Luca XVI, 19-31 Duminica a 22-a după Rusalii

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison,

veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr,
zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce
cădeau de la masa bogatului; dar și câinii, venind, lingeau bubele lui. Și a
murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și
bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în
chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el,
strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-
și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc
în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit
cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici
el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a
întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu
poată nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte,
să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea,
ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe
prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă
cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă
nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva
din morți.

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului

nemilostiv și a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învățături
duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își
aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Avem,
deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului
privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după
moartea fizică a omului.

Starea sufletului după moarte

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înțelegerea legăturii

care există între viața pământească a omului și viața de dincolo de
mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se
desparte de trup, merge fie în comuniunea drepților și a sfinților, fie în
izolarea păcătoșilor, adică fie în fericita existență a raiului, fie în nefericita
existență a iadului. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece
ea ne arată valoarea unică a vieții omului pe pământ. Deși viața omului pe
pământ este una trecătoare, de ea depinde viața netrecătoare a sufletului
după moarte, adică după despărțirea sufletului de trup.

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după

despărțirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de
indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci sufletul are
conștiința luminată și poate comunica acolo cu alte suflete, mai
ales cu sufletele drepților din rai care au trăit pe pământ în credință,
împlinind voia lui Dumnezeu în viața lor.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de

starea în care se află și de deosebirea care există între rai și
iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, adică văpaia în care se
afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de unii Sfinți Părinți ai
Bisericii ca fiind o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a
conștiinței pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-
l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al
iadului este durerea vidului spiritual din sufletului omului nemilostiv, adică
inuman.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine și rău

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite,

două stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune
Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în
porfiră, vison și haine de in, adică în haine scumpe. Toată ziua se afla în
veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube și suferind,
iar la suferința lui se adăuga și multă singurătate. El nu mai era un om
printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape
de el și îi lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui
deveniseră mai omenoși decât omul bogat și nemilostiv care nu-l
considera pe Lazăr ca fiind un om, ci un viețuitor între animale. Vedem,
deci, două stări de viață umană diferite, una trăită în lux, ospețe și veselie,
iar alta trăită în sărăcie, suferință și singurătate.

Această prezentare a două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi

oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și
trăi viața pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viața pământească a
bogatului s-a sfârșit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia
vorbește numai despre trupul bogatului înmormântat, fiindcă
bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme,
el își îngropase sufletul în trup, trăind numai trupește, nu
duhovnicește. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul
său, a devenit cu totul trupesc, ‘s-a făcut țărână’ încă din timpul
vieții. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr Evanghelia spune
că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, ‘în sânul lui Avraam’,
adică în fericita comuniune a drepților care în timpul vieții lor
pământești au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui și răbdând toate
încercările, necazurile și suferințele, cerând ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieții omului

În partea a doua a Evangheliei de astăzi vedem cum se schimbă starea
vieții bogatului și a vieții săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe
pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente și în
confort de haine frumoase, acum se chinuiește în văpaia iadului. Iar
săracul Lazăr, cel care a trăit flămând și însetat, bolnav și neglijat de
oameni, se află acum ‘în sânul lui Avraam’, adică în comuniunea drepților
care și-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne putem întreba ce fapte a făcut unul sau altul dintre acești doi oameni pe
care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi
judecat după faptele sale bune sau rele, încât va fi părtaș al fericirii
raiului, dacă a făcut fapte bune, sau se va chinui în iad, dacă a făcut fapte
rele. Nu cunoaștem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele
bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomenește. Nu se spune
pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad,
nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se
spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare
pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ
să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înțelegem că există o dreptate a lui

Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea
mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu
pentru darurile primite și fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu
se vor mai bucura de fericire în viața de dincolo de mormânt. Dacă citim
totuși mai atent, observăm că cei doi oameni, adică bogatul nemilostiv
și săracul Lazăr, nu au fost judecați în primul rând după faptele
lor, ci după starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a
trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulțumea lui
Dumnezeu pentru că i-a dat bogăție, sănătate și viață fără tulburare, nici
nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoștința, nepăsarea și
nemilostivirea l-au ‘coborât’ pe bogatul nemilostiv în iad, pentru
că el devenise deja inuman sau subuman. A ajuns în starea de
singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire
smerită și milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu
Cel milostiv și sfânt.

Nerecunoștința și nemilostivirea – semne ale decăderii spirituale

a omului

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare

se vede în faptul că el nu era nici recunoscător față de Dumnezeu, nici
milostiv față de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că
era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăția materială, bogatul
nemilostiv a devenit și insensibil sau nepăsător față de suferința semenilor
săi. El a devenit indiferent față de suferința săracului Lazăr pe care îl vedea
zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit
pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu
poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în
Împărăția lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la
starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber
prin nepăsare spirituală și lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficiență, de

mulțumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă
de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieții și
al fericirii, nici la săracii și bolnavii nefericiți, care aveau nevoie
de ajutorul lui. Prin urmare, putem înțelege mai bine că bogatul
nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru
nerecunoștință, nepăsare și nemilostivire, adică pentru binele pe care
putea să-l facă, dar nu l-a făcut sau pentru că a confundat libertatea cu
lenevia spirituală.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci și starea sufletului

său

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai
nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea
îmbunătățită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârșit săracul Lazăr
constă în curățirea, luminarea și îmbogățirea sufletului său prin virtutea
răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin
neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv,
prin tăcerea sa smerită și pașnică. Deși sărac din punct de vedere
material, totuși Lazăr și-a îmbogățit sufletul cu virtuți multe; deși
viețuitor cu trupul în lume, el a trăit sufletește în singurătate ca un
pustnic, care îmblânzește animalele sau pacifică patimile prin smerenia
sufletului său.

