Guernul Republicii Moldova

Academia de Administrare Publică

Catedra: Metodologia Cercetarilor Economice

Evolutia gindiri economice: nasterea

doctrinelor, mercantilismul
Elena Vaculovschi, doctor conferintiar universitar

Student masterant: Stratan Vladimir

Chisinau 2020
De secole puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniu economic, am tot dat
înapoi. Iar când, la răscrucea deceniului opt şi nouă în fosta URSS s-a procedat la o
liberalizare vieţii economice, cei mai mulţi dintre populaţie au rămas pasivi la aceste
schimbări. Acest fapt a generat ca unele personae ce convieţuiesc alături de noi, au
acumulat milioane, făcând primul pas în a deveni stăpânii noştri de mâine.

De această situaţie care s-a instaurat, într-o oarecare măsură de vină este caracterul nostru
naţional, căci activitatea economică cere şi duritate şi capacitatea de a înfrunta riscul,
calităţi cu care nu ne prea lăuda. La mijloc e şi faptul că am rămas cu o structură socială
similară celor mai înapoiate popoare din Africa. Iar ţăranii, dintotdeauna, într-un fel sau
altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni.

Ei bine, pe lângă lipsa durităţii, a faptului de a merge la risc şi a unui alt şir de factori, ne mai
lipseşte o calitate, poate cea mai însemnată, numită de francezi „savoir - fair”, iar de englezi
„know -how” – ceea ce înseamnă a şti să faci, a fi întreprinzător.

Astfel, după obţinerea independenţei politice, lupta pentru eliberarea naţională nu s-a
terminat. Pur şi simplu ea a trecut în domeniul economic. Dacă nu vom şti cum să ne
apărăm rodul muncii, vom fi nevoiţi să ne spetim şi de acum înainte pentru bunăstarea
altora, cu mai multe cunoştinţe economice. Din acest motiv să vedem de ce este necesară
studierea istoriei doctrinelor economice.

De notat: Ideile apărute în gândirea economică nu dispar nici o dată, deoarece după o
perioadă de uitare, ele reapar din nou pe prim plan, poate cu mici modificări. Ca urmare,
unele idei formulate cândva de Aristotel sau Platon le regăsim reînnoite şi dezvoltate de
către economiştii medievali, fiziocraţi sau chiar marxişti.
Exemplu: Intervenţia statului în economie, sterilitatea sferei comerţului la fiziocraţi şi
Aristotel „Legea sterilităţii schimbului” etc. Mai mult, o bună parte din teoriile
contemporane nu sunt decât nişte variante ale unor vechi concepte, adaptate la
împrejurările zilei.

Cunoaşterea ideilor , teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar mii de ani în
urmă, este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o direcţie
oarecare, ci în spirală. Un alt argument în favoarea studierii IDE este şi faptul că „bagajul” de
cunoştinţe economice, accumulate de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie
mereu „regândit” şi analizat nu numai de pe poziţiile momentului dat, ci şi pornind de la
interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.

În fine, între realitatea economică concretă şi cunoştinţele economice puse în circulaţie,

există o strânsă interdependenţă. Un economist francez J. Lajugue afirma: „Un Aristotel şi
un Toma d' Aquino, un Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a
omenirii o influenţă la fel de profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi.
” Doctrinele Economice au apărut mai târziu decât Gândirea Economică. Astfel putem vorbi
despre doctrina lui Platon şi Aristotel – cu o anumită aproximaţie. Cei mai mulţi dintre
specialişti însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se poate vorbi despre o doctrină
economică în sensul actual al cuvântului.
La început IDE, era o parte componentă a economiei politice. Apoi în lucrarea „Avuţia
Popoarelor” A. Smith analizează ideile economice ale mercantiliştilor şi fiziocraţilor, iar K.
Marx a adunat un material voluminos despre gândirea economică, care a fost publicat în anii
1905 – 1910. Lucrarea se intitula „Capitalul”, unde al IV volum se denumea „Teorii asupra
plusvalorii”, volum pe care francezii l-au editat aparte sub denumirea de „Istoria gândirii
Economice.” Paralel cu aceasta încă din prima jumătate a secolului XIX – lea IDE se
transformă treptat într-un domeniu de sine stătător ajungând ca azi să ocupe în sistemul e
învăţământ mondial un loc de prim rang.

