Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii - a celor 10 leproşi - Pr.

Nicolae Tănase

Să fim recunoscători împăratului că a venit aşa la noi. Şi aşa a venit Împăratul împăraţilor,
Iisus Hristos. „Recunoştinţa este floare rară” zice un proverb. Ştiţi că există o floare foarte
rară la noi, se numeşte floarea-de-colţ. Nu numai că-i rară, dar se şi găseşte greu, numai pe
stânci.

Dumnezeu nu ia seama la păcatele noastre, dacă lepădăm păcatul. În Taina Sfintei Spovedanii
reuşim lucrul acesta. Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi este o Evanghelie mustrătoare la
adresa noastră, la adresa tuturor, a tuturor oamenilor din toate timpurile.

La care creştin ne putem noi gândi că ar fi fost el de ajuns de recunoscător pentru binefacerile
primite de la Dumnezeu? Binefacerile ştiute, văzute, dar mai ales binefacerile neştiute,
nevăzute, neînţelese uneori.

Unde sunt cei care au simţit ajutorul lui Dumnezeu? De unde vine mulţumirea, recunoştinţa?
De la cine nu te aştepţi. Şi Mântuitorul Hristos a primit recunoştinţă, mulţumire pentru
binefacerea făcută, numai de la unul din cei zece şi acesta era străin de neamul evreiesc, străin
de Lege, străin de Dumnezeu.

Era şi el lepros, într-adevăr, alături de ceilalţi. Dar ca gândire, ca pregătire, ca inimă, ca neam,
ca şi credinţă, „nu le avea cu astea”. Dar, pentru că a primit binefacerea de la Dumnezeu, s-a
întors şi I-a mulţumit. Mântuitorul Hristos zice: „Numai unul s-a vindecat? Oare nu 10?
Ceilalţi nouă unde sunt?”.

Întrebarea aceasta mereu o punem şi noi. Aici, în biserică, ..., numai cei de faţă s-au botezat?
Numai cei prezenţi? Ceilalţi, care sunt acum la casele lor, ei nu s-au botezat? Numai atâtea
familii avem noi? Unde sunt celelalte familii cununate, unite de Hristos, prezent la masa de
Cununie a lor? Unde sunt?

Iată lipsa de recunoştinţă! Dar câţi am fost vreodată bolnavi sau în vreo nevoie şi Dumnezeu
ne-a ajutat şi am şi simţit ajutorul Lui? Unde suntem, ca să-I mulţumim?

De aceea, am spus că Evanghelia ce s-a citit astăzi este o Evanghelie mustrătoare pentru
nerecunoştinţă. A venit Hristos în iesle, a venit binevoitor, a venit smerit; şi n-am fost
recunoscători pentru pogorârea Lui, pentru deşertarea Lui de slavă.

Închipuiţi-vă un împărat, cu toate bogăţiile, cu toate hainele, cu toată strălucirea. Şi închipuiţi-

vă că lasă toate şi vine la noi, desculţ, îmbrăcat modest.

Să fim recunoscători împăratului că a venit aşa la noi. Şi aşa a venit Împăratul împăraţilor,
Iisus Hristos. „Recunoştinţa este floare rară” zice un proverb. Ştiţi că există o floare foarte
rară la noi, se numeşte floarea-de-colţ. Nu numai că-i rară, dar se şi găseşte greu, numai pe
stânci.

Recunoştinţa este ca floarea asta. Se găseşte şi greu şi e şi rară. Să mulţumim şi pentru cele
bune şi pentru cele rele. Să fim recunoscători şi unul altuia, pentru că avem în viaţă nevoie
unul de altul.

1
Să fim recunoscători sfinţilor, pe care i-am tot rugat ca să intervină la Dumnezeu pentru noi,
nevrednicii. Să fim recunoscători Maicii Domnului, care pururea se roagă şi intervine pentru
noi.

Să fim recunoscători pentru binefacerile date de Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a
permis Dumnezeu asupra noastră. De ce? Pentru că şi acestea ne sunt de folos.

Uneori avem pagube, uneori avem pierderi, uneori ne mor animalele, uneori vine apa peste
noi, alteori se dărâmă munţii peste noi, alunecă satele. Aţi auzit toate acestea. Să fim
recunoscători şi pentru acestea, pentru că nu ştim prin acestea ce a rânduit Dumnezeu pentru
noi.

Când ne mor animalele să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru că în felul acesta El ne-a
pus pe noi la canonul pe care n-am vrut să-l facem. A terminat avantajul nostru, munca
noastră, pentru că n-am fost milostivi.

Hristos a dat, dar şi cere. Iată că, în Biserică, la Iisus Hristos, întâlnim şi lucruri contradictorii.

El a venit şi a adus altceva în lume. El a venit şi a zis: „Îţi trage cineva o palmă? Întoarce şi
obrazul celălalt. Îţi greşeşte fratele tău? Mustră-l, nu-l omorî!”. El a venit şi a făcut o
revoluţie.

De aceea, cele ce El a propovăduit nu întotdeauna ni se par logice. De ce? Pentru că El a dat,

dar şi cere. A dat Sângele Său şi cere şi micul nostru efort: prezenţa noastră la mereu jertfa
Lui, Sfânta Liturghie. Încercând să credem că de azi înainte vom fi recunoscători, să rugăm pe
Bunul Dumnezeu să ne dea această putere, să zicem şi „Doamne, Îți mulţumesc!”, nu numai
„Doamne, dă-mi!”. Să zicem: „Doamne, dacă Tu crezi, mai şi ia-mi, nu numai dă-mi. Poate
eu nu ştiu cum e mai bine. Fă Tu cum e mai bine!”. Amin.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,
şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi.
Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare
cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care putrezeşte de viu, un trup în care e mai
mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este
un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce
mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?
Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi
astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el,
leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în
Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit
până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se
vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul;
cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate,
strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai
prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi

2
să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi
pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.
Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece
rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de
departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat
seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima
acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între
neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele,
învesmântaţi în putreziciune,n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel
ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de
mare tămăduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El
(Luca 5,12-13).
Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la
marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus
trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din
iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas,
văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest
cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul
care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc:
„Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis:
Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra,
Domnul Si-a întins mâna si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de
pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici
măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a
vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria acestora să-i declare pe leproşi
necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănătoşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi,
îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba
Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de
faţă o înlesneşte, pentru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece leproşi cu
adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au
ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra
dispăruse.

3
Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea
trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să
spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur
cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi
curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cuvânt n-ar fi putut să vină
de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă
omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru
zidirea lumii: Şi a fost aşa.
Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt
puternice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile
creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte
tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât
de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-
vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor
credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul
vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.
Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem
robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem
jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi
arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de
ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească
fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne
aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.
Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim
zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-
a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese
de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.
Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras
sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a
fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu
puţin mai înainte, strigase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa
si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănătoase si din rărunchi teferi,
mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I
mulţumească.
Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în genunchii săi care acum nu mai erau tot o rană
ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi
plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum

4
iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri
trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de
mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.
Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau
fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei
asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce strămutase mai întâi pe
iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de
sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.
Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să
se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi
cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de
ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai
înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre
mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu
mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să
zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!
Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi
dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde
sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu
putereaMea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care
au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde
părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau
ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror
suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la
rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit
Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit
turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?
Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar
e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei?
Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult
decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din
inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi
iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si
inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau
hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de
Dumnezeu.

5
Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te
si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea
Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând
prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi
deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.
Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori
faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti
mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama
credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnuiesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui
bolnav, chiar dacă bolnavul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se
poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul
Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o
boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul
leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu
dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de
grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am
vindecat“, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură
pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!
Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă
grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s
mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ
al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi
comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victorie. Să se apropie şi să înveţe de la
Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria,
trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei
şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel
Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot
binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui
Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de
merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa,
arătând-o pe cea a omului.(…)

6
http://www.doxologia.ro/predici/predica-la-duminica-17-dupa-rusalii-femeii-cananeence

Iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor noastre care trebuie
să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de
bolile trupeşti ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai
mari şi mai grele. Să nu înceteze părinţii a se ruga „Doctorului sufletelor şi al
trupurilor”.

Astăzi la Sfânta Liturghie am ascultat o pericopă evanghelică în care s-a vorbit despre o
femeie din părţile Tirului şi Sidonului, care a venit la Mântuitorul şi L-a rugat stăruitor să
vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol.

Domnul Iisus Hristos trece din Galileea dincolo de Iordan, în Canaan, în vatra unor ţinuturi
locuite de păgâni şi pe care Dumnezeu le blestemase pentru idolii lor iar pe locuitorii de acolo
îi izgonise când a adus pe israeliţi înapoi din robia egipteană.

Prin aceste ţinuturi a predicat Sfântul Apostol Petru cuvântul Sfintei Evanghelii, iar Sfântul
Apostol Pavel în drumul său spre Ierusalim, a aflat aici mai mulţi creştini (Fapte XXV, 3).

Domnul Iisus nu a intrat în Tir şi Sidon - cetăţile păgâne aşezate la poalele Libanului - ci în
împrejurimile lor. Iar acest lucru l-a făcut după ce avusese o discuţie cu fariseii despre
lucrurile care îl spurcă pe om şi-l fac neplăcut în faţa lui Dumnezeu.

Scârbit şi saturat de sâcâiala şi invidia fariseilor, Domnul iese din hotarele patriei sale şi
întâlneşte o femeie cu care întreţine un dialog de o bogăţie şi frumuseţe fară asemănare şi
inegalabil.

7
Femeia aceasta deşi străină de neam şi de credinţă se apropie de Domnul şi rămâne la
oarecare distanţă păstrând buna-cuviinţă a situaţiei sale şi nu numai că se adresează
Domnului, ci strigă din adâncul sufletului, adică îşi exprimă cu glas mare rugăciunea ei
fierbinte:„Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei
XV, 22). Minunat şi plăcut mod de adresare! Acesta dovedeşte credinţa ei că Iisus Cel căruia I
se adresează este Mesia, Mântuitorul lumii. Strigătul ei izvora din această credinţă puternică şi
mare în Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, din nenorocirea cea mare şi din milă faţă
de propriul său copil.

Iubiţi fraţi, nu este prima dată când Sfânta Scriptură aminteşte despre demonizaţi. Domnul
Hristos a mai vindecat pe îndrăcitul din Capernaum (Marcu I, 21-28), pe îndrăcitul din Gadara
(Luca VIII, 26-40) şi pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-21; Marcu IX, 14-29; Luca IX, 37-
43). De data aceasta Domnul este rugat să vindece de această cumplită boală pe fiica unei
femei străină de neamul şi credinţa evreilor. Din cuvintele mele de învăţătură despre
vindecările celorlalţi îndrăciţi vă amintiţi cât de mult pătimeau şi cât de îngrozitor erau
chinuiţi aceşti stăpâniţi de necuratul. Am putut constata că există diferite grade de suferinţă şi
de crize pe care le produc duhurile necurate, iar fiica acelei sărmane femei era chinuită în
ultimul grad. Starea acestei copile producea mamei o profundă durere. Ştiu prea bine părinţii
cât de mult suferă şi ei împreună cu copiii lor.

Femeia aceasta îndurerată de boala fetiţei nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci zice: „miluieşte-
mă”. Copila într-adevăr suferă dar eu ard de durere. Nu îndrăzneşte această femeie nici să
cheme pe Domnul în casa ei aşa cum o făcuseră alţii şi nici să aducă pe fata ei la Domnul, ci
numai strigă „miluieşte-mă”.

Iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor noastre care trebuie să se
roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile
trupeşti ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai
grele. Să nu înceteze părinţii a se ruga „Doctorului sufletelor şi al trupurilor”. De câte ori se
roagă părinţii pentru copiii lor: Doamne miluieşte pe fiul meu că rău pătimeşte în păcatul
neascultării de părinţi, de profesori, de îndrumătorii lui de bine, de mai marii lui, de
conducătorii ţării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii
de ceartă, al nesupunerii, de păcatul iubirii de aur şi de argint nemuncit, de păcatul vrajbei şi
al clevetirii, miluieşte-mă şi-l scapă pe el de duhurile necurate şi pierzătoare!

De ce părinţii nu supraveghează cu atenţie pe copiii lor şi nu-i învaţă şi îndrumează să se

ferească de aceste păcate pierzătoare de suflet, căci odată cuprinşi de unul din aceste păcate
devin robi ai lor şi treptat, treptat, precum fiul risipitor, ajung nişte epave ale societăţii şi un
pericol pentru tot poporul dreptcredincios.

Rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, rugăciunile stăruitoare şi grija deosebită faţă de proprii
lor copii i-ar îndepărta pe aceştia de microbul răutăţii pe care îl seamănă vicleanul în sufletele
lor ca să-i robească prin păcat.

Sunt numeroase cazurile când rugăciunile părinţilor au întors la căinţă pe fiii lor porniţi pe
căile pierzării. Să ne amintim numai de Sfânta Monica, cea care prin rugăciunile ei fierbinţi
către Dumnezeu a făcut ca fiul ei cel desfrânat şi înrăit în păcate să devină Fericitul Augustin.

La rugăciunile sincere şi stăruitoare Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns întotdeauna fiind
mişcat de suferinţa oamenilor.

8
Dar, iată, vedem de data aceasta ceva cu totul neobişnuit. Domnul Cel prea bun şi
preamilostiv, arată atâta indiferenţă la rugăciunile fierbinţi ale cananeencii, precum nu se mai
găseşte nicăieri în istoria minunilor Sale. „Iar Domnul nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei
XV, 23).

Comentând acest verset Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Domnul aduce la Sine pe iudeii care
L-au recunoscut. Când Îl hulesc ei, El îi roagă, când îl ispitesc, El nu-i părăseşte. Pe
cananeeancă însă, care aleargă şi-L roagă, fară a se sprijini, nici pe lege, nici pe prooroci, şi
care îi arată atâta evlavie, pe ea nu o învredniceşte nici măcar de un răspuns. „Care alta nu
s-ar fi smintit, când a văzut că realitatea nu corespunde cu ceea ce gândea ea? Ea auzise că
„El mergea prin sate vindecând, iar pe femeia aceasta care venea la El o respinge”.

Nu-i răspunde nici un cuvânt pentru că ştiutorul inimilor cunoştea credinţa puternică din
adâncul sufletului ei. O credinţă puternică în stare să suporte orice încercare şi descurajare.
Tocmai de aceea femeia aceasta nu se sminteşte, nu se supără, nu se descurajează şi nu se
depărtează. Ea nu zice cum poate ar fi fost îndreptăţită: cum acest om atât de vestit prin
iubirea sa nemărginită faţă de oameni, arată atâta nepăsare şi indiferenţă faţă de nefericirea
mea? Nu rosteşte aceste cuvinte pe care adesea le auzim din gura credincioşilor noştri, ci ea
cu şi mai mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu îşi arată credinţa ei mare şi puternică prin
rugăciunile ei repetate.

Este uşor de înţeles că atât de mult şi stăruitor se ruga această femeie încât a înduioşat şi pe
Sfinţii Apostoli, încât cu toţii într-un cuget s-au apropiat de învăţătorul lor şi L-au rugat:
„Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Matei XV, 23).

Oare intervenţia ucenicilor Domnului era numai pentru ca să scape de ea, pentru că striga în
urma lor? Cu siguranţă că nu. Rugăciunile stăruitoare ale acestei femei i-a impresionat atât de
puternic, i-a mişcat atât de mult şi i-a umplut de mirare atitudinea Domnului Hristos, încât nu
puteau să tacă; această convorbire ajunsese la o tensiune atât de înaltă, iar durerea sfâşietoare
a mamei copilei bolnave a scos pe învăţăceii lui Iisus din cadrul rolului lor încât simţeau ei
nevoia imperioasă să-L roage pe Domnul s-o dezlege din legăturile cu care satana legase pe
sărmana ei fiică.

