Universitatea Al.

Ioan Cuza, Iaşi

Facultatea de Drept

Student: CRUDU ION

Gr. aVI-a A
 PLAN

I Noţiuni introductive..............................................................

II Concept şi evoluţie...............................................................
1 Concept şi evoluţie în literatura străină..........................
2 Concept şi evoluţie în literatura română..........................

III Domeniul public..................................................................

1 Trăsături ale domeniului public.....................
2 Regimul juridic al domeniului public.............................
3 Caractere juridice ale bunurilor care fac obiectul
proprietăţii publice..................................................................

IV Subiectele dreptului de proprietate publică.....................

V Modalităţi de punere în valoare a bunurilor proprietate

publică........................................................................................

VI Concluzii.............................................................................
 „Ce este proprietatea? Este un furt!”1

„ Acolo unde domneşte dreptul de proprietate şi

unde totul se măsoară cu bani, statul nu va fi cârmuit
nici pe calea dreptăţii nici pe acea a îndestulării.”2

„Oamenii stăpânesc în comun tot ceea ce

Dumnezeu le-a dăruit. Dumnezeu a dăruit lumea
oamenilor în comun...”3

I Noţiuni introductive
Proprietatea este, atât în sens economic, cât şi în sens juridic, expresia
supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor. Fiind
aşadar, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogăţiilor, proprietatea a
făcut obiectul unor înflăcărate şi seculare controverse. Aceste controverse au
fost şi sunt fundamentate şi, mai mult continuă să fie alimentate de un complex
de idei, teorii şi concepţii economice, politice, filosofice şi religioase. Ele se pot
clasifica în în sfera a două mari orientări sau curente.
Una din orientări a fost elaborată de susţinătorii comunităţii de bunuri sau
proprietăţii colective. Primul care a avansat această idee a fost Platon; el a
formulat critici severe şi impozante rezerve referitoare la proprietatea privată şi
mijloacele de dobândire a bunurilor. Concepţia a fost dezvoltată de către
părinţii Biserici, utopiştii Renaşterii(Thomas Morus, J. Locke, J.J. Rousseau), iar
mai târziu Proudhon, Bakunin. Marx , Engels şi alţii după ei au formulat
virulente atacuri de pe baze ideologice împotriva dreptului de proprietate ca
fiind generator de exploatare a omului de către om. Ei au susţinut necesitatea
obiectivă a comunizării bunurilor, mai ales a mijloacelor de producţie.
Cel de-al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii , cum au
fost Aristotel, A.Come sau S.Mill, Charles Fourrier şi alţii, care au subliniat
avantalele proprietăţi ca instrument şi stimul economic, garanţie a libertăţii
individuale şi familiale, izvor de bogăţie, prosperitate şi bunăstare socială.
Ambele concepte şi-au pus amprenta asupra doctrinei juridice şi mai ales,
au influenţat activitatea de elaborare a normelor juridice şi încercările de
formulare a definiţiei dreptului de proprietate.4
1
Pierre-Joseph Proudhon, vezi ro.wikipedia.org/wiki/Pierre-Joseph_Proudhon
2
Thomas Morus, Utopia, ed. Ştiinţifică Bucureşti, an. 1958, pag 76
3
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire/ Scrisoare despre toleranţă, ed. Nemira, an. 1999, pag 34
4
Dan Constatntin Tudorache, Drept civil, Drepturi reale, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi
Facultatea de Drept, an.2005, pag 31-32.
 II Concept şi evoluţie
Derivând din proprietatea privată, proprietatea publică constituie, în mod
similar, unul din drepturile fundamentale ale persoanelor juridice de drept
public, prin care se realizează interesele mai largi ale societăţii în ansamblul ei.
Deşi Constituţia şi actele normative în vigoare nu oferă o definiţie a proprietăţii
publice, pornind de la definiţia dată de Codul Civil proprietăţii private în art.
480 (”dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod
exclusic şi absolut însă în limitele prevăzute de lege „), precum şi textul legii
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, vom defini
proprietatea publică ca fiind un drept subiectiv care aparţine statului sau
unităţilor administrativ teritoriale asupra bunurilor care potrivit legii sau prin
natura lor sunt de uz sau de interes public.5

