Constantin Coca

IMAPA
Anul 1, iulie 2020

BAZELE ECONOMIEI 2/ DOCTRINE ECONOMICE

1.Particularitățile gândirii economice în Antichitate

Cele mai vechi scrieri ajunse pînă la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la
problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt,
Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China,
Japonia).

Codul lui Hammurabi (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii

babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gîndirea economică a vremii, se prezintă
sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde
una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a
statului scalavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private.

În Codul lui Hammurabi sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate

mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale
angajării mîinii de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară
reglementat fenomenul muncii salariate, ca fenomen generat pe de o parte de
perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită
exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale
a oamenilor liberi, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă,
conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era
stabililă şi reglementată legal.

Ca şi Codul lui Hammurabi, textele de origine hindusă, Călăuză pentru regi la

întocmirea decretelor ( Arthasastra) şi Legile lui Manu , ne oferă şiele o serie de
informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale
ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.

În Legile lui Manu, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină,

cu rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi
războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică -
agricultura, mesteşuguri, comerţ - era denumită clasa gospodarilor (voişii). Preoţii şi
războinicii trebuiau să conducă şi să apere statul , să vegheze la păstrarea ordinii
fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin,
ci şi din marile proprietăţI funciare deţinute şi care, la rîndul lor, erau apărate prin
lege.

Faţă de Legile lui Manu, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale
hinduse, Arthasastra sau Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor, cuprinde şi o
serie de reflecţii cu caracter economic.

Spre exemplu, bogăţia este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar
pămîntul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt
rezultatul direct al muncii omului, sunt sterpe şi prin urmare, nu pot fi considerate o
bogăţie. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze
depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vînzare,
atunci cînd preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina
asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de interes public. Astfel, se
poate întrevede o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise
aceluiaşi cadru se întîlnesc chiar şi noţiunile de venituri curente ale statului şi
venituri fundamentale, permanente.

O asemenea concepţie brahmană favoriza, în mod indubitabil, clasele privilegiate şI

sistemul de castă. Evoluţia ulterioară asocietăţii hinduse va scoate în evidenţă
caracterul perimat al concepţiei brahmane,va deveni o frînă serioasă în calea
dezvoltării intensive şi extensive a societăţii hinduse. În plan ideologic
brahmanismului i se va opune budismul. Această concepţie religioasă (budismul), cu
un puternic caracter contestatar, avea la bază principiul potrivit caruia, viaţa
determină în mod implicit suferinţă oamenilor şi prin urmare, numai renunţarea la
sine însuşi, poate ridica fiinţa umană pasiunilor dăunătoare ei.

Chiar dacă, sub aspect ideologic, budismul prezintă, în esenţă, o serie de opinii
idealiste, totuşi în planul gîndirii economice el va milita pentru stimularea dezvoltării
raporturilor economico-sociale, atît în interiorul, cît şi în afara Indiei, în condiţiile
răspîndirii lui în Asia.

Dacă ne referim la continentul asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor

economice chineze (sec. VI-III î.e.n.) sub imperiul gîndirii filosofice confucianiste.

Susţinătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpînilor de sclavi

moderaţie în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure protecţie poporului. Din
punct de vedere economic era promovată ideea acunmulării bogăţiei, dar cu
condiţia ca acest lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor. Se considera
necesară satisfacerea nevoilor umane, dar printr-un consum moderat. Virtutea ar fi
izvorul bogăţiei, iar statul ideal, cel în care trebuie să se muncească mult şi să se
consume puţin pentru asigurarea stabilităţii în societate. Dezideratul confucianist
viza reunificarea provinciilor chineze într-o Mare Unitate, teză evident utopică
deoarece: atunci cînd se va realiza Marea Unitate, lumea va aparţine tuturor. Vor fi
aleşi cei mai inteligenţi şi vor fi promovaţi cei mai talentaţi oameni. Toţi vor avea
existenţa asigurată.

Chiar dacă aceste idei reflectă caracterul irealizabil al unei lumi idilice - fără factori şi
stimuli economici reali, totuşi confucianismul a marcat un moment important în
cadrul gîndirii economice premoderne.

Privind retrospectiv, gîndirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un

loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofie, morală, ştiinţele
naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele
fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-
un cadru normativ a vieţii lor economice.

De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un

pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al
economiei antice.