Iată răspunsul Domnului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”
(vers. 24). Acest răspuns a amuţit pe ucenici, iar femeii cananeence i-a dat grai. Ea şi mai
mult stăruia. Socotind că rugăciunea ei de la distanţă poate este o necuviinţă, iar strigătele ei
nu exprimă destulă evlavie, smerenie şi dragoste, se apropie, cade în genunchi la picioarele
Domnului şi I se închină zicând: „Doamne ajută-mă” (vers. 25). O rugăciune răbdătoare şi
fierbinte care conţine un singur cuvânt: „ajută-mă”. Sufletul ei era atât de plin de simţire încât
limba nu putea rosti prea multe cuvinte. Lacrimile care izvorăsc dintr-o inimă zdrobită şi
smerită, suspinele fară cuvinte sunt deja de ajuns căci „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie,
ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani VIII, 26).

Dealtfel ce alte cuvinte puteau să înlocuiască această scurtă rugăciune? Ea spune totul:
Doamne ajută-mă, priveşte-mă ca pe una din făpturile tale. Ajută-mă, fiindcă eu cred că poţi
să mă ajuţi, încă mai cred că şi vrei, cu toate că acum mă refuzi. Iată o rugăciune vrednică de
urmat, iată curajul, iată speranţa pe care ţi le dă rugăciunea fierbinte!

9
Minunatul dialog continuă căci Domnul îi răspunde: „Nu este bine să iei pâine de la gura
copiilor și să o arunci câinilor.” Dar cu neputinţă de crezut! Nici femeia nu deznădăjduieşte,
nu se descurajează, ci dă un răspuns extraordinar, parcă inspirat de Cel în faţa căruia stătea, de
Duhul Sfânt care luminează pe cei neştiutori şi întăreşte pe cei slabi. Înţelegerea ei creşte; nu-l
mai numeşte pe Mântuitorul „Fiul lui David” ci de data aceasta răspunde: „Da, Doamne, dar
şi câinii mănâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vers. 27). Noi păgânii
nu aşteptăm mulţimea de binefaceri pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu cel ales, pe
care Fiul lui David le revarsă din belşug, ci doar micile farâmituri care cad de la masa cea
îmbelşugată şi acestea sunt îndeajuns pentru noi neamurile cele înfometate. Iată câtă
înţelepciune şi smerenie în acest răspuns al femeii cananeence! Iată că acolo unde există
credinţă vie şi adevărată există şi înţelepciune, cum Dumnezeu celor smeriţi le dă înţelepciune
iar celor mulţi le dă grai.

Cine ar fi putut să rostească aceste cuvinte pline de har şi de Duhul Sfânt decât cel inspirat de
Duhul Sfânt, căci după cuvântul proorocului Isaia „se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu,
duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei
credinţe” (Isaia XI, 2).

Dacă Mântuitorul a ascultat rugăciunea sutaşului roman din Capernaum şi i-a vindecat
slujitorul, a vindecat pe îndrăcitul din Gadara, pe samarineanul bolnav de lepră împreună cu
cei nouă, ca şi pe mulţi alţii pe care îi consemnează Sfânta Scriptură, cum ar fi lăsat în
zbuciumul durerii şi în ghearele deznădejdii pe această femeie care a dat dovadă de o credinţă
mare şi puternică?

Mântuitorul a mai dorit prin aceasta ca religia Sa cea nouă şi dumnezeiască să depăşească
hotarele unui popor şi să devină un bun comun al întregului neam omenesc. Aici întrevedem
universalismul învăţăturii Mântuitorului, vedem punându-se baza unei religii noi, ale
adevăratei religii. Credinţa aceasta mare şi încercată a fost răsplătită de Domnul cu prisosinţă.
Pe lângă faptul că o laudă pentru credinţa ei: „O, femeie, mare este credinţa ta” Mântuitorul
îşi descoperă bunătatea, dragostea faţă de creaturile Sale şi mila Sa, căci îndată îi îndeplineşte
rugăciunea spunându-i: „fie ţie după cum voieşti, şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.

Deşi se văd clar şi alte virtuţi la această femeie cum sunt: smerenia, răbdarea, rugăciunea,
bunătatea, dragostea, Domnul laudă credinţa acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte
virtuţi. De aceea în relaţiile omului cu Dumnezeu credinţa este firul de legătură. Fără credinţă
nu putem face nimic, iar Sfântul Apostol Pavel spune că „fără credinţă nu este cu putinţă să
fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei XI, 6).

Iată dar cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, o
credinţă stăruitoare în rugăciune. Credinţa mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a
învins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Domnului şi a devenit pildă
pentru toate generaţiile viitoare de creştini.

Să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu să ne

întărească în credinţă. Să păstrăm cu sfinţenie nealterată credinţa în care ne-am născut, şi să
ne silim ca această credinţă a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dragoste faţă de
Dumnezeu şi de aproapele, iar roadele credinţei noastre să fie: „dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrănarea poftelor”
(Galateni V, 22-23). Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse harul Său cel ceresc asupra
noastră şi asupra tuturor celor ce I se roagă cu credinţă. Să dea pace sufletelor noastre, pace în

10
familiile noastre, pace unuia cu altul la locurile noastre de muncă, pace în întreaga lume, iar
între oameni dragoste şi bună înţelegere. Amin.

MODELUL ZAHEU
“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti modelul Zaheu, mai marele
vameşilor din Ierihon, considerat de către concetăţenii săi unul dintre cei mai mari păcătoşi.
Acesta, auzind că Iisus trece prin cetate, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că era
mic de statură. Iisus însă l-a strigat şi i-a zis: „Zahee, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi în
casa ta trebuie să rămân“. Şi au intrat împreună în casă, spre surprinderea, dar şi
dezamăgirea celorlalţi ierihonieni, care ar fi dorit, cu siguranţă, să-L aibă ei oaspete de
cinste în casa lor. Domnul a preferat, însă, să ia masa cu Zaheu şi, dacă în casă împreună cu
Iisus a intrat un păcătos dispreţuit, înăuntru a luat naştere modelul Zaheu, pe care evanghelia
de astăzi ni-l oferă tuturor drept pildă!
Iubiţi credincioşi,

Trei sunt lucrurile care ne impresionează în evanghelia aceasta: atitudinea lui Hristos faţă de
Zaheu, pocăinţa acestuia şi mântuirea adusă de Domnul casei lui.
Care este atitudinea Domnului faţă de Zaheu? Iisus, înfruntând mentalitatea iudeilor şi
neluând în seamă vociferările celor de afară, care-l aveau pe Zaheu de mare păcătos, l-a ales
tocmai pe el de gazdă.„Cum? Din întreg Ierihonul, la el S-a găsit să intre?“ Aşa vor fi
gândit localnicii, iar cei mai răutăcioşi dintre ei chiar îşi vor fi zis:
„Iată, aşadar, că Iisus nu este nici învăţător adevărat, nici prooroc şi, cu atât mai puţin
Mesia, de vreme ce nu ştie cine este Zaheu! Dacă l-ar fi cunoscut, nici măcar nu l-ar fi privit!
Victorie! Noi, cei din Ierihon, L-am prins cu minciuna astăzi pe Hristos! Al nostru este
meritul, noi vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că este Mesia şi se dă drept Fiul lui
Dumnezeu! Ce triumf“!…

Ca oarecând cu femeia păcătoasă, când îl judecau pe Iisus că a îngăduit aceleia să-I

spele picioarele, şi ziceau: “Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se
atinge de El, că este păcătoasă“ (Lc. 7, 38). Aşa se vor fi gândit şi cârtitorii din evanghelia de
astăzi. Şi au rămas „afară“… N-au intrat în casă, ca nu cumva să se „spurce“. Ba încă îl
judecau aspru şi pe Hristos, că nu ştie că Zaheu era cel din urmă dintre ierihonienii care ar fi
meritat cinstea de a le călca pragul…
Domnul însă ignoră gândurile acestea netrebnice şi egoiste, pentru că, vom vedea cine este
până la urmă Zaheu!… Care este atitudinea lui Zaheu? Ce se întâmplă în casă şi care este
pocăinţa lui? Zaheu nu rosteşte decât atât: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau

11
săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“. Ne surprinde faptul că
Domnul nu-i spune şi, mai ales, nu-i reproşează nimic lui Zaheu! Nu veţi găsi în
evanghelie nici un fel de reproş din partea lui Hristos, fără numai cinstea pe care i-a
făcut intrând în casa lui. Teribilă această înţelepciune dumnezeiască! Un zâmbet plin de
înţeles, şi Zaheu s-a transformat ca prin minune!…
Ce i-a făcut totuşi Iisus acestui Zaheu ca să se întoarcă într-o clipă, să se convertească
imediat? Căci, de unde până atunci el era hoţul care aduna cu nesaţ ban murdar, furat cu
neruşinare când încasa taxele şi impozitele — căci asta se spunea despre vameşi în vremea
aceea — de unde până atunci se presupune că îşi contabiliza cu zgârcenie furtişagul,
deodată s-a arătat gata să-şi jertfească jumătate din avere. Ba încă, promite să întoarcă,
dacă a nedreptăţit pe cineva cu ceva, împătrit. Ce-i face totuşi, fraţilor, Hristos lui Zaheu,
chiar dacă nu-i reproşează nimic? I Se revelează.Îi pune în faţa ochilor lui o oglindă, în care
cu siguranţă că nu se mai privise niciodată. Îl provoacă să se uite în ochii Lui şi să-L
cunoască Cine este cu adevărat Hristos. Şi, privindu-se Zaheu pe sine „prin Hristos”, cine
este şi ce a ajuns, se îngrozeşte… Se cutremură de felul cum arată şi ia hotărârea de a se
converti pe loc. Ca şi cum s-ar privi cineva în oglindă după o perioadă mai îndelungată şi ar
rămâne uluit constatând că a albit. O astfel de surprindere va fi avut şi Zaheu când L-a
„privit” pe Hristos şi a fost silit să se recunoască alb de “lepra păcatelor”.
Ce face Zaheu? Luaţi aminte la el că nu începe să se plângă, să se văicărească, să se
lamenteze fără de roadă, cum facem noi adeseori: „Doamne, ştii că eu sunt un mare
păcătos… Vai ce păcate multe am făcut… Ştii că eu sunt un iubitor de argint!…” Nimic din
toate acestea! Zaheu se converteşte cu o „bărbăţie” şi o „vitejie” care ne uimeşte pe
toţi! Trece peste toate etapele, de multe ori plângăcioase şi la care, din nefericire, ne limităm
mulţi dintre noi, mai mult afişându-ne păcătoşenia decât să ne-o luăm în serios! De câte
ori nu auzim în jurul nostru lamentări de tipul: „vai ce multe păcate am făcut! Vai cât sunt de
păcătos” Şi… atât! Iată-l însă, pe Zaheu, asumându-şi păcătoşenia cu o uimitoare
finalitate! Nici nu o mai afirmă. Şi-o resimte direct, şi încă până în străfundul fiinţei
lui! Şi ce face? Nu varsă lacrimi de lamentare şi de dezmierdare ci, trecând peste toate,
ţinteşte transformarea direct. Trece la fapte:
„Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu
ceva, întorc împătrit“.
“Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ — a căzut ca un trăsnet sentinţa Mântuitorului
Hristos, spre uluirea „drepţilor” de afară, care nu încetaseră să-l ponegrească pe la
poartă pe Zaheu. Acesta, însă, I-a uimit şi pe ei cu hotărârea lui, căci I-a întrecut pe toţi
cu pocăinţa lui! Iar cuvântul Mântuitorului Hristos—„astăzi s-a făcut mântuire casei
acesteia” — i-a năucit efectiv. Iată cum Hristos a adus imediat mântuire lui Zaheu, atât de
dispreţuit de altfel de cei ce, cu siguranţă, se considerau cu mult mai vrednici de Iisus decât el.
Pentru aceasta însă ei au rămas „afară”, iar Zaheu s-a mântuit „înăuntru” cu Hristos.

12
Dragii mei,

Privind încă o dată la întâlnirea lui Zaheu cu Hristos, am putea spune că Mântuitorul Şi-a
făcut drum astăzi prin Ierihon special pentru el, aşa cum îşi face drum de multe ori şi
către inima noastră, doar-doar va găsi uşa sau măcar fereastra inimii noastre deschisă,
pentru a ne privi sau a ne întâlni. Doar-doar ne va găsi şi pe noi dispuşi să-I deschidem, ca
să facă şi din noi nişte „Zahei” gata pentru comuniunea cu El. Aş mai spune şi aceasta: noi
oamenii suntem adeseori atât de neinspiraţi şi neînţelepţi… Ne luăm modele dintre starurile
de cinema, dintre cântăreţi, diverşi oameni de cultură, sau de „incultură” ori „subcultură”
dintre politicieni…, oricum dintre oameni păcătoşi, în loc să ne luăm modele sfinte. Uităm că
avem cu toţii „Oglinda” prin excelenţă, Care pentru aceasta a venit pe pământ, ca să Se
facă nouă „Model”, şi să nu mai trebuiască să căutăm modele „şchioape”, imperfecte şi,
pentru aceasta, incapabile să ne înalţe către modele ca cel de azi – modelul Zaheu.
Hristos ne pune astăzi, în faţa ochilor noştri sufleteşti, un model. Nimeni altul decât cel
care s-a oglindit in „Supremul Model“. Vrem modele de vieţuire? Nu ştim pe ce cale să o
luăm şi orbecăim prin iţele încurcate ale lumii acesteia? Nu ştim care anume lucru este virtute
şi care este păcat? Care este valoare şi merită cucerită, şi care este nonvaloare şi nu merită
osteneala? Iată „modelul” prin excelenţă — Zaheu — care nu ezită nicio clipă! Nu pierde
vremea lamentându-se zadarnic, ci îşi asumă cu „vitejie” viaţa în Hristos, convins fiind,
că a întâlnit în sfârşit adevăratul Model care merită urmat.
Iată modelul, vrea să ne spună evanghelia de astăzi! Faceţi ca el! Dacă staţi în cumpănă,
neştiind încotro să o apucaţi, iată provocarea: urmaţi-i lui! Haideţi să terminăm, aşadar, cu
ceea ce este urât, murdar şi corupt în fiinţa noastră şi să îmbrăţişăm pe Hristos, având
curaj să-L privim în ochi aşa cum L-a privit Zaheu. Să-L primim şi noi în casa sufletelor
noastre, pentru a ne putea privi şi provoca şi pe noi la „convertirea” întru El.
Să-l rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos, să ne facă şi pe noi părtaşi unei hotărâri ca
aceasta, pe care cu toţii am admirat-o astăzi la modelul Zaheu — hotărârea adevăratei
pocăinţe, adevăratei îndreptări, ca să putem smulge şi noi de pe buzele Mântuitorului
Hristos sentinţa sfântă: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“, Amin”.

http://www.doxologia.ro/predici/predica-la-duminica-32-dupa-rusalii-lui-zaheu-vamesul

13
 Vamesul si fariseul.

Umilinta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem. Ne umilim in fata lui Dumnezeu
pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu
gandul.Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o
fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune
Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.
In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii
lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine
vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata
trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume
postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o
fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa
primeasca bani sau mancare.
Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi
cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena.
Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta
este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica
ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.
Daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, cand intri in biserica te
simti deodata coplesit de propriul tau pacat, iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut
pentru lume si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru
lume. Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va
comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos. Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine,
caci se pocaieste. Ci asemenea vamesului bateti-va cu pumnul in piept si strigati:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18,13).

Rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-ma pe mine, pacatosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
pacatosul!“. Spun Sfintii Parinti si cei care practica rugaciunea inimii sau rugaciunea isihasta,
ca aceasta este cea mai completa rugaciune. Ea te aseaza in raportul real cu Dumnezeu.
Oricum ai fi si orice ai face in lumea aceasta, esti pacatos. Totdeauna diavolul te asalteaza
si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te
asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu
nebunia. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite,
atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima

14
noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine,
pacatosul!“.Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi
prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi
m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“. Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori
gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem
pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin
cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul barfei. Multe sunt caile prin
care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa
spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“.
Noi suntem oameni supusi pacatului. Fie ca esti arhiereu, preot, om de rand, intelectual,
muncitor sau un gunoi al societatii, toti pacatuim intr-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a
aratat pe fariseu, care nu avea o asezare a marturisirii si a inimii, ci credea ca el a facut
numai bine in viata lui. Dar el de fapt n-a avut o legatura reala cu Dumnezeu. Inima lui
nu s-a miscat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fa bine! Acum da milostenie! Acum
du-te in templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inima vie. Pe cand a
vamesului era o inima vie, care macar plangea! O inima care plange este o inima pe care
Dumnezeu o iubeste. Incercati sa plangeti! Incercati sa va pocaiti!
Suntem pacatosi, pacatuim in fiecare clipa, pacatele noastre sunt nenumarate, dar exista o
posibilitate de a fi iertati. Dumnezeu ne-a lasat pocainta”.

