul 106, 23)3. Atunci ei au
simţit iubirea de oameni a lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Părinte ne îndeamnă să-I înălţăm cântări
de laudă.
Lucrarea Domnului este precum cea a unui râu. Când El inundă „locurile până atunci uscate”,
virtutea învie, sufletul devenind roditor. De aceea, sufletul nostru este mereu însetat, „primind în
sine setea cea preafericită” şi bucurându-se de toate virtuţile 4. În toate faptele lui, mişcările
sufletului cresc prin binecuvântarea dumnezeiască spre cele mai mari.
Sfântul Părinte reaminteşte starea de decădere mora;ă în care se aflau oamenii după căderea
lor în păcat. Erau umiliţi, obişnuiţi cu necazul şi răul, într-o „culme de cădere de la virtute”.
Răutatea se revărsa ca un râu murdar în viaţa acestora. Bunul Păstor însă a sărăcit pentru oile Sale
rătăcite, pentru ca noi oamenii să ne îmbogăţim, moştenind împărăţia făgăduită 5. A aşezat în
sufletele oamenilor şi teama, ca una ce păzeşte astfel şi bunătatea. Cei drepţi s-au temut, pentru a nu
atinge astfel iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Au încercat să nu mai repete răul săvârşit, devenind
mai înţelepţi tocmai prin suferinţele îndurate. Teama sfântă, despre care vorbeşte Sfântul Grigorie

1
Ibidem, pg. 156
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 157
4
Ibidem
5
Ibidem, pg. 159
 8
de Nyssa, este cea care izgoneşte uşurătatea, pornirea spre rău, care izgoneşte fărădelegea în
general1.
Multe sunt roadele lucrării de mântuire a omului. Unul dintre roade este tocmai înlăturarea
răutăţii, văzută ca izvor pentru fărădelegi. „Aceasta este, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, culmea
bunătăţilor, punctul culminant al nădejdilor şi sfârşitul oricărei fericiri”. Cuvintele nu pot să
exprime ceva care este mai presus de simţuri. Iar păstrarea binelui astfel dobândit presupune
conlucrarea neîncetată cu înţelepciunea. „Cel ce nu înţelege aceasta, nu arată pe faţă binele de care
s-a învrednicit”2.
Capitolul al IX-lea reaminteşte faptul că împărţirea cărţii Psalmilor în cinci înseamnă tot
atâtea trepte de urcuş ale sufletului spre desăvârşire. Fiecare psalm cuprinde cuvinte de mulţumire şi
de slavă aduse de om lui Dumnezeu, ca de pildă: „Binecuvântat este Domnul în veac, amin,
amin”(Psalmul 40, 13). Treptele acestea ale psalmilor înseamnă fiecare o virtute tot mai înaltă, până
la bunătatea cea mai de sus, lăudând pe Dumnezeu „întru sfinţii Lui”(Psalmul 150, 1)3.
Lauda adusă Domnului înseamnă eliberarea de tirania răutăţii, înseamnă mulţumirea adusă cu
glas tare, „în glas de trâmbiţă”(Psalmul 150, 3), în psaltire şi în alăută. Ea înseamnă lepădarea de
lucrurile pământeşti armonizarea corzilor sufletului cu corul ceresc, apropiindu-ne de firea îngerilor,
care neîncetat Îl laudă pe Domnul. Atunci „firea omenească se întoarce la destinaţia ei primordială”.
Atunci „va mărturisi toată limba… că Iisus Hristos este Domn întru slava lui Dumnezeu
Tatăl”(Filipeni 2, 10).
Psalmii au deci rolul de a călăuzi prin citirea şi cântarea lor pe drumul virtuţii, spre noi piscuri
de trăire duhovnicească, într-un urcuş, spre fericire, ce rămâne neînţeles cu mintea. Mobilul
sufletului rămâne, învaţă Sfântul Grigorie de Nyssa, nădejdea care ne face să ne avântăm spre
fericirea dumnezeiască. Psaltirea deschide mai întâi o tainică uşă a sufletului, îndemnându-ne să
intrăm în viaţa fericită, cerându-ne să ne îndepărtăm de rău şi făcând astfel începutul vieţii fericite.
Vedem mai departe cum psaltirea întinde o mână de ajutor oamenilor rătăciţi, prin lege,
conducându-i spre nimicirea răului din suflete. În cele din irmă, sufletul omenesc schimbat
fredonează simfonia dreptăţii, înalţă laudă neîncetată lui Dumnezeu, dintr-o trâmbiţă răsunătoare4.
Capitolul al X-lea face trecerea la partea a doua a lucrării, arătând că titlurile psalmilor au
înţelesuri folositoare pentru mergerea pe drumul virtuţii. Învăţătura lor este insufletă de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa analizează cuvintele aşezate în fruntea psalmilor, care sunt legate uneori
de numele lui David, iar alteori lipsesc cu totul. Unii psalmi încep cu cuvintele: „O rugăciune”, sau

1
Ibidem, pg. 160
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 161
4
Ibidem, pg. 162
 9
„către robul Domnului”, „cântare de psalmi”, sau „psalmii în versuri”. Sunt psalmi care au la titlu
cuvântul „Aliluia”, sau amintesc de „fiii lui Core”.
În capitolul al XI-lea, Sfântul Părinte cere creştinilor râvnă, ca astfel să ajungă la scopul dorit.
Fiecare dintre ei este ca un sculptor, care vrea ca opera sa să se apropie de realitate. O frumoasă
figură de stil vrea să exprime munca laborioasă a artistului care, rând pe rând, lasă la o parte ceea ce
este refolositor „căutând să fie mereu cu ochii spre ceea ce mai lipseşte” operei sale. Fiecare dintre
noi este artistul propriei sale mântuiri, lucrând la desăvârşirea firii, urmărind ţinta finală, având
drept învăţător cuvântul dumnezeiesc, urmând căile şi rânduiala, şlefuindu-şi firea omenească
precum un sculptor piatra statuii sale, îndepărtând răutatea, revizuindu-şi cugetul, curăţindu-şi
gândurile, refăcând chipul dintru început, după care Creatorul a făcut pe om. Toate acestea sunt
văzute de Sfântul Grigorie de Nyssa ca etape ale vieţuirii în chip virtuos în Hristos1.
Este subliniat folosul cântării de psalmi, căci aceasta are roade imediate prin îndepărtarea
sufletului de răutăţi, îndemnându-l să calce pe calea ce duce la Dumnezeu, calea desăvârşirii.
Psalmii modelează sufletele noastre, desăvârşind lucrarea duhovnicească. Multe sunt mijloacele
prin care Hristos devine lucrător în noi, dinamizând binele sufletesc 2. Multe sunt şi cele de care
omul are datoria să ţină seama. Mai întâi, el trebuie să se ferească de la tot ce este rău. Apoi,
nădejdea în Dumnezeu să îl însoţească constant, simţindu-se strâns legat de Acesta. Credinţa îl
apropie şi mai mult pe om de împărăţia cerurilor. În faţa unui astfel de suflet, vrăjmaşul se arată
neputincios. Totuşi, el pândeşte neîncetat, chiar dacă nu a primit putere asupra oamenilor3.
Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu o săgeată, care este „mai ascuţită decât orice sabie
cu două tăişuri”. Este Hristos, „în numele Căruia au fost unşi”. Greutăţile vieţii nu rămân fără
răsplată, pentru cei care ştiu să le înfrunte, să le depăşească. Roadele sunt duhovniceşti şi constau în
stăpânirea plăcerilor pământeşti, în înclinaţia constantă şi puternică spre bine, în îndepărtarea de
bunurile văzute, nădăjduind câştigarea celor nevăzute4.
Sfântul Părinte sesizează unul dintre modurile viclene, prin care diavolul lucrează. El vrea să
ne facă să credem că răutatea şi dreptatea sunt egale, încercând să ne împingă la răzbunare asupra
celui care face binele. Biruinţa luptei creştinului înseamnă lepădarea de vrăjmaşi, cu ajutorul lui
Dumnezeu5. Când omul îşi consumă întreaga energie a vieţii în fapte rele, el nu va dobândi răsplata
împărăţiei cerurilor. Căci aceasta este rezervată doar celor care arată vrednicia firii omeneşti.
Fericirea creştinului este analizată în capitolul al XII-lea, pornind de la cuvintele psalmistului,
care zice: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman”(Psalmul 40, 1). Un astfel de om va fi izbăvit
1
Ibidem, pg. 166
2
Ibidem, pg. 167
3
Ibidem
4
Ibidem, pg. 169
5
Ibidem, pg. 170
 10
de Domnul, va fi păzit, nu va fi dat în mâinile vrăjmaşilor . Fericirea este deci mai mult decât
1

îndepărtarea omului de ceea ce este rău. Ea înseamnă săvârşirea binelui, căutarea lui Dumnezeu,
Binele suprem. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, El a sărăcit, pentru ca noi oamenii să ne
îmbogăţim. Sfântul Părinte ne îndeamnă să înţelegem tainele credinţei în chip înţelept. Nu este
înţelepciunea omenească, plină de fărădelegi şi amorţită, ci cea care aduce fluvii de bucurie2.
La facerea lumii, cuvintele referatului biblic au semnificaţie deosebită de cea a cuvintelor
Evangheliei. Aşa de pildă, tăria cerului este altceva decât „tăria” prin care 2nţelegem la Sfântul
Apostol Pavel credinţa în Hristos.
Sfântul Părinte descrie sumar preocupările oamenilor ce locuiesc în lume, despre care spune
că sunt „pământeni”, ai cărnii, ai gliei, simpli la învăţătură 3. Acei oameni aşează în frunte poftele
stomacului şi ale mădularelor trupului lor. Sunt supuşi simţurilor şi răutăţii şi rpmân departe de
fericire, care înseamnă moarte pentru patimi josnice. Un loc aparte între acestea este luat de patima
iubiriide bogăţie, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune că este cu totul fără rost4.
Capitolul al XIII-lea, plecând de la Psalmul 50, arată puterea pocăinţei în viaţa oamenilor.
Aceasta învinge puterea diavolului, făcându-l pe cel ce o îmbrăţişează să devină iarăşi stăpân pe el
însuşi. Psalmul 50 îndeamnă pe om la pocăinţă tocmai pentru a-l face mai bun, pentru a-l îndemna
la luptă cu vrăjmaşul nevăzut, singurul mod prin care omul poate câştiga, biruindu-l 5. Cel care îl
urmează pe David, va birui în viaţă, dobândind astfel înţelepciunea. Mereu, se cuvine să aducem
mulţumire lui Dumnezeu, asemenea psalmistului, care zice: „Mărturisi-mă-voi |ie în veac, că ai
făcut aceasta”(Psalmul 51, 8).
O frumoasă comparaţie este făcută între Psaltire şi lumină. Ştim că lumina este alcătuită din
multe raze de soare, cu diverse nuanţe, ce se contopesc în una singură. Tot astfel, spune Sfântul
Grigorie de Nyssa, gândirea Psaltirii este variată, iar sensurile ei se contopesc, legând semnificaţia
fiecărui psalm de a celorlalţi6.
Strădania constantă a Sfântului Părinte a fost aceea de a înălţa conştiinţa semenilor spre cele
spirituale. El se sileşte să-i ridice din decăderea morală, din stricăciunea conştiinţei. Din contră,
diavolul vrea să acopere fiecare păcat cu momeala plăcerilor, pentru a convinge pe om că reprezintă
ceva bun. Omul care urmează însă calea cea mai strâmtă, aşa cum este ea indicată de Evanghelia
mântuitoare, va putea urca pe „muntele” duhovnicesc7.