Interesele gînditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu

apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului.
Un exemplu în acest sens ne oferă Grecia Antică, unde democraţia sclavagistă va
favoriza dezvoltarea comerţului şi a creditului. În plan teoretic asistăm la un
moment important al trecerii de la pragmatism, la o treapta superioară de
înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice. Unele dintre aceste incercări
de ieşire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialişti, adevărate începuturi
sau rudimente de teorie economică, chiar şi în sensul modern al termenului, cum
este şi cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au lăsat mult
timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gînditorilor greci în două tabere: cea a
adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi sofişti şi cea a socratiştilor, susţinători ai
intereselor conservatoare ale statului sclavagist.

Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atît în ce priveşte interpretarea

diferitelor categorii economice - muncă, venituri, avuţie - cît şi din punctul de vedere
al înţelegerii fenomenului sclaviei şi al cămătăriei.

Sofiştii (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau

necesară emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, omul este
măsura tuturor lucrurilor şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii
comerciale a Greciei cu alte popoare.

Deosebiţi fundamental de sofişti, socratiştii(Xenofon, Platon, Aristotel) erau

tradiţionalişti şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în
reglementarea controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor.
Totodată remarcăm un interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura
universală a problemelor economice abordate.

Xenofon (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării
Oeconomicos, în care a încercat să definească într-un mod cît mai elocvent ştiinţa
economică. După părerea sa, o asemenea ştiinţă cu ajutorul careia oamenii pot să-şi
îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa economică, după determinarea noastră
este întrega avuţie fără excepţie, iar prin avuţia fiecăruia dintre noi înţelegem, ceea
ce este util în viaţă..

Pentru Xenofon, economia apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpînul
de sclavi cum să-şi sporească averea - cantitatea de bunuri utile - şi cum să-şi
organizeze cît mai bine propria activitate.

Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor

imprimînd un ritm alert tuturor celorlalte activităţi.
Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene,
Xenofon aprecia meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele
trebuiau prestate, în opinia sa, doar de către sclavi şi stăini. Chiar dacă respinge
comerţului de speculă şi camătă, Xenofon este totuşi preocupat în a cerceta
mecanismul repartiţiei veniturilor (în lucrarea: Despre venituri) şi de relaţia ce apare
între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţii ( în lucrarea Cyropedia).

Spre exemplu, el cosideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării

comerţului, teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale,
diviziunea muncii este mai puţin dezvoltată.

Contribuţii importante la dezvoltarea gîndirii economice premoderne întîlnim mai

ales în lucrările filosofilor greci: Platon (428 - 348 î.e.n.) şi Aristotel (384 - 322 î.e.n ).

Socratiştii asemeni lui Xenofon, consideră statul ca fiind pilonul pe care trebuie să se
sprijine societatea, pentru ca aceasta din urmă, să funcţioneze corespunzător. Ei
manifestă ostilitate în ceea ce priveşte procesul acumulării avuţiei sub formă
bănească (chrysofobie), ca şi a dispreţului nutrit faţă de sclavi, prejudecată care le va
limita considerabil orizontul propriilor reflecţii economice.

Între cei doi filosofi greci Platon şi Aristotel există, însă, o serie de deosebiri. Platon a
fost preocupat de latura pragmatică şinormativă a cunoaşterii economice. El
considera ca fiind necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului
obţinut.

Spre deosebire de Platon, Aristotel pune accentul cu precădere pe clarificarea şi

explicarea unor procese economice. El reuşeşte să formuleze şi o serie de ipoteze şi
generalizări îndrăzneţe pentru gîndirea economică a timpului. Spre exemplu, o
mărturie incontestabilă a valorii ideilor aristoteliene este cartea I, intitulată: Statul şi
bazele sale din lucrarea în mai multe părţi Politica. În cadrul cărţii I, Aristotel
încearcă să facă distincţia între obiectul economiei şi cel al politicii; să cerceteze
schimbul de mărfuri şi categoriile sale; să efectueze o analiză pertinentă şi complexă
din punct de vedere economic al societăţii sclavagiste.

Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi

politică. Economia se referă la gospodăria casnică a stăpînului de sclavi, pe cînd
politica vizează activitatea statului.
Sunt sezizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală
şieconomia de schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele
două modalităţi de creare a bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea
sa, sub numele de economie şi se manifestă prin activitatea de producere a valorilor
de întrebuinţare necesare gospodăriei stăpînului de sclavi. Economia de schimb are
la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de a obţine avere şi apare sub numele
de chrematestică , modalitate cu care nu este de acord şi pe care o consideră
contrară naturii umane.

Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de marfa cu cei doi factori

ai săi: valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se
manifestă în procesul circulaţiei mărfurilor, cînd produse diferite ca însuşire şi
utilităţi sunt aduse la acelaşi numitor. Spre deosebire de valoare, valoarea de
întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată de utilitatea acesteia. Totodată, este
legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi schimbată cu o alta şi, potrivit
raţionamentului, el ajunge la aşa numita valoare de schimb. Pentru explicarea
mecanismului de formare a valoarii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul, devenit
celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită atît la încălţat sau umblat şi care
capătă astfel valoare de întrebuinţare, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi
deci capătă valoare de întrebuinţare.

Chiar dacă reflecţiile economice aristoteliene prezintă o gîndire economică

avansată, totuşi, raţionamentul lor s-a oprit aici. De ce ? Pentru că, el nu a reuşit să
descopere elementul comun tuturor mărfurilor care se schimbă şi deci, cum se
ajunge în mod practic la fenomenul egalităţii în procesul schimbului de mărfuri.
Eşecul său se datorează prejudecăţilor vremii, cînd munca fizică era dispreţuită,
considerată nedemnă, deoarece era efectuată de către sclavi.

Un bogat material bibliografic, de mare importanţă în ce priveşte analiza vieţii

economice, ne-a fost lăsat şi de gînditorii latini. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Marcus
Terentius Varro (116 - 27 î.e.n.), Cato cel Bătrîn (234 - 149 î.e.n.), Tiberius (163 - 132
î.e.n.) şi Caius Grachus (153 - 121 î.e.n.); Lucius Columella (sec. I î.e.n.).

Marcus Terentius Varro, renumit erudit roman s-a preocupat printre alte şi de
analiza vieţii economice şi ca urmare va scrie tratatul în trei părţi intitulat Economia
rurală . Trăind în perioada în care imperiul roman avea tendinţa de a se transforma
în imperiul parazitar, datorită importului forţat efectuat în ceea ce privea cantitatea
şi preţul mărfurilor destinate consumului zilnic, cît şi ca urmare a accentuării
dispreţului manifestat de munca fizică, Terentius Varro propune drept soluţie de
ieşire din această criză, reîntoarcerea la economia naturală.

Economia naturală era, potrivit lui Varro, soluţia optimă de relansare a producţiei
agricole din imperiu, înlăturîdu-se astfel dependenţa de un import, pe cît de
costisitor, pe atît de nesigur, desfăşurat pe căi de comunicaţie obstrucţionate tot
mai mult de duşmanii Romei.

Cato cel Bătrîn a rămas în memoria posterităţii, nu numai ca virulent adept al

acţiunilor de distrugere a Cartaginei, ci şi prin tratatul său economic intitulat :
Despre agricultură. El consideră agricultura drept cea mai bună ocupaţie pentru
romani, deoarece, comerţul şi camăta sunt activităţi periculoase şi păgubitoare.
Prosperitatea gospodăriei sclavagiste romane, potrivit lui Cato, trebuia să aibă la
bază cheltuieli minime cu obţinerea inventarului agricol, concomitent cu prestarea
de către sclavi a unei munci continue şi susţinute.

Lucius Columella este gînditorul latin care, potrivit specialiştilor, a scris cel mai
complet tratat despre agricultură al antichităţii. Realizat în 12 cărţi, Tratatul lui
Columella încearcă găsirea unor soluţii salvatoare pentru scoaterea din criză a
agriculturii imperiului roman. El are meritul de a fi relevat necesitatea luării de
măsuri cu caracter economico - social şi politico - cultural împotriva sistemului
latifundiar. Cea mai îndrăzneaţă măsură pe care o propune este aceea a renunţării
parţiale şi apoi treptate la munca sclavilor şi trecerea lor la sistemul colonatulur.

Spre deosebire de gînditorii latini analizaţi fraţii Grachus, Tiberius şi Caius, s-au
situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele ale ţăranilor
liberi, în faţa tendinţelor evidente din partea latifundiarilor de acaparare a unor
suprafeţe de pămînt tot mai mari. Fraţii Grachus au propus o lege de
împroprietărire a ţăranilor, îndeosebi ai acelora care s-au înrolat voluntari în armata
impăratului. Împroprietărirea trebuia făcută prin luarea de pămînt din acele
latifundii care depăşeau 250 ha.

