Seminarul Teologic Ortodox ,,Sf.

Vasile cel Mare” Iaşi

Lucrare pentru certificarea competenţelor teologice

Îndrumător,
Pr. Prof. Dr. Cristian-Alexandru Barnea
Elev,
Pîjîn Grigorie

Iași, 2020
 INCINERAREA:
O provocare misionară a
Ortodoxiei actuale

2
 Cuprins

Introducere.....................................................................................................................................5

Capitolul I.......................................................................................................................................6

Elemente de antropologie – Valoarea Trupului în Ortodoxie......................................................6

Capitolul II.....................................................................................................................................7

Tanatologia din perspectivă scripturistică...................................................................................7

Incinerarea la păgâni....................................................................................................................8

Capitolul III..................................................................................................................................12

Incinerarea în primul mileniu creștin. Reacția creștinilor..........................................................12

Capitolul IV..................................................................................................................................18

Incinerarea - îngroparea înhumării ............................................................................................18

Pozitia actuală Bisericilor Catolice și Ortodoxe........................................................................18

Poziția actuală a Bisericii Ortodoxe...........................................................................................23

3
 Poziția actuală Bisericilor Catolice............................................................................................25

Concluzii.......................................................................................................................................27

4
„Iosif cel cu bun chip, de pe Lemn luând preacurat trupul
Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme
în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”.
- Imn liturgic din Vinerea Mare

5
 Introducere

Prin această temă de o importanță deosebită pentru studiu teologic ortodox actual îmi
răspuns personal, în primul rând, unor nedumeriri care mă fascinau de mic. Cazul șocant, din
2013, a incinerării marelui regizor Sergiu Nicolăescu a stârnit nu numai controverse între
societatea românească și a Bisericii Ortodoxe Române 1, ci și între copii din vremea aceea, printre
care mă număram și eu, care nu auziserăm până atunci de termeni precum: „incinerator uman”,
„cremator”, „incinerare” sau despre obiceiul oriental de păstrare a cenușii într-o urnă sau, mai
bizar, de aruncarea resturilor umane în natură.
Problema incinerării reprezintă o provocare misionară a Ortodoxiei actuale la care Biserica
Ortodoxă trebuie să răspundă categoric acestei noi mode nihiliste seculare, deoarece numărul
incinerărilor în Europa, și nu numai pe vechiul continent, crește masiv. Chiar dacă în România,
numărul crematoriilor sunt nesemnificative în raport cu alte țări, iar numărul cererilor este net
inferior metodei tradiționale, acest nou trend occidental va ajunge, în curând, și în patria noastră,
fiind acceptat cu ușuritate, cum, din nefericire, societatea românească a acceptat, avorturile și
comunitatea LGBT, iar Biserica trebuie să fie pregătită să răspundă noii provocări.
Biserica Ortodoxă Română este una dintre cele mai credibile instituții din țara noastră,
chiar dacă ultimele sondaje nu arată acest lucru2; acest fapt observându-se de-a lungul istoriei
noastre când Biserica a fost capul societății românești și a fost martoră și prezentă în cele mai
importante momente ale Statului Român. Acum, sunt de părere că Biserica Ortodoxă Română
este invitată să ofere din experiența sa bimilenară pentru a clarifica problemele existențiale pe
care le are poporul român post modern. Această temă controverstată este de neacceptat în rândul
unui neam încreștinat de sfinții apostoli, deoarece aceasta minimalizeaza valoarea și sacralitatea
trupului uman și a omului creat după chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 27).
Chiar dacă această problemă nu este atât de dezoltată în țara noastră, alegerea incinerării în
defavoarea înhumării trebuie exclusă ca variantă creștină, explicându-se credincioșilor într-un
mod catehetic și diplomatic de către preoți și teologi până ce nu se va extinde în tot trupul
poporului român, așa cum au pățit și țările vecine.

1
Site accesat: https://www.mediafax.ro/cultura-media/sergiu-nicolaescu-nu-va-beneficia-de-slujba-de-
inmormantare-10426021, în data de 12.07.2019, ora 15:38.
2
Site accesat: https://adevarul.ro/locale/constanta/de-scazut-50-increderea-biserica-romanii-inceput-perceapa-banul-
nu-i-ochiul-dracului-ci-banul-e-ochiul-bisericii-1_59e878185ab6550cb846993f/index.html, în data de 12.07.2019,
ora 15:54.
6
 Capitolul I

Elemente de antropologie – Valoarea Trupului în Ortodoxie

În teologia răsăriteană, fundamentul antropologiei îl constituie, fără îndoială, elementul

divin al firii omenești: chipul lui Dumnezeu. Este vorba despre chipul lui Dumnezeu, dinainte
de păcatul originar. În viziunea Sfinților Părinți, numai destinul inițial, numai starea din rai
definește ființa umană, iar, după căderea în păcat, această stare paradisiacă apasă cu toată
greutatea asupra parcusului pământesc al omului. Această nostalgie a nemuririi și a raiului
pierdut este normativul firii celei adevărate.3
Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act
de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta
se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din
fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul
acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut
trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.

- Templul al Sf Duh;
- Madular al Bisercii;
- Hristos este în Trup.

3
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Irineu Popa, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1996, pg. 64.
7
 Capitolul II