1 Concept şi evoluţie în literatura străină

După cum am menţionat în literatura străină primul care a formult
critici severe la adresa proprietăţii a fost Platon (Greacă: Πλάτων;
Plátōn, cca. 427 î.Hr. - cca. 347 î.Hr., a fost un filosof al Greciei
Antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel.) În
lucrările sale (Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon
(Fedon), Phaidros (Fedru), Republica (cărţile II – X) Dialogurile de
bătrâneţe: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos, Critias,
Legile), în ceea ce priveşte statul ideal şi cetatea ideală, (Este statul în care
domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se
ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili
de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de
practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei
înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a
sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Avem astfel o
ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv
agricultorii şi meşteşugarii.) Astfel fiind conceput statul, proprietatea este la
dispoziţia tuturor celor din Cetate, adică o formă colectivă a proprietăţii, fără a
face cineva îngrădiri şi fără ca statul să “fure” de la cetăţeni, deoarece toţi vor fi
preocupaţi de prosperitatea Cetăţii, de realizarea Perfecţiunii sau Binelui Suprem
şi de contemplarea Ideelor.6
Considerat ca întemeietorul principiului separării puterilor în stat, John
Locke, (29 august 1632 - 28 octombrie 1704, a fost un filosof şi om politic

5
Cătălin Bălan, DREPT ADMINISTRATIV ŞI ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi
Facultatea de Drept, an.2005, pag 66
6
A se vedea: ro.wikipedia.org/wiki/Platon
6
englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate şi
epistemologie.), consideră ca după Legea Naturală a lui Dumnezeu fiecare om
are trei drepturi naturale(prin naştere) şi inalienabile: la viaţă; la libertate; la
proprietate. Prin dreptul la proprietate J.Locke se refera la dreptul natural al
fiecarui om de a se îndestula cu roadele pământului, fără a împrejmui cineva
ceva şi fără a considera că este doar al lui: „pământul şi tot ceea ce se află pe el
este dat oamenilor pentru ai sprijini şi a le îndulci modul de
existenţă.”7
După Pierre-Joseph Proudhon, (* 15 ianuarie 1809,
Besançon - † 19 ianuarie 1865, Passy, Paris, economist,
sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat
părintele anarhismului), bunurile ce aparţin statului se
împart în două: bunurile publice, destinate prin legea
civilă folosinţei tuturor şi bunurile care fac parte din patrimoniul sau şi al
comunei,în virtutea calităţii statului de reprezentatnt al comunitaţii politice.
Proudhon infirmă , în fond, tot ceea ce se susţine anterior cu privire la
guvernământ, proprietate si domeniu:“ Zilnic ni se vorbeşte de graniţe naturale.
Între timp explic ceea ce înţeleg prin aceste două cuvinte: graniţele naturale, eu
aş zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre graniţe e cea
care garantează populaţiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai
desăvîrşită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez
împotriva marilor unităţi politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale
naţionalităţilor.”8

Sub un alt curent filosofic-politic(comunismul), germanii K.Marx şi Fr.

Engels, considerau proprietate ca aparţinând în exclusiviate proletarietului.9
Pentru Marx, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă: pentru a se elibera,
proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel
internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază de dictatură a
proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază
superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii
comuniste.10