Concepţiile Economice ale Vechilor Indieni

1. Principal particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii în caste:

brahman, cşatria, vaişa etc şi şudra. Conform „Vedelor” (culegere de imnuri religioase)
reprezentanţii primelor trei caste, aveau misiunea de a acumula avere, îmbogăţirea fiind o
faptă lăudabilă, o datorie sfântă. Deoarece, ei socoteau că cel ce reuşeşte să se
îmbogăţească este un ales al zeilor, pe când cel sărac este lipsit de bunăvoinţa lor. S.
Vivekanada (1863 - 1902) – mare cugetător şi reformator indian scria în lucrarea sa „Kharma
-yoga”: „Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula două lucruri – mai întâi
cunoştinţe, apoi avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un om de nimic, dacă nu-şi
îndeplineşte datoria.”

2. Averea acumulată, urma să fie utilizată pentru înfăptuirea diferitor ritualuri religioase ,
jertfite
zeilor. Odată jertfite zeii le trimit oamenilor timp favorabil, belşug, ploaie etc.

3. „Teoria valorii produsului” – valoarea bunului este determinată de numărul de zile

cheltuite la crearea lui. Dar, deoarece concurenţa duce la creşterea preţului peste valoarea
mărfii – M ≠ P

4. „Problema repartizării venitului” – averea nu este un rezultat al hărniciei sau leneviei, ci

se explică prin acţiunile legii Kharma. Avuţia sau sărăcia oamenilor este au o recompensă
sau o pedeapsă, pentru păcatele săvârşite în viaţa precedentă.

5. „Rolul statului” – „Arthasatra” – tratat despre arta conducerii statului (sec IV – III î.e.n.)
Statul avea misiunea:
a) Să strângă impozite
b) Să construiască şi să menţină sistemele de irigare, drumurile, podurile
c) Să reglementeze preţurile
d) Să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului
e) Să-şi organizeze activitatea astfel ca veniturile sa fie mai mari ca cheltuielile
f) Aplicarea celor mai dure metode contra corupţiei, falsificarea banilor etc.

Doctrina Elitei în opera lui Platon şi Aristotel

Ei condamnau avuţia, dar numai în măsura în care aceasta îl lega pe om de lucruri, îl
înrobea, făcându-l mai degrabă să degradeze
1. Adepţi ai intervenţiei statului în economie
2. Subordonau drepturile individului intereselor economice
3. sclavia era un fenomen firesc, iar sclavii nişte unelte vorbitoare.
Xenofon: „Dezvoltarea diviziunii muncii se află în dependenţă directă de volumul pieţei”
Platon: 428 – 347 î.e.n. – discipolul lui Socrate, profesor – Aristotel
Principalele opere: „Statul” şi „Legile”.
Elaborează modelul unui „stat ideal”, unde analizează diviziunea muncii, proprietatea, banii.

Diviziunea muncii: cea mai importanţă lege economică, duce la creşterea cantităţii şi calităţii
bunurilor. Dar el vorbeşte de o diviziune naturală şi nu socială a muncii. (Omul este înzestrat
de a efectua un lucru. Astfel, nobilii conduc statul, iar ţăranii meşteşugul – să producă, lipsiţi
de drepturi politice ) Rolul statului: el consideră că amestecul trebuie să fie subordonat
atingerii unor obiective de ordin moral, politic, religios şi nu economic. Trebuie să ţină sub
control „setea de îmbogăţire” prin reglarea dobânzii pentru împrumut şi vânzarea mărfurilor
în credit, la preţ stabil – profit moderat.
Reglementarea comerţului exterior (interzicând exportul mărfurilor de care societatea are
nevoie şi importând bunurile ce nu sunt strict necesare pentru viaţă (obiecte de lux))
Proprietatea:
1. Suprimarea proprietăţii private şi înlocuirea cu cea colectivă
2. Până şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni, se interzice de a avea obiecte de aur şi
argint, de a
duce un mod de viaţă luxos Divizând societatea în trei clase (filosofii, militarii, producătorii)
el susţine că comunitatea de avere şi familii este proprie doar primelor două clase, iar ţăranii
vor avea şi ei proprietate privată.