Prin analiza făcută diferitelor concepte şi categorii economice, prin ansamblul de

instrumente utilizate, scriitorii medievali au pus bazele ştiinţei economice şi au
anticipat idei care vor fi dezvoltate de către economiştii secolelor următoare.

2. Opera-l Thomas d'Aquino

Fără îndoială, cel mai important gânditor al Evului Mediu a fost Tommaso d'Aquino
(1225-1274). Născut la Roccasecca, în anul 1225, este una dintre figurile ilustre ale
teologiei şi filosofiei medievale. De-a lungul carierei intelectuale, a avut un ideal
fundamental care îi guvernează întreaga operă: realizarea unui acord între tradiţia
iudeo-creştină şi viziunea greco-arabă despre lume. Astfel, el a valorificat în teologia
creştină filosofia lui Aristotel şi Averroes, gândirea neoplatoniciană din opera lui
Plotin, Proclos sau din lucrarea anonimă „Cartea despre cauze”, îmbinând, fericit sau
tensionat, tezele acestora cu fundamentele tradiţiei creştine, de la Dionisie
Areopagitul la Augustin sau de la omiliile lui Ioan Gură de Aur la teologia sistematică
a lui Ioan Damaschin.

Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă „Summa theologica" alături de care

mai menţionăm şi lucrări de „De regimine principium", „De emotione et ventitione
ad tempus", „De regimine Judeorum" şi „De usurus", scrieri în care se fac o serie de
referiri la proprietate, preţ, dobândă, bani.

In „Summa theologica” a ilustrat spectacolul unei vieţi intelectuale magnifice, care a

reunit teologia şi filosofia într-un efort de înţelegere a Creatorului şi a ordinii
creaţiei. Alăturînd sursele greceşti şi arabe ale filosofiei celor iudaice şi patristice ale
creştinismului, el a realizat o sinteză a carierei sale intelectuale. Expresie vie atît a
soluţiilor pe care gîndirea scolastică le-a dat problemelor ce izvorau din sursele
menţionate, cît şi a tensiunilor în urma cărora s-a născut modernitatea europeană.

În opera lui Tommaso d’Aquino pot fi contemplate două aspecte diferite: pe de o

parte, armonia unor sistematice construcţii de idei, care, în esenţă, exprimă viziunea
omului medieval despre lume; pe de alta, tensiunile pe care codul genetic al gândirii
occidentale le poartă în sine şi cu asumarea cărora debutează modernitatea.

Condamnat, în 1277, la trei ani după moartea sa, de oficialităţile ecleziastice pentru
63 de teze din „Summa theologica”, reabilitat ulterior şi, în fine, sanctificat în 1324,
Toma din Aquino este un autor care trebuie redescoperit tocmai în circumstanţele
polemicilor medievale care l-au determinat să scrie, ca figură marcată de coliziunea
celor două lumi, a filosofiei greceşti şi a monoteismului iudeo-creştin, care se luptau
în conştiinţa sa intelectuală”.

Tommaso d'Aquino introduce în gândirea economică noţiunea de „just" vorbind

despre „profit just", „preţ just", „salariu just" fără a reuşi să le definească, eşecul
datorându-se faptului că autorul a avut în vedere perceptele morale şi nu noţiunile
economice în sine.

Tommaso d'Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta

funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija
traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul cu cultivarea orizontului lor spiritual.

Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Tommaso d'Aquino nu exclude

schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar. Vânzarea şi cumpărarea au
apărut în folosul comun al societăţii, „căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers".

Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, Thomas d'Aquino a avut o atitudine de

tolerare faţă de comerţ şi profitul comercial. În ceea ce priveşte dobânda, el a
condamnat-o iniţial în condiţiile în care prin intermediul ei creditorul recuperează o
valoare mai mare decât cea cedată (în concepţia sa câştigul trebuia să rezulte din
muncă şi nu din manevrarea banilor). Cu timpul său, pe măsură ce dezvoltarea
economică cerea tot mai multe capitaluri, sa văzut nevoit să accepte creditul bănesc
alături de practicarea unui nivel destul de ridicat al dobânzilor.

Thomas d’Aquino a formulat in scrierile sale argumente care au jucat rolul de punti
intre gandirea aristoteliana – in special principiile logicii formulate de marele filosof
grec precum si teoria acestuia privind etica bazata pe virtuti– si gandirea teologica a
vremii.