Tanatologia din perspectivă scripturistică. Incinerarea la păgâni

În Vechiul Testament, moartea este văzută ca un sfârșit, o stare de părăsire a omului care
n-a mai fost alinată de nicio promisiune, un sfârșit fără întoarcere a cărui grozăvie lăuntrică e
pusă în lumină de fapta lui Cain cel azvârlit din viață la moarte. În ceea ce îl privește pe Enoh, el
nu moare, ci este mutat cu trupul la cer. Această ruptură a urzelii face, de fapt, și mai adâncă
taina morții, dar dezvăluie prezența lui Dumnenzeu Cel aflat, nemijlocit, în spatele morții. În
cazul lui Enoh, mutarea stă în locul morții. El nu se mai întoarce, la fel cum nici Moise nu se mai
înoarce după ultimul său urcuș pe munte. Acesta este înmormântat de către Dumnezeu într-un
loc necunoscut, moartea lui constituind o taină ce se adaugă la un șir de mistere din viața sa, care
întăresc prezenta lui Dumnezeu. Prorocul Ilie va fi mutat și el, însă de data aceasta, în prezența
unui martor: Elisei. În aceastaă mutare se arată o strălucire, o încărcătură de putere, ce nu numai
că învederează prezența lui Dumnezeu, ci și înfățișează lumea Tatălui, întru-un șir de icoane cu
tâlc ascuns care reprezintă o adevărată provocare pentru mintea umană.4
Vechiul Testament se află sub umbra tainelor, iar una dintre cele mai mari este taina
morții, taină nedorită în viața omului vechi testamentar, datorită faptului că starea celor răposați
încă era una de așteptare nesigură, pentru ei fiind Șeolul un loc al întunericului și al nesiguranței.
Chiar și așa, aveau nădejde în Dumnezeu că moartea nu este ultima etapă a vieții. Prorocul David
spune că: „Ieși-va duhul lor și se va întoarce în pământ...” (Ps. 145, 4) arată foarte limpede că
sufletul nu moare și nu intră în mormânt împreună cu trupul, Sfântul Proroc Solomon este mai
direct, spunând în mod deschis că sufletul „se întoarce la Dumnezeu Care l-a dat” (Eccl. 12, 7) și
își încheie cartea că omul trebuie să fie pregătit pentru judecată în ziua de apoi. 5 Putem astfel
observa că și pentru marii profeți ai Vechiului Testament, moartea este o taină și o nesiguranță,
însă aveau toată încrederea în Creator. Acum putem să ne punem întrebarea pe care o adresează
mulți dintre noi: „Dacă Dumnezeu este Creatotul vieții, de ce trebuie să moară tot ceea ce
trăiește?”. Acest lucru ar fi fără sens deoarece moartea în viața ființei este fără un sens. După
cum spunea Fericitul Augustin că „Noul Testament în cel Vechi se ascunde, iar Vechiul
Testament în cel Nou se descoperă”, aflăm răspunsul întrebării în Noul Testament, dând sens
morții, deoarece Hristos a venit să ii dea un nou înțeles acesteia.
În Noul Testament, această stabilire a sensului este posibilă datorită lui Dumnezeu,
Creatorul inițial al vieții. Oamenii nu pot obține singuri, nici nu pot deține această abilitate,
4
Adrienne von Speyr, Misterul MorțiiI, trad. Alexandru Șahighian, București, Editura Anastasia, 1996, pg. 28-30.
5
IPS Lazar Puhalo, Sufletul, Trupul și Moartea, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2005, pg. 29.
8
deoarece ea vine în mod direct și personal de la Dumnezeu. Viața de apoi nu provine dintr-o
imortalitate inerentă, deoarece ea este oferită de către Dumnezeu prin actul Său mântuitor de
scoatere a umanității din moarte prin Înviere. Învierea este o transformare a vieții lipsită de
înțeles într-una binecuvântată de sens veșnic, o transformare a vieții fără Dumnezeu într-una
trăită în legătura corecta cu Dumnezeu. Pentru Hristos, moartea a fost proba finală la care a fost
supus, fiind trimful asupra morții prin desăvârșita acceptare a ceea ce Dumnezeu Tatăl a vrut de
la El. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos moartea nu este un sfârșit, ci un început, o victorie
asupra dușmanului acestei lumi. Experiența umană în Iisus Hristos a căpătat sens: „Biruind
moartea prin Cruce și Înviere, Iisus îi va trage pe toți la El.” (Ioan 12, 32). Trupul așezat în
pământ este asemena unei semințe: duce ce putrezește, renaște la o nouă viață în înviere. 6
Sfântul Apostol Pavel arată că omul vechi trebuie să moară pentru a naște omul nou.
Adevărata moarte nu are loc la sfârșitul vieții trupești, deoarece ea a fost zdrobită de lucrarea
mântuitoare a lui Hristos. Adevărata moarte este, de fapt, la Botez, atunci când omul vechi
devine om nou. În Epistola către Romani, apostolul neamurilor spune: „Ne-am îngropat cu El,
prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții.” (Romani 6, 4). Trupul pământesc
este chemat să participe la slava lui Dumnezeu prin transformarea sa în trup duhovnicesc.
Aceasta transformare este inițiată de botezul întru moartea și învierea lui Hristos, și se realizeaza
deplin după moartea fizică și după cea de-a doua venire a lui Hristos și învierea universală.
Prezetând toate acestea, observăm că trupul nostru fizic va deveni unul duhovnicesc, care a
început deja transformarea prin botez și unirea cu Hristos și se va finaliza la Judecata de Apoi,
după cum spune și părintele John Breck în lucrarea sa Nădejdea slavei. Deci, odată cu venirea lui
Hristos și moartea Sa pe Cruce, viața și moartea noastră a prins sens, moartea devenind doar o
trecere de la viața aceasta si viața veșnică. Părintele Serafim Rose concluziona faptul că toată
viața noastră pămânească este ca una a pelerinilor, care vin într-o anumită destinație, locuiesc
pentru o perioadă și apoi pleacă spre casă, iar casa creștinului fiind Împărăția Cerurilor. 7

Incinerarea la păgâni
Primele mărturii ale vieții religioase din lume apar în Orientul Mijlociu, în jurul anilor
60.000 - 40.00 îHr., pe pământ mesopotamian, unde s-au descoperit într-o peșteră din Șanidar
șase schelete. Acest lucru arată faptul că înhumarea celor adormiți în peșteri era foarte răspândită
în acea periaodă.8 Faptul că trupurile au fost înmormântate în peșteră, o zona cunoscută drept
locuibilă de membrii familiei, ne arată că exista o oarecare relație spirirutală între defunct și
6
Răzvan Brudiu, Incinerarea – provocare misionară sau contramărturie creștină?, Alba Iulia, Editura Reîntregirea,
2017, pg. 97.
7
Serafim Rose, Ne vorbește Pr. Serafim Rose, trad. Ștefan Francisoc Voronca, Galați, Ed. Egumenița, 2003, pg.
319.
9
familie, iar „înmormântarea” în locuință făcea ca amintirea decedatului să fie vie. Lucru acesta îl
vom vedea și în perioada Neoliticului, când locuitorii Ierihonului erau înmormântați sub
pavimentul caselor.9
Înmormântarea în perioada preistorică avea un accent existențial pentru majoritatea
popoarelor orientale, acest lucru se datora necunoașterii după această viața pământească.
Accentul se punea foarte mult pe modul în care era îngropat trupul lui decedat. De obicei, el se
găsea ghemuit, astfel încât genunchii atingeau bărbia pentru a avea loc de depozitare a
alimentelor în sicriu. Înhumarea, în concepția popoarelor preistorice, avea drept scop asigurarea
unui loc de ședere în viața veșnică, având confort și fiind liniștit, fără a fi deranjat de vizitele
alarmanete a unui răutacios. Ideea unui trup neînmormântat, în mentalitatea poporului iudeu, era
un lucru de neimaginat deoarece trupul putea fi mancat de păsările cerului, pierzându-și locul în
Șeol.
Cei morți sunt înzestrați cu o cunoștință superioară, posedând o putere cvasidivină, astfel
încât să se evite orice contact cu ei și să li se interzică orice posibilitate de întoarcere în lumea
celor vii. De aceea, era construit un ansablu de dispoziții stricte, de tabu-uri, astfel încât să
împiedice forța mortului, mana, să se răspândească și să contamineze grupul familial sau întregul
popor. În viziunea israelită, ceea ce intra în contact cu mortul trebuiesă fie îndepărtat sau distrus,
dar, pe de altă parte, răposații erau niște biete ființe, umbre fără consistență, fără resurse, la mila
celor vii. Ei depindeau, mai ales, de legătura lor cu rudele, care, le furnizau locuința, hrana,
hainele pentru a le reînsufleți forța foarte slăbită.10
Incinerarea a devenit metodă preferată de multe popoare de abia cu 1500 îHr. În Britania și
Europa nordică și centrală a apărut în perioada epocii de bronz (anul 1400 îHr.), iar în Spania și
Italia la începutul epocii de fier (anul 1000 î.Hr). În secolul I îHr., atât încinerarea, cât și
înhumarea, erau practicate în majoritatea orașelor grecești și italice. În Europa Vestică, morții
erau înhumați, în timp ce teutonii nordici încă erau incinerați. În partea Asiei, incinerarea nu a
fost prea agreată, excepție făcând India.11
Cremațiunea este practicatp și în Troia, ocazional în Creta și în Grecia, în special pentru
arderea trupurilor luptătorilor. Apariția incinerării la greci nu se poate preciza in timp, dar se
poate afirma, dupa cum s-a spus, ca aceasta practica este posterioara practicii înmormântării.
Legenda numește pe Hercule ea pe cel dintâi care s-ar fi ars pe muntele Oeta, pentru a se înălța
8
Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor, vol I, Religiile antice, trad. Smaranda Scriitorul și Cornelia Dumitru, Iași,
Polirom, 2008, p. 113.
9
Ibidem, p. 115.
10
Răzvan Brudiu, Incinerarea – provocare misionară sau contramărturie creștină?, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2017, pg. 32.
11
Giovanni Filoramo, op. cit., pg. 210.
10
în propria-i flacără, către Zeus. El a fost urmat în acest exemplu de așa numiții eroi Patrocles și
Miseniu, pe care îi cântă poetul Virgil.
Arderea corpurilor eroilor, izvorâtă din spiritul de sfidare prometeică și de distincție față de
ceilalți muritori, a avut ca urmare ca incineraea, chiar de la început, trebuia să fie privită ca un rit
distins și de onoare, devenind, în mod firesc, un privilegiu al celor bogați, al aristocraților și al
demnitarilor, care doreau să fie și ei preamăriți, dupa moarte, ca și eroii, fiind adus trupul ca dar
pentru zeități.
Răspândirea incinerării și în masele poporului grec se pare că s-a produs nu din spiritul de
imitare, ci pentru groaza față de starea sufletelor celor morți, ca umbre rătăcitoare, nefericite,
după credința lor.12
În Imperiul Roman, incinerarea s-a răspândit de la început, dar fără a depăși înhumarea, iar
după anul 200 îHr., popularitatea incinerării a scăzut chiar și în provinciile europene ale
acestuia. Creștinismul a adoptat înhumarea, astfel devenind noua credință a Imperiului,
înhumarea a rămas principalul mod de îngrijire a trupului defunctului. Incinerarea a rămas
practica favorabilă printre slavi și teutonii scandinavi din Imperiul Roman, până la convertirea
lor în creștinism.13
De obicei, incinerarea a fost asociată cu religia hindusă, Hinduismul este unic între marile
religii ale lumii, deoarece permite deschis incinerarea, numind-o „ultimul rit” (calledantim-
sanskar) sau „ultimul sacrificiu” (orantiesthi) şi făcând parte dintre cele 16 ritualuri ale vieţii.
Hinduismul crede că incinerarea nu doar că este mijlocul prin care corpul poate termina cu viaţa
aceasta, dar şi permite sufletului să intre în noua sa viaţă şi să se reîncarneze. 14
Cea mai veche scriere care face referire la incinerare este Epopeea lui Ghilgameș, care se
prezintă multe referințe asupra tainei morții. Opera sugerează o opoziție față de incinerare
deoarece singura categorie de oameni negăsită în viață de după moarte era cea a persoanelor
incinerate. Acestă relatare reflectă faptul că incinerarea nu era văzută cu ochi buni de către vechii
babilonieni, justificându-se astfel insistența lor cu privire la îngropare și crezul lor în puterea
monumentelor memoriale, acestea din urmă fiind considerate locuri în care numele oamenilor
puteau fi păstrare în amintire.15