CUVANT IN DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI

I. Despre rugaciune

Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii
noastre – fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Sfantul Apostol si Evanghelist Matei ne spune ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a iesit la
propovaduire, primul lucru pe care a inceput sa-l invete a fost pocainta. El ii cheama pe toti la
pocainta prin urmatoarele cuvinte: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!” (Matei 3,
2). Chemarea la pocainta va rasuna mereu in rastimpul de pregatire pentru Post si in timpul
Postului – astazi insa, vom vorbi despre rugaciune.

Rugaciunea este cea mai insemnata dintre lucrarile omenesti, fiindca prin rugaciune duhul
omului intra in impartasire nemijlocita cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugaciune intram in
impartasire cu Insusi Dumnezeu, si cel a carui rugaciune se face de o adancime fara fund si
neobisnuit de lucratoare, cel care a ajuns la rugaciunea cu care se ruga cuviosul si de
Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serafim de Sarov, stie preabine, din propria experienta,
cum are loc impartasirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; stie ca oamenii primesc totul de la
Dumnezeu cu ajutorul rugaciunii si in rugaciune: asa primesc si indreptarea cea adevarata a
vietii lor, si pocainta, si mangaierea, si odihna, astfel spus tot ce este de trebuinta omului ca sa
se mantuiasca.

15
Nu este nimic mai insemnat decat rugaciunea; pe de alta parte, nimic nu este mai greu, fiindca
lucrarile omenesti sunt cu atat mai grele, cu cat sunt mai insemnate. Prin propriile noastre
sfortari nu putem pricepe intreaga insemnatate a rugaciunii, si cu atat mai mult nu ne
putem ruga in chip placut lui Dumnezeu. Toti oamenii, pana la unul, au nevoie in
aceasta mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfant, fiindca iata, ce spune
Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani: “Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci
noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspinuri
negraite” (Romani, 8, 26). Vamesul incalcase poruncile date prin Moise, in schimb a implinit
cea mai insemnata dintre poruncile lui Hristos: s-a patruns de sfanta smerenie, in timp ce
fariseul a incalcat aceasta porunca, a nesocotit lucrul despre care vorbeste Sfantul Apostol
Pavel in cunoscutul sau imn al dragostei: “Dragostea nu se inalta, nu se trufeste” (I Corinteni
13, 4). Fariseul se mandrea cu dreptatea sa, se semetea asupra vamesului pacatos, ceea ce
inseamna ca era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste sta departe de Dumnezeu.
El a vadit in rugaciunea sa toate trasaturile indreptatirii de sine, socotindu-se drept si curat
inaintea lui Dumnezeu. Asta in timp ce marii sfinti nu se socoteau niciodata drepti si vrednici
inaintea lui Dumnezeu. Asa era Cuviosul Serafim, care nu se numea pe sine altfel decat
“sarmanul Serafim”.

Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu si mai drept inaintea lui decat Sfantul Ioan Gura de
Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi si dascali ai lumii? Si totusi, intr-una din rugaciunile lui,
pe care o citim in fiecare seara, iata cererea pe care o inalta el catre Dumnezeu: “Doamne al
cerului si al pamantului, pomeneste-ma pe mine, pacatosul robul Tau, rusinatul si necuratul,
intru imparatia Ta!”. Cuvantul “rusinat” inseamna “necinstit, de rusine, spurcat“. Iata cum se
numea pe sine, iar Dumnezeu l-a preainaltat, asezandu-l pe unul dintre cele dintai locuri in
ceata dreptilor.

Si intre noi sunt nu putini oameni cu asezare sufleteasca fariseica. Acestia merg intotdeauna
cu osardie la biserica, tin toate posturile si randuielile bisericesti, insa la spovedanie preotul
nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre acesti “de sine indreptatit” sa se pocaiasca. Orice
i-ai intreba, raspunsul este unul singur: “Nu am pacatuit cu nimic!“. Aceasta nu este oare
asezarea sufleteasca a fariseului, cu totul potrivnica aceleia in care au trait si au murit toti
sfintii? Acesti nefericiti nu au cugetat nicodata la cuvintele scrise in cartea lui Iov: “Slugilor
Sale nu Se increde, si in ingerii Sai vede neajunsuri” (Iov 4, 18). Daca in ingerii Sai vede
Dumnezeu neajunsuri, ce sa mai zicem de noi insine? Si atunci cum sa ne rugam cu aceasta
rugaciune fariseica? Cum sa nu ne patrundem de smerenia vamesului pacatos, singura
rugaciune potrivita noua: “Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului!” (Luca 18,13).

Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea
maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-
ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si
fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in
zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va
indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh. Amin”.

II. Apropiati-va de Dumnezeu!

“Duminica trecuta am ascultat istorisirea evanghelica despre Zaheu. Istoria mantuirii lui ne
arata ca daca pacatosul se patrunde de dorinta aflarii lui Dumnezeu si de cea a dobandirii
innoirii duhovnicesti, mila dumnezeiasca ii implineste in dar amandoua dorintele. Insa cum
trebuie sa-L cautam pe Dumnezeu, si in ce este de trebuinta pentru innoirea duhovniceasca?

16
La aceasta intrebare ne raspunde mai amanuntit pilda despre vames si fariseu. Dupa cum
spune evanghelistul, ea a fost rostita pentru cei “ce se nadajduiau intru sine cum ca sunt drepti
si defaimau pe ceilalti” (Luca 18, 9).

Prin pilda aceasta Domnul arata ca Lui Ii plac nu cei increzuti si mandri, ci oamenii smeriti,
care se pocaiesc. Cei dintai sunt infatisati in pilda sub chipul fariseului, iar ceilalti sub chipul
vamesului. Atat vamesul, cat si fariseul au venit la templu ca sa se roage, dar cata deosebire
intre ei atat in privinta starii launtrice, cat si in privinta infatisarii!

Fariseul a mers indata in fata, si primele cuvinte ale rugaciunii lui launtrice au fost cele prin
care se inalta pe sine: “Dumnezeule! Multumescu-Ti ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori,
nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames” (Luca 18, 11).

Cata trufie si osandire a celorlalti se observa in aceasta rugaciune a fariseului! El da

multumire lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru Pronia Lui aratata lumii si
oamenilor, ci pentru faptul ca el, fariseul, ar fi fost pasamite cel mai bun dintre oameni. Trufia
nu-i ingaduia sa priveasca in propiul suflet, sa vada in el pacatele si sa se numere pe sine intre
pacatosi, intre cei ce au nevoie de pocainta si de milostivirea lui Dumnezeu. Nu pacatele si
patimile, ci virtutile si meritele a inceput fariseul sa si le puna inaintea lui Dumnezeu:
“Postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig” (Luca 18, 12). Asa se
poate purta numai trufia omeneasca, ce nu doreste sa priceapa ca prin aceasta se departeaza de
Dumnezeu.

Cat de des ne mandrim atunci cand pazim postul, socotindu-ne mai buni decat cei care nu
postesc; cat de des ne cuprinde slava desarta cand ne ajutam cu ceva aproapele; cat de des ne
admiram singuri si ne ridicam in slavi calitatile, uitand ca inaintea lui Dumnezeu suntem doar
“slugi nevrednice“ (Luca 17, 10), ca la o fapta buna avem zeci si sute de fapte rele si ca de
laudat n-avem de ce, si nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate in adancul sufletului mai
bun decat ceilalti sau, in orice caz, nu mai rau. Cat de aproape suntem prin trufia noastrea de
fariseu din pilda de astazi, si cata nevoie, neaparata nevoie avem, a urma vamesului, a fi mai
aproape de el prin smerenie si prin simtamantul de pocainta!

Deci sa ne adunam acum luarea-aminte asupra vamesului, asupra purtarii lui din templu. El a
intrat acolo cu constiinta adancii sale pacatosenii si vinovatii inaintea lui Dumnezeu, totodata
si cu sete de innoire duhovniceasca. In pragul templului s-a oprit insa, neindraznind sa
paseasca mai departe, nici sa-si ridice ochii, nici sa priveasca in jur.

Intrand, el a simtit indata ca Dumnezeu este de fata, a inteles ca templul era loc sfant al Celui
Preainalt, ca Insusi Dumnezeu intampina acolo pe tot cel ce intra. Simtind aceasta, sufletul
pacatos s-a cutremurat si s-a intors cu strigat de rugaciune catre milostivirea lui Dumnezeu:
Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului! (Luca 18,13).
Inima lui a tresarit, si constiinta i s-a deschis pentru adanca pocainta si marturisire inaintea
Fetei lui Dumnezeu. Si iata ca pacatele savarsite au inceput sa se iveasca in amintire unul cate
unul, iar el le retraia cu simtamantul vinovatiei, al intelegerii faradelegilor savarsite.
Plecandu-si capul si lovindu-se in piept, a continuat sa strige catre milostivirea lui Dumnezeu:
“Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului!“.

17
Cate necazuri si amaruri nu le facuse saracilor, vaduvelor si orfanilor, impilandu-i cu dari
nelegiuite! Cate lacrimi nu facusera acestea sa se verse! Cate ocari, blesteme si amenintari nu
fusesera indreptate catre el! Toate acestea i-au umplut din nou sufletul, sfasiindu-i inima cu
durerea amara a pocaintei. Cu ce sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu, unde sa afle
ocrotire? Doar in milostivirea lui Dumnezeu – si iata ca vamesul pacatos stirga iar, si iar, catre
Dumnezeu: “Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului!“

Indelung s-a rugat astfel vamesul cu pocainta si cu inima infranta, pana ce de pe sufletul lui a
coborat apasarea si intinaciunea pacatului si s-a curatit prin milostivirea lui Dumnezeu.
Indreptatit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a iesit din templu – a iesit cu totul alt om si de acum
pregatit pentru o alta viata. Asa s-a petrecut renasterea vamesului.
De ce a reusit vamesul sa traiasca in templu simtamantul pacatoseniei sale si sa se curateasca?
Fiindca pocainta lui incepuse cu mult inainte de rugaciunea din templu. Acolo nu a facut
decat sa se intareasca si sa se prefaca in marturisire vie, din inima curata, inaintea lui
Dumnezeu.

Sfanta Biserica, pregatindu-ne pentru Postul Mare, ne da drept calauza chipul vamesului,
pocainta si rugaciunea lui.

Predică la Duminica Fiului risipitor (despre pocăinţă şi desfrânare)

Să trăim o viaţă nouă, curată, paşnică, evlavioasă. Noi suntem temple ale Duhului Sfânt,
să nu ne facem temple ale desfrânării (I Corinteni 6, 19). Sunt destui părinţi fără copii,
familii devastate, leagăne goale, tineri fără povăţuitori, copii fără mame şi mame fără
bucurii! Sunt destui oameni ce zac în tot felul de desfrânări. Noi să nu fim aşa. Ne-am
cheltuit tinereţea în plăceri. Ajunge! Sculaţi-vă să mergem la Hristos!

Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-
mă ca pe unul din argaţii Tăi... (Luca 15, 18-19)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne
pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia
din Duminica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a
smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare
a pocăinţei.

Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care
piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc.

18
Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea
stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul
omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.

Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. în
majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinţii Părinţi spun într-un glas:
„Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalţă, întru curvie a cădea se sloboade" (Cuviosul
Ioan Scărarul - Cuv. 4 - Pentru ascultare). Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu
trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi
puterea pocăinţei.

Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.

Omul cu cei doi fii este conştiinţa noastră. Trupul este asemănat aici cu feciorul cel mai tânăr,
întrucât este mai slab şi mai înclinat spre păcat. Iar sufletul este fiul cel mai mare, ca cel ce
este mai statornic în fapta bună şi mai ascultător de Dumnezeu.

Trupul stăpânit de patimi adesea îşi cere de la conştiinţă partea sa de avuţie ca apoi să o
risipească în plăceri. îşi cere adică libertate, bani, haine, mâncăruri bune, vin, distracţii
ticăloase etc. Odată slobozit de frâul conştiinţei, trupul, îmbătat de libertate, de tinereţe, de tot
felul de pofte, se înstrăinează în ţara cea depărtată de Dumnezeu a desfrânării, uitând de
fratele său mai mare şi de stăpânul său - conştiinţa. Acolo îşi iroseşte el toate darurile sale cele
fireşti: sănătatea, tinereţea, averile, anii cei frumoşi, libertatea. Acolo cade el în grea foamete,
adică în cumplite boli trupeşti, în sărăcie, în lipsă, şi la urmă în deznădejde. Acolo se face cu
totul rob al satanei, care îl pune paznic peste porci, adică peste toate păcatele cele dobitoceşti
şi îl sileşte să tragă şi pe alţii într-o cădere grea ca aceasta. Căci un păcat trupesc odată
săvârşit, atrage după sine şi pe altele mult mai cumplite.

O, ce cădere grozavă, fraţilor! Păcatul desfrânării este cu atât mai greu de vindecat, cu cât se
repetă mai mult şi este cu atât mai înfricoşat, cu cât stăpâneşte toată lumea. Cu adevărat nu
este alt păcat mai urât oamenilor şi lui Dumnezeu şi mai răspândit astăzi în toată lumea decât
păcatul desfrânării. în trupul celui tânăr ca şi al celui bătrân, în casa săracului ca şi a
îndestulatului, în coliba paznicului ca şi în palatul bogatului, peste tot este prezent duhul cel
întunecat al desfrânării.

Mai ales în secolul nostru, desfrânarea loveşte cu o furie şi putere îngrozitoare. Sparge vasele
cele mai de cinste, înşeală minţile cele mai lăudate, îşi bate joc de trupurile cele mai tinere,
pătează obrajii cei mai curaţi ai fecioriei, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, umple de
necinste pe cele mai în vârstă. Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, de
sânii cei uscaţi, de părinţii cei fără urmaşi. El împietreşte inimile maicilor, face ucigaşi pe soţi,
neruşinaţi pe tineri, şi fii ai gheenei pe cei robiţi de dânsul.

Şi de unde atâta furie a diavolului asupra bietului neam omenesc? Probabil că satana, ştiind că
puţine zile mai are, se sileşte cu cea mai de pe urmă putere să înşele lumea cu tot felul de
păcate trupeşti, spre care orice om este mai uşor ispitit.

Numai aşa se explică de ce în prezent acest păcat este atât de răspândit. Aproape că nu este
tânăr să nu păcătuiască înainte de căsătorie. Rar găseşti femeie să nu-şi fi pierdut rodul
pântecelui ei de bună voie. Aproape nu întâlneşti soţ care să-şi păzească patul său neîntinat,
sau noi căsătoriţi să nu fie ameninţaţi de dezbinare şi divorţ, tot din cauza acestui urât păcat.

19
Aşa fiind, desfrânarea a devenit o plagă socială a întregii omeniri - un fel de cancer care se
pare că nu mai are nici un fel de leac. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu sălbatic şi umblă
peste tot să înşele cât mai mulţi. îl întâlneşti pretutindeni: se plimbă vesel pe toate drumurile,
zăboveşte la toate răspântiile, se odihneşte în toate cârciumile, se răsfaţă cel mai mult la
petreceri, înşeală ochii tinerilor, stă neizgonit în casele celor căsătoriţi, nu este departe de
casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari; el îmbie pe om
la beţie, la mâncăruri alese, la glume urâte, la întâlniri păcătoase, la somn mult. Duhul
desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi,
înmoaie cugetele cele mai tari, pune în faţă firea, face să pară păcatul foarte mic.