3. Contribuția lui Jean Baptiste Colbert la dezvoltarea gândirii economice

In planul gandirii economice Jean Baptiste Colbert a fost un mercantilist de mare

voga,vazand in excedentul cat mai ridicat al balantei comerciale, un instrument al
progresului economic si social al Frantei. Mai concret, a favorizat industria si
comertul, considerandu-le ,,izvoare esentiale de bogatie si putere pentru Franta”. A
adus in tara specialisti straini cu scopul de a amplifica numarul de manufacturi de
stat. A actionat pentru reorganizarea finantelor publice si private, a creat mari
companii de navigatie si a ,,stimulat popularea Canadei, unde stindardul cu crini al
Regelui Frantei fusese infipt inca de Jacques Cartier, plecat intr-o prima expeditie in
Canada, din frumosul Sain-Malodin provincia Bretaniei, in 1534”. A diminuat, insa,
rolul agriculturii, considerand-o, in buna masura, o „camara din care visteria publica
isi putea lua resurse, mai ales in scopul acoperirii cheltuielilor planturoase ale curtii
tineretii lui Ludovic al XIV-lea”, cat si pentru dezvoltarea manufacturilor de stat.
Reactia in timp fata de asemenea masuri de tip administrativ dirijist a fost liberala,
ea devenind o componenta esentiala a marelui curent fiziocrat ce i-a succedat lui
Colbert. Din punct de vedere al gesticii cotidiene si am comportamnetului sau
cotidian, Colbert, potrivit unui contemporan, abatele Choisy, el „are fata in mod
natural posomorata, ochi adanci, sprancene groase si negre, toate acestea dandu-i o
mina austera, o prima abordare negativa si chiar salbatica”. Dar, apoi, urmarindu-l,
„il poti afla mai detasat, mai destins, expeditiv si de o siguranta de nezdruncinat...
Cu cat este mai ignorant, cu atat mai mult doreste sa para savant, citand, adeseori,
chiar in afara discutiei ca atare, maxime sau pasaje in limba latina, pe care le-a
invatat pe dinafara”. Se mai spune ca era ,,un burghez care avea slabiciunea clasica a
semenilor sai burghezi, aceea de a se pretinde purtator din nastere al unui nume
mare de familie”.

4. Conceptul de plusvaloare în opinia lui Karl Marx

Pentru Marx, condiţiile de muncă şi viaţă inumane nu reprezentau o întâmplare

nefericită, ci o consecinţă obligatorie a capitalismului. Analiza sa explică faptul că
piaţa liberă conduce, în mod necesar, la sărăcie şi exploatare, deoarece profitul
capitaliştilor rezultă din exploatarea muncitorilor. Centrală în teoria lui Marx este
noţiunea de „plusvaloare“, pe care o expune în primul volum al „Capitalului”
(publicat în 1867) şi o explică în volumele ulterioare, apărute postum. Plusvaloarea
este valoarea pe care o poate realiza întreprinzătorul peste capitalul investit, la
schimb, ca profit - astfel, dacă a investit 100 de euro în producţie (costurile
mărfurilor şi ale tuturor mijloacelor de producţie) şi a realizat 110 euro pe piaţă.
Marx consideră că această plusvaloare poate proveni sistematic numai prin
activitatea creatoare de valoare a oamenilor. Sau altfel spus: atunci când lucrătorul
creează mai multă valoare decât i se plăteşte lui sub formă de salariu. Marx a arătat
că muncitorii primesc numai atâta salariu cât să poată să facă faţă nevoilor
existenţiale de bază. Capitaliştii, în schimb, se îmbogăţesc din diferenţa rezultată
dintre salariu şi plusvaloarea creată. El a pornit de la principiul că, în condiţiile unei
concurenţe tot mai acerbe, capitalistul va încerca să sporească această plusvaloare.
Salariile ar urma să scadă, timpul de lucru ar creşte, iar utilizarea maşinilor ar fi
sporită. Consecinţa ar fi creşterea şomajului. Concomitent, concurenţii ar fi înlăturaţi
de pe piaţă. În asemenea condiţii, societatea ar urma să se împartă în persoane
deposedate de toate bunurile şi un mic grup de oameni în mâinile cărora s-ar
concentra capitalul.
Conform teoriei valorii muncă a lui Marx, plusvaloarea se obţine din câștigul întreprinzătorului realizat prin
munca depusă de muncitori, după scăderea costurilor salariale şi a celor referitoare la mijloacele de
producţie. Aşadar, plusvaloarea este echivalentă cu exploatarea muncitorilor. Marx face şi diferenţa între
plusvaloarea absolută, generată de un simplu surplus de ore de muncă (program de lucru mai lung), şi
plusvaloarea relativă, aceasta obţinându-se prin progresul în materie de productivitate. (Das
Wirtschaftslexikon /dicţionarul economic/ 2009)