12
Site accesat: https://www.crestinortodox.ro/religie/incinerarea-mortilor-teologia-ortodoxa-69379.html, în data de
29.07.2019, ora 18:21.
13
Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 35.
14
Site accesat: https://semneletimpului.ro/religie/ce-spun-despre-incinerare-marile-religii-ale-lumii.html, în data de
29.07.2019, ora 19:35.
15
Ibidem, pg. 37.
11
 După secolul al V-lea, Biserica Apuseană începe să își impună părerea față de această
practică, cremațiunea dispărând din ce în mai mult în Europa secole întregi, iar în continentul
vecin raportul incinerăriilor crescând considerabil și datorită noilor credințe orientale.
Pe continentul bătrân, practica incinerării este din nou căutată în secolul al XIX-lea, după
revoluția franceză, când marii iluminștii au vrut să aplice acestă formă în Franța ca o reacție în
fața puterii excesive a Bisericii Catolice. Intelectualii francezi, cum ar fi Salvatore Morelii,
Ferdinando Coletti, Anna Maria Isasti, au promovat acest curent printre masele sociale pentru a
putea incuraja „rebelitatea” față de o biserică în care Dumnezeu nu mai era pe primul loc.
Așadar, incinerarea, mai cu seamă în Europa, a fost o practică pagănă, dar neagrată de
foarte multe popoare în raport cu înhumarea tradițională, practică ce a fost înviată acum două
secole de iluminiștii francezi pentru a avea un răspund contradictoriu față de asupririle Biserici
Catolice.

12
 Capitolul III

Incinerarea în primul mileniu creștin. Reacția creștinilor

Dintotdeauna Biserica L-a luat drept reper pe Hristos în orice problemă pe care creștinii au
întâmpinat-o de-a lungul vieții deoarece centrul nostru este Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul
lumii. În Ortodoxie, imaginea calăuzitoare dominantă, în jurul căruia se contrustește întreaga
dogmatică și care coagulează întreaga expriență eclezială, este cea a omului nou în Hristos, ea
exprimând starea naturală a omului.16
Mai cu seamă, datorită binecuvântării de a trăi alături de Iisus Hristos și ucenicii Săi până
la Înălțarea Sa la ceruri, primii creștini au luat drept model orice a făcut Mântuitorul în
activitatea sa pământească. Referitor la taina morții, „cei sfinți” au ales să continue practica
iudaică de a pune defunctul într-un mormânt, așa cum trupul lui Hristos a fost pus într-un
mormânt gol din respect față de El. (Mc. 15, 46). Pentru primii creștini trupul avea o adevărată
valoarea, lucru care se vede în deciziile luate în timpul grelelor asuprimi ale păgânilor.
Istoria Bisericii relatează faptul ca primii creștini s-au opus frecvent infanticidului,
abandonării copilului, avorturului și sinuciderii, pentru că ei credeau în sfințenia trupului ființei
umane. Pentru ei, caracterul sfânt al trupului uman nu înceta nici atunci când persoana respectivă
murea. Ei au văzut în coroana creației divine, deoarece omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu cu oportunitatea de a avea și asemănarea lui Dumnezeu prin sfințirea trupului (Fac. 1,
27). Deși omul, prin căderea sa în starea de păcătoșenie și-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, el
a primit totuși nădejdea că lucrurile se vor așeza ca la început (Fac. 3, 15 ) și a crezut că el este
iubit de Dumnezeu și sub această formă de păcătoșenie, așa cum spune psalmistul David:
„Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe
el.”(Psalmul 8, 5). Mai mult de atât, Sfântul Apostol Pavel le întărește credința oamenilor că sunt
importanți pentru Dumnezeu, iar trupul lor e atât de important, încât e locaș al Sfântului Duh,
locaș care nu trebuie întinat cu păcate: „Nu știți oare că voi sunteți templul al lui Dumnezeu și că
Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”(I Corinteni 3, 16). Mai mult de atât primii creștini au
putut pătrunde Taina Euharistiei, ei înțelegând că acest în acest trup locuiește Dumnezeu, iar
trupul devine mădular din Trupul lui Hristos („În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl
Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” - Ioan 14, 21). Având învățăturile scripturistice referitoare la
prețuirea trupului și, mai ales, învățătura despre Învierea la cea de-a doua Venire, primii creștini

16
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. I. Ică jr., Sibiu,
Editura Deisis, 1999, pp. 16-17.
13
erau convinși de măreția trupului, astfel nu erau dispuși să renunțe la trupul uman, decât prin
îngropare, la fel ca Hristos.17
Credința lor în sfințenia trupului devine, de asemenea, evidentă din modul în care se
îngrijeau de morți. Obiceiul creștin de spălare a morților a continuat un timp în viața cultică a
Bisericii, astfel în ultima parte a secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gurp de Aur, nota că prietenii
lui creștini i-au spălat chiar și pe cei care muriseră de ciumă. În plus, creștiniii le-au și uns
trupurile morților cu mirodenii, așa cum au intenționat cele trei femei (Maria, Magdalena, Maria,
mama lui Iacov și Salomeea) care au mers să îl ungă pe Hristos la mormântul Lui, în prima zi a
săptămânii, dar au descoperit că El înviase din morți. (Marcu 16, 1).18
Grija și preocuparea primilor creștini de a-și extinde comunitatea reiese și din faptul că au
fost primiți alături de ei și cei care nu erau de-ai lor, dar și trupurile acestora au fost spălae și
îngropate, deși erau străini. Acest tip de comportament l-a impresionat foarte mult pe împăratul
roman, Iulian Apostatul. Într-o scrisoare pe care i-o adresează lui Arsaciu, marele poet păgân,
spune că grija pe care creștinii le-o acordă tuturor morților este unul dintre motivele pentru care
creștinismul este în dezvoltare. Împăratul a observat, de asemenea, o grijă a creștinilor pentru
mormintele celor plecați dintre ei. Comentariile acestuia pot părea banale pentru noi, însă ele au,
totuși, sens, dacă este să ne amintim că mulți romani non grata, precum criminalii care erau
executați, nu erau și îngropați, ci doar aruncați în șanțuri sau pe marginile drumurilor. Dar acest
comportament nu era considerat bun de către creștini. Fericitul Augustin, la începutul secolului
al V-lea, îi îndemna pe credincioșii săi să facă tot ceea ce le stă în putere pentru a avea grijă de
morți și a-i înmormânta. Chiar înainte de perioada acestuia, stima pe care creștinii o arătau
trupului mort nu era ținută în secret față de credincioși.19
Faptul că, de-a lungul secolelor, creștinii au crezut în sfințenia trupului, fie mort sau viu,
este determinat de concepția potrivit căreia corpul era ceva ce nu aparține omului, ceva cu privire
la care, nu esti liber să decizi cum îl tratezi tu, în mod egoist. Acesta este încă un alt motiv pentru
care incinerarea morților, pentru ei, e de neimaginat. Unii dintre susținătorii incinerării consideră
că cei ce se împotrivesc acestei practici, în special creștinii care cred în sfințenia trupului, pun
prea mare preț pe trupul unui cadavru. Chiar dacă s-ar alege una dintre cele doua variante ale
înmormântării, ele nu au un caracter practic, propiu-zis, ci unul profund simbolic. Creștinul știa
că prin Taina Botezului devine mădularr al lui Hristos și Templul al Duhului Sfânt și nu poate
face orice vrea cu trupul său, nici măcar în timpul vieții, nici după moarte, pentru că și-a pus