1
Ibidem, pg. 172
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 175-176
4
Ibidem, pg. 177
5
Ibidem, pg. 178
6
Ibidem
7
Ibidem, pg. 180-183
 11
Ideea urcuşului duhovnicesc este dezvoltată în capitolul al XIV-lea. Este o idee dragă lui,
fiind abordată pe larg şi în celelalte scrieri cu caracter ascetic. Oamenii care urcă pe muntele
pământesc fac adeseori popasuri, pentru a se odihni şi întări trupeşte. Omul care urcă pe muntele
virtuţii şi al desăvârşirii este adeseori strâmtorat, iar victoriile provizorii obţinute asupra vrăjmaşilor
nevăzuţi, a diavolilor, îl impulsionează spre a porni cu şi mai multă forţă spre ţelul lui. Un astfel de
om ştie să îşi stăpânească patimile şi gândurile necurate, se roagă neîncetat lui Dumnezeu, îşi pune
toată nădejdea în Acesta, uită suferinţele trecute, dobândind curaj pentru cele viitoare. Primeşte
ajutorul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de o viaţă duhovnicească, zicând: „Ziua când mă voi teme,
voi nădăjdui în Tine”(Psalmul 55, 4). Lumina aceasta înseamnă dispariţia întunericului, asimilat cu
lupta vrăjmaşului1.
Numai cu ajutorul de sus omul poate birui. Acest ajutor înseamnă un „dar făcut de Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor”, prin harul Său şi „nu pentru vreun merit al lor”. Este învăţătura
Sfântului Părinte despre dobândirea mântuirii subiective 2. Răscumpărarea omului, restaurarea din
starea de păcat, refacerea chipului lui Dumnezeu din el, înstrăinarea de păcat, toate acestea sunt
aspecte teologice abordate de Sfântul Grigorie de Nyssa în această lucrare 3. În concluzie, el ne
îndeamnă să cântăm Domnului cântare de psalmi, lăudându-L din tot sufletul, cu cuget curat. Iar
dintre momentele zilei celei mai potrivite, este amintită dimineaţa fiecărei zile4.

Cuprinsul Omiliilor la Ecclesiast

Numele complet al ciclului de opt omilii ale Sfântului Grigorie de Nyssa este „Explicarea
corectă la cartea Ecclesiastului”. Sunt cu un caracter duhovnicesc, urmărind ridicarea minţii noastre
dincolo de cele legate de simţuri, pentru ca astfel să „înalţe sufletul spre cele nepricepute de
simţuri”5.
Omilia I începe prin afirmaţia Sfântului Părinte că este dificilă tâlcuirea acestei cărţi a
Vechiului Testament, dar că întrepinderea sa este motivată de folosul spiritual pe care cititorii îl au
din aceasta.
Ecclesiastul ne învaţă lucruri înalte, desăvârşite, fiind insuflstă de Dumnezeu şi contribuind la
întărirea noastră, la ridicarea pe o treaptă mai înaltă, în urcuşul său duhovnicesc. Încercarea
exegetică realizată de Sfântul Grigorie de Nyssa trece dincolo de hotarele clasice ale exegezei
biblice, căutând adevăratul înţeles şi moralul profund pe care autorul vrea să-l transmită nouă peste
1
Ibidem, pg. 189
2
Ibidem, pg. 190
3
Ibidem, pg. 191
4
Ibidem, pg. 195
5
Omilii la Ecclesiast, P.S.B. 30, pg. 197, notă
 12
veacuri. Este conştient de posibilităţile atât de limitate ale minţii noastre, dar acesta nu este
nicidecum un motiv ca să cădem 2n deznădejde, ci ne îndeamnă să fim râvnitori şi să cerem ajutorul
dumnezeiesc. Tot de divină este şi puterea care însoţeşte pe cel ce se străduieşte să înţeleagă şi să
trăiască mesajul dumnezeiesc al cărţilor sfinte1.
Numirea acestei cărţi, Ecclesiastul, arată ea însăşi folosul pe care îl are de pe urma ei Biserica.
Sunt şi cărţi istorice în prima parte a Sfintei Scripturi, ce relatează evenimentele petrecute cu
poporul ales, dar nici una dintre ele nu ajută astfel Biserica în lucrarea de zidire spirituală a
membrilor ei, contribuind la vieţuirea lor în virtute. Prin glasul scriitorului vechi-testamentar,
Ecclesiastul îndeamnă pe fiecare dintre noi „să-şi înalţe sufletul spre cele nepricepute de simţuri”2.
Ecclesiastul, spune Sfântul Părinte, este Fiul lui Dumnezeu, este capul Bisericii Sale. Îl
numeşte „fiul lui David”, Domnul nostru.
Cel dintâi verset: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”(1, 1) este tâlcuit în
prima parte a omiliei. Deşert este un lucru lipsit de un scop. Cei ce lucrează cele deşarte sunt
asemuiţi de Sfântul Grigorie de Nyssa cu copiii ce construiesc din nisip, trag cu săgeţile în stele, ori
încearcă să prindă vântul în palmă. La fel de deşartă este şi încercarea omului de a-şi prinde propria
lui umbră. Cu atât mai mult, spunând „deşertăciunea deşertăciunilor” înţelegem prin aceasta ceva cu
totul trecător şi inutil3.
Îndemnul său este ca să ne ridicăm dincolo de aceste realităţi lipsite de substanţă, vremelnice,
ţintind la „tainele dumnezeieşti”, la adevăratul sens al vieţii, acest nepreţuit dar divin, la bunurile
spirituale netrecătoare şi pe care omul nu le pierde niciodată. Sfântul Părinte vorbeşte despre o
gradaţie în această lucrare a omului, care pleacă, cu ajutorul simţurilor, de la cele văzute, vizând
înţelegerea lucrurilor mai presus de fire4. Desigur, acest demers este limitat, fiindcă organele
noastre de simţ sunt trecătoare şi mărginite, ca şi trupul nostru, iar cunoaşterea pe care ele o oferă
este cu totul mărginită.
Despre caracterul limitat în timp al vieţii omeneşti trupeşti vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa
prin intermediul asemănărilor între aceasta şi evoluţia astrului zilei, care răsare, dar şi apune.
Nestatornicia ţelurilor omeneşti este evidentă. Neamurile de oameni se succed, fiecare din noi
având un răsărit, dar şi un apus, întocmai ca într-o călătorie ce are ca ţintă pentru trup acelaşi loc ca
şi cel din care am plecat, adică pământul 5. Autorul compară viaţa noastră cu un cerc şi numai omul
care înţelege aceasta foloseşte, dacă ajunge la înţelepciunea de a dispreţui lucrurile trecătoare 6.

1
Omilia I, pg. 198
2
Ibidem
3
Omilia I, pg. 199
4
Omilia I, pg. 201
5
Omilia I, pg. 202
6
Ibidem, pg. 203
 13
Dintre cele mai preţuite de oameni, Sfântul Părinte aminteşte: puterea, frumuseţea şi tinereţea. Doar
ele trec şi numai virtutea rămâne omului, dacă a dobândit-o prin lupta sa de o viaţă. Sfântul Grigorie
de Nyssa cere omului să dobândească mai ales virtutea înţelepciunii, după care vin statornicia în
bine, cumpătarea, credinţa, dragostea şi stăruinţa în bine.
Omilia face o legătură directă între bogăţii şi lăcomie. Omul lacom, spune el, este precum
marea. Continuu, în ea se varsă fluvii, precum lacomul adună bunuri fără să se sature vreodată. De
fapt acel surplus de bunuri i-a fost dat lui de Dumnezeu tocmai pentru a-i ajuta pe cei care au
nevoie. Şi precum castelul de nisip al copiilor se strică, tot la fel se petrece cu viaţa noastră:
„ambiţia este nisip, bogăţia este nisip”. Doar omul capabil să plece din acest tărâm nisipos, care este
viaţa după trup, va putea înţelege deşertăciunea acestei vieţi. „Căci desfătarea durează cât numai
viaţa trupului”1.
Din contră, sunt numite „suflete neiscusite” cele care fac atâtea eforturi pentru a câştiga nişte
bunuri pe care repede le vor pierde. Legarea omului de materie aduce de la sine părerea de rău
pentru viaţa prezentă. Înţelepciunea care se cere a fi dobândită nu are legătură directă cu vârsta
omului. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre bătrâni nestatornici în virtute şi bine. Căci
virtutea este cea care îl călăuzeşte pe fiecare în lucrările sale.
În finalul primei omilii sunt combătuţi ereticii eunomieni care credeau că pot să exprime prin
cuvintele limitate ale limbajului nostru fiinţa divină. Ei uită că acest limbaj este neputincios chiar şi
când trebuie să exprime realităţi mult mai simple ca soarele, apa, ori aerul2.
În Omilia a II-a, Sfântul Grigorie de Nyssa spune despre Ecclesiast că este doctorul, viaţa,
învierea, calea, uşa şi adevărul nostru. El vine să vindece firea omenească bolnavă de păcat, să
readucă la viaţă, să lumineze. Ecclesiastul, „conducător al Bisericii” şi împărat al lui Israel 3 s-a
întrupat, a locuit între oameni, cercetându-i, ridicându-i din răutate.
Asemenea Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre fiinţa răului,
care stă tocmai în nefiinţă. Căci răul nu are o existenţă prin sine, nici nu are natură proprie 4. Fiinţa
răului nu stă în Dumnezeu, Care este cu totul bun, ci în libertatea cu care omul a fost înzestrat, ca
dar. Însă, observă Sfântul Părinte, „acest dar nepreţuit a ajuns să fie folosit de om nepotrivit”, iar
repercusiunile lui se văd în lume. Nici firea omenească nu are într-însa răul, ci are raţiunea dreaptă,
cu care poate să decidă liber. După căderea în păcat, omul devine oaia cea pierdută. Domnul vine şi
ridică pe umerii Săi pe om şi îi arată drumul pe care să meargă5.

1
Omilia I, pg. 204
2
Omilia I, pg. 205
3
Omilia II, pg. 208
4
Ibidem, pg. 209
5
Ibidem, pg. 211
 14
Autorul pleacă de la exemplul regelui Solomon. El a dobândit puterea, mărirea,
înţelepciunea1. Exemplul celui mai vestit rege al poporului ales este pe larg dezvoltat.
Omilia a III-a arată calităţile alese de cunoscător profund ale sufletului omenesc pe care
Sfântul Grigorie de Nyssa le dovedeşte cu prisosinţă. În procesul psihologic care aduce ca rod
îndreptarea omului, un rol important are ruşinea pentru păcat ce aduce o dispoziţie contrară
continuării în greşeală. Cât priveşte patimile, ele sunt şi multiple şi una singură. Patima este legată
de plăcere, iar plăcerea are diverse moduri de manifestare, după condiţiile concrete ce i se oferă de a
se exprima. Rezultatul este însă unul singur şi anume slăbirea firii omeneşti. Plăcerea este sinonimă
cu desfătarea, care cere şi mai multă plăcere. Astfel încât pentru oamenii stăpâniţi de ea nici cele
mai de preţ bunuri nu sunt de ajuns. Doar realităţile spirituale rămân pentru ei pe ultimul plan, ori
sunt neglijate cu totul2.
Dobândirea bunăstării materiale înlătură păstrarea frumuseţii sufleteşti, acest bun de preţ, pe
care Dumnezeu vrea să îl găsească în inimile noastre. Asemănând sufletul cu o casă, Sfântul
Grigorie de Nyssa aseamănă pardoseala ei cu înfrânarea, acoperişul cu nădejdea, dragostea cu
meşterul casei, iar statornicia în bine cu coloanele şi stâlpii ce susţin casa. În fine, intrarea casei este
înfrumuseţată cu „îndreptarea moravurilor”3. Aşadar este o casă zidită din materiale de preţ şi nu
pământeşti, dar care sunt accesibile fiecărui creştin.
În Omilia a IV-a, Sfântul Grigorie de Nyssa reaminteşte strădaniile Ecclesiastului de a
dobândi pe rând bunurile ce i se părea că sunt cele mai de preţ. Astfel, el a cumpărat robi şi roabe,
crezându-se mai presus de semenii săi. A uitat de că Dumnezeu i-a făcut pe oameni să fie liberi.
Toate faptele sale au fost o încercare desigur nereuşită de a răsturna legea Creatorului. Sfântul
Părinte se adresează în această omilie şi stăpânilor de sclavi, întrebându-i ce preţ au pus pe „chipul
lui Dumnezeu”, adică pe semenii lor4.
Omul, reaminteşte el, nu poate fi cumpărat de nimeni şi cu nimic, căci Dumnezeu l-a aşezat
pe el ca stăpânitor al pământului. Nici bogăţiile lumeşti nu au rămas străine de Solomon, care a
adunat aurul şi argintul, transformând supuşii într-o sursă de îmbogăţire, chiar dacă acestea nu l-au
făcut să fie mai fericit. Căci bogăţia este străină de virtute şi nu aduce nici fericirea, nici
înţelepciunea, nici inteligenţa, nici ştiinţa, nici cumpătarea, nici nepătimirea. Nu aduce nici lungirea
vieţii, ori paza sănătăţii. Din contră, Sfântul Părinte deplânge starea celor care, deşi erau bogaţi,
trăiau în mizerie trupească5.