5. Viziunea lui John Maynard Keynes asupra comerțului internațional

John Maynard Keynes (1883–1946) a fost un economist britanic care a influenţat

decisiv teoria economică a sec. al XX-lea. În influenta sa lucrare „Teoria generală a
ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor“ (1936) el pune sub semnul
întrebării capacitatea pieţelor de a se autoregenera şi fundamentează
keynesianismul, care aspiră spre un capitalism dirijat. Keynes a contribuit şi la
conceperea sistemului Bretton Woods, care a definit economia mondială şi pieţele
financiare din perioada postbelică.

Economistul britanic John Maynard Keynes a analizat ambele feţe ale capitalismului
care este, cu certitudine, eficace şi productiv, dar instabil ca structură. Keynes era
convins de oportunitatea unei pieţe bazate pe proprietate privată şi concurenţă,
însă a adoptat o poziție critică față de şcoala de gândire neoclasică, care se
revendica de la teoria lui Smith. Astfel, el a criticat faptul că presupozițiile lor
implicite sunt îndeplinite doar arareori ori niciodată, consecinţa imediată fiind
incapacitatea de a găsi soluţii pentru problemele economice ale vieţii reale“ (Keynes
1966: 319). Pe fondul crizei economice mondiale din 1929, Keynes pune sub semnul
întrebării până şi „mâna invizibilă”. Piaţa nu îşi regăsise echilibrul, cum ar fi fost de
presupus după Smith, ci din contră, rata şomajului se încăpățâna să rămână ridicată,
iar economia stagna pe termen lung. Keynes a identificat o spirală descendentă:
dacă sunt produse mai puţine mărfuri şi oameni sunt concediaţi, consumatorii şi
producătorii devin nesiguri , tendinţa lor fiind să cheltuie mai puţin („panic saving“).
Cererea scade în continuare, întreprinderile produc mai puţin şi reduc tot mai multe
locuri de muncă, se face şi mai multă economie șamd. Criza se acutizează din ce în
ce mai tare, iar economia poate intra într-o depresiune de durată. După criza
economică mondială, mulţi au fost de acord cu această explicaţie, fiindcă aşa se
petrecuseră lucrurile. Keynes a recunoscut nu doar situaţiile în care piaţa liberă nu
funcţionează, ci a dezvoltat și un concept de gestionare economică anticiclică, care
să permită remedierea.

Statul ar trebui să intervină în piaţă în faza de scădere și să se substituie cererii

private insuficiente; cu alte cuvinte, să se îndatoreze şi să cheltuie mai mulţi bani.
Sau ar putea da mai mulţi bani direct cetăţenilor, de exemplu prin reducerea
impozitelor. Există însă pericolul ca această măsură să nu aibă efect, dacă oamenii
vor continua să economisească dintr-un sentiment de insecuritate. Mult mai eficace
ar fi ca statul să efectueze cheltuieli directe, de exemplu prin construirea de drumuri
şi şcoli. Odată cu cheltuielile suplimentare, pot fi create locuri de muncă pentru mai
mulţi oameni. Aceştia vor consuma mai mult şi vor genera cerere, aşa încât se pune
în mişcare o spirală pozitivă. Keynes a explicat mecanismul în felul următor: „Dacă
vom cheltui mai mult de 150 de milioane de lire sterline, toţi oamenii vor avea un
venit mai mare; iar cei care sunt şomeri nu vor mai avea nevoie de indemnizaţii de
şomaj. Totodată, aceste cheltuieli vor da de lucru altor oameni. Banii vor circula în
economie şi vor fi cheltuiţi pentru mărfurile cele mai diverse, aşa încât nu se vor
concentra doar în câteva industrii.“ (Keynes 1939, citat după: Weinert 2008)