7
Idem 3, pag 22.
8
ro.wikipedia.org/wiki/Pierre-Joseph_Proudhon
9
În sensul primar al acestui cuvânt, proletar era un cetăţean roman săracale cărui bunuri nu depăşeau o anumită
limită stabilită de lege. Astăzi este folosit cu sensul de muncitor care are un nivel realtiv scăzut şi care-şi câştigă
existenţa vânzându-şi forţa de muncă.
10
Doctrina marxistă sau Marxismul reprezintă ansamblul concepţiilor politice, filozofice şi sociale ale lui Karl
Marx, Friedrich Engels şi ale continuatorilor lor. Marxismul se bazează pe materialism şi pe socialism, el este în
acelaşi timp teorie şi program al mişcărilor muncitoreşti organizate. Pentru marxişti, materialismul reprezintă
baza teoretică, opusă idealismului, considerat ca instrument speculativ în slujba burgheziei. În doctrina marxistă,
materialismul are două aspecte: unul dialectic, care exprimă legile generale ale lumii exterioare şi ale gândirii
umane, un altul istoric, care afirmă că numai realitatea socială determină conştiinţa oamenilor. Dezvoltarea
istorică a societăţii ar fi condiţionată de contradicţiile diverselor "moduri de producţie" (primitiv, sclavagist,
feudal, capitalist) şi de "relaţiile de producţie", adică de raporturile dintre oameni în procesul de producţie.
Aceste contradicţii se exprimă prin lupta de clasă, care este astfel motorul istoriei
 În ciuda acestor critici, proprietatea este o realitate fără de care astăzi
statul nu poate să existe, mai mult fără de care s-ar genera un război al tuturor
împotriva tuturor! Printre primii apărători ai proprietăţiii este
considerat a fi Aristotel (Greacă: Αριστοτέλης, n. 384 î.Hr. - d. 7
martie 322 î.Hr., a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai
Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic,
fondator al şcolii peripatetice. A întemeiat şi sistematizat domenii
filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De
asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai
mult de un mileniu în Europa.) Pornind de la principiul teleologic11, statul are ca
scop realizarea binelui suprem, iar proprietate este un mijloc aferit de natură
pentru realizarea acestui scop Suprem.12
Aparţimând curentului individualist, John Stuart Mill (20 mai
1806 - 8 mai 1873, a fost filosof englez, unul dintre cei mai influenţi
gânditori liberali ai secolului XIX; a contribuit la dezvoltarea
utilitarismului), apără propietatea dar mai cu seamă dreptul de
propreitate privată. Mill se opune birocraţiei, statului paternalist şi
tiraniei majoriităţii, pledând în schimb pentru Sfera privată de liberate a
individului, precum şi pentru dreptul de proprietate al acestuia.13
Doctrina administrativ contemporană continuă tradiţia diversităţii de
opinii. În Franţa, în genere se dezvoltă tezele anterioare şi se încearcă o
apropiere între ele, recurgîndu-se la teoria domenialităţii.
În Germania cel mai de seamnă doctrinar contemporan este Ernest
Forsthoff, care face distincţie între patrimoniul financiar(bunurile care reprezintă
domeniul privat al statului sau al administraţiei) şi bunurile publice (cele
utilizate în scopul îndeplinirii sracinei administrative).
Dincolo de diferenţele terminologice ori de conţinut, trebuie să remarăm
atenţia acordată clarificării problematici complexe ce se evidenţiază pe acest
temei.

2 Concept şi evoluţie în literatura română

Ideea de prorpietate şi de domeniu, pe teritoriu românesc este foarte

veche dăinuind încă de pe vremea obştilor săteşti. Sensul modern al acestor
noţiuni avea să apară de abia pe vremea Regulamentelor organice din Ţara
Româneacsă şi Moldova, în care se găsesc formule ca: domenurile statului, care
se vor ocârmui în folosul statului, ele făcând parte în ramurile de venituri ale
statului. Mai apoi , reformele lui A.C.Cuza consacră ca atare instituţia