Dar unde nu umblă el, în căutare de suflete omeneşti? In care sat nu-l întâlneşti, în ce oraş nu
domneşte el, pe ce cale nu se plimbă astăzi desfrânarea, fără nici o jenă, încât dacă nu ne
luptăm tare cu noi înşine, el intră nepoftit înăuntru? Uneori se rătăceşte şi prin locurile cele
mai pustii, dând greu război chiar celor mai aleşi pustnici şi sfinţi. Sfinţii Părinţi ne poruncesc
să fugim de acest greu păcat, iar nu să ne luptăm cu el pe faţă, căci nu suntem noi mai tari
decât David, nici mai înţelepţi decât Solomon, care amândoi au fost biruiţi de păcatul
desfrânării.

Rar om să nu fie stăpânit de acest duh necurat. Şi cu totul fericit este cel care, luptat fiind de
desfrânare, rămâne tare şi nebiruit, ca Iosif cel prea frumos. Acela este mare om şi vrednic să
fie pus în sfeşnic spre luminarea tuturor. Fericit cel ce nu păcătuieşte cu privirea, mult mai
fericit cel ce-şi poate păzi şi gândul, şi de trei ori fericit cel ce nu cade niciodată cu trupul prin
cele cinci simţuri.

Păcatul acesta se naşte în om aproape nevăzut. Mai întâi intră prin ochi şi prin urechi, apoi
începe a stăpâni gândul, imaginaţia, mintea, voinţa, iar când pătrunde în inimă, păcatul este
gata săvârşit, cetatea dărâmată, sufletul biruit. El se naşte deci prin neînfrânarea simţurilor.
Creşte prin somn mult şi mâncare fără rânduială. Ajunge la maturitate şi începe a robi pe om
prin beţii, petreceri păcătoase, încredere în sine; prin depărtarea tot mai mult de biserică, de
rugăciune, de spovedanie curată, de post, de o viaţă creştină. Şi dimpotrivă, desfrânarea se
supune cu rugăciunea, se slăbeşte cu postul, se curăţă prin spovedanie deasă, se vindecă prin
smerenie, se alungă prin paza simţurilor, prin înfrânare şi gândire la moarte.

Ravagiile acestui păcat le putem uşor constata din urmările lui aşa de grozave, ce se întâlnesc
la tot pasul. Urmarea cea mai obişnuită a desfrânării este fără îndoială suferinţa: boala
trupului, slăbirea minţii, întunecarea şi chiar moartea conştiinţei. Iar cea mai grea şi de pe
urmă urmare este uitarea cu totul de Dumnezeu şi deznădejdea.

Omul cel înfrânat este cu trupul bine dezvoltat şi sănătos, cu faţa senină, ochii limpezi,
cuvântul dulce; iar cel desfrânat este mereu bolnăvicios, cu faţa palidă, ochii vineţi şi tulburi,
cuvântul aspru sau ademenitor; trupul adesea îi tremură, doarme greu, are multe năluciri în
somn. Cel înfrânat este paşnic, calm în toate necazurile, gândeşte adânc, iubeşte postul,
biserica, rugăciunea, spovedania şi primeşte cu mare bucurie Sfintele Taine. Iar cel întinat,
dimpotrivă, este mereu tulburat la faţă, gata de ceartă, cu gândurile risipite, mintea obosită şi
agitată, simţurile întinate. El de post cu totul fuge, zicând că slăbeşte; la biserică nu merge
pentru că nu găseşte vreme; nu se roagă că-i este ruşine de oameni; nu se spovedeşte, că-i este
ruşine de preot; nu se lasă de păcat căci -zice el - nu mai are de-acum mântuire. Cel desfrânat
se teme tare de moarte, şi ar vrea chiar să nu existe Dumnezeu, nici moarte, nici judecată, ca
să nu i se descopere păcatele sale.

20
Familia creştinului înfrânat este plină de pace, cu copii veseli şi sănătoşi, cu soţie supusă şi
milostivă, cu bună rânduială în toate, iar casa celui ce zace în acest păcat este totdeauna
tulburată de certuri, de înjurături, de chefuri şi beţii, de boli nevindecabile, de divorţuri şi
judecăţi. Femeia lui este lipsită de bucuria copiilor, leagănul casei este pustiu, ograda fără
viaţă, toate răvăşite.

Cât de chinuitoare şi vrednică de plâns este soarta omului desfrânat şi ros de viermele
deznădejdii!

Iubiţi credincioşi,

Dar să urmărim mai departe firul Evangheliei.

Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de copii, de soţie, de prieteni, de
oameni, de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri.
Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu
atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl
cuprinde dor de casa părintească.

Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii,
se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale, îl
cuprinde urâtul de atâta străinătate şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său,
către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce
dormi..." (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi (Luca 15, 18-
19).

Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă,
tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria
Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu,
am bătut-o pe soţia mea, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt
flămând, mi s-au rupt hainele mele cele noi, bani nu mai am, bolile mă doboară, nimeni nu mă
mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte...! Primeşte-mă la Tine,
Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă ca pe cel mai de jos argat al
Tău...!

O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!

Iar Bunul Dumnezeu, fiind întotdeauna milostiv, îi iese înainte pe cale, îl aşteaptă, îl sărută, îi
ascultă mărturisirea, îi iartă greşelile şi apoi îl îmbracă în haine noi de pocăinţă, îi pune inel în
mâna sa, îl duce în casa Sa şi aici, cu mare veselie, îi junghie viţelul cel îngrăşat.

Întoarcerea desfrânatului se face numai printr-o mare zdrobire a inimii, prin spovedanie
curată, prin împlinirea canonului dat de preot. Numai aşa de face, este îmbrăcat în haina cea
scumpă a nădejdii de mântuire, primeşte inel de aur, adică semnul iertării de păcate şi al
logodirii din nou cu Hristos. Apoi este dus în Sfânta Biserică unde se veselesc îngerii de
întoarcerea lui şi aici este hrănit din Prea Curatele Taine ale lui Iisus Hristos şi aşezat în
cinstea cea dintâi.

21
Iubiţi credincioşi,

Mare este păcatul desfrânării, dar mai mare este mila lui Dumnezeu! Este drept, toată lumea
pare a fi o casă a fărădelegii, dar Dumnezeu încă mai rabdă. Păcatul acesta este acum cu atât
mai greu de iertat, cu cât se săvârşeşte la arătare, fără nici o ruşine sau jenă. Dar Dumnezeu
încă mai are răbdare. El încă ne iese înainte, ne caută, bate în uşa inimii noastre cu degetul
milostivirii Sale; dacă nu-I răspundem, ne întâmpină cu boli, cu ispite, cu sărăcie, doar aşa
măcar să ne trezim la pocăinţă. Noi zăbovim El încă mai are răbdare!

După ce a greşit Adam, Dumnezeu nu l-a părăsit cu totul. Adam a poftit, s-a învoit, a mâncat,
a căzut, nu s-a spovedit curat, ci a dat vina pe Eva; astfel a fost izgonit departe în ţara
păcatelor. Şi de acolo de departe, săracul Adam, înţepat de spini şi pălămidă, şi-a adus aminte
de Tatăl său şi a început mereu a striga: „Doamne, nu mai sunt vrednic să fiu stăpân în
grădina Edenului, ci primeşte-mă ca pe cel mai netrebnic rob al Tău...". „Am privit, am poftit,
am mâncat, am greşit, dar primeşte-mă înapoi"... Dintru adâncuri am strigat către Tine;
Doamne! Doamne, auzi glasul meu (Psalmul 129, 1); Scoate din temniţă sufletul meu...
(Psalmul 141, 10).

Aşa a plâns Adam mulţi ani cu toţi urmaşii lui şi Milostivul Dumnezeu l-a auzit, i-a ieşit
înainte pe cale. Şi acolo unde S-a întâlnit Dumnezeu cu omul -Hristos cu Adam, s-a înălţat o
Cruce către cer - este Crucea milostivirii lui Dumnezeu. Deci şi nouă ne iese Domnul înainte,
ne cheamă la pocăinţă, ne aşteaptă o viaţă întreagă, numai să venim. Iar dacă noi auzim glasul
Lui, ne căim de păcatele noastre şi ne întoarcem la o viaţă nouă de pocăinţă, atunci Iisus
Hristos ne primeşte cu bucurie mare, căci morţi eram şi am înviat, pierduţi eram şi ne-am aflat
(Luca 15, 24).

Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu şi nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale
sau de pe calea unde ne aşteaptă, cu părintească milă se tânguieşte prin gura proorocului,
zicând: Fii am născut şi am înălţat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul
ieslea stăpânului său... iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) şi iarăşi: Omul în cinste
fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine şi s-a asemănat lor (Psalmul
48, 21).

Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământeşti şi de întoarcere la
Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoinţa postului,
desfrânarea minţii se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia
rugăciunii celei curate şi cu adânc de smerenie.

Iată, Postul Mare ne stă înainte - cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăinţă, de
întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a şi citit această Evanghelie înainte de începerea postului.
Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Şi împreună cu el să
părăsim toate păcatele.

Mamele să aibă milă de rodul pântecelui lor, căci vor da greu răspuns pentru păcatul uciderii
de prunci. Părinţii să-şi păzească cinstea casei lor, ca să se bucure de ani mulţi şi de fericirea
copiilor lor. Copiii să asculte de părinţi, ca să nu aibă soarta fiului risipitor din Evanghelie.
Cei tineri, ca şi cei bătrâni, fecioarele şi văduvele, săracii şi cei îndestulaţi, cu toţii fugiţi de
urgia dezmierdărilor trupeşti, ca să aveţi în această viaţă multă sănătate, fericire şi pace în
suflete, iar dincolo veşnică odihnă.

22
Părinţii să aibă milă de copiii lor, să-i înveţe numai cele de folos, să nu-i lase în lume de mici,
fără de nici o supraveghere, ca să nu-i înghită iureşul păcatelor trupeşti şi să piară departe de
Dumnezeu. Duceţi-i mai des la biserică, la spovedanie; faceţi-i fii credincioşi bisericii şi
societăţii, iar nu slugi ale diavolului. Să ne fie dor de Tatăl nostru, de casa în care ne-am
născut duhovniceşte. Să ne întoarcem deci şi noi acasă!

Această întoarcere se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte
săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus
şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu
fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la
casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl
său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi
cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe
legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos
în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.

Iată adevăratul înţeles al Evangheliei de astăzi. Deci ca o concluzie, iubiţi credincioşi, să

părăsim mândria sufletului şi dezmierdarea trupului nostru. Să trăim o viaţă nouă, curată,
paşnică, evlavioasă. Noi suntem temple ale Duhului Sfânt, să nu ne facem temple ale
desfrânării (I Corinteni 6, 19). Sunt destui părinţi fără copii, familii devastate, leagăne goale,
tineri fără povăţuitori, copii fără mame şi mame fără bucurii! Sunt destui oameni ce zac în tot
felul de desfrânări. Noi să nu fim aşa. Ne-am cheltuit tinereţea în plăceri. Ajunge! Sculaţi-vă
să mergem la Hristos!

Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să
cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta..., iar El ca un Părinte
bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca
bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în
mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său
şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi
eram şi am fost aflaţi (Luca 15, 24). Amin.

FIUL RISIPITOR SI FIUL CEL MARE: DOUA DRAME. Predica PS Sebastian al

Slatinei
11-02-2012Sublinieri
Print

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el
le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o
ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a
făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de
unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea
să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar,
venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici

23
de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi
înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă
şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi
înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale:
Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci
acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi
jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a
răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit
sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând,
a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie
niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al
tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl
însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne
veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
(Lc. 15,12-32)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul
aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdarea,
iertarea si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din
urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare
fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evanghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat
Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta „cadem“, si a
fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva
„in afara bucuriei”.
Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a
acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care
pleaca si se pierde in desfranare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o
ascultare „neroditoare“. Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, „regasindu-
se”, vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi
niciodata nu si-a suparat tatal, ramane pana la urma personajul nefast si negativ.
Iubiti credinciosi,

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei
evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in

24
pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie – pentru ca ospatul si bucuria pe care
tatal a gasit de cuviinta sa le pregateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se
face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt,
care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia
de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal
cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma
personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar
fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge
dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite”
Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?
Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit;
realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la
tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-
i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma
ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si
pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de
sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a
incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie,
daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau
mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata
nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din
evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata
parintele? Greseste prin neputinta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu
fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice
evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste
ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea
sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne
intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand,
de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel
dumnezeiesc!…
Va intreb: Ce ne impiedica sa fim astazi aici, in casa Parintelui nostru doua ceasuri,
rugandu-ne lui Dumnezeu pentru slabiciunile si pacatele noastre de fiecare zi? Ce ne
impiedica sa ne bucuram aceste doua ore impreuna cu Dumnezeu? Ce ne tine acasa, pe
drumuri, prin parcuri, sau mai stiu eu pe unde, numai sa nu petrecem aici impreuna cu
Tatal ceresc care, iata, rasplateste pocainta cu „ospat” si bucurie vesnica? Ce ne

25
impiedica sa ne petrecem viata intreaga in frica lui Dumnezeu, in comuniune cu El si cu
fratele sau aproapele nostru?
Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risipitor? Astazi, poate pentru intaia
oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma
veselesc cu prietenii mei!”Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar
cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat
vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit
pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate
bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din
urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.
Iata de ce am spus ca evanghelia de astazi nu ne prezinta doar o drama — pe cea a fiului
risipitor — ci doua, pentru ca, discret, in spatele dramei celui cazut, se consuma si o a
doua drama, mult mai cutremuratoare, cea a fratelui mai mare, finalizata absolut
nefericit. Daca fiul mai mic traieste drama „izolarii in afara comuniunii” cu Dumnezeu,
celalalt trece prin drama izolarii „in interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare si mai
infricosator! Grea este singuratatea „de unul singur”, dar, si mai grea — ne arata
aceasta pericopa evanghelica — este singuratatea „in doi” sau „in interiorul
comuniunii”!
La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul
Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui
Dumnezeu”(Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu
am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care
si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in
mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la
prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa!
Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor
noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am
savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.
Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea
in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul
reabilitarii, si-a venit in fire sau in„sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a
reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat
puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu
ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe
noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa
cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta
fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama
atunci cand acesta se pocaieste.

26
Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si
impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata
frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si
neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas
trist si nerecunoscator „afara”!…
Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge
vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca
Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare
din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne
schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata
sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat
porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de
iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata
de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.
Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa
avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna
sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea
cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca
Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca
vom sti sa-I pretuim chemarea.
Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie
de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii
vecilor, Amin”.

27
 Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne - Pr. Vasile Gordon

3 FEBRUARIE 2016 PREOT VASILE GORDON PREDICI

„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât încă mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul
să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbaşului şi să fii aruncat
în temniţă” (Matei 5, 25).

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne

Cuvintele din titlul meditaţiei la care vă invităm astăzi nu fac parte din Evanghelia acestei
duminici, ci din „Predica de pe munte”, dar au darul, credem, să ne lumineze tâlcuirea
pericopei rânduite (Matei 25, 31-46).

Din această pericopă înţelegem, astfel, fără greutate, că atunci când ne vom înfăţişa la
dreapta-judecată, Împăratul - Judecător, adică Dumnezeu, nu ne va întreba altceva decât dacă
am hrănit pe cei flămânzi, am adăpat pe cei însetaţi, am primit pe cei străini, am îmbrăcat pe
cei goi, am cercetat pe cei bolnavi şi pe cei închişi în temniţă. Nimic altceva!

Altfel spus, vom fi întrebaţi dacă am fost în relaţii apropiate cu cei aflaţi în suferinţe şi în
consecinţă, dacă am avut milă de ei. În cazul că da, vom auzi aceste cuvinte din partea
Împăratului Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la întemeierea lumii!”.

În cazul că nu, ne va spune cu totul altceva: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”. Greu şi înfricoşător cuvânt! Iar pentru a nu
cădea sub osânda acestei sentinţe şi implicit, pentru a trăi clipa fericită în care să fim invitaţi a
moşteni împărăţia cea veşnică, trebuie să-i avem apropiaţi pe cei flămânzi, însetaţi, goi,
bolnavi etc.