17
Răzvan Brudiu, op. cit., pp. 180.
18
Ibidem, pp.181.
19
Ibidem.
14
întreaga ființă în mâinile Lui și nu-și mai aparține. Faptul că Dumnezeu este stăpân peste tot
trupul omului și dincolo de moarte, este un adevăr pentru toți.20
Din punct de vedere ortodox, nu arderea trupului e păcat, ci reaua voință a celui ce vrea să
stăpânească peste acest bun al lui Dumnezeu, care este trupul săi. Omul păcătuiește atunci când
socotește viața sa că îi aparține în mod exclusiv. Incinerarea nu constituie un împiediment
absolut pentru înviere. Acest lucru îl știau și primii creștini și putem observa în textele patristice.
Caecilius, un păgân din secolul al II-lea, încearcă să combată pe acei creștini care țineau extrem
de mult la înhumare:
„De aceea afurisesc (creștinii) rugurile, condamnând arderea cadavrelor, ca și când trupul, și
fără atingerea flăcărilor, nu s-ar preface în țărână cu trecerea anilor. Și parcă n-ar fi același
lucru dacă îl sfâșie fiarele sau îl înghite marea, dacă îl acoperă pământul sau îl ard flăcările.
Căci dacă ar avea simțire cadavrele, orice fel de înmormântare ar fi pentru ele o pedeapsă, iar
dacă nu simt nimic, atunci e pentru ele o binefacere să o sfârșească mai repede.”21
Octavius, care era creștin, le reamintește păgânilor faptul că:
„Trupul, chiar dacă s-ar usca și s-ar preface în praf, dacă s-ar descompune în apă, dacă ar
deveni cenusă, numai pentru noi se pirde, nu mai există, dar pentru Dumnezeu se păstrează, căci
Lui îi este dată paza elementelor. Noi nu ne temem, cum spuneți voi, să nu suferim vreo
stricăciune la înmormântare, ci ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării.”22.
Acestă atitudine nu este una izolată, ci exprimă reacția întregii comunități creștine din
primele secole și nu numai. Acest lucru se va observa din atitudinea lor față de mucenicii din
perioada persecuțiilor romane și iubirea referitoare la trupurile martirilor.
Termenul martir are ca fundament Sfânta Scriptură, considerându-L pe Hristos ca fiind
Martorul suprem al credinței.: „Iisus Hristos, Martorul Cel credincios, Cel întâi-născut din morți
și Domnul împărațiilor pământului, Care ne iubește și ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre
prin Sângele Său”; „Îngerul Bisercii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel Ce este Amin,
Martorul Cel credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 1, 5; 3, 4), iar
martirii și mărturisitorii tuturor vremurilor ce au urmat sunt urmașii direcți și legitimi ai
Arhimartirului Hristos. Martiriul aparține în esența lui Bisericii, pentru că în ea apare moartea și
învierea creștină prin excelență.23

20
Gorgios Mantzaridis, Morala creștină, trad. X, București, Editura Bizantină, 2006, pg. 318.
21
Minucius Felix, Dialogul Octavius, în PSB, XI, 4, trad. Nicolae Chițescu, Bucureși, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, XXXIV, 10, p. 389.
22
Ibidem, XXXIV, 10, pg. 389.
23
Răzvan Brudiu, Op. cit., pg. 109.
15
 Martiriul nu este doar un fenomen religios. Se vorbește și despre o tradiție filosofică a
muceniei, în care filosul este dispus să mărturisească adevărul uneori chiar cu prețul vieții.
Prototipul martirilului adevărului este Socrate, istoricii prevăzând figura filosofului martir, care
în Europa modernă a fost identificată de către Giordano Bruno. Acesta a fost ars la Roma, în 17
februarie 1600, într-un secol de fier pentru mărturia martirilor.24
Alături de martirajul religios și filosofic este și un consistent martiraj de tip politic: mulți
oameni din toate timpurile și de pe toate continentele și-au sacrificat viața pentru libertate
(personală și colectivă), în toate formele ei, pentru justiție (în primul rând pentru justiția socială,
dar și pentru cea civilă), pentru pace, pentru drepturile umane. Așadar, umanității este
pretudinteni preăsrată cu sângele martirilor.25
Termenul martir în credința creștina, la începuturi, avea o semnificație amplă - începând cu
jumatatea secolului III - desemnează doar aceste mărturii ale credinței care fac referire strict la
ideea de sacrificiu a vieții. În Noul Testament se prezintă despre viitoarele martirii și morți ale
măturisitorilor: „Luați seama la voi înșivă. Că vă vor da în adunări și veți fi bătuți în sinagogi și
veți sta înaintea conducătorilor și a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor.” (Marcu 13, 9). În
Faptele Apostolilor se amintește despre sângele primului martir creștin, Arhidiaconul Ștefan,
mărturisitor a lui Hristos: „Și când se vărsa sângele lui Ștefan, mucenicul tău, eram și eu de față
și încuviințam uciderea lui.” (FA. 22, 20). În Apocalipsă se evocă Babilonia (Roma imperială)
care este plină de sângele sfinților și de sângele martirilor lui Hristos: „Și am văzut o femeie,
beată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus, și, văzând-o, m-am mirat cu mirare
mare” (Aposcalipsa 17,6), iar în același sens sunt menționați creștinii torturați pentru
mărturisirea numelui lui Hristos: „Și am văzut sufletele celor tăiați pentru, mărturia lui Iisus și
pentru cuvântul lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 20,4).
În Biserica primară, mucenicii au avut un rol crucial, ajutându-i pe creștini să progreseze în
durmul spre credință, și îndrumându-i pe unii păgâni să se apropie de creștinism și să aibă pentru
această religie sentimente de admirație și respect, dar mai ales au constituit temelia Bisercii, așa
cum afirma Tertulian – „Sfângele martirilor, temelia Bisericii”. Cu atât mai mult valoarea
martirilor a fost apreciată, cu cât mulți dintre creștini, în timpul persecuțiilor au preferat să
renunțe la viață, decât să-și piardă mântuirea.
În primele veacuri, creștinii se adunau la mormintele martirilor pentrru a primi putere și
încurajare să persevereze în mărturisirea Evangheliei chiar și cu prețul sacrificiului suprem.
Profesorul John Breck spunea că „Incinerarea ar fi constituit un impediment sau ar fi stopat acest