11
Natura nu creează nimic fărp un scop!
12
Aristotel Poitica, ed. Antet, an. 1999, pag 3
13
George Ene, Filosofia Politică a lui J.S.Mill, ed.Polirom, an. 2000, pag 42-43
domeniului public general, cât şi pe cea de domenului public judeţeanşi
comunal, prin legi de secularizare a averilor mănăstireşti.
Constituţia din 1866 statuează extistenţa proprietăţii publice şi private,
evidenţiind că exproprierea nu se poate face decât pentru o cauză de utilitate
publică. La râdul ei Constituţia din 1923 consacră un capitol special domeniului
în care se menţiona căile de comunicaţie, spaţiul aerian apele navigabile etc. .
Ulterior, conform constituţiei din 1938, proprietatea publicăincludea şi
proprietatea de stat , statul fiind numai persoană juridică de drept public. Atât
proprietatea publică cât şi domeniul publoc aveau aceeaşi sferă, întrucât prima
cuprindea şi proprietatea de stat, al cărei titular era era persoană juridică de drept
privat. Perioada cuprinsă între 1948-1989, nu se mai vorbeşte deloc de domeniul
public sau de dreptul de prorietate, însă o dată cu decretul nr. 162/1973, se
capătă reflectări mai ample în doctrină14. În constituţia din 1993(revizuită apoi în
2003), conţine două articole cu privire la proprietate, art.44 şi respectiv art.136,
din care reese cele două forme de proprietate (publică şi privată), apoi se
stabileşte regimul proprietăţii publice, deoarece proprietate publică reprezintă
excepţia (regula în societate formând-o proprietatea privată )pentru ca în final să
consacre principil inviolabilităţii proprietăţii private “Proprietatea este în
condiţiile legii invilabilă.”

III Domeniul public

Domeniul public cuprinde totlitatea bunurilor care constituie obiectul
dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi care sunt
dobândite prinmodurile prevăzute de lege. Între noţiunea de domeniu public şi
cea de proprietate nu se poate pune semnul de egaliatate—noţiunea de domeniu
public se referă la bunurile care constituie obiectul dreptului de proprietate
publică, în timp ce noţiunea de proprietate publică se referă la un drept
subiectiv.15
1 Trăsături ale domeniului public
Raportându-ne la literatura noastră de drept public, vom reţine că în sfera
de domeniu public au fost incluse şi bunurile care fac parte din patrimoniul
cultural naţional, care , ănsă outea fi şi în proprietatea privată, trecem de faptul
că prin documentele internaţionale se protejează patrimoniul cultural sau natural
pe zone geografice , existând în acest sens asociaţii, comitate şi organizaţii
internaţionale, inclusiv organisme specializate ale O.N.U.16

14
Gheorghe T.Zaharia, Drept Administrativ Român, ed. Ankarom, Iaşi 1998, pag. 292
15
idem 5, pag. 67
16
Este vorba în primul rând de Organizaţia naţiunilor Unite pemntru Educaţie, Ştiinţă şi cultură U.N.E.S.O.
 Pentru a se determina bunurile care , făcând parte din domeniul public
constiutie sfera de aplicare a prevederilor specifice regimului juridic de drept
public, se folosesc o serie de criterii sau de trăsături:
Prima trăsătură doreşte să scoată în evidenţă că nu toate bunurile din
societate urmează a fi conservate pentru generaţiile viitoare, ci numai anumite
categorii de bunuri. Specifică oricărei societăţi democratice organizate statal,
este liberatea comerţuului, economia de piaţă, ceea ce înseamnă că majoritate
bunurilor sunt supuse consumului generaţiei17, care realizează acte de comerţ.
Anumite bunuri, chiar dacă sunt supuse consumului, acesta nu poate fi decit
limitat, ele trebuind protejate pentru viitor, iar altele, prin ipoteză, trebuie
conservate pentru generaţiile viitoare pentru integralitatea lor. În legătură cu
acestea din urmă bunuri, generaţia prezentă are dreptul, dar şi obligaţia de a
efectua doar operaţiile necesare conservării doar valorii bunului, înlăturând
acţiunea factorilor distructivi.
A doua trăsătură urmăreşte să scoată în evidenţă că bunurile domeniului
public dobândesc o importanţă socială deosebită, ele sunt valori destinate unuei
folosinţe de interes public. Faptul că ele au o atare destinaţie nu înseamnă că
toată lumea, obligatoriu trebuie să se folosească de ele; ele pot fi folosite în
interes public şi altfel decât prin uzul direct, nemijlocit al publicului. Deosebim
dar o folosinţă directă şi una indirectă.
Prin a treia trăsătură bunurile domneniului public sunt supuse unui regim
juridic ce are ca notă caracteristică apartenenţa la un regim de drept public. El
este fie un regim de drept public, fie un regim mixt, de drept public şi de drept
privat, în care, însă, regimul de drept public are rol hotărâtor, fiind regimul care
domină. Regimul de drept public, sau regimul mixt sar comandat de regimul de
drept adminstrativ, nu este conceput în afara unor raporturi de drept
administrativ material şi respectiv, de drept adminstativ procesual, care
raporturi, la rândul lor, se stabilesc tocmai între o persoană de drept public şi alt
subiect de drept.
A patra trăsătură este o dezvoltare firească a celei de-a treia, arătând că
bunurile domeniului public sunt fie în proprietatea persoanelor juridice de drept
public, fie în paza acestora. Cînd este vorba de existenţa dreptului de proprietate,
potrivit legislaţiei în vigoare, la noi, acesta nu poate fi decât drept de proprietate
publică, iar sfera subiectelor titulareale acestui drept este mai restrânsă, ân
schimb când este vorba de paza domeniului public este mai mare, aici putând
intra, orice persoană juridică de drept public.18