Aceasta pentru că ei nu sunt doar nişte simpli beneficiari ai milosteniei noastre, ci vor fi
martori la dreapta - judecată a lui Dumnezeu. Vor fi, cu alte cuvinte, fie susţinători, fie pârâşi
ai noştri, potrivit cu atitudinea pe care am avut-o faţă de ei.

Prin această ultimă observaţie ne apropiem, astfel, de înţelesul tainic al cuvintelor

Mântuitorului din titlul meditaţiei noastre, rostite în Predica de pe Munte: „Împacă-te cu
pârâşul tău...”.

Pentru o înţelegere mai adâncă a lor, este nevoie, însă, a le analiza în context. De aceea,
redăm întreg versetul: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât încă mai eşti cu el pe cale, ca
nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbaşului şi
să fii aruncat în temniţă” (Matei 5, 25).

28
Acest îndemn este foarte util, am zice salvator, chiar în înţelesul obişnuit. Dacă avem cu
cineva un litigiu, este bine să ne împăcăm fără să se ajungă la tribunal, chiar dacă suntem
nevinovaţi. Cu atât mai mult dacă noi purtăm vina. „Pe cale”, adică până a se ajunge la
judecată.

Sfântul Ioan Gură de Aur aşa vede înţelesul prim, după literă, al versetului: „Dacă nu te
împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii.

Împăcându-te cu el, pierzi poate averea, dar ai trupul liber! De eviţi lupta de la tribunal, culegi
două foloase: unul, că nu mai suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se
datorează ţie şi nu violenţei celuilalt.

Că înainte de a intra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi treci pragul, oricât te-ai
strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia” (Omilii la
Matei, XVI, 8).

Înţelesul cuvintelor Mântuitorului trece, însă, dincolo de literă. „Pârâşii” de la dreapta

judecată nu vor fi doar acei semeni cu care am avut ceva conflicte, mai mici sau mai mari.
Vor fi, aşa cum spuneam mai sus, toţi acei oameni aflaţi în nevoi pe care i-am ignorat, sau -
mai rău - batjocorit, poate.

Martori ai judecării noastre vor fi, de asemenea, potrivit Sfintei Scripturi şi tâlcuirii Sfinţilor
Părinţi, îngerii buni şi îngerii răi (diavolii), sfinţii şi chiar conştiinţa noastră. De aceea, „pe
cale”, adică în timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fim împăcaţi cu toţi semenii, aşa
încât îngerii buni şi sfinţii să poată da o bună mărturie, iar diavolii să nu aibă nici un capăt de
acuzare asupra noastră.

Împăcarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, conştiinţa proprie. Căci ea ne atrage
atenţia, de fiecare dată, când îi „uităm” pe cei în nevoi, sau când purtăm duşmănie cuiva.
Dacă nu ne îndreptăm, conştiinţa noastră ne va fi, astfel, întâiul „pârâş” înaintea tronului
Dreptului - Judecător. De aceea, „pe cale”, trebuie s-o avem împăcată, în fiecare zi, în fiecare
clipă.

„Peste mânia voastră să nu apună soarele!” - îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 26).
Acest cuvânt are un înţeles apropiat (să ne împăcăm în aceeaşi zi cu cei cu care am avut
supărări) şi un înţeles mai larg, pe care-l subliniem: „Să nu apună soarele vieţii noastre
pământeşti şi să ne găsească nepregătiţi!”.

Avva Agathon din Pateric (cuvântul „aghaton” înseamnă „bun”), urmând sfatul Marelui
Pavel, mărturiseşte ucenicilor la sfârşitul vieţii (şi prin ei, nouă, tuturor) „secretul” împăcării
conştiinţei lui: „'Niciodată nu m-am culcat să dorm având ceva asupra cuiva, nici am lăsat pe
cineva să se culce să doarmă având ceva asupra mea”.

Revenind la îndemnul Mântuitorului de împăcare cu pârâşii, trebuie să observăm că este

însoţit de un cuvânt pe care-l socotim „cheia” dezlegării întregii taine: „degrabă!”. Adică: nu
amâna faptele de milostenie, nu amâna stingerea conflictelor cu semenii, nu amâna să-ţi
împaci conştiinţa ta de om şi creştin!

29
Cu alte cuvinte, împacă-te cât mai repede cu putinţă, azi, căci ziua de mâine nu mai este a ta,
este a lui Dumnezeu. Azi trăieşti, mâine nu se ştie. Cunoaştem cu toţii că atunci când rostim
rugăciunea „Tatăl nostru”, zicem, la un moment dat: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-
ne-o nouă astăzi...”.

„Astăzi”, nu „mâine”, căci astăzi ne este foame, material şi spiritual. Atunci, la fel să fie şi cu
iertarea, milostenia, împăcarea etc.: astăzi, nu mâine!

Pentru o mică ilustrare, apelăm iarăşi la Pateric: „Un om a întrebat odată pe un pustnic:
Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc? Un ceas înainte de a muri
- a fost răspunsul. Dar eu nu cunosc când voi muri. Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-
te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu”.

De aceea, drept încheiere, socotim că această duminică, a înfricoşătoarei judecăţi, aşezată la

puţin timp înaintea Postului Mare (bun prilej de pocăinţă!), este încă o mână întinsă din partea
lui Dumnezeu, care ne vrea „degrabă împăcaţi şi pregătiţi”, pentru liniştea şi mântuirea
sufletelor noastre. Amin.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - a lăsatului sec de brânză - Pr. Vasile Gordon

Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot
Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om
a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor,
aşa şi în Hristos toţi vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, păşind, intrăm în
Sfântul şi Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici şi denumirea
acestei duminici. Dar ea se mai numeşte, ştim cu toţii, a izgonirii lui Adam din Rai.

Avem, aşadar, trei noţiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte asupra cărora vom zăbovi în cele ce
urmează.

30
Dreptmăritori creştini,

Această duminică, cu multe şi adânci semnificaţii, are darul să ne ajute a recapitula succint
istoria căderii lui Adam, strămoşul nostru, aşadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai.
Dar nu numai istoria căderii, ci şi începutul ridicării.

Cum ştiţi, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în aşa fel alcătuit încât în cele 365(6) de
zile ni se înfăţişează pe dinaintea ochilor sufleteşti întreaga istorie a căderii şi mântuirii
neamului omenesc.

Cele trei mari perioade: Octoihul, Triodul şi Penticostarul au fiecare o semnificaţie specifică,
cu raportare la cele trei slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere, comemorează evenimentele de

dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau
învăţătorească a Domnului.

Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidenţiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau
activitatea de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe
Cruce.

Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh

(Rusaliile), semnificând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului şi a
morţii.

Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiţi credincioşi, ci pentru a reuşi să reconstituim cu

exactitate timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează
slujirea arhierească, mântuitoare, a Domnului, pentru ridicarea omului căzut şi izgonit,
propriu-zis pentru a-i oferi şansa redobândirii raiului pierdut.

Iar duminica de azi poate fi asemănată cu ziua căderii strămoşului nostru, de mâine începând
conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut, dar şi folosirea mijloacelor duhovniceşti
pentru ridicare.

De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt şi slujbele din Postul Mare, între care
şi Deniile la care se citeşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare
adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura creştinului înduhovnicit.

De aceea vă invităm stăruitor să participaţi la aceste denii, ca la nişte veritabile tratamente

medicale sufleteşti.

Şi acum să luăm pe rând cele trei noţiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice
şi geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei
cuvinte cu noi, cu viaţa şi mântuirea noastră.

31
1. Izgonire.

Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu. Nu!
Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O
foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate,
rod al întrebuinţării neînţelepte a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea
şi lăcomia.

Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui

Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. În acest sens
grăieşte Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.

2. Adam.

Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne
gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În
primul rând trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm
seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui.

Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi nu zicem am fost izgoniţi,
ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului. Suntem legaţi de
strămoşul nostru nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său,
numit îndeobşte „păcatul strămoşesc”.

Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el”
(Romani, 5, 12).

Iar acest păcat, se ştie, este şters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat
n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că
nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria,
neascultarea şi lăcomia?

Iar odată cu acestea pe toate câte ni le ştie Dumnezeu! În Canonul Sfântului Andrei Criteanul,
una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuieşte
astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de
Dumnezeu şi de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I,
stihira 4).

Sfântul Andrei a exprimat poetic, aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul
adamic. Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul
Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.

Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul
Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în
Hristos toţi vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).

32
3. Rai.

Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru
râuri limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin „Rai” înţelegem în primul rând locul
apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, a-I simţi prezenţa, a vorbi cu
El. Locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge.

De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu
dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această
nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În
excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul
„nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.

Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă
întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere,
în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este
astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează
mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.

Acestei limpezi şi convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie:

„Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea
paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal
omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind
sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi
tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord
unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne
vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin
final al omenirii”.

Iubiţi credincioşi,

Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor
Carainic, pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din
semnificaţiile celor trei noţiuni, să încercăm a observa că această duminică nu este doar un
simplu „remember” (amintire), o atenţionare asupra tragediei izgonirii, ci şi o invitaţie spre a
păşi pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult dorit.

Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor şi creştinilor
care-i cereau sfat: „Mânca-var Raiul!”, sau „Vede-te-aş în Rai!”.

Cine nu ar vrea să fie „mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire
cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinţii, strămoşii, părinţii? Cu Părintele Cleopa, de ce
nu? Şi cu toţi cei dragi plecaţi mai înainte.

Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin
folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai
căzut, este foarte important să ştii ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voinţa
ridicării, bine ştiind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, aşa te duci. „Unde”, nu mai
este nevoie s-o spunem.

33
Dar „de va voi omul - zice Avva Alonie din Pateric - de dimineaţa până seara ajunge la
măsură dumnezeiască!”.

Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în acelaşi scop: „Un frate a întrebat pa Avva Sisoe,
zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a
fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi şi iarăşi! Deci a zis
fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se
află omul, în aceea se şi duce!”.

Un îndemn similar a fost inspirat pus în versuri de apreciatul poet englez Rudiard Kipling
(1865-1936), în cunoscuta poezie „Dacă” (în original „If”), în care autorul subliniază
importanţa perseverenţei omului în actul ridicării. Chiar şi numai citarea primelor două
versuri va fi, sperăm, ilustrativă şi convingătoare ca dumneavoastră să citiţi singuri toată
poezia: „De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău/Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi
ţie vină/De poţi atunci când toţi te cred nebun şi rău, să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în
tine”.

Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine, adică în puterile pe care ţi le-a dat Dumnezeu.

Iubiţi ascultători,

Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul

ne-a oferit căile ridicării şi dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul.

Cum ştiţi cu toţii, de mâine începem călătoria Postului Mare, de şase săptămâni. Nu vom
detalia acum învăţătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem să rostim o a doua
predică.

Dorim numai să atragem atenţia că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet, sub
două aspecte: 1. Post şi de păcate, nu numai de bucate. În această privinţă socotim
binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au
purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să
păcătuiască”.

Tot aici amintim şi o vorbă a Părintelui Constantin Voicescu: „Postul numai de bucate este
simplu regim dietetic, pe care-l prescriu şi medicii. N-are nici o legătură cu Biserica!”.

2. Postul cu bucate îndelung pregătite şi cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai
în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări şi regim preferenţial. Altfel riscăm un
post fals. Căci zice Sfântul Asterie al Amasiei: „Nu falsifica postul, ca să nu păţeşti ce păţesc
cârciumarii.

Dacă ei sunt pedepsiţi că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici
asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă şi artă?”.

34
 Predică la Duminica Ortodoxiei (Duminica întâi din Post)

Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-
l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au primit Sfânta Taină
a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-
ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele
icoane. Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de
la naştere şi până la moarte.

Ne găsim astăzi la sfârşitul primei săptămâni a Postului Mare, în Duminica Ortodoxiei sau a
dreptei credinţe. În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu
aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau
împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane
ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie
scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi ca
cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci pe sfântul care este în
icoană, căci lupta aceasta a devenit tot mai aprigă. Începând din anul 725, în timpul
împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei
bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus
din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub
patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei
credinţe împotriva celei rătăcite, să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a marelui post.
Iată de ce sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea
acestei biruinţe şi de ce Duminica de astăzi este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne
arată clar ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră
de creştini.

Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane luate din
Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte
de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ,
Dumnezeu însuşi a preamărit o icoană, care este cea mai simplă si mai nemeşteşugită din
câte ne putem noi închipui. Citind însă din Faptele Apostolilor ne putem da seama că :
„Credincioşii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru,
măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile
dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau”
(Faptele Ap. V, 15—16).

Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile
necurate au încetat. Iată ce putere avea chiar la leagănul creştinismului o umbră, această
icoană a chipului omenesc, nefăcută de mână de om. Prin aceasta, Dumnezeu însuşi a
introdus icoanele în Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ. Şi astăzi
vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos, vedem şi pereţii
bisericilor împodobiţi cu chipurile sfinţilor. Care este rostul lor? Noi ştim, că din diferitele
semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de noi, sau ne-au părăsit cu totul, plecând
în lumea de dincolo, nimic nu ne emoţionează cu atâta putere inima noastră ca fotografia lor.
Orfanul care şi-a pierdut părinţii, mama care-şi jeleste copilul iubit, sau soţul, privesc la
fotografiile celor decedaţi şi simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă sunt iarăşi
aproape de ei, simt o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui
să fie şi cu icoanele bisericeşti. Prin ele, Biserica vrea să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca
noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de virtuţile

35
lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea, laudă şi cinste,
fiindcă prin această laudă şi cinste, Îl preamărim pe Însuşi Dumnezeu care este minunat întru
Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe fotografiile părinţilor şi ale prietenilor noştri, cu atât mai
scumpe trebuie să ne fie icoanele sfinte şi cine ştie privi o icoană sfântă cu ochiul credinţei,
acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care îl aduce ea. Despre Sfântul Grigorie de Nissa
ni se spune că ori de câte ori privea icoana lui Avraam, care din ascultare şi iubire faţă de
Dumnezeu voia să junghie pe fiul său Isaac, totdeauna era mişcat până la lacrimi. Istoria
bisericească ne-a păstrat amintirea multor întâmplări, care ne dovedesc puterea cea mare a
icoanelor asupra inimii omeneşti. Ea ne spune, printre altele, că un tânăr din părinţi bogaţi,
trăind timp mai îndelungat o viaţă în desfrâu, a văzut o dată într-o biserică icoana împăratului
David vărsând pentru greşelile lui şiroaie de lacrimi, pe care un înger le prindea într-un vas de
aur. Iar sub icoană erau scrise cuvintele fericitului Augustin : „David a păcătuit numai o dată
şi a plâns întotdeauna. Iar tu păcătuieşti întotdeauna şi nu plângi niciodată”. Icoana şi
cuvintele acestea au mişcat aşa de profund inima tânărului, încât el, chiar din acea clipă a
început o altă viaţă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi de un
deosebit folos sufletesc pentru creştinul care le priveşte cu ochiul credinţei. Iată, deci, rostul
icoanelor cu care se impodobeşte lăcaşul dumnezeiesc. Iată pentru ce Biserica ne învaţă să le
cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci mari foloase sufleteşti, iată de ce
înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu
salbe de aur şi iată de ce creştinii evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane
candele şi lumanări. De aici şi obiceiul vechi creştinesc de a sfinţi icoanele, înainte de a le
aşeza la locul lor.

Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-l, îl
închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au primit Sfânta Taină a cununiei
se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea
a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele icoane. Astfel, cinstirea sfintelor
icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte.

De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul Postului Mare, este o zi de bucurie, pentru
că ne aduce aminte de ziua în care sfintele icoane au fost readuse cu mare alai în sfintele
noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria pe care o avem, de creştini faţă de sfintele
icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, vor
rămane de ruşine, ca şi înaintaşii lor, cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne
întotdeauna odoare scumpe inimilor creştine şi mijloace alese pentru preamărirea lui
Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

36
 Predică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) - Pr. Vasile Gordon

Aceşti patru oameni ne dau o bună lecţie de compasiune şi ajutorare faţă de un confrate
în suferinţă, altfel spus, lecţie admirabilă de receptivitate şi solicitudine. Căci nu este
suficient să avem credinţă, să mergem la biserică, să facem din când în când câte o faptă
bună, ci trebuie mereu să auzim, să vedem şi să fim săritori în ajutorarea celor
strâmtoraţi de sărăcie, boli.