24
Ibidem, pg. 110.
25
Ibidem, pg. 111.
16
cult care s-a format în rândul poporului ce practica înhumarea. Sfintele moaște au fost venerate
de către creștini încă din primele secole, într-o manieră coerentă cu credința în învierea trupului,
dar și cu respingerea creștină a incinerării practicată în lumea romană.” 26
Cultul creștin recunoaște sfințenia osemintele, construindu-și o parte a doctrinei sale în
jurul acestor rămășite trupești atât de disprețuite în mentalitatea romană. Creștinii vedeau, într-
adevăr, în ele „fragmente tari de eternitate”. Se poate presupune că ar fi fost dificil de adoptat
ritualul incinerării de către creștinii atașați ideii de păstrare a osemintelor sfinților.
O relicvă creștină nu este o simplă rămășiță trupească, ci ea arată sfințenia. Sfintele moaște
asigură punctul de întâlnire între existenșa pământească și lumea divină. Trupul îndumnezeit
oferă celor în viață ajutor și protecție. Datorită acestei prezențe a harului Sfântului Duh în trupul
cel adormit, demonii sunt alungați, bolile sunt vindecate, iar miracolele nu încetează să apară.
Credinciosul putea, în sfârșit, să-și aleagă mormântul alături de cel al unui sfânt, și să doarmă în
singuranță, cu încredere că are un protector împotriva tuturor relelor.27
Cultul moaștelor s-a născut din cel al martirilor, dezvoltându-se în timpul persecuțiilor,
pentru a lua noi forme pacea constantineană. La mijlocul secolului al IV-lea, Biserica din
Răsărit a conceput ceremonii solemne în timpuul cărora se transferau rămăsițele pământești ale
sfinților pentru a putea fi îngropate într-un loc definitiv. Tributar legii romane care interzicea
exhumarea morților, Occidentul va rămâne timp de câteva secole reticent cu privire la aceste
practici. Prima mărturie a acecsteui cult provine de la Sfântul Policarp, episcopul Smirnei. 28
Didascalia Apostolilor îi îndeamnă pe creștini „să se adune, chiar și în cimitire, și să
citească Sfintele Scripturi... să își îndeplinească sarcinile...să dăruiască Sfânta Euharistie.” 29.
Aceeași lucreare prezizează faptul că osemintele profetului Elisei (IV Regi 13,20-21) au înviat
un mort, datorită păstrării prezenței Sfântului Duh în trupul său. Creștinii ortodocși cred, de
asemena, că Duhul Sfânt continuă să sălășluiască în trupurile celor sfinți, având în vedere faptul
că canozizarea nu este oficial acordată (recunoscută), decât după studierea adecvată a vieții unei
persoane, întrepinsă după moartea acesteia. Astfel, poate trece un răstimp îndelungat de la
îngroparea unei persoane sfinte și până la canonizarea și recunoașterea trupului ca fiind relicvă
sfântă. Chiar și veșmintele sfinților sunt deseori folosite drept moaște, prin urmare, incinerarea

26
John Breck, An Ortodox Perspective of Cremation. The Sacred Gift of Life. Orthodox Christianity and Bioethics,
Crestwood, St. Vladimir Seminary Press, 1998, pg. 281, carte accesată pe site-ul https://svspress.com/
An_ortodox_perspective_of_cremation_the_sacred_gift_of_life_orthodox_christianity_and_bioethics/ la data de
01.08.2019, ora 20:42.
27
Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 114.
28
Ibidem, pg. 121.
29
Didascalia Apostolorum, în http://www.bombaxo.com/disdascalia.html, accesat la data de 01.08.2019, ora 20:53.
17
excluzând posibilitatea cinstirii rămășițelor trupești. 30 Venerarea moaștelor este, în fond, un mod
de a se asigura faptul că toți sfinții sunt cinstiți în rândul credincioșilor și că, în schimb,
credincioșii admit faptul că harul divin lucrează în acești sfinți și după moarte, ca un dar pentru
întreaga Biserică.
Din scrierile autorilor bisericești putem vedea că abordează problema incinerării în cazul
relicvelor sfinte, fiind o problemă majoră. În lucrarea sa, Istoria Bisericească, Eusebiu de
Cezareea deplânge soarta trupurilor creștinilor uciși: „expusi... și lasați afară timp de sașe zile,
apoi arși și transformați în cenușă de persecutorii care-i aruncă în apă... ei făceau asta ca și cum
ar fi vrut să-L învingă pe Dumnezeu și să-ș lipsească pe morți de o nouă naștere.” Această
practică definește pedeapsa îndurată de către mucenici. Această practică apare aici precum un
obiect distructiv, dăunător și opus credinței. Astfel, incinerarea s-ar prezenta ca o formă de
funeralii străine religiei creștine, impusă de către adversarii săi, cu scopul de a nu învia trupurile
creștinilor.
Toate aceste suferințe și pătimiri ale martirilor au reușit în mod incontestabil să diminueze
acțiunea distrugătoare a arderii, considerată păguboasă, deoarece priva comunitatea creștină de
prețioasele relicve. De asemena, minunile îi cruțau uneori pe mucenici, care, în final, erau mai
degrabă decapitați decât arși. S-a întâmplat în anumite cazuri ca trupurile neînsuflețite distruse
de flăcări să fie regăsite în cele din urmă. Cu siguranță este vorba despre harul divin. Martirul se
înscrie de acum în întregime în istoria creștină, devenind emblemă a sacralității și a eshatologiei.
Deci, dacă nedistrugerea și păstrarea trupurilor erau considerate ca un ideal pentru creștini,
putem deduce foarte ușor inutilitatea incinerării și aplicarea inhumării în spațiul creștin.

30
Kathrn Wehr, The Ortodox Bioethics of Cremation, în http://www.orthodoxytoday.org/OT/view/wehr-rhe-
ortodox-bioethics-of-cremation, accesat la data de 01.08.2019, ora 21:28.
18
 Capitolul IV

Incinerarea - îngroparea înhumării.

Pozitia actuală a Bisericilor Catolice și Ortodoxe

Tendința generală a societății actuale este de a ascunde, de a nega, mai mult sau mai puțin
subtil, tot ceea ce apare drept opoziție la valorile și practicile dominante, promovate în mod,
uneori constrângător, de către mijloacele media. Deși moartea este prezentată de media într-o
manieră publică, ea poate încă să apară ca un spectacol pe care-l privim din exterior, fiindcă până
și această logică a consumului tinde să accentueze aspectele agresice sau provocate ale acestui
spectacol al morții. Omul contemporan, deși este capabil să-și controleze numeroasele probleme
ale vieții, totuși, el se găsește demoralizat și însingurat în fața situațiilor grele precum bătrânețea,
suferința și moartea.
În contextul actual, tema morții este un adevărat tabu, încercându-se cosmetizarea și
ascunderea acesteia. Pentru societatea postmodernă și secularizată, moartea este o teamă.
Occidentul dovedește „o adevărată fobie față de moarte, și acest lucru îl vedem că totul este
cosmetizat, că mortul este pudrat, că sicriul este închis, că slujba este scurtă și discretă, că doliul
este aproape inexistent, toate ducând la ideea că această societate se bucură de toate, dar se teme
de un singur lucru: de moarte.”31
De la această frică a morții, omul fără conștiință spirituală, a încercat totdeauna să ascundă
moartea sub diverse forme, iar varianta incinerării este cea mai răspândită deoarece este rapidă și
nu are un anume ritual pentru ca preludiul durerii și a gândului despre moarte să continue. Pentru
a-și promova incinerarea și a nu prezenta adevăratul scop, societatea modernă aduc argumente de
diferite naturi pentru a arata beneficiile incinerării.
Un prim motiv pentru alegerea incinerării este voința de a nu deranja familia, în vreme ce
un al doilea motiv e de natură ecologică. Normadismul actual, explozie și împrăștierea famiilor
se opune înrădăcinări simbolice a cimitirelor. Pe lânga faptul de a avea să-și gestioneze singur
funerariile, alegerea incinerării ajută prin simplitatea si comoditatea față de o inhumare
tradițională. Dorința de a nu deranja pe cei vii arată ca această societate nu este atât de puternică
ă conducă pe cei morți prin pregătire înhumării.