În felul acesta, a argumentat renunţarea la credinţa că piaţa îşi regăseşte

întotdeauna automat echilibrul, aşa cum presupusese Smith. Este cunoscută
expresia mai sus citată a lui Smith: „Pe termen lung, suntem toţi morţi“. El a apelat
astfel la responsabilitate politică, deoarece este mai important să creezi astăzi locuri
de muncă și să generezi creștere decât să ai o speranță vagă într-un viitor mai bun şi
într-o piaţă care se autoreglează. Totuşi, Keynes a recunoscut că intervenţia în piaţă
este riscantă, deoarece sunt dificil de apreciatmomentul potrivit şi dimensiunea
corectă a intervenţiei: „Realitatea cea mai frapantă este caracterul problematic
enorm care subzistă în privinţa solidităţii bazelor fundamentale pe care suntem
obligaţi să ne efectuăm calculele de evaluare a viitoarelor noastre beneficii.
Cunoştinţele noastre despre factorii care vor determina beneficiile investiţiilor, după
câţiva ani, sunt de obicei limitate și adesea fără mare valoare.” (Keynes 1966: 126)

Analizele şi recomandările lui Keynes cu privire la necesitatea intervenţiei statului au

fost atât de marcante în epoca sa, încât se vorbeşte despre o „revoluţie keynesiană“,
cu care el s-a poziţionat atât împotriva lui Smith, cât şi a lui Marx. Reacţiile au fost
corespunzătoare: liberalii şi conservatorii l-au tratat pe Keynes ca pe un socialist
deghizat, iar marxiştii i-au reproşat în schimb prea marea încredere în piaţă. Ceea ce
este cert e faptul că John Maynard Keynes s-a opus dictaturilor care începeau, în
acea epocă, nu numai în Germania să se instaleze; prin recomandările sale a dorit să
salvgardeze democraţia. „Sistemele de stat autoritare contemporane par să rezolve
problema şomajului, în detrimentul performanţei şi al libertăţii. Este sigur că lumea
nu va mai tolera şomajul care, cu excepţia câtorva perioade de reviriment, are
legătură cu individualismul capitalist de la ora actuală – ceea ce, în opinia mea, este
inevitabil. Printr-o analiză corectă a problemei, ar trebui să fie posibilă vindecarea
maladiei şi, în acelaşi timp, salvgardarea performanţei şi a libertăţii.“ (Keynes 1966:
321)

În plus, Keynes a reuşit ca prin „legea psihologiei“ să evidenţieze faptul că

redistribuirea este de dorit nu numai din raţiuni sociale, ci fiindcă este rezonabilă şi
la nivel economic. O economie dinamică are nevoie de o cerere suficientă. Deoarece
odată cu creşterea salariului creşte economisirea şi scade tendinţa de consum, este
rezonabil persoanele cu salarii mai mici să obţină mai mult venit , pentru că la
nivelul lor rata de economisire este mai scăzută.

Nu în ultimul rând, Keynes a avut un rol decisiv la construirea aşa numitului sistem
Bretton Woods. Keynes şi-a pus amprenta asupra secolului al XX-lea cum nu a mai
reuşit nici un alt economist. Recomandările sale au fost aplicate pentru prima dată
în SUA, în cadrul politicii „New Deal” iniţiate de preşedintele democrat Franklin D.
Roosevelt, începând cu 1933. În primul rând, investiţiile publice, cum ar fi cele
pentru infrastructură, au crescut considerabil; în al doilea rând, prin creşterea
prestaţiilor sociale a fost întărit consumul, deoarece oamenii fără venituri sau cu
venituri insuficiente prezintă o rată mică de economisire. Teoriile lui Keynes au
reprezentat doctrina predominantă până în anii '70. În Germania, au fost
reprezentate în special de către economistul Karl Schiller care a fost ministru federal
de finanţe şi al economiei social-democrat în perioada 1966-1972. În acea perioadă
chiar și preşedintele conservator al SUA Richard Nixon a afirmat: „Acum suntem toţi
keynesieni. ”