Duminica de astăzi, a II-a din Postul Mare, ne cheamă, între altele, la observarea a două
virtuţi, mult folositoare în zilele noastre: receptivitatea şi solicitudinea. Sunt cuvinte mai noi,
adică neologisme.

Iubiţi credincioşi,

Dar să nu ni se pară grele, căci ele, veţi vedea, exprimă în chip minunat ceea ce ne propune
Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie. Spre a ne fi mai uşoară înţelegerea
acestor termeni, vă amintim că „receptivitatea” este însuşirea omului de a fi atent la ceea ce
se întâmplă în jur, spre exemplu a auzi când cineva îţi face o rugăminte, sau a vedea
problemele şi necazurile semenilor, iar „solicitudinea” este atitudinea plină de bunăvoinţă,
de prietenie, faţă de cineva sau ceva, adică a-l ajuta efectiv şi concret pe cel aflat în nevoie.

Zăbovirea asupra acestor două virtuţi ne-a fost inspirată de un amănunt aparent nesemnificativ
al pericopei evanghelice de astăzi: anume, acela în care cei patru bărbaţi care l-au adus pe
paralitic la Mântuitorul spre vindecare, s-au dovedit, deodată, receptivi la suferinţa confratelui
şi plini de solicitudine prin modul în care l-au ajutat efectiv.

Mai întâi, iată, observăm că cei patru, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai
Mântuitorul îl poate face bine, i-au oferit timp şi energie pentru a-l duce la casa unde era Iisus.
Până aici putem vorbi de receptivitate. Mai departe vedem solicitudinea: în clipa în care au
constatat că uşa casei în care se găsea Mântuitorul era blocată de o mulţime mare de oameni,
n-au renunţat a-l ajuta până la capăt.

Poate că noi, în locul lor, l-am fi lăsat jos, lângă uşă, rugând pe cineva din mulţime să aibă
grijă ca atunci când iese Iisus să-L oprească şi să-L roage să-l vindece pe suferind. Convinşi
că ne-am făcut datoria, i-am fi spus cam aşa: „Uite, noi te-am adus până aici, mai departe nu
avem ce-ţi face. Vezi că uşa este blocată. De aceea, te lăsăm să aştepţi până iese Vindecătorul,
căci noi trebuie să plecăm. Iartă-ne dar avem treabă, trebuie să mergem la pescuit. Îţi urăm
succes” (amintim că pescuitul nu era pe atunci un sport sau hobby, ca astăzi, ci una din
ocupaţiile de bază a celor din Capernaum).

Ei n-au procedat aşa ci, cu totală solicitudine şi cu inteligenţă lucrătoare, au găsit rezolvarea:
l-au introdus în casă prin acoperiş, în care au făcut şi o spărtură ca să încapă bolnavul (se ştie
că la evrei casele aveau acoperişul plat, pe care se ieşea printr-o uşiţă, pentru a aduna apă de
ploaie, a sta la soare etc.

Deci acea uşiţă ei au făcut-o mai mare, rezolvând, astfel, problema.

37
Iubiţi credincioşi,

Aceşti patru oameni ne dau o bună lecţie de compasiune şi ajutorare faţă de un confrate în
suferinţă, altfel spus, lecţie admirabilă de receptivitate şi solicitudine. Căci nu este suficient să
avem credinţă, să mergem la biserică, să facem din când în când câte o faptă bună, ci trebuie
mereu să auzim, să vedem şi să fim săritori în ajutorarea celor strâmtoraţi de sărăcie, boli etc.

Iar atunci când nu mergem până la capăt cu fapta bună, ni se potriveşte mustrarea Sfântului
Apostol Iacov din epistola sa: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă, dar fapte
nu are? Oare poate credinţa (singură, n. n.) să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi
şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: mergeţi în pace, încălziţi-vă, săturaţi-
vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?” (2, 14-16).

În sprijinul dorinţei noastre de a fi într-adevăr receptivi şi binevoitori până la capăt, ne vin

sfinţii Bisericii, care, oameni ca şi noi, cu slăbiciuni, ispite şi poticneli, au reuşit, printr-o
râvnă exemplară să depăşească limitele biologice ale umanului şi să se consacre total slujirii
lui Dumnezeu şi aproapelui.

Duminica de astăzi ni-l aduce în lumină pe unul dintre ei, după care şi-a luat şi numele:
Sfântul Grigorie Palama (†1362). Socotim potrivit, deci, să evocăm câteva aspecte din viaţa
şi lucrarea acestui părinte al Bisericii, atât ca act de recunoştinţă, cât şi pentru faptul că râvna
lui este pilduitoare pentru noi cei de azi.

În prima parte a vieţii şi slujirii sale observăm mai mult virtutea receptivităţii. Rămas orfan de
tată la 7 ani, va fi întru totul ascultător mamei sale, care-l va educa în duh creştin. Simţind
chemare pentru viaţa îngerească, se va calugări la Muntele Athos, unde va da ascultare
deplină părinţilor duhovnici, ataşându-se în chip deosebit de bătrânul Nicodim, la Mânăstirea
Vatoped, care-l va îndruma, între altele, în tainele isihasmului şi ale rugăciunii celei fără de
oprire.

Cu toate că era din fire şi educaţie un om blând, smerit şi răbdător, atunci când învăţătura
Bisericii a fost ameninţată de idei şi practici greşite, a luat atitudine deosebit de fermă.
De acum încolo vom observa, aşadar, dimensiunea solicitudinii slujirii sale. Caracterizarea
din Triod este cât se poate de plastică, de aceea o invocăm în acest moment: „Era peste
măsură de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Era
fără ură şi îngăduitor; căuta, atât cât îi stătea în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care
se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era
răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra lui de fiecare dată; era mai presus de
orice plăcere şi slavă deşartă; totdeauna simplu, în toate trebuinţele trupului, deşi cu timpul
trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei
sufletului său se desăvârşise atât de mult în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară
celor care-l priveau. În toate, totdeauna înţelegător, atent şi ordonat. Ca urmare a acestor
însuşiri aproape niciodată ochii lui nu-i erau seci de lacrimi, ci purtau în ei izvoare de
lacrimi”.

Cel mai cunoscut episod al luptei sale este cel legat de rătăcirile unui oarecare Varlaam,
călugăr dominican, care, îndoctrinat în Apus, învăţa greşit că harul şi lumina taborică sunt
energii create, teză contrară Scripturii şi părinţilor răsăriteni. Grigorie va lua atitudine,

38
renunţând la plăcerea isihiei şi aruncându-se în arena disputelor, care au durat mai mulţi ani,
suferind chiar închisoare, dar neabdicând de la datorie.

Vrednicia i-a fost, însă, răsplătită, prin alegerea sa ca Arhiepiscop al Tesalonicului, deşi el a
acceptat treapta arhieriei nu ca răsplată, ci ca mijloc de slujire. Va scrie mai multe tratate,
dintre care o parte au fost traduse şi în româneşte, prin osteneala vrednicului de pomenire
părinte Dumitru Stăniloae.

În esenţă, Sfântul Grigorie arată că „harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute şi
de cunoştinţă” (Filocalia 7, ediţia 1977, p. 416), iar celor care nu cunoşteau adevărul despre
lumina taborică, le spune între altele: „Tot cel ce zice că lumina care a strălucit ucenicilor în
Tabor este o nălucă şi un simbol ce se face şi se desface şi nu există cu adevărat şi susţine că
nu este o lucrare mai presus de toată înţelegerea, ci mai prejos de înţelegere, se împotriveşte
sigur mărturisirii sfinţilor. Căci aceştia, fie în cuvântări, fie în scrieri, o numesc negrăită,
necreată, veşnică şi cele asemenea” (Ibidem, p. 417-418).

Iubiţi ascultători,

Nu mai intrăm în alte detalii biografice şi bibliografice, spre a nu vă obosi peste măsură, dar
vă invităm să citiţi singuri măcar anumite bucăţi din scrierile cuprinse în Filocalia
Românească (vol. 7), încercând, totodată, să cugetaţi asupra acestui fapt esenţial: ştiind că
pentru mântuire este nevoie de har, credinţă şi fapte bune, trebuie să mărturisim credinţa
dreaptă că harul este necreat, pentru că ceva creat n-ar putea mântui creatura, adică pe noi,
adevăr mărturisit cu tărie de Sfântul Grigorie, în acord cu toţi părinţii ortodocşi.

Iată, aşadar, ce exemplu minunat de receptivitate şi solicitudine la acest sfânt părinte al

nostru! Asemeni lui şi celor patru bărbaţi care l-au ajutat pe slăbănogul din Evanghelia de
astăzi, să încercăm şi noi să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu
numai pentru a constata anumite stări de fapt, ci a trece la fapte, cu dragoste, răbdare,
curaj, fermitate, pe scurt, cu toată solicitudinea.

Sfinte Grigorie Palama, pomenit astăzi, roagă-te lui Dumnezeu să ne ajute a fi râvnitori,
receptivi şi plini de solicitudine, precum tu ai fost! Amin.

39
DUMINICA SFINTEI CRUCI. Predica PS Sebastian al Slatinei: VIATA CA O CRUCE.
Cine se menajeaza, se complace si refuza LUPTA, cum va castiga Imparatia?

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci:

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după
Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape
sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl
va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau
ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine
şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de
el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc
vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. (Mc. 8, 34-38 si 9,1)
Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este pe cat de scurta, pe atat de plina de invataturi si, pentru
aceasta, nu usor de inteles, cel putin in trei afirmatii ce se fac in ea. Intai, zice
Mantuitorul Hristos: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia
crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Si va intreb:despre care „cruce” vorbeste
Domnul? Sarbatorim in fiecare an, la 14 septembrie, „inaltarea (sau aflarea) Sfintei
Cruci” care se pierduse; crucea pe care a fost rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi.
Despre aceasta, insa, vorbeste Domnul cand ne spune sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui?
Despre crucea materiala, sub diferitele ei forme? Nu cumva avem de-a face aici cu un alt
inteles al crucii – altul decat cel fizic? Ba da. Hristos da aici cuvantului „cruce” un inteles
spiritual: crucea ca viata crestina, pe care fiecare dintre noi suntem chemati sa o ducem
aici pe pamant.
Cuvintele „sa se lepede de sine” inseamna „sa-si lepede egoismul“, pentru a putea asculta
de Dumnezeu mai mult decat de sine. Nu exista ascultare de Dumnezeu fara lepadare de
sine – renuntare la sine, in favoarea predarii in mainile lui Dumnezeu.
Expresia „sa-si ia crucea” inseamna ca, odata predat lui Dumnezeu, „sa-si asume viata
aceasta” – cu bucuriile, dar si cu intristarile ei; cu biruintele, dar si cu esecurile ei; cu
„Pastile” dar si cu desele „Golgote” – ca pe o „cruce”. Despre aceasta „cruce a vietii” ne
vorbeste evanghelia, cruce pe care trebuie sa ne-o asumam cu demnitate si barbatie crestina si
asa sa-I urmam lui Hristos.
Cuvintele „sa-Mi urmeze Mie” ne cheama sa abordam viata aceasta, asa cum este ea
pentru fiecare, nu cu indiferenta sau pasivitate, ca pe o lupta. Intelesul cu care Hristos a
numit viata noastra „cruce” – arata lupta pe care o avem de dus fiecare dintre noi, pentru
ca viata in Hristos nu este o viata oarecare, ci este lupta acerba cu tot ceea ce ne
40
impiedica de a-I urma Lui. Cunoastem din experienta proprie: sunt atatea lupte de
dus!… Si parca, uneori, cadem si noi rapusi sub greutatea crucii vietii noastre, asa cum
a cazut Hristos sub greutatea propriei Sale cruci, insa, mai ales in momentele acelea
suntem chemati ca, lepadandu-ne de noi insine si infruntand slabiciunea firii, sa ne asumam
totul ca pe o cruce si cu multa barbatie crestina si lupta sa-I urmam Domnului.
O alta fraza, si mai greu de inteles, in evanghelia de astazi, este urmatoarea: „Cine va voi sa-
si scape sufletul il va pierde, iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru
Evanghelia Mea, acela il va castiga“ (Mc. 8,35). Va intreb: cum adica „cine va voi sa-si
scape sufletul il va pierde“? Oare nu aceasta ne dorim fiecare dintre noi – sa ne salvam
sufletul? Oare ni-l vom pierde pentru faptul ca dorim sa il castigam? Ce vrea sa spuna
evanghelia?
Iubiti credinciosi,

Luand aminte la cele la care tocmai ne-am referit mai inainte, si anume la crucea ca viata sau
viata ca o cruce, cuvintele acestea, greu de inteles la prima vedere – „cine va voi sa-si scape
sufletul il va pierde” — trebuie intelese astfel: „cine va voi sa-si scape sufletul (de cruce) si-l
va pierde“.Asadar, cine va voi sa-si menajeze viata si sa nu si-o jertfeasca pentru Hristos,
acela si-o va pierde. Cine va cauta sa-si scape sufletul, in sensul de a nu aborda viata ca
lupta si ca jertfa, acela si-l va pierde, pentru ca inutila se va dovedi o astfel de viata in fata
vesniciei.
Mantuitorul Hristos ne-a chemat in viata aceasta la lupta si la cruce. Si nu ne-ar fi cerut-
o, daca n-ar fi facut-o El insusi mai inainte de noi. Pentru aceasta si asteapta de la fiecare
dintre noi sa ne abordam la fel propria viata. Altfel, cine va dori sa-si menajeze viata,
complacandu-se in tot ceea ce este mai atragator si mai placut pe pamant – si [cine] nu
intelege ca Dumnezeu nu ne ingaduie noua, celor ce ne-am injugat la jugul Lui si vrem sa-I
dobandim imparatia, sa traim oricum, sa vorbim ori sa gandim orice si oricum – nu are ce
cauta in imparatia Cerurilor. De aceea, se incheie evanghelia de astazi cu alte cuvinte, la fel
de greu de inteles: „Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu
vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere” (Mc. 9,1). Si au trecut, dragii mei,
de cand Hristos a rostit cuvintele acestea, aproape doua mii de ani!…
Ce a vrut sa spuna, oare, Domnul prin aceste cuvinte? Ei bine, oricat ni s-ar parea de ciudat,
nimic altceva decat ca unii din cei care-L ascultau atunci au cunoscut imparatia lui
Dumnezeu mai inainte de a se muta definitiv de aici de pe pamant. Despre care imparatie
vorbeste, insa? Aduceti-va aminte de cuvintele Domnului, cand a spus: „imparatia lui
Dumnezeu este inauntrul vostru!” (Lc. 17,21). Iata asadar, imparatia lui Dumnezeu inca de
aici, de pe pamant, in noi! Pana la lumea cealalta, pana la imparatia Cerurilor, imparatia
lui Dumnezeu trebuie sa inceapa in noi inca din lumea aceasta, pe pamant. Si nu va incepe
intr-o viata care nu are nimic comun cu jertfa lui Hristos, cu lupta pe care ne-o cere El, cu

41
abordarea vietii acesteia ca pe o cruce, pe care asumandu-ne-o si purtandu-o asa cum si-a
purtat-o El insusi, sa-I urmam intru totul.
Imparatia lui Dumnezeu se va infiripa incet-incet inlauntrul nostru, daca vom intelege sa-i
slujim lui Hristos asa cum ne-o cere El. Ea incepe inca de aici de pe pamant si se continua in
mod firesc in viata de dincolo. Asa se explica de ce sentinta de judecata a Dreptului Judecator,
de plasare de-a dreapta ori de-a stanga Sa a oamenilor, cand va veni sa judece viii si mortii, nu
va fi nici arbitrara sau discretionara, nici subiectiva si, cu atat mai putin, nedreapta. In mod
cat se poate de firesc, dragii mei – si asa trebuie sa vedem viata de dincolo – fiecare dintre
noi va merge sa-si ocupe locul, potrivit starii din sufletul sau. Am inceput sa traim, adica,
de aici de pe pamant, in imparatia lui Dumnezeu? Am facut sufletul nostru o imparatie
unde sa imparateasca Hristos? Atunci vom continua sa petrecem in mod firesc impreuna
cu El. Am respins abordarea vietii acesteia ca imparatie a Sa, impiedicandu-L sa imparateasca
intru noi si refuzandu-I legea si poruncile? Atunci nu vom putea merge altundeva,
decat numai acolo unde nu este Hristos, pentru ca singuri, in mod liber si constient, am
ales sa fim impreuna sau fara de Hristos.
In felul acesta stand lucrurile, sentinta Dreptului Judecator nu va putea parea absurda,
pentru ca nu va fi o sentinta in felul in care ne-am deprins noi sa receptam sentintele
judecatoresti aici pe pamant, ci va fi o cat se poate de justa recunoastere a unei stari de
fapt. Singuri ne vom situa de-a dreapta sau de-a stanga lui Hristos, potrivit a ceea ce ne-am
deprins a fi inca de aici de pe pamant. Ne-am menajat viata? Ne-am complacut in atatea si
atatea tentatii cu care viata aceasta ne ademeneste adeseori? Atunci, am ales
automat „imparatia lumii acesteia“. Am inteles sa abordam viata aceasta, asa cum este ea –
scurta, lunga, fericita sau mai putin fericita – ca pe o cruce si lupta, pentru a imparati
impreuna cu Hristos? Atunci, in mod firesc, vom petrece viata de dincolo tot impreuna cu El,
in imparatia Sa cea cereasca. Acesta este raiul si acesta este iadul! Este lupta noastra pentru
imparatia Cerurilor, sau este viata fara de Dumnezeu – daca vorbim de nefericirea vesnica –
acolo unde nu poate fi Hristos pe Care nu L-am urmat, atata vreme cat ne-am trait viata fara a
cauta sa ne purtam crucea vietii acesteia potrivit chemarii Sale.
Acestea fiind intelesurile profunde ale unei pericope evanghelice plina de intelepciune, dar nu
lesne de inteles, conchidem ca viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca
voim sa dobandim imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o
lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui
Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre
noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si
cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe
pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit imparatia lui
Dumnezeu despre care, iata, evanghelia de astazi ne spune ca trebuie sa inceapa inca de pe
pamant.