1
Ibidem, pg. 213-215
2
Omilia III, pg. 220
3
Ibidem, pg. 221
4
Omilia a IV-a, pg. 225
5
Omilia a IV-a, pg. 228
 15
Ca şi fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa mustră cu multă asprime
pe cămătari, pe care îi numeşte tâlhari, iar aurul lor este „vlăstarul lăcomiei”. Punga cămătarului nu
vindecă însă rănile oamenilor nevoiaşi, a căror viaţă devine tot mai grea. De fapt, adunarea de
bunătăţi este sursă a tuturor răutăţilor ce se petrec în lume1.
În Omilia a V-a suntem îndemnaţi să ne îndepărtăm de patimi, apropiindu-ne de adevăr,
curăţindu-ne sufletele, vieţuind virtuos, înstrăinându-ne de răutăţi. Ecclesiastul, doctor al bolilor
sufleteşti, vrea să înlăture cauza acestor boli. Pentru aceasta, este nevoie să căutăm adevăratul bine
şi singurul lucru ce este netrecător. În opoziţie cu adevăratul bine stă răul, iar Sfântul Grigorie de
Nyssa reia tema fiinţei acestuia, identificând răul cu întunericul2.
Legătura sufletului cu cele legate de simţuri aduce orientarea ochilor lui spre cele pământeşti.
Când însă sufletul înţelege că acestea sunt lucruri deşarte, îşi îndreaptă privirea spre Hristos.
Creştinul are ca exemplu pe Sfântul Apostol Pavel.
Viaţa trăită în chip pământesc înseamnă pentru Sfântul Părinte nebunie şi întuneric, înseamnă
necredinţă. Dacă pentru omul robit lucrurilor pământeşti moartea este cel mai mare rău, în schimb
pentru cel ce trăieşte duhovniceşte, virtutea dobândită de-abia de atunci începe să se vadă 3. Cel
dintâi este cuprins de regrete pentru bunurile pe care le lasă în urma sa. Sunt unii care combat felul
virtuos de a vieţui, spunând despre acesta că se opune legilor firii. Greşesc şi cei care văd în
săvârşirea virtuţii un lucru cu totul uşor şi la îndemână, care cere doar efortul trupului omenesc.
Încă mai de condamnat sunt creştinii care au în viaţă doar un singur ţel: mâncarea şi băutura, pe ei
numindu-i avocaţi ai stomacului. Este adevărat, virtutea creştină se cere a fi hrănită, dar nu cu cele
trupeşti, ci cu înfrânare, sau cu nepătimire4.
În Omilia a VI-a, Sfântul Părinte ne îndeamnă iarăşi ca să trăim în chip virtuos, judecându-ne
faptele după un criteriu potrivit de învăţătură şi după momentul când au fost făcute. Căci toate se
cuvine să fie făcute la timpul potrivit. Este dat ca exemplu de pildă agricultorul, care dacă nu
lucrează pământul la timp, nu are nici un folos. La fel trebuie să procedeze şi medicul. Căci nu este
bun decât un lucru „săvârşit la timpul său” 5. Săvârşirea virtuţii este legată strâns de libertatea
sşvârşitorului. Căci ceea ce nu este făcut cu voia liberă, nu este virtute. Naşterea spirituală cere
omului decizia sa, cere dispoziţia adecvată. Căci fiecare dintre noi poate fie să trăiască virtuos, fie
să lucreze pe cele ale întunericului şi păcatului, după cum decide sufletul său.
Desigur, învaţă Sfântul Părinte, răul din sufletul oamenilor trebuie eliminat din temelii, pentru
ca pe locul lui să putem zidi „templul lui Dumnezeu”, cel de natură spirituală.
1
Omilia a IV-a, pg. 230
2
Omilia a V-a, pg. 233-234
3
Ibidem, pg. 238
4
Ibidem, pg. 243-244
5
Omilia a VI-a, pg. 244-246
 16
Ctâ despre plângerea păcatelor, aceasta să se petreacă în viaţa prezentă, pentru ca în viaţa de
apoi să putem să râdem. Iar „tristeţea prezentă” devine pentru cel ce se pocăieşte acum „roua
nădăjuduitei bucurii”1.
Din Omilia a VII-a aflăm că faptele se cer a fi judecate după firea lor. Cele rele au consecinţe
independente de timp. Este dată ca exemplu legea sabatului, instituită cu intenţia de a ne păzi de
răutăţi. Cu timpul, totala abţinere de la lucru nu a adus cu ea şi abţinerea de la răutăţi. Când
creştinul îmbrăţişează înţelepciunea, sufletul merge la ceea ce Sfântul Părinte numeşte „cetatea
virtuţilor” şi urăşte contrariul ei, adică viciul 2. Căutarea comorii celei bune trebuie să ne îndepărteze
de lucrurile lumeşti şi vremelnice. Căutarea nu are sfârşit decât odată cu sfârşitul vieţii noastre.
Sfântul Părinte ne îndeamnă să nu ne oprim din căutare, ci să privim mereu spre poruncile
Domnului3.
Multele piedici aflate în drum trebuie îndepărtate, indiferent că înseamnă iubirea de argint,
sau săvârşirea nedreptăţilor. Păgubind de cele lumeşti, câştigăm pe cele cereşti. Trăind în virtute, să
ne pocăim mai întâi. Nimic nu poate exista în afară de Dumnezeu, cu excepţia păcatului. Sfântul
Părinte îl defineşte ca fiind „dorinţa liber consimţită a voinţei” omului 4. Rolul cheie îl joacă aici
consimţământul nostru liber, fără de care, insistă Sfântul Grigorie de Nyssa, răul nu poate să învingă
în suflete.
Omilia a VIII-a încheie ciclul acestor omilii la cartea Ecclesiastului şi Sfântul Părinte vorbeşte
aici pe larg despre virtutea iubirii. Căci omul are nevoie de lucrarea acestei virtuţi. Mai întâi
Dumnezeu ne-a iubit. Răspunsul omului constă în „înstrăinarea de ceea ce nu place sufletului”, ca
un prim pas în vieţuirea virtuoasă5.
Sfântul Grigorie de Nyssa arată ce este vrednic de a fi iubit şi ce nu este trebuind îndepărtat.
Uneori aparenţele îl înşală pe om, care consideră plăcut ceea ce nu este de fapt. Căci dacă simţurile
decid, rezultatul poate fi a viaţă păcătoasă. De aceea, sentem îndemnaţi ca să ţinem cont mereu de
latura cugetătoare a fiinţei noastre, fiindcă nu tot ce este bun pentru trup este folositor cu adevărat.
Acest adevăr este exprimat plastic prin ideea că nu putem să privim frumuseţea cerului cât timp
norii îl acoperă. În acelaşi fel, ochiul sufletului nostru nu poate să vadă în ce constă virtutea, dacă
plăcerile îl acoperă precum albeaţa pe ochi6.
O altă comparaţie este făcută de Sfântul Grigorie de Nyssa din lumea simţului olfactiv.
Păcatul este întocmai ca un lucru ce miroase urât, pe când virtutea este mireasmă bine mirositoare.

1
Omilia a VI-a, pg. 248
2
Omilia a VII-a, pg. 258-259
3
Omilia a VII-a, pg. 259
4
Omilia a VII-a, pg. 263
5
Omilia a VIII-a, pg. 268
6
Omilia a VIII-a, pg. 269-270
 17
Omul este liber să aleagă între calea cea bună şi calea întunecată a pierzaniei. Revenind la tema
iubirii, Sfântul Părinte ne îndeamnă să iubim singura fiinţă ce se cuvine să primească dragostea
noastră deplină, anume pe Dumnezeu. Există şi o ură bună, anume a vrăjmaşului mântuirii noastre.
Cât despre timpul potrivit pentru a iubi pe Stăpânul nostru, Ecclesiastul spune că toată viaţa şi
fiecare moment este potrivit pentru lucrarea virtuţii. Suntem înarmaţi cu „armele Apostolului”, dar
se insistă mai ales asupra credinţei şi a dreptăţii1.