17
Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, Volumul II, ediţia 4, ed. All Beck, Bucureşti 2005, pag 176
18
Idem 17, pag 178
 3 Caractere juridice ale bunurilor care fac obiectul
proprietăţii publice.
Pe lângă caracterele juridice ale dreptului de proprietate—absolut,
exclusiv, perpetuu—proprietatea publică reprezintă o serie de caractere jurirdice
propriii care configurează un regim juridic special, consecinţă directă a funcţiei
social-economice a proprietaăţii publice, respectiv satisfacerea în mod permanet
şi continuu a unor interese de ordin general.
Bunurile din domeniul public sunt supuse unui regim juridic deosebit faţă
de cel drept comun şi anume ele sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile19, în schim bunurile din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de
drept comundacă, prin lege nu se prevede altfel.20
Unii autori de drept adminstrativ21 tratează regimul juridic al bunurilor ce
fac obiectul propietăţii publice, sub aspect de principii ale domeniului public,
însă analizând din persepectiva prorietăţii publice, inalienabilitatea,
imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea sunt caractere juridice ale bunurilor
proprietăţii publice.
Dată fiind destinaţia bunurilor proprietate publică, uzul public sau
interesul public, şi necesitatea conservării şi transmiterii lor generaţilor viitoare,
pe de altă parte ele nu pot fi întrăinate,22 prin strămutarea dreptului de
proprietate, sau constituirea unor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate. De asemenea bunurile ce compun domeniul public nu pot fi
obiecte ale drepturilor reale accesorii cum ar fi gajul sau ipoteca.23 În condiţiile
în care suntem de acord că în domeniul public intră şi lucruri care fac obiectul
propiretăţii private, cum ar fi unele creaţii literarr-artistice de mare valoare ce
impuna fi protejate, trebuie să admitem că principiul inalienabilităţii acţoinează
asupra bunurilor din domeniul public ce sunt obiect al proprietăţii publice de stat
şi al unităţilor aministativ-terotoriale, iar asupra bunurilor domeniului public ce
sunt obiect al proprietăţii private se afirma că un nou prncipiu prohibirea sau
restrângerea înstrăinării acestor bunuri. Totodată, este necesar să precizăm că
inalienabilitatea nu are un caracter deosebit, ci unul relativ şi limitat, ea
aplicându-se diferenţiat, în funcţie de natura bunurilor din domeniu şi scopurile
pntru care acestea au fost afectate. Durata inalienabilităţii poate fi pe tot
parcursul existenţei bunurilor inalienabile, ori numai pentru durata scopului
pentru care au fost afectate. 24
19
În doctrina franceză se arată că bunurile din domeniul publicsunt supuse şi altor reguli faţă de dreptul comun,
care urmăresc tocmai protejarea substanţei şi destinaţiei lor faţă de terţi, şi,într-o anumită măsură faţă de
administraţie.
20
Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrati,V – I, ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca 1994, pag 154.
21
Antonie Iorgovan şi Gheorghe T.Zaharia.
22
Constituţia României, art. 135, aliin. 4, respectiv Codul Civil art 475, art 11, alin.2 din Legea nr. 213/1998
23
Citat de Gheorghe T.Zaharia, Drept Administrativ Român, ed. Ankarom, Iaşi 1998, pag.298, din Mircea Preda,
Noţiunile şi natura domeniului public, domeniului privatşi proprietatăţii private, în revista Dreptul, nr. 8/1994,
p. 32.
24
Idem 14, pag. 298
 Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile adică nu pot fi
dobândite de alte persoane prin uzucapiune şi prin efectul posesiei de bună
credinţă asupra bunurilor mobile. Caracterul imprescriptibil al bunurior
proprietate publică etste o consecinţă a inalienabilităţii, fiind prevăzut expres în
art.11 alin. 1, lit c din Legea 213/1998, în art. 5 alin. 2 Legea nr. 18/1991 şi în
art. 122, alin 2 din legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală. Din
punct de vedere achizitiv imprescriptibiliatatea face acţiunea în revendicare care
are drept obiect un bun proprietate publică să nu poată fi combătută prin
invocarea dobândirea proprietaţii lui prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună crdinţă. Sub aspect extinctiv imprecriptibiliatea permite promovare unei
acţiuni în revendicare oricând, atât în cazul bunurilor imobile cât şi al celor
mobile.
Bunurile proprietate publică sunt insesizabile adică nu pot face obiectul
executării silite şi nici nu se pot constitui garanţii reale asupra lor. Ele nu pot fi
urmărite de creditori proprietarului sau creditorii celor cărora le-au fost date în
adminstrare, concesionare, sau închiriere. Regula insesizabilităţii are drept
fundament prezumţia potrivit căreia statul este întotdeauna solvabil. Caracterul
insesizabil al bunurilor proprietate publică este prevăzut experes ăn art.11 alin.
1, lit.b din Legea nr. 213/1998, de art.5 alin.2, din Legea nr. 18/1991 şi de art.
122 alin. 2, din Legea nr. 215/2001.