Aristotel 382 – 322 î.e.n.

Meritul: a studiat un şir de probleme pur economice ca: banii, valoarea, preţul, proprietatea,
schimbul.
Opere: „Politica” şi „Opera nicomachică”
Economia domestică şi hremastica
Distinge două forme ale bogăţiei:
- bunurile necesare satisfacerii nevoilor cotidiene
- acumularea de bani (o condamnă)
Distinge două forme de sporire a avuţiei:
- economia domestică, activitatea de a obţine prima formă de bogăţie
- hremastica, o formă de organizare a activităţii economice, bazată pe schimb şi care are ca
scop acumularea de bani.
Legea sterilităţii schimbului:
El constă în aceea că economia domestică tinde să se transforme în hremastică, din acest
motiv el optează pentru o intervenţie a statului. În procesul schibului de mărfuri mărimea
avuţiei nu poate spori (este doar parţial justă, deoarece valoarea mărfii creşte cu mărirea
efortului depus pentru a o trece de la producător la consumator).
Legea dominaţiei supreme:
Justifică sclavia, considerând-o ca o consecinţă a unei legi proprii atât naturii cât şi societăţii.
Deci sclavii sunt predestinaţi de la natură pentru a munci, iar nobilii pentru a conduce. Fiind
o lege universală se răsfrânge şi asupra popoarelor. Unele popoare domnesc, iar altele se
supun

Doctrina justiţiei sociale Sfântul Toma D' Aquino 476 e.n.

Scolastici – profesori din Universitatea timpului
Canonişti – cei mai iluştri reprezentanţi ai bisericii
Caracterul justiţiei sociale: la temelie stă principiul „dreptăţii comutative” - adică orice drept
implică şi o obligaţie. Adică toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ei trebuie să ducă
un mod de viaţă moderat, să fie buni etc.
Sfântul Toma D' Aquino – 1225-1274, a fost canonizat în 1879.
Opera: „Summa teologică” – 1266 – 1273
Proprietatea: dumnezeu este proprietarul suprem al bunurilor, admite existenţa proprietăţii
private necesară pentru existenţă. În proprietatea privată, bunurile sunt mai bine
administrate, au o ordine mai perfectă. El o admite doar cu condiţia ca ea să fie folosită în
interesul general, spre binele societăţii.
Teoria preţului just şi salariului just
Mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul cererii şi ofertei, ci fixă, pornind de
la anumite principii:
a) Cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă
b) Situaţia materială şi socială a producătorului
Adică o marfă identică poate fi vândută la preţuri diferite. Şi salariile trebuie plătite în
dependenţă de starea socială, ce i-ar permite să trăiască decent la nivelul poziţiei sale
sociale.
Originea termenului de Mercantilism şi condiţiile apariţiei doctrinei;
Adam Smith este considerat părintele economiei ţi el pentru prima dată defineşte termenul
de mercantilism (de la italianul „merkante” – comerţ, „merkantile” – setos de bani).
Mercantilismul a fost o doctrină economică care susţinea ideea ca aurul şi argintul constituie
forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi cât şi pentru stat. Totodată, această doctrină
reprezintă o politică economică promovată de tinerele state. Mercantilismul este opera
unor autori care au dominat gândirea economică circa trei secole (1450 - 1750). Cei mai de
seamă mercantilişti au fost:
 Francezii, Jean Bodin (1530 - 1596),
 Antoine de Monchrestien (1575 - 1621),
 Englezul Thomas Mun (1571 - 1641), lucrarea sa principală este „Avuţia Angliei în
comerţul
extern” (1664). El analizează în exclusivitate sfera circulaţiei,comerţul considerat a fi sfera în
care se obţine sporul avuţiei.
 Italieni: Boterro, Serra care publică în 1613 o lucrare intitulată „O scurtă tratare a
cauzelor care fac abundenţa de aur ţi argint într-o ţară”