Cuprinsul Omiliilor la Cântarea Cântărilor

Cele cincisprezece omilii la una dintre cele mai frumoase cărţi ale Sfintei Scripturi descriu
înaintarea sufletului spre unirea sa cu Hristos, aşa cum înaintează în unire mireasa spre mirele ei 2.
Ciclul de omilii are mai 2nainte un Cuvânt către Olimpiada.
Această monahie cu o trăire virtuoasă şi cu totul aleasă îi trimite Sfântului Grigorie de Nyssa
o scrisoare, în care îi cere o tâlcuire a cărţii amintite, pentru ca astfel ea să pătrundă „înţelesurile ei
curate, înţelepciunea ascunsă”3. Rolul călăuzitor pentru suflet al cărţii reiese şi din înţelesul ei mai
înalt, care este rezumat de Sfântul Părinte în ideea iubirii de către Dumnezeu a sufletului omenesc.
Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază necesitatea tâlcuirii duhovniceşti, căutând sensul figurat
al textului sfânt, ţinând cont de faptul că este o carte inspirată de Dumnezeu. Nu trebuie să
înţelegem din ea dragostea omenească dintre Solomon şi Sulamita, ci se impune modul alegoric de
pătrundere a sensului cuvântului revelat. Sfântul Părinte recomandă aşadar Olimpiadei şi nouă
tuturor ca să nu fim vătămaţi prin rămânerea la litera Scripturii, căci, aşa cum spunea şi Sfântul
Apostol Pavel, „litera omoară, iar duhul face viu”(II Corinteni 3, 6).
Această tâlcuire se adaugă celei realizate cu mult timp înainte, de către Origen.
Începutul fiecărei Omilii este făcut printr-un citat din cartea pe care o tâlcuieşte şi pe care apoi
îl va explica mai pe larg.
Omilia I adresează un îndemn pentru toţi creştinii ca ei să se dezbrace de omul vechi întocmai
ca de un veşmânt murdar, înţelegând prin aceasta faptele şi poftele păcătoase, punând în locul lor
„veşmintele luminoase ale Domnului”. Intrarea în cămara cea neîntinată a Mirelui, despre care
vorbeşte Cântarea Cântărilor, cere creştinului „haina albă a cugetării curate şi neîntinate”, din care
gândurile pătimaşe lipsesc. Calea pe care se ajunge acolo este cea a virtuţii, ce aduce „nădejdea
răsplăţii făgăduite” pentru cei care trăiesc întru vrednicie4.
Virtutea iubirii ia locul temerii şi pe cel al fricii. Căci un om care iubeşte nu se mai gândeşte
la răsplată din partea lui Dumnezeu, ci îşi pune tot sufletul în lucrarea binelui.
1
Ibidem, pg. 276
2
Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, P.S.B. 29, pg. 8, introducere
3
Omilii la Cântarea Cântărilor, P.S.B. 29, pg. 113
4
Ibidem, pg. 119
 18
Vorbind despre regele Solomon, acesta este numit de Sfântul Grigorie de Nyssa simbol al lui
Hristos şi aducător al păcii pe pământ. Orice om este creat după chipul Creatorului, dar unii dintre
oameni fac să strălucească în ei acest chip1.
Nunta despre care vorbeşte Cântarea Cântărilor este unirea dintre Dumnezeu şi sufletul
omenesc. Se vorbeşte şi despre această iubire nepătimaşă, spirituală, în care sufletul (mireasa)
doreşte pe Mirele Hristos.
Exemplul lui Moise şi al urcuşului său pe muntele Sinai este reluat în această omilie.
Asemenea legiuitorului Vechiului Testament, fiecare om ce cutează să urce pe muntele
duhovnicesc, muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, mai întâi are datoria se a-şi spăla veşmintele, adică
de a-şi curăţi sufletul. Sfântul Părinte vorbeşte şi despre o abandonare a gândurilor pământeşti.
Desigur, nu înţelegem prin aceasta omorârea mădularelor noastre, ci curăţirea neîncetată a
sufletului. Dorul după lucrurile sfinte, după cele dumnezeieşti devine o hrană pentru un ostenitor
spre virtute. Urcuşul duhovnicesc despre care am vorbit nu are sfârşit, cum la fel este infinită şi
dorinţa sufletului nostru2.
Sfântul Grigorie de Nyssa aminteşte aici câteva dintre virutţile care ar trebui să caracterizeze
viaţa fiecăruia dintre noi: înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia, chibzuinţa, toate alcătuind o bună
mireasmă ce însoţeşte pretutindeni pe omul ce le-a dobândit. Frumuseţea dumnezeiască rămâne în
sufletul nostru cu neputinţă de atins deplin, ţinând de deplinătatea vârstei duhovniceşti3.
La începutul Omiliei a II-a sunt reluate cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care înfăţişează
iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Datorită Lui, oamenii devin „luminoşi şi vrednici de
iubit”. Se bucură de harul Său. Iar prefacerea sufletului, ce vine de la rătăcire la adevăr, înseamnă
schimbarea deopotrivă a chipului vieţii „după harul luminos”4.
Tema libertăţii de voinţă a omului este reluată aici într-o altă formă. Omul care conlucrează
cu harul divin are chipul luminos, pe când atunci când libertatea este greşit folosită, chipul devine
întunecat. La început, Adam avea chipul luminii adevărate, fără trăsături întunecoase, adică fără
păcat, reprezentând „frumuseţea arhetipică”. Adam era însă un vlăstar fără rădăcini adânci şi a fost
răpus de ispita diavolească5.
Virtutea protejează ca o umbrelă, păzindu-ne de arşiţa păcatelor. Când însă deasupra noastră
vine „norul Duhului”, putem rezista la atacul ispitelor diavoleşti, căci suntem sprijiniţi de harul
libertăţii şi avem la dispoziţie o minte iscoditoare. O altă comparaţie este făcută de Sfântul Părinte

1
Ibidem, pg. 120
2
Omilia I, pg. 126
3
Ibidem, pg. 131
4
Omilia a II-a, pg. 134
5
Ibidem, pg. 135
 19
între sufletul nostru şi o vie care, atinsă de boala păcatului strămoşesc, dă struguri amari. Mlădiţele
viei sunt virtuţile omului. Mulţimea frunzelor este „podoaba felurită a virtuţilor”1.
Sfântul Grigorie de Nyssa reaminteşte însă creştinilor că virtuţile cresc doar în măsura în care
sufletul primeşte harul Duhului Sfânt, ca ne uneşte cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Despărţirea
omului de întunericînseamnă despărţirea de rău, iar locuirea în lumină înseamnă apropierea de
Hristos, „Soarele Dreptăţii”2.
În Omilia a III-a aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu este Cel care dăruieşte „părtăşia la puterea
nepieritoare”3. Plecând de la episodul eliberării evreilor din robia egipteană, Sfântul Grigorie de
Nyssa aseamănă sufletul omului ce se apropie de Dumnezeu prin trăirea virtuoasă cu călărimea care
surpă puterea egiptenilor. Căci Scriptura insuflată dă exemple pline de folos pentru noi toţi.
Îndepărtarea de gândurile păcătoase înseamnă îndepărtarea de „cugetul egiptean”, încât prin
trecerea Mării Roşii să nu luăm cu noi nimic din acest cuget4.
Virtutea este înţeleasă de Sfântul Părinte ca un ansamblu de lucrări, ce constau în împlinirea
tuturor faptelor bune. Viaţa curată cere deci respectarea poruncilor în detaliu. Se evidenţiază
necesitatea credinţei evlavioase şi sănătoase, făcute din „aurul nestricăcios” al cunoaşterii lui
Dumnezeu5. Desigur, atrage atenţia Sfântul Grigorie de Nyssa, cunoaşterea prezentă este în
„oglindă şi ghicitură”, căci putem să vedem doar strălucirea în lume a lui Dumnezeu, născându-se
în sufletul nostru o idee despre Acesta. Nu numai mintea noastră este neputincioasă, dar şi cuvintele
rămân prea slabe pentru a cuprinde sensul lor în adâncimea celor divine. Căci limbajul nostru nu
poate să exprime lărgimea sensurilor cugetării.
În final, Sfântul Părinte compară pe Hristos cu un ciorchine de strugure. Mai întâi El
înmugureşte în sufletul nostru şi doar prin Patimile şi Jertfa Sa se arată a fi Cel ce ne dă sângele Său
celor ce Îl primim. Fiecare dintre noi trebuie să refacă acest drum, mai întâi ca mugur, în stadiul
prunciei duhovniceşti, apoi ca rod deplin, membru al trupului Bisericii fiind6.
Omilia a IV-a pleacă de la un exemplu luat din meşteşugul prelucrării aurului. Curăţirea lui de
impurităţi este precum curăţirea firii omeneşti de păcat. Ea era odinioară strălucitoare ca aurul,
asemănându-se „binelui celui nepătat”, firii dumnezeieşti. Intrând păcatul într-însa, s-a urâţit, s-a
întunecat la culoare. Prin lucrarea Sa mântuitoare, Dumnezeu face sufletul nostru curat şi

1
Ibidem, pg. 139
2
Ibidem, pg. 141
3
Omilia a III-a, pg. 144
4
Ibidem, pg. 147
5
Ibidem, pg. 149-150
6
Ibidem, pg. 157
 20
strălucitor, aducându-l la frumuseţea de odinioară. De aici necesitatea omului de a veni la izvorul
Binelui şi a primi „frumuseţea adevărată”1.
Una dintre patimile care influenţează cel mai puternic în chip negativ lucrarea noastră este cea
a mâniei. Alături de ea stau pofta, plăcerea, laşitatea şi frica. Dintre virtuţi sunt amintite: îndelunga-
răbdare, curăţia, pacea, nemânierea, neîntristarea, toate întipărindu-se în suflet2.
O altă idee exprimată de către Sfântul Grigorie de Nyssa este imposibilitatea coexistenţei
virtuţii cu patimile, într-un singur om. Este luată ca exemplu patima neînfrânării, a cărei îndepărtare
aduce cu ea virtutea înfrânării. Întinării sufletului şi trupului îi ia locul neîntinarea, mândria este
înlocuită cu smerenia. Sufletul este precum o oglindă. „De vede aur, spune Sfântul Părinte, ia
înfăţişarea aurului”. Dacă reflectă pe cele urâte, se petrece contrariul 3. Omul însuşi este o oglindă
vie.
Omul înălţat duhovniceşte poartă în el „pecetea vieţii duhovniceşti”, având ochii sufletului
curaţi şi privind prin ei pe Mirele Hristos. El este şi Ziditor al casei sufletului, o casă făcută din
materiale rezistente, din lemn de cedru şi chiparos, ale cărei grinzi sunt virtuţile tari4.
Despre iubirea lui Dumnezeu, pe care oamenii se cuvine să I-o înalţe, Sfântul Părinte, în
spiritul autentic al tradiţiei Bisericii noastre, învaţă că trebuie să Îl iubim deplin, cu toată puterea şi
simţirea de care suntem capabili5. În ultima parte a omiliei, ne îndeamnă să nu vieţuim după trup, ci
să avem nădejde6.
În Omilia a V-a, Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că citind cartea Cântarea Cântărilor, capătă
dorinţa de a cunoaşte bunătăţile cele superioare, chiar dacă rămâne şi nădejdea de a cuprinde pe cele
necuprinse. Pe culmea urcuşului duhovnicesc, sufletul omului ajunge la „culmea fericirii”7.
Cunoaşterea de care se poate învrednici un om nu poate fi deocamdată deplină. Noi ştim că
Dumnezeu există, dar nu înţelegem modul acestei existenţe. Dumnezeu „priveşte şi supraveghează
toate”8.
Prin Întrupare, puterea diavolului este surpată. Lucrarea Cuvântului este complexă, luminând
neamul omenesc mai întâi prin proorocii Vechiului Testament şi prin Lege. Proorocii sunt
comparaţi de Sfântul Părinte cu ferestrele prin care lumina adevărului a pătruns în lumea veche 9.

1
Omilia a IV-a, pg. 158
2
Omilia a IV-a, pg. 159
3
Ibidem
4
Ibidem, pg. 162
5
Ibidem, pg. 167
6
Ibidem, pg. 172
7
Omilia a V-a, pg. 173
8
Ibidem, pg. 175
9
Ibidem, pg. 176
 21
Însă oamenii văd lumina cea adevărată doar prin Întruparea Logosului şi prin Evanghelia Sa
mântuitoare, care a „mistuit” închipuirile vechi1. Întruparea este numită şi „primăvară a sufletului
nostru”, căci înverzeşte firea omenească cea căzută în păcat. Florile pe care le aduce în viaţa omului
sunt virtuţile. Ele dau roade la vremea potrivită.
O altă idee dezvoltată în această omilie este cea a bogăţiei de sensuri a Sfintei Scripturi, care
prin cuvintele ei puţine, învaţă multe dogme, fără „vorbărie deşartă”. Desigur, când este vorba
despre Dumnezeu, să ţinem cont că mintea omenească este neputincioasă. Despre dumnezeire,
Sfântul Părinte spune: „Nimic nu este de văzut în jurul ei, nici timp, nici spaţiu…, nici alt nume din
cele care se circumscriu…, ci tot binele cugetat în legătură cu ea înaintează la infinit”. Şi dacă
mişcările sufletului omenesc se desfăşoară între hotarele binelui şi răului, în schimb firea
dumnezeiască rămâne simplă, curată şi „nehotărnicită în bine”2.
Omilia a VI-a ne învaţă „cumtrebuie să se poarte faţă de Dumnezeu cei care sunt îndrăgostiţi
de frumuseţea cea mai presus de lume”3.
Sfântul Părinte recapitulează etapele urcuşului duhovnicesc, cu creşterea care este continuă,
presupunând o schimbare necontenită a omului. În acelaşi spirit biblic, vorbeşte despre mireasă,
care la început se aseamănă cu călărimea, apoi cu podoabele din jurul gâtului, apoi cu casa virtuţii.
Când însă sufletul s-a înălţat atât de sus, a ajuns la culmea desăvârşirii, chiar dacă în continuare
urcă. Un astfel de suflet este fericit, bucurându-se de a vedea pe Dumnezeu, o astfel de stare fiind
„început al nădejdii” pentru cele aflate şi mai sus4.
Nemărginirea firii dumnezeieşti înseamnă şi nemărginirea cunoaşterii ei. Orice etapă
intermediară în acest proces constituie începutul unei dorinţe şi mai înalte5.
În Omilia a VII-a aflăm că Solomon este chipul Împăratului adevărat. El aduce pace, este
înţelept mai mult decât toţi oamenii, căci a zidit templul lui Israel. Înţelepciunea se vede şi în
judecata sa dreaptă. Acestea sunt câteva faţete ale adevăratului Împărat, Hristos, Care „a omorât
duşmănia şi a pironit pe Cruce pe vrăjmaşii Lui”, împăcând lumea şi surpând „peretele din mijloc”6.
Solomon este vestitor al adevăratei Înţelepciuni, care depăşeşte mult hotarele celei omeneşti 7.
Hristos S-a născut din sămânţa lui David şi şi-a făcut Biserica soţie. Cununa lui este cununa
Bisericii. Iar Biserica, spune în continuare Sfântul Grigorie de Nyssa, este trupul lui Hristos, cel cu