IV Subiectele dreptului de proprietate publică

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile
administrativ-terotoriale, fiind excluse persoanele fizice şi celelalte persoane
juridice de drept public sau de drept privat. 25
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită atributeşle dreptului de
proprietate—usus, fructus şi abusus în condiţiile impuse prin lege care au în
vedere patricularităţile impuse de natura sau destinaţia specifică a bunurilor care
fac obiectul acestui drept. Legea nr. 213/1998 stabileşte conţinutul dreptului de
proprietate publică în art. 2 ”Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor care alcătuiesc domeniul public , în
limitele ţi în condiţiile legii.„ Astefel dreptul de uz este recunoscut titularilor în
funcţie de natura sau ddesinaţia bunurilor, posesia se exercită prin intermediul
persoanelor juridice care folosesc sau administrează bunurile proprietate publică
iar dreptul de dispoziţia este supus unor condiţii specifice, potrivit cărora, deşi
bnurile proprietate publică sunt inalienabile, ele pot fi demolate sau dezafectate
cu respecatrea prevederilor legale.
V Modalităţi de punere în valoare a bunurilor
proprietate publică.
25
Enumerarea limitativă a titularilor dreptului de proprietate publică apare atât în Constituţia României în art.
135, alin. 2, şi în art. 1 al Legii nr. 213/1998 sau art. 4, alin. 2 al Legii nr. 18/1991
 Deşi bunurile proprietate publică sunt supuse unui regim juridic special
ele pot face obiectul unor acte juridice care au drept scop punerea lor în valoare,
cum ar fi închirierea, darea în administrare, darea în folosinţă cu titlul gratuit şi
concesiunea.
Darea în adminstrare se realizează printr-un act adminstrativ unilateral,
respectiv o hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, şi
se face căte regiile autonome, prefecturi, autorităţi adminstrative centrale şi
locale. Titularul dreptului de administrare poate să posede , să folosească bunul
şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat actul în
adminstrare.
Darea în folosinţă cu titlu gratuit se realizează deasemenea prin hotărâre a
guvernului a consiliului judeţean sau local pentru un termen limitat căte
persoanele juridice cu scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau
de utilitate publică, ori serviciilor publice.
Închirierea bunirilor a statului sau a unităţilor administativ-teritoriale se
aprobă după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau local, iar
contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea
bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
Ideea concesionării26 unui bun public a fost prezentă ţi în antichitate, în
dreptul public roman, dar fundamentele intituţiei concesionării pentru buniri
private se găsesc în evul mediu.
Prin contractul de concesiune o parte, concedatul, transmite celeilalte
părţi, concesionarului, spre administrarea rentabilă, pe un termen determinat, în
schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate
productivă sau un teren proprietate de stat27. Obiectul contractului de concesiune
constă în transmiterea drpturilor şi obligaţiilor de exploatere a unui bun, a unei
activităţi sau a unui serviciu public. Obiectul material al contractului de
concesiune este reprezentat de bunurile, activităţile şi serviciile publice
prevăzute la art. 2 al Legii nr. 219/1998privind regimul concesiunilor, cu
excepţia acelora pentru care nu există autoritate de reglementare. Bunurile care
fac obievtul concesiunii se clasifică după cum urmează: bunuri de retur; bunuri
de preluare; bunuri proprii.28