Mercantilismul ca teorie şi politică economică apare într-o perioada când:

1. O lume rurală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră.
2. În locul principatelor feudale, slabe şi fărâmiţate, apar state naţionale, unificate ţi
puternice, care până la urmă câştigă lupta cu biserica. Aceste state se constituie sub forma
monarhiilor absolute.
3. Efectuarea marilor descoperiri geografice a sec. XV – XVI, care erau într-un raport direct
cu dezvoltarea capitalului comercial şi a comerţului exterior
4. Mica producţie artizanală nu mai putea satisface cererea crescătoare a pieţei.

Odată cu renaşterea filosofiei şi artei antice bogăţia încetează a mai fi condamnată iar viaţa
terestră nu mai este considerată doar ca o etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică
de după moarte.

Transformări revoluţionare se produc chiar în sânul bisericii. Luther şi Calvin au schimbat din
temelie felul de a judeca succesul economic şi setea de îmbogăţire. Potrivit învăţăturii lui
Calvin, soarta omului este pecetluită în ceruri. Omul nu este în stare să cunoască voinţa
divină. Dar indirect, analizând rezultatele activităţii sale, el poate afla, dacă-i este sortit să fie
mântuit sau nu. Dacă prosperă, dacă are venituri mari, sa fie liniştit, nu va arde în flăcările
Tartarului. Dar atenţie (să ne amintim de concepţiile vechilor indieni, precum şi de ale
canoniştilor) profitul obţinut nu poate fi risipit în vânt, nu poate fi consumat pentru
procurarea obiectelor de lux. Rezultatele muncii, programate în ceruri, nu aparţin celor
muritori, de aceea profitul urmează să fie acumulat, apoi să fie reinvestit în producţie.
În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în Evul Mediu devine o datorie de morală,
un semnal bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei dispoziţii de aşteptare a
milei cereşti seînscăunează mentalitatea acţiunii, cultul muncii, dorinţa de a spori rezultatele
activităţii economice.

Astfel un şir de circumstanţe majore aduc în centru preocupărilor societăţii problema