1
Ibidem, pg. 178
2
Omilia a V-a, pg. 184
3
Omilia a VI-a, pg. 191
4
Omilia a VI-a, pg. 193-194
5
Ibidem, pg. 195
6
Omilia a VII-a, pg. 204
7
Ibidem, pg. 205
 22
multe mădulare. Oamenii simpli şi nevinovaţi, pe care răul nu i-a cuprins, sunt numiţi porumbei. Ei
îşi formează „chipul vieţii” pornind de la „harul Sfântului Duh”1, al Cărui simbol este porumbelul.
Autorul descrie frumuseţea chipului Bisericii. Roşeaţa obrajilor semnifică virtutea neprihănirii
ei, iar virtutea ruşinii îi împodobeşte chipul ca o rodie2. Fructul rodiei are o coajă ce protejează
fructul propriu-zis, iar viaţa înfrânată păzeşte „bunătatea neprihănirii”.
În Omilia a VIII-a, Sfântul Părinte vorbeşte despre Moise, Legiuitorul Vechiului Testament,
căruia i s-au descoperit atâtea taine şi care a conturat urcuşul lui duhovnicesc fără de hotar în
dorinţa de bine. Oricât de mult ar dobândi creştinul din ce este bun, rămâne totdeauna mai mult în
afară. Omul poate vedea pe Dumnezeu „după măsura puterii lui”3, cât poate cuprinde înţelegerea
lui, însă în afară rămâne „necuprinsul dumnezeirii”.
Dacă urcuşul omului spre Dumnezeu nu are sfârşit, înseamnă că orice etapă intermediară
reprezintă un nou început, dorinţa sa rămânând vie, iar înaintarea la fel, ţelul său fiind apropierea de
„Cel nehotărnicit”. Sau, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, „orice ţintă atinsă… se face început
al unui nou urcuş. Fiecare treaptă ajunsă face cu putinţă urcuşul la altă treaptă”4.
În final, Sfântul Părinte reaminteşte că, dacă demult oamenii slujeau idolilor, sau rătăceau
asemenea iudeilor, acum oamenii, botezaţi fiind în Iordan, se înalţă până la înălţimile cele
dumnezeieşti.
În ultima, Omilia a IX-a, Sfântul Grigorie de Nyssa continuă tema sa, vorbind despre mutarea
nădejdii noastre de la pământ la cer, în nădejdea vieţii celei adevărate, a vieţii în Hristos. Moartea
pe care trebuie să ne-o dorim cu toţii, este moartea patimilor şi a poftelor din noi5.
Sufletul ce răspândeşte duhovniceşte o bună mireasmă întrece aromatele Legii vechi. Această
mireasmă este a virtuţilor, ce îl fac vrednic să primească pe Mirele. La „sfârşitul vieţii virtuoase” stă
asemănarea omului cu Dumnezeu, ţelul pe care fiecare om doreşte să îl atingă. De aceea, are nevoie
de curăţie sufletească şi de eliberarea de patimi6.
O frumoasă comparaţie este făcută între mulţimea virtuţilor şi cea a firelor care intră într-o
ţesătură. Unele sunt întinse drept, altele de-a curmezişul, iar viaţa omului este împletită din multe
astfel de fire. |inta lui este împărtăşirea de Dumnezeu. În fine, virtutea este văzută ca fiind calea de
mijloc, între extreme, între prisosinţă şi lipsă. Este luată ca exemplu bărbăţia. Prea multă înseamnă

1
Ibidem, pg. 209-211
2
Ibidem, pg. 216
3
Omilia a VIII-a, pg. 222
4
Ibidem, pg. 223
5
Omilia a IX-a, pg. 231
6
Ibidem, pg. 235
 23
obrăznicie, prea puţină este laşitate. Hotarul virtuţii este doar răul . În concepţia Sfântului Părinte,
7

virtutea şi dumnezeirea se întrepătrund.

Sfântul Grigorie de Nyssa. Cuprinsul lucrării Despre facerea omului

Încă de la capitolul I, Sfântul Grigorie de Nyssa relatează primele cuvinte ale Sfintei Scripturi
(Facere 1, 1), explicând fenomenele legate de primele zile ale creaţiei lumii. Cunoştinţele teologice
ale Sfântului Părinte sunt însoţite de o cultură generală vastă, impresionantă, care aici îşi găseşte un
prilej potrivit de exprimare. Prin toate se străduieşte să arate că în organizarea lumii de către
Dumnezeu domneşte armonia deplină. Minunate descrieri se fac despre aştrii bolţii cereşti, care
înconjoară pământul. Marea şi uscatul contribuie şi ele la crearea mediului potrivit pentru apariţia
omului. Vorbind despre fiecare element ce intră în alcătuirea lumii văzute, despre pământ, sau cer,
citează şi din învăţăturile înţelepţilor antici ai timpului. Aflăm rând pe rând cum elementele
constitutive ale lumii se combină, stând într-o dependenţă reciprocă şi stabilind un desăvârşit
echilibru, voit de Creatorul tuturor. Şi vietăţile, plante sau animale, respectă legile aşezate de
Acesta. Ele sunt părţi ale frumuseţii de ansamblu1.
În capitolul al II-lea se răspunde la întrebarea: De ce omul a fost creat ultimul? Cu toţii ştim
că omul, podoabă a creaţiei divine, este stăpânul întregii lumi. Ca un adevărat împărat ce este, se
cuvenea ca mai înainte împărăţia sa să fie pregătită. Pământul este pentru acesta „sălaş împărătesc”,
înfrumuseţat cu lucruri de preţ şi minunate. Toate au fost lăsate ca omul să se bucure de ele:
bogăţiile pământului, ori priveliştea frumoasă. Din toate, noi putem înţelege cine este Cel care le-a
dăruit, mulţumind Creatorului2. „Încă din clipa naşterii, (omul) se cădea să fie împărat peste supuşii
săi”3.
Firea omenească, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, îmbină elementul divin cu cel omenesc,
iar fericirea la care nădăjduieşte presupune împărtăşirea din amândouă. Desigur, comuniunea cu
cele spirituale aduce o bucurie de natură duhovnicească, dar omul a primit şi posibilitatea de a se
bucura din plăcerile pe care lucrurile pământeşti i le oferă.
În capitolul al III-lea se vorbeşte despre omul ca stăpân al întregii creaţii. El a fost adus la
fiinţă cel din urmă. Celelalte elemente ale naturii au apărut prin naşterea unui singur cuvânt de către
Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu relatează în detaliu cum s-au petrecut lucrurile în fiecare zi a
creaţiei, nici modul ei efectiv. Aducerea la fiinţă a aştrilor cereşti, a mării şi a uscatului, a cerului
văzut, a animalelor şi a plantelor nu constituie subiectul principal. De fapt omul este acesta şi asupra
creaţiei sale Sfânta Scriptură insistă în chip distinct, când redă cuvintele lui Dumnezeu: „Să facem
7
Ibidem, pg. 242
1
Despre facerea omului, pg. 18-20
2
Ibidem, pg. 21 şi urm.
3
Ibidem, pg. 21
 24
pe om după chipul şi asemănarea Noastră şi să stăpânească peştii mării şi fiarele pământului şi
păsările cerului…” (Facere 1, 26)1.
Se insistă asupra definirii chipului lui Dumnezeu din om cu referire la natura lui spirituală,
vizând raţiunea, sentimentul şi voinţa, prin toate omul tinzând către Creatorul său. Chipul lui
Dumnezeu se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală, la raţiune şi la libertatea cu care este
învrednicit, la înclinaţia înnăscută pe care omul o are spre Dumnezeu. După pregătirea făcută mai
înainte, o pregătire ce se îndreaptă şi spre materia din care omul va fi creat (pământul), Dumnezeu îi
dă omului „asemănarea cu un model de o frumuseţe deosebită”, subliniind legătura care există între
el şi voia divină2.
În capitolul al IV-lea se pleacă de la o analogie din viaţa meşteşugarilor. Aceştia folosesc
uneltele lor atunci când viaţa le cere. Omul a fost şi el creat cu scopul de a răspunde chemării lui
Dumnezeu, „Meşterul” său. De aceea, a primit calităţi spirituale potrivite, iar trupul nostru a fost
creat ca să stăpânească toate cele ce sunt în lume. Firea omenească are menirea de a fi „regină”
peste celelalte create3. Ea a primit veşnicia. Nu poartă mantie, ca o regină pământească, ci poartă
haina virtuţii, cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi. Sceptrul firii noastre nu este nici el
domnesc, ci înseamnă fericirea nemuririi. Pe cap nu au fost lăsaţi purtând diademă, ci ca să fim
împodobiţi cu virtutea dreptăţii, întocmai ca şi cu o coroană4.
Capitolul al VI-lea lămureşte sensul asemănării omului cu Creatorul său. Sfântul Părinte
dezvoltă şi tema cugetării umane, ca una ce ne pune în mişcare simţurile, potrivit cu nevoile
fiecăruia. Există o înrudire între cugetul nostru şi fire. Sunt combătuţi ereticii anomei, în frunte cu
Eunomie, căruia Sfântul Părinte îi va scrie şi o lucrare aparte. Lui îi răspunde aici cu o întrebare:
„Dacă Fiul n-ar avea fire asemănătoare cu a Tatălui, atunci cum mai poate fi vorba de unitatea
chipului când se aplică la persoane diferite?”5.
La începutul capitolului al VII-lea se arată de ce pmul a primit statura sa dreaptă. El nu a
primit arme trupeşti, cum au primit celelalte vieţuitoare, dar aceasta nu-l împiedică să fie regele
tuturor. Aparent gol şi neajutorat, sărac şi lipsit, pare vrednic de a fi compătimit, dar are fire de
stăpânitor al pământului. Acest capitol este un adevărat imn de preamărire a Creatorului omului.
Căci în noi se vede cu prisosinţă purtarea Sa de grijă.
Pentru fiecare vietate, Dumnezeu a dat o forţă, care să îi permită supravieţuirea şi perpetuarea.
Dintre exemplele amintite, luăm doar leul, care are putere şi iepurele, care este iute. Omului îi
lipsesc toate acestea, căci el nu a fost lăsat de Dumnezeu ca o fiară, iar cruzimea nu îl
1
Ibidem, pg. 22
2
Ibidem, pg. 22
3
Ibidem, pg. 23
4
Ibidem, pg. 23
5
Ibidem, pg. 25
 25
caracterizează. „Căci dacă omul ar fi avut o forţă atât de mare…, atunci ar fi păşit pe pământ încă
de la început ca o fiară sălbatică şi crudă… şi atunci nici nu s-ar mai fi interesat să ajungă să
stăpânească peste alţii”1.
Fiind gol la trup, şi-a făcut haine din lâna oilor. Pământul l-a lucrat apelând la forţa vitelor.
Fierul l-a folosit pentru unelte şi arme. Chiar şi păsările i-au devenit utile2.
În capitolul al VIII-lea se continuă explicarea ţinutei omului, dreaptă şi orientată spre cer, cu
privirea în sus, spre Creatorul lui. Aici Sfântul Grigorie de Nyssa vede nobleţea şi vrednicia lui, în
comparaţie cu celelelalte vietăţi ale pământului. Ele privesc doar spre pământ, fiind supuse, cu
corpul. Omul, prin verticalitate, are mâinile libere.
Ordinea creaţiei, aşa cum o descoperă Sfânta Scriptură, are şi o altă explicaţie. Plantele făcute
mai întâi asigură cele necesare creşterii animalelor, iar animalele sunt de folos omului. Dar şi
plantele îi sunt utile. Necuvântătoarele se conduc după simţuri şi după instinct. Activitatea
senzorială are deci un rol principal. Omul depăşeşte însă regnul vegetal şi pe cel animal. Hrana îi
este necesară pentru creştere, are şi o importantă latură afectivă, iar judecata îl conduce în viaţă,
ajutându-l firesc să deosebească binele de rău. Aşadar, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, omul este
„o unire sublimă şi sinteză fericită dintre substanţa dotată cu putere de cugetare şi elementele
sensibile ale firii”3.
Elementul legat de trup este reprezentat de inimă. Afectele sunt redate prin cuvântul suflet,
Partea spirituală a vieţii este însă arătată prin duh. De aceea, spune Sfântul Părinte, omul trăieşte
duhovniceşte prin continua sa comuniune cu Dumnezeu şi cu îngerii, lăsaţi spre a-i fi îndrumători şi
apărători. Se vorbeşte şi despre rolul pe care îl au mâinile, ori gura4.
În capitolul al IX-lea se arată că dacă Dumnezeu ne-a făcut pe noi oamenii cu posibilitatea
darurilor acestea, ne-a înzestrat şi cu putinţa de o dobândi asemănarea Lui. Daruri de mult preţ sunt
cugetarea şi cunoaşterea, prin care ne-a făcut părtaşi podoabei firii Sale. Alte explicaţii sunt date
despre faţa omului şi organele ei, fiecare având un rol bine stabilit. De pildă, despre deschiderea şi
închiderea buzelor se spune că „produc acelaşi efect precum degetele pe găurile fluierului, potrivit
armoniei cântecului”5.
În capitolul al X-lea se arată cum cugetul nostru întrebuinţează ajutorul graiului omenesc şi
cum mintea lucrează cu ajutorul simţurilor. Mintea este comparată cu un oraş, cu toată