VI Concluzii

26
În Dicţionarul explicativ al limbii române găsim următoare explicaţie a cuvântului concesiune: convenţie prin
care o persoană dobândeşte dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite bunuri ale statului în
schimbul unor beneficii care revin acestuia din urmă.
27
Idem 17, pag. 227.
28
Ibidem
 Din cele ce au fost prezentate, observăm că, reglementările actuale
de care se bucură instituţia proprietăţii publice, sunt rezultatul unor lungi
dezbateri juridice şi filosofice. Rolul si importanta proprietatii în viaţa oamenilor
trebuie înteleasă şi din perspectiva inegalităţilor pe care le creează . Ca urmare a
drepturilor de proprietate , între oameni apar inegalităţi şi de avere , dar şi de
şanse. Cei care acumulează bogăţii au alte şanse la educaţie si la funcţiile din
societate , decât cei săraci. Aceatsă realitate nu este de neglijat cu atât mai mult
cu cât marea parte a bogăţiilor “se învârt” în jurul proprietăţii. Doresc să
subliniez şi faptul că astăzi sunt mulţ prea mulţi indrăzneţi care afirmă că sunt
stăpâni pe ceva: cel care a îngrădit un lot de pământ şi a găsit oameni suficient
de proşti care să-l creadă că este al lui, acela poate fi considerat adevăratul
întemeietor al proprietăţii. Replica plină de sarcasm al lui J.J.Rousseau are in ea
un sâmbure de adevăr, acum când cel care a furat o pâine pentrucă nu are cu ce
să-şi întreţină familia este închis pentru câţva ani buni, iar cei care fură câteva
sute de hectare de teren sunt basma-curată!
Dar dincolo de bine şi de rău proprietate este o realitate( juridică) fără de
care s-ar porni un “război al tuturor contra tuturor!”29

29
Maximă folosită de Thomas Morus, în lucrarea Utopia, ăncercând să explice strea naturală a oamenilor şi
respectiv starea oamenilor în societate.
 BIBLIOGRAFIE

1. Thomas Morus, Utopia, ed. Ştiinţifică Bucureşti, an. 1958

2. John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire/ Scrisoare
despre toleranţă, ed. Nemira, an. 1999
3. Dan Constatntin Tudorache, Drept civil, Drepturi reale,
Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi
4. Facultatea de Drept, an.2005
5. Cătălin Bălan, DREPT ADMINISTRATIV ŞI ŞTIINŢA
ADMINISTRAŢIEI, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iaşi
Facultatea de Drept, an.2005
6. Aristotel Poitica, ed. Antet, an. 1999
7. George Ene, Filosofia Politică a lui J.S.Mill, ed.Polirom, an.
2000
8. Gheorghe T.Zaharia, Drept Administrativ Român, ed.
Ankarom, Iaşi 1998
9. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, Volumul
II, ediţia 4, ed. All Beck, Bucureşti 2005
10. Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrati,V – I, ed.
Cordial Lex, Cluj-Napoca 1994
11. www.legis.ro
12. www.humanitas.ro
13. www.wikipedia.org
14. Server de căutare : www.google.com