31
Emil Jurcan, Zâmbetul morții în Hristos. Moartea și suferința în marile religii și împlinirea ei în creștinism, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2008, pp. 116-117.
19
 În societata occidentală, omul își concepe funerațiile în propria sa manieră, conform
gusturilor sale, dorind cu orice chip să se îndepărteze de modelul tradițional. Pe lângă altele, și
incinerarea se prezintă ca o modă funerară care oferă o paletă vastă de posiblități: alegera locului
de odihnă, a urnei, a rămășițelor sau alegerea formei urmei.32
Respingând putrezirea, incinerarea evocă astfel simbolismul curățeniei și al purității, în
opoziție cu hidoșenia și poluarea. Discursul în favoarea incinerării accentuează
incompatibilitatea descompunerii natuarale cu civilizația care promovează estetizarea. Înhumarea
și incinerarea pun în scenă două sisteme de valori, al căror punct central ar fi cadavrul și
tanatomorfoza. Într-o lume care glorifică o tinerețe eternă, și căreia îi este frică de decrepitudine,
incinerarea își găsește adevăratul său loc. Respingând putrezirea, se respinge într-un fel această
etapă dezolantă care este îmbătrânirea trupului, astfel incinerarea vine ca un pansament pentru ei
care doresc un confort psihologic al rudelor sale în privința putreziciunii.
Argumentele socio-psihologice în favoarea incinerării nu exclud și luarea în considerare a
altor motive care o susțin. Conform anchetelor, majoritata celor interogați indică doar
raționamente filosofice, ca un prim criteriu al alegerii incinerării, însă în spatele acestora trebuie
căutate și raționamente religioase cu contururi adesea rău trasate. Respectivele consideremte se
caracterizează printr-o incontestabilă orientalizare a credinței. Succesul incinerării în Occident
relevă admirația exagerată față de religiile asiatice, astfel încât, în imaginarul colectiv
contemporan, Orientul propune o ideologie postmortem mai atrăgătoare pentru omul
contemporan. Doctrina metempsihozei, în mod comun numită în Occident reîncarnare, ar fi o
credință mai atrăgătoare, mai mult științifică și mai ușor de verificat. De-a lungul unor
reîncarnări succesive, ea propune omului, dincolo de moarte, să ajungă în cele din urmă la
fericirea veșnică prin mai multe încercări.
Argumentele principale economice si ecologice sunt tot în favoarea incinerării deoarece
mormântul urmei este mai putin costisitor decât cel al unui sicriu, iar, în al doilea rând, sunt de
ordin ecologic, incinerarea fiind mult mai curată. Există și un argument al modei pe care cei mai
mulți tineri îl acceptă, așa cum societatea tânără primesc orice nou din partea Occidentului.
Tinerii văd în incinerare un nou trend pe care il bazează mai puțin pe rațiuni filosofice și mai
mult pe teama morții și a repulsiei față de tanatomorfoză.
Pe lângă toate acestea, metoda incinerării se bazează cel mai mult pe câteva aspecte socio-
culturale importante din care ne putem da seama de ce se alege această metodă și nu cea
tradițională:

32
Răzvan Brudiu, op. cit, pg. 218.
20
  Idealizarea corpurilor: așa cum pretindem ca obiectele moderne să fie în stare
optimă, cu linii clare, plăcute la vedre, tot așa, corpul trebuie să fie ideal, aflat sub canalele
publicității: grațios, fără riduri, fără păr etc. Descompunerea cadavrului în pământ, imaginea
micilor animale care caută să-l descompună este exact opusul, în acest context incinerarea fiind
soluția iginenică pentru a păcăli procesul natural al descompunerii și al concepției de
îmbătrânire.33
 Îndulcirea morții: incinerarea dă sentimentul puterii de a dispărea după moarte
sub presiunea anonimatul și prin refuzul unei adevărate ceremonii. A dispărea astfel, înseamnă
să-ți refuzi propria ceremonie. A dispărrea într-un mod rapid, înseamnă să-ți refuzi propria
moarte, totul devenind un ritual virtual. Incinerarea fiind o moarte rapidă, nu prelungește
suferința celorlalți, nu există mormânt, nu rămâne în conștiință așa de mult cum ar rămâne prin
înhumare, moartea este ascunsă.34
 Ponderea concepției utilitariste în dauna respectului și a valorilor: practica și
concepția utilitaristă „a slăbit serios dimensiunea duhovnicească întemeiată pe experiență a
faptului de viață. Ceea ce este adevărat și frumos a ajuns să fie subordonat goliciunii și durității
practicii raționaliste. Adesea se face auzit argumentul, în aparență logic, că, de vreme ce Biserica
săvârsește slujba pentru cineva care a fost carbonizat în urma unui accident, de ce să nu accepte
incinerarea cuiva care de bună voie alege aceasta? Răspunsul ar fi că una este să fi ars cineva
într-un accident, și alta să ardem noi pe cineva. Primul caz constituie un accident tragic, al
doilea, este o nejustificată cruzime. Există o situație în care Biserica își exprimă respectul prin
ardere. Când se învechesc anumite veșminte bisericești sau când există icoane distruse, însăși
Biserica le arde pentru a le proteja de profanare.”35
 Conviețuirea cu ideea că omul îmbătrânește: în trecut, cei vârstnici erau
oameni care impuneau respect prin experiența și înțelepciunea pe care le-au dobândit de-a lungul
vieții. În prezent, sunt adesea asociați cu ideea inutilității sociale, nimicului, slăbiciunii și, mai
ales, cu clipele ultime ale vieții, care nu sunt întotdeauna demne. În vechime, li se ridicau busturi
și monumente, astăzi sunt ignorați. Incinerarea pentru bătrâni care se simt inutili, care trăiesc o
moarte vie, din punct de vedere social, înaintea morții fizice, este o manieră care nu deranjează. 36
 Greșeli și erori ale vieții și practicii bisericești: Mitropolitul Nicoale al
Mesoghiei și Lavreoticii atrage atenția asupra lipsei de evlagie care se manifestă adeseori și între

33
Ibidem, pg. 220.
34
Ibidem, pg. 220-221.
35
Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei și Lavreoticii, Incinerarea morților, în
http://www.pemptousia.ro/2013/03/incinerarea-mortilor/ accesat în data de 06.08.2019, ora 17:18.
36
Ibidem.
21
clerici: „Viața noastră nu doar că este departe de cuvântul nostru, dar uneori dezminte însăși
credința și teologia noastră. Pentru situația care domnește în cimitire suntem incontestabil
responsabili și noi. Purtarea nostră și absența esteticii bisricești, și cuvântul nostru aspru, în loc
să lucreze spre mângâiere și întărire, duc la accentuarea durerii și slăbirea credinței. În cel mai
bun caz, am supus rugăciunea pretențiilor psihologiei și am degenarat taina morții într-o
ceremonie pe care am distrus-o. De asemenea, nu păstorim corect, nici nu catehizăm poporul
prin cuvânt și prin viață. Ajungem să-i socotim dușmani pe unii oameni care nu ne înțeleg, iar nu
pe noi înșine, care prin viața noastră contrazicem propriile noastre argumente.”37
 Aspectul igienic al incinerării: înhumarea începe să fie considerată ca una dintre
principalele cauze ale insalubrității în perioada Modernă, astfel s-a ajuns la concluzia că
incinerarea ar fi cea mai rațională și igienică metodă. Pentru intelectualii vremii, cimitirele
reprezintă focare de infecție pentru cei vii, găsindu-se patru efecte anti-igienice ale înhumării
defunctului: alterarea solului, al aelor, modificarea aeului și amenințarea continuă a bolilor. Pe
lângă aceste patru mari efecte, raționalistii au găsit în cimitir ideea locului pentru vrăjitorii și
magie neagră. În opinia procremaționiștilor, înhumarea nu este periculoasă numai celor vii, ci
inspiră un sentient de oroare și dezgust și, din acest motiv, fiind de neacceptat. Cei mai mulți
adepți nu-și ascundeau cuvintele în descrierea efectelor oribile ale procesului descompunerii.
( „Prin înhumare, rămășițele așteaptă mângâierea josnică a iermelui de pământ.” ). 38 Însă toate
aceste acuzații pe fond ecologic, de fapt, nu au nici un argument științific, fiind doar o serie de
ipoteze nejustificabile, oamenii de știință arătând că mormintele celor înhumați nu transmiteau
boli, ci doar dacă nu erau îngropați.
 Aspectul istoric al incinerării: acest argument al aspectului istoric a fost unul
dintre cele mai folosite în discuțiile referitoarea asupra incinerării, iar și cel mai controversat. Cei
care susțineau înhumarea prezentau îngroparea ca cea mai veche metodă din întreaga lume,
metodă practicată și în perioada primordială. În Antichitate, cele mai mari popoare, precum
chinezii, japonezii, arabii, evreii, foloseau metoda înhumării. Procremaționiștii aduceau
argumente prin faptul că rasele ariene ar fi adus de fapt incinerarea la un nivel de promovare mai
mare. Alt argument al procremaționiștilor era incinerarea la greci și la romani. Într-adevăr,
aceștia sunt cunoscuți ca adepți ai incinerării, însă, în cele mai multe cazuri incinerarea era doar
în momente speciale și eclusiviste, în special incinerarea o făceau pentru reducerea șanselor de
îmbolnărire de ciumă.