1
Ibidem, pg. 26
2
Ibidem, pg. 27
3
Ibidem, pg. 29
4
Ibidem, pg. 30
5
Ibidem, pg. 31
 26
complexitatea lui. Sunt expuse analizei simţurile: văz, auz, pipăit, gust, sau miros. Ele răspund
lucrării minţii noastre1. „Prin fiecare dintre aceste simţuri cunoaştem ceva diferit”2.
Din capitolul al XI-lea se spune că mintea, cugetarea cu care omul a fost înzestrat, este de
nepătruns. Ea nu poate fi văzută şi nici înţeleasă decât în parte, fiind chip al divinităţii. „Firea
cugetului nostru întrece puterea noastră de cunoaştere, întrucât este tocmai chipul Celui ce ne-a
zidit”3.
În capitolul al XII-lea sunt combătute învăţături greşite ale filosofilor stoici sau platonici. Cei
dintâi, adică stoicii, vedeau în inimă puterea conducătoare a sufletului, încercând să aducă
argumente din anatomie. Ei credeau că inima are locul central în organism 4. Filosofii platonici
vedeau creierul ca pe partea conducătoare a sufletului, urmând pe filosoful Platon, dar şi părerea lui
Cicero. Ei „afirmă că natura a aşezat creierul ca pe un fel de cetăţuie a întregului organism, în care
raţiunea petrece ca un împărat”5.
Urmează lămurirea acestor teme din punct de vedere ortodox. Sfântul Părinte dovedeşte
cunoştinţe aprofundate de anatomie, vorbind despre diferitele organe ale corpului. Concluzia sa este
că „puterea noastră de cugetare ţine, după o rânduială încă necunoscută, de o conlucrare a tuturor
simţurilor, într-o relaţie vrednică de toată însemnătatea”6. Învăţătura Sfintei Scripturi, care spune că
inima este partea noastră conducătoare, trebuie să fie înţeleasă exact, pentru a-i înţelege sensul.
În plus, forţa cugetătoare a sufletului nostru nu poate fi localizată în noi în spaţiu, ci întregul
nostru corp este ca un instrument muzical. Puterea cugetului este în întregul organism, în fiecare
„părticică a lui”, lucrând în armonie deplină şi potrivit firii noastre7.
În capitolul al XIII-lea este expusă cauza somnului, într-un cadru larg, vorbind şi despre vise.
Viaţa este pentru om ca un râu, ce nu se opreşte niciodată din curgere. Căci „dacă ar înceta vreodată
să se mai mişte, atunci fără îndoială că acest destin ar înceta şi el de a mai exista” 8. Rostul hranei
este acela de a da permanentă energie corpului nostru. Analizând somnul, Sfântul Părinte constată
în acest interval de timp că simţurile îşi suspendă, fie şi parţial, activitatea, iar trupul „îşi elimină
oboseala prin somn”.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre teoria legată de somn a unui medic vestit al
vremurilor sale, numit Galen. El încearcă să explice şi modul cum se formează visele. Leagă

1
Ibidem, pg. 31-32
2
Ibidem, pg. 33
3
Ibidem, pg. 34
4
Ibidem, pg. 34 şi urm.
5
Ibidem, pg. 34
6
Ibidem, pg. 36
7
Ibidem, pg. 37
8
Ibidem, pg. 39
 27
conţinutul lor de cele petrecute în timpul când organismul este activ deplin. Sunt amintite şi visele
unor persoane cunoscute ale Sfintei Scripturi, ca Daniel sau Iosif, ce au ajuns să cunoască viitorul
„prin puterea lui Dumnezeu”1.
O comparaţie interesantă face Sfântul Părinte, pe de o parte, între focul ce arde mocnit şi
gândirea noastră în vremea somnului. Dă şi un exemplu din propria sa activitate, de când îngrijea pe
cineva cu accese de nebunie. Concluzia sa este că: „în puterea de cugetare a sufletului care ne
conduce sunt amestecate şi procesele nutritive şi de creştere”2.
În capitolul al XIV-lea3 se repetă ideea că sufletul nu este legat de o parte anume a trupului
nostru, ci lucrează împreună cu organismul întreg. Sfântul Grigorie de Nyssa ştie că uneori cugetul
este subordonat pornirilor firii. Uneori firea trupului, de pildă prin plăcere sau neplăcere, prin foame
sau sete, conduce cugetarea. Dar nu pentru toţi oamenii este valabil şi nu pentru tot timpul, ci doar
la oamenii robiţi pornirilor trupeşti, care ascultă de instinctele trupului. Aceştia trăiesc hrănindu-se
mai mult decât au nevoie şi îngreuindu-şi pântecele.
Sfântul Părinte descrie trei feluri, „trei modalităţi de a ne trăi viaţa”. Cel dintâi se reduce la
hrană şi la procurarea ei, adeseori mai mult decât este necesar. La a doua categorie de oameni
simţurile participă activ, „în schimb se lipsesc de colaborarea raţiunii”. Există în fine, oamenii
înţelepţi, desăvârşiţi, la care raţiunea conduce4.
Sufletul nostru este ceva real, desăvârşit, unic şi nu se mai repetă la un alt semen. Este
nematerial, dar cugetă, prin simţuri fiind într-o strânsă legătură cu exteriorul. „Aşa cum nu există
simţire fără materie, dacă acesteia îi lipseşte puterea duhului, tot aşa nici duhul nu lucrează fără
conlucrarea simţurilor”5.
În capitolul al XV-lea6 Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază ideea că omul are suflet cugetător
şi tot ce este numit „suflet” în afara celui omenesc, nu este real.
Având suflet cugetător, are şi putere de judecată. A primit de la Creatorul său, spre folos, să
întrebuinţeze pentru hrană, atât roadele câmpului, cât şi vieţuitoarele necuvântătoare. Dar lucrarea
minţii este mai importantă decât latura materială a existenţei sale. „Unirea dintre cele ale duhului şi
cele ale trupului formează o legătură cu neputinţă de înţeles şi de exprimat”7.

1
Ibidem, pg. 41-42
2
Ibidem, pg. 44
3
Ibidem, pg. 44-45
4
Ibidem, pg. 44
5
Ibidem, pg. 45
6
Ibidem, pg. 45-46
7
Ibidem, pg. 46
 28
În capitolul al XVI-lea Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuieşte cuvintele Scripturii: „Să facem
1

pe om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Este analizată semnificaţia noţiunii de
„chip” al lui Dumnezeu şi raportul lui cu asemănarea, ce este supus schimbărilor şi patimilor, ce
înseamnă chipul pentru bărbat şi pentru femeie. În toate, Sfântul Părinte pleacă de la cuvintele
Scripturii, care îl conduce. Ea nu contrazice raţiunea, ci Sfântul Grigorie de Nyssa găseşte doar
motive să arate armonia lor.
Noţiunea de chip, arată el, ne trimite cu gândul la omul în sine, de la creaţie, în vreme ce
„asemănarea” este ceva dat doar în potenţă, cu timpul, prin realizarea chipului. Aşadar, autorul
subliniază că am primit chipul lui Dumnezeu şi trebuie sş devenim asemenea cu El, ceea ce
constituie „lucru mare şi de cinste”. Doar omul este după chipul Creatorului, având neîntrecută
frumuseţea sa originală. Natura omului este după chipul fiinţei divine şi poate ajunge la chemarea
de a se asemăna cu cea dintâi. Podoabele noastre sunt virtuţile şi nemurirea sufletului, iar prin
dreptate ne putem asemăna cu Creatorul tuturor. Chipul poate fi extins şi asupra trupului. Facerea
omului din pământ a fost tocmai „pentru ca pământescul să se ridice deodată du dumnezeiescul”.
Prin înfăţişarea armonioasă a chipului şi frumuseţea lui şi prin puterile sufleteşti, omul se arată a fi
cu adevărat podoaba creaţiei.
În acest capitol consistent, Sfântul Părinte continuă consideraţiile sale teologice profunde
referitoare la chip şi asemănare. Natura umană este înţeleasă ca fiind chipul viu, prin care omul
participă la demnitatea şi numele Celui după care a fost creată. Chipul nu se referă doar la raţiune şi
libertate, chiar mai puţin desăvârşite ca ale Creatorului. Fiind un raport în persoane, apropierea este
mare şi chipul poate înţelege ceea ce îi transmite Modelul lui, orientându-se necontenit după
Acesta2.
Din noţiunea de chip face parte darul voinţei libere a omului, el nefiind supus de nimic din
cele aflate în afară. De aici decurge, învaţă Sfântul Părinte, importanţa libertăţii voinţei, dar şi
responsabilitatea faptelor. Omul poate aşadar să aleagă între bine şi rău. Poate câştiga asemănarea,
ca unul ce este fiinţă morală. El defineşte virtutea astfel: „Virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face
ceva ce îţi place; tot ce faci prin constrângere sau prin silă nu poate fi virtute”3.
În continuare, Sfântul Grigorie de Nyssa distinge chipul de asemănare. De aici reiese şi
caracterul dinamic pe care învăţătura creştină îl are despre om: Chipul nu este legat de o parte a
trupului, nici de o calitate a lui, ci „vrednicia acestui „chip” stă în legătură cu întreaga omenire”4.
Asemănarea este deci ţinta omului. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât
conştientizează creşterea sa pe plan duhovnicesc şi binefacerile ce vin pentru el de aici.
1
Ibidem, pg. 46 şi urm.
2
Ibidem, pg. 47-48
3
Ibidem, pg. 49
4
Ibidem, pg. 51
 29
Capitolul al XVII-lea explică unele îndoieli ale adversarilor credinţei adevărate. Aceştia nu
1