reuşitei, problema îmbogăţirii. A suveranului, mai întâi de toate, ca simbol al naţiunii, apoi a
fiecărui individ înparte.
Concepţia despre bogăţie şi izvorul bogăţiei;
Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice, şi nu
tangenţial şi printre altele, ca în Antichitate şi Evul Mediu. Ei au scos gândirea economică de
sub presiunea dogmelor morale şi religioase, transformând-o într-un domeniu aparte de
cercetare, într-o ştiinţă autonomă.
Din secolul XVI până la sfârşitul secolului XIX, începând cu primul mercantilist şi până la
Adam Smith, întrebarea principală la care toţi economiştii vroiau să răspundă era:
 Prin ce procedee şi cum să îmbogăţeşti naţiunea şi prinţul, şu cum să asiguri pentru
ţară maximul posibil de activitate? Răspunsul a fost găsit, de către mercantilişti în
sfera comerţului.
Concepţia despre bogăţie
Mercantiliştii au fost primii care au declarat la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă
lăudabilă. Din acest motiv ei au înaintat şi au argumentat teza, precum că preocuparea
principală atât a indivizilor cât şi a statului trebuie să fie sporirea avuţiei. Ei identificau
bogăţia cu banii (deoarece la acea epocă domina sistemul monetar bimetalic, când
monedele de aur şi argint circulau liber între ţări), mercantiliştii au aşezat la temelia
doctrinei lor ideea că semnul şi măsura avuţiei unei ţări este determinată de cantitatea de
aur şi argint pe care o posedă. J. Colbert chiar afirma că: „Grandoarea şi forţa unui stat nu se
manifestă decât prin abundenţa de bani”.
Potrivit opiniei unor economişti, o asemenea mentalitate era condiţionată de faptul că în
secolul XIV – XV se simţea un deficit enorm de bani lichizi. Astfel, pentru a plăti
răscumpărarea din captivitate a regelui Ioan cel Bun (sec. XIV), Franţa se văzu nevoită să
adune practic toţi banii de care dispunea.
Oricum, identificând avuţia unei ţări oarecare cu stocul de argint şi aur de care ea dispunea,
mercantiliştii ignorau celelalte forme ale avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile
de consum etc.
Dacă forma ideală a bogăţiei o constituie aurul şi argintul, care-i mijlocul cel mai bun de
obţinere a unei cantităţi tot mai însemnate de metale preţioase. Căutând răspuns la
întrebarea dată ei au ajuns la concluzia că izvorul, mijlocul bogăţiei este comerţul, circulaţia
mărfurilor, în mod special comerţul exterior. A cumpăra pentru a vinde mai scump, iată
principiul capitalului circulant. Dar, după cum ştim, înainte ca să cumperi ceva, este necesar
ca să produci, pentru a efectua schimbul. Deci sursa profitului trebuie căutată nu în sfera
circulaţiei ci în sfera producţiei bunurilor materiale.
Mercantiliştii afirmau că sporul de bani, de bogăţie se capătă în cazul când cantitatea de
bani care iese din ţară este mai mică decât cea care intră (mercantilismul timpuriu), sau
când valoarea mărfurilor exportate depăşeşte pe cea a mărfurilor importate. Din acest
motiv în secolul XVII – XVIII, mercantiliştiicaplică o politică mai constructivă. Ei au înţeles că
un mijloc mai sigur de a atrage banii în ţară era de a dezvolta producerea de mărfuri
destinate exportului, cu condiţia ca exportul să fie mai mare decât importul. Astfel,
mercantiliştii apărau ideea unei balanţe monetare (sau comerciale ) active şi a creării unui
surplus de bani în ţară. Conform acestei teorii bogăţia este furnizată de comerţul exterior.
Preocupările mercantiliştilor cu problemele comerţului, banilor şi a preţurilor s-au
materializat şi prin lansarea unor teorii mai concrete. Astfel, Jean Bodin formulează celebra
teorie cantitativă a banilor, potrivit căreia puterea de cumpărare a unei unităţi monetare
depinde de cantitatea de bani aflată în circulaţie.

După forma de sporire a avuţiei deosebim 4 forme de mercantilism

1. Bullionist
2. Industrial
3. Comercial
4. Cameralist
Politica economică:
Deşi au elaborat o doctrină economică originală, mercantiliştii au abordat şi anumite
aspecte ale politicii economice a statului. Ei justifică un amestec masiv al statului în
economie.
Funcţiile statului:
- Misiunea de a asigura o balanţă monetară activă prin instituirea punctelor vamale,
stabilirea taxelor vamale, încurajarea producerii mărfurilor pentru export.
- Promovarea unei politici economice protecţioniste ca: interzicerea scoaterii din ţară a
materiilor prime, necesare funcţionării industriei naţionale; limitarea pătrunderii pe piaţă a
produselor manufacturiere străine; dezvoltarea manufacturilor de stat pentru forţarea
exportului de mărfuri industriale.
Deci, principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt:
a) Considerarea banilor (aur, argint, lingouri comori) drept esenţă a bogăţiei
b) Analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor, comerţul
c) Promovarea unei politici economice active (export > import)
d) Încurajarea dezvoltării industriei naţionale, prin stimularea importului de materie primă şi
a exportului de produse manufacturate.

Locul mercantiliştilor în dezvoltarea gândirii economice.

1. Mercantiliştii au fost primul curent de gândire economică modernă, care a înlocuit
scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase, cu o nouă
mentalitate, liberă, întreprinzătoare, activă
2. Ei au fost primii care au pus problema economiei naţionale ca obiectiv major a ştiinţei
economice