37
Idem.
38
Text citat dintr-o paragrafazare a lucrării lui Răzvan Brudiu, op. cit, pg. 226.
22
 Toate aceste principale argumente sunt aduse împotriva înhumări, însă, toate acestea au
pornit de la momentul revoluției franceze, când intelectualitatea s-a săturat de materialismul din
Biserica Catolica, care exploata fără milă clasa de jos a societății franceze. Prin această decizie,
împotriva înhumărilor, doreau să lovească în doctrina Bisericii Creșine, în special în cea
Catolică, pentru a arăta că societatea burgheză din Franța are un cuvânt de spus.

23
 Poziția actuală a Bisericii Ortodoxe

Dacă Bisericile Protestantă și Catolică acceptă astăzi incinerarea, Biserica Ortodoxă se

declară ferm împotriva aceste practici. Persoanelor, al căror trup a fost incinerat potrivit voii lor
li se refuză în mod unanim săvârșirea slujbei de înmormântare.39
Sunt puține documente oficiale care au drept obiect interzicerea incinerării, deoarece acesta
nu era o practică folosită de credincioșii ortodocși. Poziția tradițională a Bisericii Ortodoxe este
însă confirmată prin vocea unor ierarhi din Bisericile locale, care se exprimă cu autoritate pe
acestă temă. Prima care a luat atitudine împotriva aceste practici a fost Biserica Ortodoxă Rusă,
înainte de primul război mondial (1915), urmată de Biserica din Alexandria. Patriarhia
Ecumenică a luat atitudine față de această practică pentru prima dată la 16 septembrie 1937, prin
decizia patriarhală nr. 1315, așa cum este consemnat în procesele verbale ale Sfântului Sinod al
Bisericii Greciei. În ultimii ani, Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Arhiepiscopia
Ciprului și Biserica Greciei, dar și mai mulți ierarhi și-au manifestat poziția lor negativă vizavi
de problema incinerării.40
La noi în țară, în anul 1923, „Asociația generală a membrilor clerului” se opunea
construirii unui crematoriu la București. Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928 în privința
înmormântării celor incinerați menționa următoarele:
a) Nu se poate săvârși înmormântarea creștinească celor incinerați, fiindcă
incinerarea morților este în contradicție cu doctrina Sfintei Biserici.
b) Mai înainte de a începe slujba înmormântării, preoții să ceară familiei mortului
biletul stării civile (astăzi adeverința de înhumare), să întrebe unde îl înmormântează și numai
după ce s-au convins că îl la mormânt și nu la crematoriu, să oficieze slujba prohodului. Oricine
va contraveni acestor dispoziții, călcând rânduiala sfintelor canoane și hotărârea Sfântului Sinod,
va fi urmărit ca atare41.

39
Jean- Claude Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace..., trad. Marinela Bojin,
București, Editura Basilica, 2012, pg. 304.
40
Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 278.
41
Hotărârea Sfântului Sinod este redată în articolul Nu merge cu arderae morților, în „Biserica Ortodoxă Română”,
anul XLVI, nr. 5 (566), mai, 1928, pg. 479.
24
 În anul 1933, Biserica Ortodoxă Română a revenit cu un extras din sumarul ședinței
Sfântului Sinod, reintrând ceea ce s-a stabilit în 15 iunie 1928, cu privire la incinerarea morților.
Acest extras conținea trei puncte:
1. Preoții să-i prevină din vreme pe enoriași, atrăgându-le atenția în caz că dacă
cineva dintre ei ar cădea în cursa cenușarilor, Biserica le va refuza orice asistență religioasă, fie
la înmormântare, fie la pomenirea pentru adormiți, după înmormântare;
2. Înainte de oficierea prohodului unui mort, preotul respectiv să se informeze de la
familia mortului în care cimitir va fi îngropat cel decedat;
3. Celor care totuși au fost incinerați sau se vor incinera, li se va refuza orice serviciu
religios atât la moarte, cât și după moarte, refuzându-li-se chiar înscrierea numelor în pomelnicul
Bisericii.42
Ultima serie de măsuri adoptată de Biserica Ortodoxă Română a fost în anul 2013, în
legătura mediatizarii incinerării regizorului Sergiu Nicolăescu. În ședința de lucru din data de 5
iunie 2013, Sfântul Sinod a hotărât să se mențină în vigoare hotărâriile sinodale din data de 15
iunie 1928 și 20 februarie 1930. Vor exista permisiuni doar în țările din occident, unde mediul și
situația actuală face ca preoții să accepte acest lucru. Slujbele de înmormântare se vor săvârși
înainte de incinerarea defunctului, iar în cazul incinerării celui defunct, dar fără a cunoaște
familia hotărârile Sfântului Sinod, clerul bisericesc va putea oficia doar slujba Parastasului, cu
Evanghelie și Apostol.
În acest sens, vedem o hotărâre clară a Bisericii Ortodoxe care se declară ferm împotriva
acestei practici nihiliste din societatea actuală seculară.

42
Extras din sumarul Sfântului Sinod, 15 iunie, 1928, Cu privire la incinerarea morților, în „Apostolul”, anul X, nr.
1-2, ianuarie, 1933, pg.73.
25
 Poziția actuală Bisericilor Catolice

Perioada materialismului și iluminismului a oferit un cadru interesant pentru discuție, și au

condus, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, la pași muriași cu
privire la regândirea ideilor anterioare stabilite, apărând inclusiv perspective noi cu privire la
Biblie și la creștinismul tradițional. În timpul acestei periaode, foarte mulți gânditori au fost
deschiși spre noile aspecte descoperite în ceea ce privește evaluarea condiției umane și
responsabilitatea socială față de lume.
Evenimentele din secolul al XIX-lea și al XX-lea (revoluția franceză, aparița
luteranismului și a catolicismului, exploatarea credincioșilor de către Biserica Catolică) fac ca
societatea să izbucnească față de credință și să se înfiripe în această o mentalitate rațională, dar
fără a-L include pe Dumnezeu. Asa s-a întâmplat și în perspectiva incinerării.
Acestă ură față de Biserica Catolică, formată de revoluția franceză și de reformele făcute
de luterani și anglicani, fac ca procremaționiștii să nu mai accepte înhumare, aducând injurii față
de clericii catolici. Un articol al vremii scria în această privință următoarele: „lăsați clericii în
pacea mormântului în care s-au înmormântat ei înșisi.” 43. Într-un discurs pronunțat în timpul
Congresului Internațional al liberei cugetări, din anul 1889, un delegat italian, Arcangelo
Ghisleri, critica asrpu „înmorântarile în general și cele ale catolicismului în special, care repugnă
sentimentul naturii. Catolicismul a înconjurat moartea de teroare și dezgust.” 44
Ce a făcut Biserica Catolică în această privință? Aceasta a jucat un rol semnificativ în
istoria incinerării. În situația de față, în special în secolul al XIX-lea, când unele aspecte
anticlericale ale ideologiei seculare, au format o opoziție, chiar o antipatie față de înhumare,
astfel zdrucinând doctrina catolică și întreg Vaticanul.45
Cu această problemă, infimă, ce-i drept, Biserica Catolică s-a întâlnit de-a lungul anilor,
astfel au apărut diverse Concilii bisericești, acte și ordonanțe prin care Biserica Catolică nu
acceptă incinerarea și își susține doctrina față de importanța trupului.
Odată cu secolul al XIX-lea și apriția unor noi cazuri referitoare la incinerare, Biserica
Catolică încearcă să își păstreze doctrinele, însă, în timp, va face anumite compromisuri și
aceasta se va vedea în jurul anilor 1960. Motivele pentru care a fost interzistă incinerarea sunt