42
Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se
intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului
nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre.
De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe cruce, cu
aceasta intelepciune si intelegere a crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o
jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam imparatia Lui inca de aici de pe
pamant, dar mai cu seama dincolo, in imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.

PREDICI strapungatoare ale Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA SFINTEI

CRUCI: “Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe Cruce continua
sa ne arate milele Sale!”

Invatatura in Duminica a treia din Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci (I)
Pentru a usura nevointa postirii, Sfanta Biserica a randuit ca la mijlocul Postului sa se scoata
Crucea de viata Facatoare a Domnului. Cine posteste cu adevarat trebuie neaparat sa
rabde necazul trupului, lupta darza cu el a duhului si pe deasupra cursele diavolului,
care lucreaza asupra sufletului nostru prin tot felul de ganduri aducatoare de intristare
mare, mai ales celor ce nu sunt inca intariti si desavarsiti in viata crestina. Tocmai pe
postitorii de felul acesta sa-i mangaie Crucea de viata Facatoare a Domnului, care a fost
scoasa acum spre inchinare si spre privirea si sarutarea ei cu inima, si sa le usureze
nevointa. Sa nu fie lipsiti de mangaierea ei nici cei care nu postesc cu postul adevarat,
nici cei care nu postesc deloc; sa alerge fiecare cu credinta si cu dragoste, si sa-L sarute
pe ea pe Mantuitorul. Fie ca Dumnezeiescul Patimitor sa-i invete pe toti de pe Crucea Sa
aceasta insemnata indatorire a crestinului: postirea si omorarea trupului nostru iubitor de
pacat.
Deoarece in fata Crucii ne vine de la sine sa facem asta, vom vorbi acum despre maretia
iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care s-a aratat pe Cruce, ca sa trezim in inimile reci ale
crestinilor iubirea de Dumnezeu si de viata vrednica de un crestin.
Ce adanc al iubirii lui Dumnezeu Facatorul s-a aratat fata de faptura Lui – omul – pe
Cruce! Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute, Cel ce a aprins
pe cer soarele, luna si nenumarata multime a stelelor, Cel ce a revarsat vazduhul ca sa rasufle
tot ce viaza, Care a revarsat apele pe fata pamantului, Care acopera cu verdeata intreg
pamantul si face sa rodeasca, face sa creasca si hraneste toate fapturile vii, Fiul lui Dumnezeu

43
Cel Unul-Nascut a binevoit a Se face om pentru mantuirea omului care a cazut de bunavoie
din viata in moarte, a rabdat pentru el pe Cruce cele mai chinuitoare patimiri cu putinta
si moartea cea mai de ocara, ca patimirile Lui sa fie socotite de catre Drept Judecatorul
Tata Ceresc drept patimiri ale intregii omeniri din toate vremurile si locurile, ca in felul
acesta omenirea care are credinta si dragoste catre El sa se izbaveasca de neinchipuitele
chinuri vesnice din iad si de moartea vesnica. Cand vede aceasta iubire nemarginita a
Marelui, Atotputernicului Dumnezeu fata de omul cazut, cel ce are neintunecati ochii
inimii nu poate sa nu planga, ci varsa lacrimi de iubire si de recunostinta, neavand ce sa
aduca mai mult decat atat ca prinos Celui ce pune pret pe lacrimile noastre.
Cum raspund insa cei mai multi dintre noi la aceasta iubire dumnezeiasca? Raspund prin
nesimtire, fiind gata sa-L rastigneasca a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu prin toate
pacatele cu putinta,facand din rasputeri placul trupului lor pacatos, asa incat cei mai
multi dintre noi, uitand parca de patimirile pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos, nu traiesc
deloc pentru cer si pentru sufletul lor, ci pentru pamant si pentru trupul lor, si cu mare greutate
se invoiesc sa refuze timp de cateva zile trupului prisosul de mancare si bautura, potrivit
randuielii bisericesti.
Asadar, singuri ne departam din toate puterile de mantuirea noastra; Mantuitorul a
patimit pentru noi pe Cruce, insa noi nici nu vrem sa stim de patimirile acestea; El ne-a
poruncit, pentru mantuirea noastra, sa ne luam fiecare crucea si sa urmam Lui spre slava
cereasca, iar noi nici nu vrem sa auzim de asta; ni s-a aratat, ca doctorie, omorarea trupu-
lui nostru cu patimile si poftele lui, insa noi ne straduim si mai tare sa ne satisfacem
patimile, sa ne implinim poftele. Asa va fi si sfarsitul nostru, si vom fi inghititi de focul
cel vesnic, si nu vom primi nici o picatura racoritoare in vapaia gheenei, fiindca aici am
avut toate racoririle cu putinta, toate placerile cu putinta pentru trupul pacatos. Sa nu
dea Domnul asa ceva! Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe
Cruce continua sa ne arate milele Sale. Amin.

Cuvant in Duminica Sfintei Cruci (II)

Astazi, iubiti frati si iubite surori, va propun sa vorbim, cu ajutorul lui Dumnezeu,
despre Apostolul zilei de astazi. In el, Sfantul Pavel talcuieste despre Marele Arhiereu, Care a
strabatut cerurile – despre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, si ne indeamnasa ne tinem strans de
marturisirea credintei noastre,adica sa nu slabim in ispite, in necazuri si in prigoanele
pentru credinta, fiindca nu avem un Arhiereu care nu poate sa fie alaturi de noi in
neputintele noastre, ci Unul asemenea noua, incercat in toate, afara de pacat,si Care,
intrucat Insusi a patimit inainte de Cruce si pe Cruce, fiind El insusi ispitit, poate si celor
ispititi sa le ajute (Evr. 2,18). Dupa aceea, Apostolul ne spune sa ne apropiem cu indraznire
de Tronul harului, adica de Domnul Iisus Hristos, Care sade pe acest Tron, ca sa
dobandim mila si sa aflam har spre ajutor la vremea potrivita. Şi ce altceva faceti, fratilor si

44
surorilor, adunandu-va deseori in aceasta biserica pentru rugaciunea de obste sau venind sa va
pocaiti pentru pacate si sa va impartasiti cu Sfintele Taine, daca nu tocmai lucrul la care ne
indeamna Apostolul zilei de astazi?
Voi veniti cu credinta si cu nadejde la Tronul harului, ca sa primiti mila de la Domnul,
iertarea pacatelor prin pocainta si impartasirea cu Dumnezeiestile Taine ale Trupului si
Sangelui Domnului, sfintirea, intarirea pentru viata si nevointele ce urmeaza si
indumnezeirea sufletelor.
Asadar, apropiati-va, fratilor, si surorilor, apropiati-va mai des de Tronul harului, ca sa va
invredniciti de mare si bogata mila de la Cel ce sade pe acest Tron – de la Atotbunul si
Atotputernicul Imparat si Arhiereu Vesnic, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Sa va
apropiati insa de Dumnezeu mai mult prin preotii pamantesti, care sunt alesi pentru voi
dintre oameni spre slujirea lui Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate;
alergati la rugaciunea lor mijlocitoare intre voi si Dumnezeu si la jertfa savarsita de
catre ei, fiindca ei poarta cinul Arhiereului Celui Vesnic, al lui Iisus Hristos, si savarsesc
lucrarea Lui pentru voi. Sa dea Dumnezeu s-o savarseasca intotdeauna din inima, cu
grija si cu evlavie! Ei nu primesc cinstea preotiei cu de la sine putere, ci prin chemarea de la
Dumnezeu, cum a primit-o oarecand, in Vechiul Testament arhiereul Aaron. Sa-i cinstiti si
sa-i iubiti pentru cinul lor, pentru marea si preainalta lor slujire, care este mai presus de
toate slujirile pamantesti, pentru aceasta slujire mantuitoare, mijlocitoare, indumnezeitoare,
care aduce sufletele facute dupa chipul lui Dumnezeu la Dumnezeu si la viata vesnica. Nu pe
sfintii, luminatii, infricosatorii ingeri, cei puternici intru tarie, i-a facut Domnul
mijlocitori pentru voi si savarsitori ai cerestilor Taine, ci pe niste oameni asemenea
voua, care sunt supusi la fel ca voi neputintelor si pacatelor, si ca atare sunt ingaduitori
fata de neputintele si ratacirilor voastre, care sunt si ale lor.
Despre asta si vorbeste Sfantul Pavel in Apostolul citit astazi:

Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele catre Dumnezeu,
ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate; el poate sa fie ingaduitor cu cei nestiutori si rata-
citi, de vreme ce si el este cuprins de slabiciune. Din aceasta pricina dator este, precum
pentru popor, asa si pentru sine sa jertfeasca pentru pacate – si nimeni nu-si ia singur
cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aaron. Asa si Hristos nu S-a
preaslavit pe Sine Insusi, ca sa Se faca arhiereu, ci Cel ce a grait catre El: „Fiul Meu esti Tu,
Eu astazi Te-am nascut”. In alt loc se zice: „Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui
Melchisedec.” El, in zilele trupului Sau, a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni
catre Cel ce putea sa-L mantuiasca din moarte si auzit a fost pentru evlavia Sa, si desi era
Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit, si desavarsiindu-Se, S-a facut tuturor celor ce-
L asculta pricina de mantuire vesnica, iar de Dumnezeu a fost numit Arhiereu dupa randuiala
lui Melchisedec (Evr.5,1-10).

45
Iata ce cuprinde Apostolul de astazi, iata talcuirea, invatatura lui si felul in care s-o aplicam
ziditor la noi insine. In el, repet, se vorbeste despre Singurul si Vesnicul Arhiereu,
despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care mai inainte de intemeierea lumii a hotarat sa
Se jertfeasca pe Sine Insusi pe altarul Crucii ca jertfa de impacare pentru pacatele lumii
intregi, ale tuturor oamenilor. El S-a si adus pe Sine Insusi ca jertfa lui Dumnezeu, Tatalui
Sau, potrivit voii Lui, pentru noi, pacatosii, ca sa-L faca milostiv catre noi, cei ce pacatuim in
toata ziua si in tot ceasul – iar noi, preotii pamantesti, plini de pacate, purtam cinul lui Hristos
si continuam, cu harul Sfantului Sau Duh, marea, infricosatoarea si mantuitoarea lucrare a
impacarii noastre si a voastre cu Dumnezeu, si El Insusi aduce prin noi pe altar infricosatoarea
si de viata facatoarea jertfa de impacare a Trupului si Sangelui Sau. Asadar, sa aveti
intotdeauna evlavie in fata acestei jertfe si inaintea Domnului, Care o aduce; sa va
rugati si pentru noi, slujitorii Lui, care ne rugam si mijlocim pentru voi; sa pomeniti
Crucea Lui, mormantul, invierea cea de a treia zi si inaltarea la Cer, cea de-a doua si
infricosatoarea venire a Lui – si fiecare sa-si ia crucea si sa urmeze Lui, sa-si
rastigneasca trupul cu patimile si poftele. Amin.

Cuvant in Duminica Sfintei Cruci (III)

Intrucat inaintea ochilor nostri sta, spre evlavioasa inchinare si sarutare, Crucea Domnului, a
carei putere este preaslavita adeseori in rugaciunile si cantarile bisericesti, doresc, iubitilor, sa
va spun acum cateva cuvinte despre aceasta putere, despre minunile ei. Apucandu-ma sa
vorbesc despre asta, pe de o parte vad peste tot puterea ei lucratoare de minuni si nu stiu la ce
sa ma opresc, ce intamplare sa iau ca pilda a puterii facatoare de viata a Crucii; vad si marea
evlavie pe care o aveau fata de Cruce oamenii din vechime. Pe de alta parte, vad, din
pacate, foarte putine experiente ale acestei puteri la oamenii de acum, si indata vad si
pricina pentru care ea isi arata atat de putin in vremea noastra puterea facatoare de
minuni. Aceasta e tocmai pricina pentru care Domnul a facut putine minuni in patria
Sa, adica nestiinta si viata nelegiuita, necrestineasca, a crestinilor. Iubiti frati! Istoria
Bisericii crestine cuprinde foarte multe experiente ale puterii facatoare de minuni a Crucii
datorita faptului ca pe vremuri era mai multa credinta in oameni, erau mai multi crestini
adevarati; cu slava se proslaveste si acum de viata Facatoarea Cruce, insa vedem mult mai
putine minuni ale ei, si anume tocmai la putinii oameni care traiesc prin credinta.
Sfintii nevoitori ai lui Hristos se uimeau mereu de puterea facatoare de viata a Crucii
Domnului, care lucra in viata lor, si, cu inima smerita, temandu-se ca nu cumva aceasta
putere sa-i lase singuri in neputinta si pacatosenia lor, inconjurati intotdeauna de
vrajmasii cei nevazuti, iar adeseori si de cei vazuti, se rugau: „Nebiruita, neurmata,
dumnezeiasca putere a Cinstitei si de viata Facatoarei Cruci, nu ne parasi pe noi,
pacatosii!“ Cu deplina incredintare in puterea ei facatoare de minuni si cu uimire fata de

46
insusirea ei de a-i alunga pe vrajmasii cei nevazuti, bucurandu-se cu inima, ei strigau catre
Cruce asa:
„Bucura-te, Preacinstita si de viata Facatoare Cruce a Domnului, care alungi demonii cu
puterea Celui care S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos… si ni te-a daruit
noua pe tine, Cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot potrivnicul“
si ii spuneau fara urma de indoiala, ca unei fiinte vii:

„O, Preacinstita si de viata Facatoare Cruce a Domnului! Ajuta-mi dimpreuna cu

Preasfanta Doamna, Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, si cu toti sfintii, in veci.“
Te umilesti fara voie cu inima cand citesti cu ce laude mareau ei de viata Facatoarea Cruce: o
numeau„Cruce atotputernica“, „slava Apostolilor“, „taria Mucenicilor”, „intarirea
Cuviosilor”, „sanatatea celor bolnavi”, „invierea mortilor”, „indreptarea celor cazuti”,
„omorarea patimilor”, „alungarea gandurilor”, „temelia bunei credinte”, „pierzatoarea
dracilor”, „pieirea celor necuviosi”, „rusinarea vrajmasilor in Ziua infricosatoare a
Judecatii”. Ca unei fiinte vii ii spuneau: „Cruce! Fii mie putere, tarie si stapanire, izbavitoare
si Luptatoare impotriva vrajmasilor ce ma razboiesc, pavaza si ocrotire, biruinta si intarire,
aparandu-ma si acoperindu-ma totdeauna.”