înţelegeau de ce înainte de căderea primilor oameni în păcat, nu se vorbea nimic despre naşterea de
prunci. Aşadar, în rai nu ar fi existat nici căsătorie. De aici concluzia falsă că fără ca oamenii să
devină muritori, nu ar fi putut să se înmulţească. La fel de greşită este şi părerea potrivit căreia,
pentru ca omul să se nască şi să se înmulţească, el nu mai putea fi nemuritor. Concluzia ar fi că
păcatul lui Adam a fost chiar necesar, făcând posibilă apariţia semenilor noştri. În fine, înmulţirea
oamenilor ar veni, spun unii, din teama lor de moarte. În finalul capitolului se arată de ce omul a
fost creat bărbat şi femeie. Dumnezeu ştia, datorită preştiinţei, ce aveau să facă oamenii, cunoştea
căderea. Atunci „a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în
păcat:… El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii”2.
În capitolul al XIII-lea3, Sfântul Părinte arată cum iau fiinţă patimile necugetate, de ce se
petrece aceasta, cum au ele legătură cu firea necuvântătoare. Sfântul Grigorie de Nyssa împarte
aceste patimi în cele care vin de la înclinaţiile animalice (păcatele veriale) şi cele provenind din
răutate (din pofte).
Mânia, plăcerea, frica, neruşinarea, lăcomia, dispreţul şi altele enumerate ţin de fiinţele
necugetătoare. Când patimile ajung să stăpânească pe om, chipul lui Dumnezeu din el este luat de
chipul dobitoacelor. Căci „toate pornirile instinctive ale animalului au fost transformate la noi în
patimi din cauza relei degradări a cugetului nostru. Dacă, dimpotrivă, puterea minţii ajunge să
stăpânească aceste porniri, oamenii pot face tot atâtea virtuţi” 4. Cnâd cugetul este asociat cu poftele,
spune Sfântul Grigorie de Nyssa, apar păcatele: ura, invidia, minciuna, ori viclenia. Mânia, de pildă
poate însă deveni bărbăţie, sfiala poate duce la siguranţă, frica la ascultare, ura la antipatie faţă de
rău. Căci omul are posibilitatea de a alege pe ce drum poate merge. „La cei ce duc o viaţă
îmbunătăţită, putem observa uşor chipul lui Dumnezeu în ei. Pentru că în vreme ce omul căzut în
patimi şi care vieţuieşte doar pentru plăcerile cărnii nu ne mai lasă să credem că fiinţa umană ar
avea în ea podoaba chipului dumnezeiesc, în schimb viaţa celui care prin virtute s-a înălţat mult
deasupra fărădelegilor ne va putea uşor confirma o mai bună părere despre om”5.
Capitolul al XIX-lea6 răspunde celor care înţeleg prin „gustarea bunătăţilor de către om, în
viaţa veşnică, doar mâncarea şi băutura, cum cred ei că a trăit omul odinioară în rai. Cât despre
pomul oprit în rai, Sfântul Părinte atrage atenţia că se referă la cunoaşterea binelui şi a răului, dar nu
fiindcă ar fi avut altă fire a sa, nici alte roade.

1
Ibidem, pg. 51-53
2
Ibidem, pg. 53
3
Ibidem, pg. 53-56
4
Ibidem, pg. 55
5
Ibidem, pg. 55
6
Ibidem, pg. 56-57
 30
Aceeaşi temă se continuă în capitolul al XX-lea. Sfatul şarpelui în rai era prezentat în cuvinte
frumoase. Pentru a înţelege cele relatate de Sfânta Scriptură, Sfântul Grigorie de Nyssa ne explică
sensul cuvântului „cunoaştere”. Căci „la deosebirea în mod ştiinţific a binelui de rău nu se poate
ajunge decât printr-o stare de înalt nivel duhovnicesc şi de trăire mai bogată” 1. Rodul acelui pom era
un amestec de contradicţii fiindcă, continuă Sfântul Părinte, „răul nu ni se oferă decât şi în faţă…
răul a fost înfăţişat în chip învăluit”2. De pildă, cel ce se afundă în desfrâu nu ar mai ajunge acolo,
dacă nu ar considera plăcerea ca fiind ceva bun. Răul primeşte de la diavol o etichetă bună, trezind
pofte, ascunzându-se în curse viclene.
Sfântul Grigorie de Nyssa combătea şi pe cei care învăţau greşit că fericirea este legată doar
de plăcerile simţurilor. „Binele este simplu şi unitar şi străin de orice duplicitate şi de orice
dezbinare, pe când, dimpotrivă, răul apare ca fiind ceva neunitar şi ispititor la arătare”3.
În capitolul al XXI-lea4, Sfântul Părinte precizează că nu trebuie să sperăm în restabilirea
noastră în starea cea dintâi decât ca o consecinţă a ceea ce facem pentru aceasta. Concluzia este că
binele va birui, pentru că „cel ce se află în continuă mişcare, atâta vreme cât înaintează în bine,
niciodată nu-şi va opri strădania spre progres”5. Răul nu se dezvoltă la infinit, ci are nişte graniţe6.
În capitolul al XXII-lea combate pe cei care spun că dacă învierea este ceva aşa de frumos şi
de bun, atunci de ce nu a sosit ea deja, ci va veni doar mai târziu. Astfel de oameni au atitudinea
copiilor ce se supără fiindcă bucuria făgăduită lor se amână o vreme scurtă. Sfântul Părinte
subliniază adevărul că „toate sunt rânduite cu socoteală şi înţelepciune” şi „nimic din ce se întâmplă
nu are loc fără un motiv întemeiat”7.
Pentru ca să avem înviere, este nevoie mai întâi să vină sfârşitul lumii. Numai apoi vom asista
la refacerea firii umane după chipul cel dintâi. Avem nevoie de nădejde, aşa cum plini de nădejde
au fost patriarhii Vechiului Testament (Avraam, Iacov sau Moise). „Să nu ne speriem în faţa unei
scurte amânări a celor nădăjduite, ci mai curând să năzuim într-acolo ca să nu pierdem credinţa în
cele nădăjduite8.

1
Ibidem, pg. 57
2
Ibidem, pg. 58
3
Ibidem, pg. 58-59
4
Ibidem, pg. 59-60
5
Ibidem, pg. 59
6
Ibidem, pg. 60
7
Ibidem, pg. 60-61
8
Ibidem, pg. 63
 31
În capitolul al XXIII-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa pleacă de la ideea că facerea lumii s-a
petrecut într-un interval de timp. În acelaşi fel, ea nu va avea şi un sfârşit. În general însă, el se
fereşte să spună prtea multe lucruri despre aceasta, căci „întrece puterea noastră de cunoaştere”1.
Sfântul Părinte nu vrea să-i lase pe cei rău intenţionaţi să răstoarne, folosind tot felul de
cuvinte meşteşugite, credinţa adevărată. Dintre cei pe care îi combate, amintim pe Aristotel şi pe
manihei. Cei din urmă vorbeau despre veşnicia materiei, fiind dualişti. Nu se fundamentează pe
Sfânta Scriptură, pe revelaţie, ci numai pe unele date ale cercetării umane, desigur, atât cât era ea
dezvoltată acum două milenii. Sfântul Grigorie de Nyssa atrage atenţia că, „citind Scriptura, noi am
ajuns să credem că toate şi-au primit fiinţa din Dumnezeu… Noi avem convingerea puternică cum
că pentru puterea lui Dumnezeu toate sunt cu putinţă”2.
Capitolul al XXIV-lea combate în continuare pe adepţii veşniciei materiei. După acest capitol,
încheie cu expunerea elementelor legate de crearea lumii, insistând asupra celor legate de credinţă3.
Capitolul al XXV-lea4 arată că orice om, plecând de la evidenţele Sfintei Scripturi, poate
cunoaşte pe Dumnezeu. Referitor la învierea morţilor, este adevărat că legile firii spun că un corp
descompus nu se mai poate întoarce la viaţă. Nu trebuie însă să uităm dorinţa şi puterea
dumnezeiască. Exemplele luate din agricultură pot fi şi ele de folos în înţelegerea noastră. Un bob
de grâu, aruncat în pământ, sămânţa aceea încolţeşte, după care revine la viaţă şi dă rod5.
În timpul vieţuirii sale pământeşti, Mântuitorul a început cu minuni mai mici, cunoscând
puterea limitată a minţii noastre. De aceea, El nu arată mai întâi taina învierii. La fel procedează
orice mamă, care dă pruncului ei întâi laptele de la sân şi apoi o hrană tare. Domnul „ne pregăteşte
sufleteşte pentru această putere pe care o are, de a învia” 6. El săvârşeşte minuni, pe care Sfântul
Părinte la reminteşte. Pe larg, este descrisă în acest capitol minunea învierii lui Lazăr a patra zi7.
În capitolul al XXVI-lea sunt combătuţi cei care, datorită faptului că aveau mintea limitată,
judecau puterea lui Dumnezeu după propria lor capacitate de înţelegere. Pe aceştia îi mustră astfel:
„Crezi că ştiinţa lui Dumnezeu e mai neputincioasă decât puterea ta?”8.
Capitolul al XXVII-lea arată posibilitatea revenirii la viaţă a trupului celui omenesc şi după ce
elementele lui constitutive se vor desface. Căci „în alcătuirea fiinţei noastre, puntea din suflet care
se aseamănă cu Dumnezeu rămâne legată nu de ceea ce se scurge în alterare şi schimbare, ci de ceea

1
Ibidem, pg. 64
2
Ibidem, pg. 65
3
Ibidem, pg. 66
4
Ibidem, pg. 67 şi urm.
5
Ibidem, pg. 68
6
Ibidem
7
Ibidem, pg. 70-71
8
Ibidem, pg. 72
 32
ce rămâne statornic” . În clipa învierii, sufletul va primi iarăşi ceea ce îl leagă de trup, „înfăţişarea
1

exterioară”. În concluzie, spune Sfântul Părinte, „învăţătura despre înviere nu cuprinde în ea nimic
din ceea ce nu ar putea fi cunoscut prin experienţă”2.
În capitolul al XXVIII-lea este respinsă învăţătura despre preexistenţa sufletelor, una dintre
erorile învăţatului alexandrin Origen. Sfântul Grigorie de Nyssa se opune învăţăturilor păgâne după
care sufletele au fost create mai înainte, ca şi celor care spun că sufletele transmigrează,
reîncarnându-se. „Pricina acestei absurdităţi, este credinţa în preexistenţa sufletelor” 3. Este
subliniată cu precizie învăţătura Bisericii, ca o cale de mijloc între extreme. „Cât priveşte crearea
fiinţelor particulare, atunci nu a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de
trup, nici invers”4.
În capitolul al XXIX-lea se expune învăţătura că omul există prin crearea simultană atât a
sufletulum cât şi a trupului, ce se unesc în făptura umană.
În om, nu poate exista sufletul înainte de trup şi nici trupul înainte de suflet, ci cele două îşi au
un început unic. Fiindcă „socotind lucrurile la un nivel mai ridicat, această origine se bazează pe cea
dintâi hotărâre a voii lui Dumnezeu”5.
Nu putem să numim om decât trupul lui, cu carne şi oase. Căci lucrările sufletului au o
dezvoltare numai aflată în legătură cu creşterea trupului. Sufletul este comparat cu o sămânţă ce
prinde putere doar după ce a ieşit la suprafaţă şi treptat6.
Capitolul al XXX-lea7 are o întindere mai mare şi creează unei lucrări separate, adăugate aici.
Arată pregătirea enciclopedică a Sfântului Grigorie de Nyssa, mai ales în anatomie şi fiziologie.
Vorbeşte despre studierea corpului uman. Arată care sunt bunurile vieţii pe care natura le poate
oferi omului, pentru ca le să ducă o viaţă cât mai plăcută. Unele cunoştinţe sunt în prezent depăşite,
cum este cea referitoare la cele trei organe principale ale corpului. Rând pe rând, fiecare organ este
ovalizat prin prisma rolului său pentru viaţă.
Corpul nostru este precum o livadă, cu pomi feluriţi şi cu plante diverse, care îşi primesc
hrană din acelaşi izvor, dar ne dau roade diferite. „Tot astfel de minunăţii face şi… natura lui
Dumnezeu”, referindu-se la om. În concluzie, „nu-i nici un suflet legat de trup şi nici un trup
neînsufleţit”8.