43
Cf. Anti-clérical roussilonnais, 1er fevrier 1891, pg.194.
44
* Congrés universel des libres penseurs, Paris, 15-20 seotembre, 1889, Compte rendu officiel, Paris, E. Dentu,
1890, pg. 278.
45
Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 243
26
următoarele: 1. Această practică este contrară tradiției iudeo-creștine și practicilor universale ale
umanității; 2. Acest ritual este recunoscut și perceput ca o manifestare anticreștină; 3. Respectul
pentru trupul care este primitor de virtuți și taine; 4. Respectul pentru sentimentul uman, întrucât
trupul care în timpul vieții a avut simțire nu trebuie distrus. Datorită acestor motive, Biserica a
respectat trupurile, le-a binecuvântat și a sfințit mormintele. 46 În timp ce Biserica nu înceta să își
reafirme preferințele pentru îngroparea trupului mort, au existat și câteva schimbări de atitudine,
mai ales în fața unor cardinali, astfel în jurul anilor 1960 va fi persmisă incinerarea în anumite
circumstanțe
Conciliul II Vatican din anul 1963 a repozițional atitudinea Bisericii Catolice. În anul
1961, „Federația Internațională a Societății Cremașioniste” adresa o scrisaore cardinaliilor din
Conciliu, dorind să abordeze textul prin care se interzicea slujba pentru incinerare, fiind un
prejudiciu a dogmei Bisericii. La finalul cererii, arhiepiscopul Koening la Vienei semnează și
îndeamnă pe ceilalți preoții arhidiocezei sale să ia aceeași poziție. Acest lucru a făcut ca în anul
1963, Vaticanul să accepte incinerarea, în Conciliu II Vatican, dar cu anumite condiții. 47
Deși în prezent practica incinerării este permisă de Biserica Catolică, în general, chiar dacă
de preferat rămâne îngroparea, există câteva reguli în vigoare care guvernează incinerarea în
context creștin. Acesta se referă la faptul că la incinerare, pentru cenușa mortului, trebuie să fie
un vas demn și trebuie acordată grija corespunzătoare și un respect deosebit rămășițelor, dacă
acestea sunt transportate. De asemenea, locul final de odihnă terbuie să fie unul demn, iar
împrăștierea cenușii nu este încurajată, deși episcopul are posibilitatea să acorde o dispensă, dacă
el consideră că acest lucru va contribui „la binele spiritual al credinciosului” (Canon 87). Este
recomandat ca resturile trupului incinerat să fie îngropate sau înmormântate într-un mausoleu sau
într-un columbar care să poată fi vizitat de către rudele decedatului.48
Pe plan liturgic, în cadrul ceremoniilor funeraliilor, incinerarea trebuie să urmeze celebrării
funeraliilor într-o biserica parohială în prezența trupului.49 Totuși, episcopii din Spania au putut
elabora o liturghie special adaptată în prezența urnei. Ritualul spaniol nu exclude introducerea
urnei în biserică, în fața lumânării pascale, precum și stropirea urnei cu apă sfințită și tămâierea.
Din punct de vedere pastoral, se preferă incinerarea să vină la urma actului liturgic, însă acest
lucru, cu timpul,nu va mai conta atât de mult.

46
*Dizionario di Teologia Pastorale, pg.445, din lucrarea Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 251.
47
La concile Vatican II à Rome, Crèmatorium, 1962, pg. 4, din lucrarea Răvan Brudiu, op. cit., pg. 252.
48
Idem.
49
La crèmation des corps et la prière de l' église, Congrégation romaine du culte divin, Lettre du 4 juin 1986, La
Documentation Catholique, 1927, 2 novembre 1986, pg. 1012, din lucrarea Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 262.
27
 În acest moment, atitudinea Bisericii Catolice este la fel cu hotărârea luată la Conciliul II
Vatican, dorința cardinaliilor fiind de a păstra trupul celui incinerat întreg într-o urnă, făcându-se
slujbă doar dacă persoana nu avea idei impotriva dogmei creștine în privința învierii
Concluzii
Problema incinerării în România încă nu este atât de dezvoltată ca și în celelalte state
europene, acesta datorită culturii ortodoxe bine înrădăcinate. Dacă este să analizăm rapoartele
organizațiilor cremaționiste din Europa vom constata rezultate stilului nihilist seculizat fără de
valori clare pe care ni le oferă lumea Occidentală. Datele statistice sunt preluate din „Pharos”,
revista oficială a Societății incinerării a Marii Britanii și a Federației Internaționale a incinerării.
Rezultatele acesteia arată faptul că o treime dintre decedații europeni sunt incinerați. Țările în
care incinerarea a devenit foarte populară sunt: Elveția, Franța, Marea Britanie, Cehia și Olanda.
În Statele Unite ale Americii, procentul ajunge până la 50% din numărul celor decetați, în timp
ce pe continentul asiatic, în funcție de religia decedaților, procentul depăsește 90%. 50

Cu toate acestea, România a atins numărul 0,5% de incinerării din numărul total de
decese în anul 2018, fiind un procent record, acest lucru fiind posibil datorită diferitelor
personalități care au acceptat acest proces, așa cum menționează datele Asociației Cremaționiste
„Amurg”51.

Trăind într-o perioadă atât de debusolantă spiritual pentru oameni așa încât sunt șanse ca
într-un viitor apropiat (aproximativ 30 - 40 de ani) acest procent să crească deoarece viața fără
valori și principii creștine își va prezenta consecințele chiar și într-o țară ortodoxă precum este
România. Acest lucru îl putem vedea în ultima perioadă despre opinia lumii față de LGBT sau de
avorturi. Pe lângă aceste curente moderniste vor mai apărea situațiile oamenilor de rând care vor
alege incinerarea ca un mod mult mai economic atât cât privește locul de veci sau repatrierea
celor răposați în străinătate.

De aceea, sunt convins că pentru a nu se înrădăcini acest nefiresc Biserica este nevoită să
se implice cât mai mult aducând soluții la nivel de mitropolie sau arhiepiscopie. Din cercetările
proprii, am găsit patru soluții prin care s-ar reduce numărul de incinerări.

1. În cazul românilor decedați în străinătate o repatriere va costa în medie 2500 –

3000€ taxă ce o va percepe o firmă privată din România. De aceea, o soluție eficientă ar fi
50
Cf. Răzvan Brudiu, op. cit., pg. 375.
51
Mai multe informații pe site-ul: https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/incinerarea-castiga-teren-inromania-
depasit-pragul--psihologic-050explicatiile-adeptilor-crematiunii-1_5c5d2cfadf52022f7583aeef/index.html accesat
la data de 23.01.2019, ora 22:37.
28
înființarea la nivel de mitropolie a unui sistem de repatrieri funerare prin cumpărarea autoturism
omologat pentru repatrieri, astfel costurile reducându-se semnificativ, mai ales că familia
răposatului va primi și o sumă între 450 – 800€ ajutor din partea statului european.
2. În orașele mari apare problema numărului scăzut de locuri de veci, ceea ce îi fac
pe mulți să aleagă incinerarea ca metodă mai practică și economă decât concesionarea unui loc
de veci la un preț de exorbitant de 3500 €52. Un mod eficient de a păstra ca practică înhumarea ar
fi achiziționarea unui teren extra-villan în apropierea unui oraș de către centrul mitropolitan sau
chiar de protopopiatele din jurul orașului țintă pentru a le oferi oamenilor un loc de veci mai
ieftin, fiind plătite doar taxe de întreținere sau sume modice. Acest factor primează în favoarea
incinerării.
3. Cum am amintit și la punctul 1 – înființarea la nivel de mitropolie a unui sistem de
repatrieri funerar – ar trebui la nivel de arhiepiscopie înființarea unei asociații funerare în care
Biserica să acopere nevoile oamenilor pentru înmormântarea celor dragi la un preț de producție,
un preț care să acopere materialele consumate și salariile angajaților, astfel fiind un ajutor pentru
famiile cu o situație financiară precară.
4. Și nu în ultimul rând accentuarea importanței înhumărilor în defavoarea
incinerărilor prin cateheze. Acest lucru este extrem de important deoarece se observă, mai ales în
mediul social-media, lipsa informațiilor cu privire la diferențele dintre înhumare și incinerare.

***
„Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său și
L-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.”53

52
Mai multe informații pe site-ul: https://www.olx.ro/oferta/loc-de-veci-in-cimitirul-central-
IDd3HQV.html#bb62bb72f8 accesat la data de 23.01.2020, ora 11:25.

53
Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1.
29
30