Evanghelia de astăzi ne arată că săracul Lazăr este răsplătit cu

bucurie veșnică pentru starea sfântă a sufletului său. Numai
pentru că avea înainte de moartea fizică un suflet bun, el se
bucură după moarte de bunătățile cerești netrecătoare. Deși
sărac și bolnav, Lazăr nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a
cârtit, nu a zis: ‘Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta
nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de
sănătos? De ce ești nedrept cu noi?’ Ci, în tăcere pașnică și smerită
răbdare, săracul Lazăr și-a întărit, luminat și modelat sufletul
său în bunătate. Deși era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de
singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai
solidari sau mai omenoși cu el decât oamenii indiferenți și nemilostivi.
Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Și anume că în
fața lui Dumnezeu nu contează numai mulțimea faptelor bune, ci
în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte
bune pe care le-am săvârșit ne duc la mândrie și laudă de sine,
atunci nu ne-am îmbogățit cu adevărat sufletul. Numai când
faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea,
cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea
sufletului nostru devine o stare binecuvântată și mântuitoare. Cu
alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul încep încă din lumea aceasta
în sufletul nostru. Când cultivăm bunătatea și milostivirea, ne deschidem
spre rai, spre bunătățile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul
nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi
înșine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad, înțeles ca existență chinuită,
egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire smerită și milostivă.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad poate

comunica spiritual, dar nu poate avea comuniune cu cei milostivi, cu
Avraam și cu drepții din rai, nici nu-și poate schimba singur starea
existențială în care se află, pentru că n-a cultivat comuniunea iubirii
milostive cât a trăit pe pământ. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam,
părintele spiritual al celor credincioși, de a-i alina suferința cauzată de
văpaia focului nu primește răspuns pozitiv, pentru că nici el n-a alinat
suferința lui Lazăr cel sărac și bolnav. De asemenea, nici cererea sa ca
vreunul dintre cei morți să meargă în lume să spună celor cinci frați ai lui să
se pocăiască nu este ascultată: ‘Și i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise
și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți’ (Luca 16,
31). Deci, cine nu ascultă de Dumnezeu și de sfinții Lui în timpul vieții
pământești nu va fi ascultat de aceștia când va trece la cele veșnice.

Evanghelia de astăzi ne învață că omul trebuie să împlinească voia lui

Dumnezeu tot timpul urmând pilda și învățătura drepților și sfinților, nu
așteptând minuni la tot pasul și mai ales învieri din morți. De ce? Pentru
că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune,
pocăință și fapte bune este mai necesară decât a vedea morți
înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morților din
morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din
moartea păcatului cere și osteneală din partea omului, după cum spune
Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia – cale spre mântuire

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să înțelegem că judecata Lui este

dreaptă și că ea ține seama de libertatea noastră de a alege viața trăită în
comuniune cu Dumnezeu, sau în uitare de Dumnezeu, de a trăi viața în
iubire milostivă față de oameni, sau în nepăsare față de ei. Dumnezeu
este veșnic fericit deoarece este veșnic bun și milostiv. Iar dacă și
noi devenim buni și milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea
raiului, de iubirea Lui milostivă.

După cum se vede și în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneț,

n.a.), raiul sau iadul, ca stări spirituale diferite în care intră sufletul
omului, are legătură cu taina libertății și a iubirii omului. Dacă iubim
sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii
noștri, atunci ne vom împărtăși de fericirea raiului sau de
nefericirea iadului. Raiul este bucuria comuniunii de iubire a oamenilor
cu Dumnezeu și cu semenii lor, iar iadul este suferința neîmplinirii sau
durerea vidului spiritual din sufletul omului că nu a răspuns iubirii
milostive a lui Dumnezeu cât timp a trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne
rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de
El tot timpul, de a-I mulțumi pentru binefaceri și a-I cere ajutorul, de a fi
sensibili la suferința semenilor noștri care sunt săraci, bolnavi și întristați.

Din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos se inspiră Biserica

noastră când organizează cămine pentru bătrâni, pentru copii,
pentru orfani, cantine pentru săraci, bolnițe, farmacii, cabinete
medicale și spitale. Evanghelia ne învață că de modul în care noi
trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde
fericirea sau nefericirea noastră veșnică dincolo de mormânt.

Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe

pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun,
rugăciunea pentru alții, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor realizăm
ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: ‘Dar din dar se
face rai’. Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu și le-am
cultivat, prin rugăciune și muncă, dobândim raiul sau fericirea vieții
veșnice, spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor și mântuirea noastră.
Amin.