1
Ibidem, pg. 74
2
Ibidem
3
Ibidem, pg. 76
4
Ibidem, pg. 78
5
Ibidem, pg. 79
6
Ibidem, pg. 80
7
Ibidem, pg. 80 şi urm.
8
Ibidem, pg. 89
 33
Lucrarea se încheie cu un îndemn adresat tuturor oamenilor, ca ei să se întoarcă „la această
frumuseţe a asemănării dumnezeieşti”, tinzând după desăvârşire1.

Cuprinsul Cuvântului apologetic la Hexaimeron

Lucrarea a fost scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa pentru fratele său Peru de Sevasta, în anul
379, după cea care tâlcuieşte „Facerea omului”. Răspunde la întrebarea pe care Petru a adresat-o, în
care îi cerea să îi explice atitudinea lui Moise, faţă de care în Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare
este asemănat cu spicul, iar Moise cu grăuntele.
Sfântul Părinte subliniază că la Dumnezeu voinţa este egală cu puterea şi cu ştiinţa. Împacă
ideea de creaţie cu cea de progres. Tot ceea ce raţiunea umană explică logic, Moise a exprimat
istoric. Iar referitor la tâlcuirea pe care Sfântul Vasile a făcut-o referitor la zilele creaţiei, în
Hexaimeronul său, autorul spune: „Cele care au fost prezentate într-un studiu mai amănunţit al
marelui Vasile…, Moise le-a cuptins şi le-a explicat doar în câteva cuvinte”2.
În vremea în care Moise a scris Pentateuhul, curiozitatea oamenilor era mai mică. Svoluând
oamenii, curiozitatea a crescut şi Sfântul Vasile a lărgit şi a îmbogăţit cele scrise mai înainte. Se
petrece întocmai ca şi cu sămânţa de muştar care creşte şi dă un copac, „în sufletul celui care îl
primeşte”. Sfântul Vasile a adunat cugetări noi, din toate părţile, îmbogăţindu-le, întocmai cum
ramurile cresc pe trunchiul copacului3.
Între ascultătorii Sfântului Vasile cel Mare, dar şi ai Sfântului Grigorie de Nyssa erau şi
oameni pregătiţi intelectual, care înţelegeau bine sensul învăţăturilor mai profunde. Totuşi,
majoritatea erau oameni simpli, sau chiar tineri „cu mintea fragedă”. Învăţătura acestor Părinţi ai
Bisericii se adresa tuturor, iar măiestria formulărilor era apreciată şi admirată inclusiv de oamenii
învăţaţi ai vremurilor.
Lucrarea prezentă arată pe Sfântul Grigorie de Nyssa ca pe un bun cunoscător al tainelor
universului, al astrologiei, sau al fizicii. Respectul faţă de Sfântul Vasile este fără margini şi cere
tuturor să îi asculte învăţăturile. Îndeamnă să vedem dincolo de cuvinte la harul ce sălăşluieşte în
noi, căci cuvintele rămân în cele din urmă modalităţi prin care ajungem la adâncimea tainelor
divine.
Scopul intreprinderii Sfântului Grigorie de Nyssa este mărturisit clar de către el în cuvintele:
„Să nu aştepte nimeni de la mine, în legătură cu cele afirmate de Sfânta Scriptură… că eu m-aş lăsa
convins de părerile altora… Scopul meu nu este acela de a împăca numai poziţii care par
potrivnice”4.
1
Ibidem, pg. 91
2
Cuvânt la Hexaimeron, P.S.B. 30, pg. 92
3
Ibidem, pg. 92
4
Ibidem, pg. 96
 34
Se prezintă în continuare alte aspecte ale tâlcuirii primelor versete din Sfânta Scriptură, cum
am aflat şi în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare. Reiese de aici atotştiinţa lui Dumnezeu, dar
şi puterea Sa creatoare. Voinţa Sa este şi putere deopotrivă, aducând totul la viaţă cum a fost gândit.
Suntem îndemnaţi să nu căutăm să aflăm originea materiei, să nu încercăm să aflăm dacă
Dumnezeu este spirit sau nu. La astfel de întrebări nu există un răspuns. Căci „nu putem presupune
nici că înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi neputincioasă şi nici că puterea Lui ar fi lipsită de
înţelepciune, ci că se poate dovedi că ele sunt unite în mod deplin”1.
În ce priveşte aceeaşi putere nemărginită a lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că
atunci când El a creat lumea, i-a dat toate însuşirile fizice. Moise subliniază şi el puterea aceasta
dumnezeiască, ce aduce totul la viaţă.
Toate detaliile creaţiei ţin de hotărârea divină. Căci Dumnezeu a ales momentul creaţiei şi a
rânduit cum să fie fiecare făptură. A dăruit desăvârşirea de care fiinţele au nevoie într-o ordine
despre care Sfântul Părinte spune că este logică. Chibzuinţa cu care au fost făcute toate cele care
există ne îndeamnă să credem că la temelia tuturor lucrurilor există un motiv raţional, dincolo de
puterea de înţelegere.
Înainte de crearea pământului nu exista viaţă decât în puterea lui Dumnezeu. Sunt descrise
acele imagini ale pământului netocmit, cu universul inform.
Vorbind despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că „nu
cunoaştem ce este în Sine fiinţa lui Dumnezeu, dar înţelegem cu mintea noastră ce este
înţelepciunea şi atotputernicia Lui”2.
Despre Sfântul Duh, Sfântul Părinte învaţă că El este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi au
aceeaşi natură. Şi dacă Dumnezeu este lumină, atunci Duhul Sfânt este tot lumină 3. Se subliniază şi
pronia divină. Se explică de ce Moise în referatul saă biblic nu a învăţat mai multe despre creaţia
omului.
Vedem în prezenat lucrare şi o completare a celor din Hexaimeronul Sfântului Vasile cel
Mare în ce priveşte evoluţia legilor naturii. Fiindcă, spune el, totul se întâmplă într-o înlănţuire
firească. Se explică şi circuitul apei în natură, pe larg şi utilizând cunoştinţele acelor vremuri. La fel
se vorbeşte de pildă despre fenomenul meteorologic de ceaţă, ploaie etc4.
Alte subiecte sunt: de ce creaţia aştrilor cerului s-a făcut după trei zile, sau care este rolul
soarelui în viaţa pământului.
În partea finală a Cuvântării sale, Sfântul Grigorie de Nyssa îşi arată smerenia în explicarea
motivelor care l-au determinat să scrie acestea. Aminteşte şi traducerile Scripturii Vechiului
1
Ibidem, pg. 97
2
Ibidem, pg. 98
3
Ibidem, pg. 104
4
Ibidem, pg. 121
 35
Testament întrebuinţate. Tâlcuirile sale nu sunt alegorice, ci istorico-literale. De aceea, mărturiseşte:
„N-am căutat să-mi înfrumuseţez cuvântul cu nici un fel de grai figurativ, nici nu am lăsat
necercetată vreo problemă”1.

Învăţături de credinţă
Între învăţăturile de credinţă dezbătute de marele Părinte Capadocian în lucrarea amintită,
teognosia este una dintre ele. Ne referim la posibilitatea cunoaşterii naturale şi supranaturale.
Această cunoaştere presupune existenţa personală a lui Dumnezeu. Desigur, firea dumnezeiască nu
este hotărnicită de nimic. La Dumnezeu nu se poate ajunge fără cultivarea unei vieţi virtuoase, căci
El este virtutea desăvârşită.
Cunoaşterea este un munte greu de urcat. „A-l cunoaşte pe Dumnezeu stă în faptul de a nu-L
cunoaşte”2. În procesul cunoaşterii, un rol esenţial, învaţă Sfântul Părinte, îl joacă revelaţia naturală.
Revelaţia este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea pleacă de la Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul,
în Sfântul Duh şi pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să fim în comuniune cu El3.
În ce priveşte teodiceea şi aceasta se regăseşte în lucrarea studiată. Gândirea discursivă însă
tace când vorbim despre Dumnezeu4. Desigur, cunoaşterea trebuie să vină din expunerea realităţii,
având un aspect existenţial.
Se subliniază atributul nepătimirii lui Dumnezeu, căci fiinţa divină este străină de orice
patimă. Alt atribut asupra căruia insistă este cel al bunătăţii. Cel mai mult se insistă asupra
atributului iubirii divine. Natura divină este ea însăşi iubire. În fine, binele se identifică cu Fiinţa
absolută. Sfântul Părinte atrage atenţia că este o distincţie între ceea ce consideră lumea ca fiind bun
şi Binele adevărat5.
Regăsim în „La titlurile Psalmilor” şi învăţătura despre Sfânta Treime. Această învăţătură nu
este în dezacord cu cea despre unitatea dumnezeirii. Este negată eroarea triteistă. Se subliniază
identitatea fiinţei Persoanelor Treimice. Despre Sfântul Duh, Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că
este, prin esenţa Lui, fiinţă cugetătoare6.
În ce priveşte hristologia, Sfântul Părinte arată necesitatea Întrupării Cuvântului, arătându-ne
efectele ei benefice pentru mântuirea omenirii. Se pleacă de la situaţia concretă în care se găseau
oamenii. Sfântul Părinte subliniază şi cauzele Întrupării, ca şi realizarea ei7.

1
Ibidem, pg. 127
2
Farahat Kamal, Cunoaşterea…, Ortodoxia, nr. 2/1988, pg. 125-126
3
Pr. Drd. C. Davideanu, Cunoaşterea…, M.M.S., nr. 4/1988, pg. 32
4
Pr. Dr. Asist. Vasile Răducă, Învăţătura despre Întruparea…, pg. 66
5
Ibidem, pg. 75
6
Pr. Dr. C-tin Voicu, Problematica teologiei…, în M.A., pg. 242
7
Drd. C-tin Iane, Învăţătura…, în S.T., nr. 5-6/1967, pg. 306
 36
Contra ereticilor apolinarişti, Sfântul Grigorie de Nyssa arată realitatea sufletului lui Hristos,
ca o necesitate, ca şi realitatea trupului Său. Înviind, Hristos uneşte cele două elemente până atunci
despărţite1. Alte referiri se fac cu privire la unirea ipostatică şi la consecinţele acesteia, între care
comunicarea însuşirilor.
Vorbind despre Învierea Domnului, Sfântul Părinte spune: „A venit împărăţia vieţii şi s-a
nimicit puterea morţii. A apărut o altă naştere, o altă viaţă, un alt mod de a trăi” 2. Totuşi, se
subliniază că rămâne în afara puterii noastre de cunoaştere modul în care cele două firi se unesc în
Hristos. Naşterea şi moartea Sa au în ele elementul mai presus de fire. Aceasta pentru că naşterea
este din Fecioara Maria, fără stricăciune, ca şi Învierea. Toate arată dumnezeirea Sa. În fine, Sfântul
Grigorie de Nyssa vede în iubirea Lui de oameni motivul Întrupării3.

1
Ibidem, pg. 315
2
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Iconomia Învierii Domnului…, pg. 184
3
C-tin Voicu, Problematica…, pg. 243