De la mijlocul anilor '70 ai sec. al XX-lea, keynesianismul a intrat în criză. Politica

bugetară anticiclică nu funcţiona aşa cum o concepuse Keynes. Cheltuielile în
perioade de criză au crescut, dar datoriile bugetare nu au fost rambursate atunci
când economia a funcţionat mai bine. În consecinţă, datoria publică s-a acumulat,
iar marja de manevră pentru cheltuielile deficitare s-a redus de la o criză la alta. La
toate acestea s-au adăugat cele două crize ale petrolului. Odată cu creşterea
enormă a preţurilor petrolului, s-a instalat un cerc vicios: salariile au crescut, însă
preţurile crescânde la energie au consumat din nou surplusul; salariile au fost mărite
din nou, dar această măsură a antrenat o creştere a inflaţiei, punând o nouă
presiune pe salarii. Programele de redresare economică au început să nu mai aibă
nici un impact. Economia stagna, în paralel cu inflaţia galopantă (stagflaţie). În
aceste condiţii, neoliberalii şi neoclasicii au pus în practică o politică de oferte
pentru favorizarea şi atragerea întreprinzătorilor: avantajele locale prin diminuarea
costurilor, consolidarea bugetară şi măsurile de austeritate au ajuns la ordinea zilei.

6. Manifestarea liberalismul în gândirea economică românească

Liberalismul românesc este un curent ideologic, social-politic, economic şi naţional,

desprins din realităţile societaţii româneşti şi apărut în prima jumătate a secolului al
XIX-lea care a evoluat în condiţiile luptei de emancipare socială şi naţională din sec.
al XIX-lea (lupta pentru autonomie, unire şi independenţă a Principatelor).

Originile liberalismului românesc trebuie căutate în evoluţia internă specifică a

societaţii româneşti, încadrându-se curentului liberal european. Curentul liberal se
individualizează şi se consolidează odată cu Revoluţia de la 1848 când sunt puse
bazele programului social-politic, economic şi naţional.

Baza socială:

-Liberalii reprezentau interesele burgheziei în formare (bancheri, comercianţi,

industriaşi,meşteşugari, meseriaşi), ale intelectualităţii (avocaţi, medici, funcţionari
din aparatul administrativ, studenţi, profesori, jurişti).

-După instalarea prinţului străin pe tronul României şi adoptarea Constituţiei de la

1866,liberalii, aflaţi la guvernare, se vor remarca prin ample măsuri care vizau
modernizarea şi industrializarea României.

Adepţii curentului liberal şi neoliberal erau promotorii politicii prin noi înşine care
viza industrializarea României şi promovarea capitalului autohton. Reprezentanţii
acestui curent (Vintilă Brătianu, I.N. Angelescu, I.G. Duca, G. Taşcă, M. Manoilescu,
Mitiţă Constantinescu, Ştefan Zeletin) considerau că în România existau anumite
ramuri industriale insuficient dezvoltate, iar altele nu erau orientate în mod
corespunzător cu nevoile. În consecinţă, ei susţineau sporirea măsurilor pentru
dezvoltarea ramurilor industriale deja existente, dar şi dezvoltarea altora noi,
elaborarea unei legislaţii şi politici economice adecvate.

Industrializarea era în opinia lor calea cea mai sigură şi singura, pentru
dezvoltareaeconomiei naţionale în ansamblu şi pentru recuperarea decalajului
existent între noi şi celelalte ţări dezvoltate ale lumii. Argumentele prezentate de
liberali prin care susţineau dezvoltarea cu precădere a industriei, erau acelea că
ţările lipsite de această ramură economică erau supuse la numeroase efecte
negative în raporturile cu celelalte ţări industrializate, că insuficienta dezvoltare a
industriei avea drept consecinţă exportul de produse cu un grad redus de prelucrare
care aveau un preţ redus şi importul de produse industriale cu un grad ridicat de
prelucrare, mult mai scumpe şi de aici urmările negative în balanţa comercială pe de
o parte şi dependenţa faţă de alte economii pe de altă parte.

Economiştii liberali au indicat următorii factori care impuneau industrializarea

României:

● industrializarea era o formă impusă de evoluţia calitativă a societăţii umane aflate

pe o anumită treaptă de dezvoltare;

● industria era singura ramură a economiei naţionale care putea să pună cel mai
bine

în valoare resursele naturale şi umane ale ţării;

● industria avea o productivitate mai mare decât celelalte ramuri ale economiei
naţionale;

● investiţiile în industrie erau mult mai profitabile decât cele din agricultură, creând

un profit mai mare şi noi posibilităţi de plasament care puteau duce în cele din urmă
la

sporirea avuţiei naţiunilor;

● exportul produselor agricole nu putea acoperii valoarea importului produselor

fabricate;

● dezvoltarea industriei ducea la reducerea importurilor de produse finite şi la

dezvoltarea exportului, determinând o creştere a balanţei comerciale. (Arcadian
N.P.,

(1936), Industrializarea României, Bucureşti).