Indeobste, ei numeau chipul Crucii „nepovestit prin puterea sa”, „sfintire a apelor”, „sfintire
a vazduhului”, „sfintire si luminare pentru tot crestinul credincios”, „semn de barbatie” si
„sceptru al lui Hristos, care ii calca la pamant pe potrivnici”. Nestiind cum sa-i
preaslaveasca vrednicia dupa cuviinta, ei striga:

„Cine va insira toate lucrarile tale, Cruce placuta lumii, toate puterile si minunile tale, si
invierile de morti pe care le-ai lucrat? Tu ai inaltat cu tine intreaga lume, adica pe crestinii
cei alesi, inaltandu-te insati la Dumnezeu.“
Pentru voi, iubitilor, Crucea Domnului este la fel cum era pentru acei oameni sfinti? In
numele celor mai multi dintre voi, o sa raspund: nu. Crucea nu face minuni in viata
voastra. De ce? Din pricina necredintei voastre. Ca atare, Crucea este intotdeauna
minunata si de viata facatoare.Crestinilor care ii sunt credinciosi prin evlavia lor le este
credincioasa si ea, le este prietenul cel mai statornic si credincios. O! Cine imi va da ravna
dumnezeiasca si putere a cuvantului ca sa trezesc in crestinii vremii de acum credinta
vie si evlavia cuvenita fata de Cruce si de Cel ce S-a rastignit pe ea? Ştiu ca multi nu
baga in seama crucea si insemnatatea ei. Uneori, nebagarea de seama si lipsa de cinstire
fata de Cruce sunt atat de mari, incat oamenii nu-l primesc pe slujitorul lui Hristos atunci
cand vine in casa lor cu crucea si in numele Crucii; altii nu stiu sa-si faca semnul Crucii
asa cum trebuie pe trupul Lor pacatos ori nesocotesc binecuvantarea preoteasca, si
uneori fac asta din nebagare de seama, iar alteori – ce grozavie! – dintr-o rusine
mincinoasa si blestemata.De Cruce iti e rusine, iubitule, de Cruce, care e lauda si slava

47
noastra? Sa stii ca si Fiul Omului Se va rusina de tine cand va veni intru slava Tatalui Sau cu
sfintii ingeri (v. Mc. 8, 38).
Iubitilor! Sa cinstim totdeauna, cu credinta si cu dragoste, Crucea Domnului, si ea ne va
fi prietena si mantuitoare – nu in sine, ci prin puterea Celui care S-a rastignit pe ea.
Amin.
Cuvant de invatatura in vinerea saptamanii Crucii
Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Gal. 6, 14)
Data trecuta am auzit, iubitilor, cu ce laude vorbeau despre Cruce sfintii oameni ai lui Dum-
nezeu. Acum, impreuna cu Apostolul, vreau si eu, multpacatosul, sa ma laud cu puterea de
viata Facatoarei Cruci, fiindca nu se poate ca preotul, care savarseste toate slujbele si toate
Tainele cu puterea si cu partasia Crucii, sa nu cunoasca din proprie experienta puterea
ei cea mantuitoare, ca este putere a lui Dumnezeu spre mantuirea a tot celui ce
crede (Rom. 1, 16). Şi as fi foarte nerecunoscator fata de Mantuitorul si Domnul meu daca as
trece sub tacere inaintea adunarii bisericesti minunata putere a Crucii Lui, care si-a aratat si isi
arata atat de des puterea asupra mea: taina imparatului se cuvine sa o pastrezi, iar lucrurile,
lui Dumnezeu este de lauda sa le vestesti (Tobit 12, 11). Ce ma tine in viata si ma ocroteste
pe mine, multpacatosul si neputinciosul? Crucea. Cine ma ajuta in lupta cu patimile,
caci din tineretile mele, multe patimi se lupta cu mine (antifonul 1 al glasului 4)? Crucea
Domnului. Crucea ma apara de vrajmasi.
Iubitilor! Crestinul care vrea sa traiasca evlavios in Hristos Iisus este intotdeauna prigo-
nit – daca nu dinafara, cel putin dinlauntru, iar adeseori si dinafara, si dinlauntru. Ar fi
insa ciudat sa se auda din gura preotului ca el nu vrea sa traiasca evlavios, caci preotul trebuie
mai mult decat oricare altul sa se straduie pentru a duce o viata evlavioasa. Asadar, toti care
vor a trai cucernic in Hristos Iisus vor fi, dupa cuvantul Scripturii, prigoniti (II Tim. 3, 12).
Nu vorbesc despre vrajmasii din afara. Acestia sunt mai usor de biruit tocmai pentru ca sunt
vazuti; cand te prigonesc, tu doar adu-ti aminte cu credinta ce a rabdat pentru noi
Hristos, si atunci vei indura cu usurinta prigoana lor. Nu trebuie sa-i trecem sub tacere pe
vrajmasii cei dinlauntru – pe demoni:
lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva
stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor
rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6, 12);
prigoana lor va fi intotdeauna cat se poate de rautacioasa, bine tintita, otravitoare,
ucigatoare, si ea are loc inlauntru, in inima. Ce sa faca crestinul? Cum sa-i alunge pe
raufacatorii cei nevazuti, care au cucerit insasi inima? Nici o arma materiala nu ii va ajuta
sa-i izgoneasca de acolo, iar chinurile pe care le pricinuiesc sunt din cale-afara de dureroase
pentru suflet: ele sunt foc ce mistuie fara crutare launtrul omului. Şi atunci, care este mijlocul
de a-i alunga si de a nimici intr-o clipa chinurile pricinuite de catre ei? Crucea Domnului sau
semnul de viata Facatoarei Cruci, facut pe piept sau pe pantece cu credinta vie in Cel

48
rastignit pe ea. Ca luate cu mana, chinurile launtrice vor pieri deodata, demonii vor
fugi. Atunci vei striga, fara voie, cu bucurie:
„Bucura-te, Preacinstita si de viata Facatoare Cruce a Domnului, care alungi dracii cu
puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos!”

Şi eu, smeritul si pacatosul, i-am alungat de multe ori de la mine in acest fel pe raufacatorii
cei nevazuti. Daca vrea sa intre in inima mea vreo patima, imi intorc indata privirea
gandului spre Hristos si imi fac cu credinta vie semnul crucii: patima piere indata, si
focul launtric, tovarasul nedespartit al oricarei patimi, piere si el indata. Cateodata, din
pacate, patimile reusesc sa ma amageasca pentru o vreme, si numai chinurile indurate
launtric din partea lor ma fac sa ma intorc fara prefacatorie catre Hristos si catre
Crucea Lui de viata Facatoare.
Asadar, iubitilor, crucea este biruinta mea asupra vrajmasilor nevazuti. Acolo unde nu pot
patrunde eu ca sa ii alung, patrunde Hristosul meu in chipul Crucii Sale si savarseste
pentru mine biruinta dorita. Minunat e in mine Domnul, minunata e Crucea Lui de
viata Facatoare!Puterea lui Dumnezeu intru neputinta mea se savarseste (v II Cor. 12,
9). Vrajmasii cei nevazuti, care lovesc in chip nevazut si fara crutare sufletul meu cu
sageti aprinse ce omoara duhul meu cu necaz si cu stramtorare, fug de numele lui Iisus
Hristos si de semnul Crucii, care sunt pentru ei infricosatoare: acestea ii ard asa cum ma
ard ei pe mine si Domnul le rasplateste pentru mine cu aceeasi moneda. Dintr-o data simt cum
mi se usureaza sufletul si cum se limpezeste ca dupa niste nori amenintatori si intunecati.
Asadar, iubitilor, sa ne facem cu mare credinta semnul Crucii, si el ne va fi intotdeauna
pavaza si aparator. Amin.

49
 Sf Ioan Scararul.

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh!

Iubiti credinciosi, suntem in Duminica a 4-a a Postului Mare si iata ca ne indreptam cu pasi
repezi spre marea sarbatoare a Invierii. Daca evreii cereau semne si ei nu puteau sa le vada
si nici sa le inteleaga, pentru ca nu aveau „priza” sau nu puteau „sa faca priza” cu ceea
ce primeau, iata ca Dumnezeu tot timpul ne da diferite semne. Si atunci, si acum, acestea
sunt vizibile, doar trebuie sa avem ochi ca sa le vedem si sa le descoperim. Si nu
intamplator marea Inviere a avut loc primavara, atunci cand inviaza toata natura; asa cum nu
intamplator acel prooroc Ioan, care a spus ca „este timpul ca eu sa ma micsorez si El sa
creasca”, acel prooroc s-a nascut atunci cand ziua incepe sa se micsoreze, pe 24 iunie, si nu
intamplator Mantuitorul nostru Iisus Hristos, deci Cel care trebuia sa creasca, Cel care avea sa
fie Lumina Lumii, S-a nascut atunci cand ziua incepea sa creasca, pe 25 decembrie. Sunt
semne vizibile, pe care credinta noastra ortodoxa le sarbatoreste, sectantii nu au aceste
sarbatori, ei nici nu inteleg semnele aceasta pentru ca si lor le lipseste „priza”. Vreau sa
spun ca Duhul Sfant se coboara acolo unde este curatie, unde este curatie si unde este
smerenie multa.
Si nu intamplator aceasta duminica a 4-a – care, iata, este dupa mijlocul postului – a fost
dedicata Sfantului Ioan Scararul, parca vrand sa ne arate prin aceasta ca postul, de fapt, este
o urcare, un suis duhovnicesc – mergem spre Inviere – si, de fapt, aceasta urcare,
aceasta suire este o schimbare a noastra in mai bine, o apropiere a noastra de
Dumnezeu.
Astazi o sa incercam sa urcam putin pe scara asta a Sfantului Ioan Scararul si o sa
amintim doar cateva trepte – asta nu inseamna ca nu o sa le cuprindem si pe celelalte.
Si prima treapta, spune Sfantul Ioan Scararul ca este „lepadarea de lume”. Cineva care a
auzit aceasta a spus: „Pai daca prima treapta este lepadarea de lume si sunt 30 de trepte,
atunci ce ne mai asteapta pe viitor? Pai daca e asa, din prima, dintr-o data lepadarea de
lume, dupa aceea, la celelalte 29 de trepte ce ne mai asteapta?” De fapt, vedeti, este o
problema de interpretare, de intelegere a lucrurilor, pentru ca, de fapt, „lepadarea de lume”
nu este altceva decat un alt fel de a trai, un fel de a trai mai frumos. Pentru ca Dumnezeu
nu a facut lumea asta nici ca sa pacatuiasca si nici ca sa sufere, si atunci, vedeti, suferinta
este o consecinta a pacatului, iar noi ne vaitam tot timpul de necazurile noastre, dar nu
ne plangem de pacatul care este inauntru nostru si care ne face viata tot mai
grea. Lepadarea de lume de fapt este o lepadare a poftelor pe care le avem inauntru
nostru. Sfantul Ioan Evanghelistul identifica lumea– gasim acolo la intaia Epistola a sa, la I
Ioan, cap. 2, spune ca „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” care sunt in lume, zice
„nu sunt de la Dumnezeu”. Si atunci de fapt noi trebuie sa ne lepadam de aceasta pofta care

50
poate sa fie inauntru nostru. Si aminteam de aceasta neintelegere a lucrurilor si de confuzia pe
care noi o facem.
Noi, ca si credinciosi, suntem datori sa ne rugam, sa spunem Psalmul 50, si spunem acolo:

„Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”,

si de fapt ne rugam sa se zideasca Biserica din sufletul nostru. Insa, asa cum spune Sfantul
Apostol Pavel, ca „vreau sa fac binele, si ma aflu facand raul”, noi de fapt, fara sa ne dam
seama, zidim zidurile Babilonului. Ce inseamna Ierusalimul? Ierusalimul e Biserica
biruitoare, este locul unde este credinta, unde este curatie si smerenie, si iata, opusul
Ierusalimului este Babilonul – care este „mama desfranatelor” – desfranarea si
mandria. Si atunci noi, fara sa ne dam seama, zidim aceste ziduri ale Babilonului care, in
talcuire, inseamna confuzie – facem poate ceea ce nu stim.
Noi cautam un vinovat, si omul incearca sa se indreptateasca: „din cauza trupului” cade
in pacat; trupul este slab, este neputincios. Insa, spune Sfantul Inochentie al Odessei
ca prima si principala pricina a caderii in pacat nu este trupul si nici firea, ci de fapt este
libertatea pe care noi o folosim prost. Ingerii, atunci cand au cazut nu aveau trup, din pricina
libertatii pe care ei nu au folosit-o asa cum trebuia, si iata si noi atunci, din pricina libertatii pe
care nu o intelegem, cadem in pacat. Nici macar pe diavol nu putem sa dam vina. Spune
tot Sfantul Inochentie al Odessei ca „diavolul ii ataca pe cei care singuri vor sa fie
pradati”. Si zice ca el ii „citeste” pe cei care sunt aplecati spre pacat si nu face decat sa le
dea prilejul de a cadea in pacat.
Si iata, atuncea noi trebuie sa ne smerim. Aceasta este singura cale pentru a
intelege lucrurile si a deveni altfel, de a iesi din lumea asta pacatoasa – nu
inseamna sa plecam in padure sau undeva in pustie, ci de fapt inseamna sa traim mai frumos,
inseamna sa iesim afara din lumea asta confuza si care lupta intre a fi si a avea, toata ziua
se zbuciuma si nu stie pentru ce si de fapt nu intelege ca nu poate sa fie fara Dumnezeu.
Pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Cel Ce Sunt”, si in acest „Sunt” se cuprind
toate. Si [omul] nu poate „sa aiba” decat atunci cand se smereste, pentru ca atunci cand
te smeresti dobandesti Duhul Sfant si atunci dobandesti Imparatia lui Dumnezeu, iar
restul sunt praf si nu ne ajuta la nimic, toate sunt desertaciuni.Omul are nevoie de
o hotarare de a lupta cu pacatul. Si ne spunea un parinte care inca traieste, din Rusia:
Se ce nu se spovedesc copiii pe la la 4-5 ani? Zice: Ei au pacate si la varsta asta, dar ei nu
se spovedesc pentru ca nu au hotararea de a lupta cu pacatul.
Si ei au rautate, au mandrie, sunt si tot felul de lucruri neplacute care se intampla, – noi stim
ca duhovnici – dar nu au hotararea de a se lupta cu pacatul si atuncea nu ajunge ca noi sa ne
spovedim, daca nu avem hotararea asta de a ne schimba in bine. Si iata ca noi ajungem
la o varsta inaintata, incat ne comportam tot precum copiii, adica nu avem hotararea
asta de a ne lupta cu pacatul, de a ne schimba in bine. Pentru ca nu putem sa ne

51
schimbam – spunea un Sfant – pentru ca noi nu iubim. Spune ca omul atunci cand iubeste,
atunci poate sa se schimbe. Or, iubirea e o jertfa, o jertfa de care fug unii.
Odata povesteam de sectanti, si o alta treapta din Scara Sfantului Ioan Scararul,
este „pocainta”. Or, „pocainta” unii o inteleg gresit, si inteleg o trecere la sectarism,
spune: M-am pocait! Dar nu poti sa te pocaiesti excluzand din viata ta totul, pentru ca trecand
acolo [la sectanti] pierzi totul. Ei nu au continuitate apostolica, au aparut unii de 100,
altii de 200, altii de 500 de ani, ei hulesc pe Maica Domnului, hulesc Crucea, si zic unii:
„Iata, am reusit sa ma schimb, am reusit sa ma las de fumat, am reusit sa ma las de baut.” Ei
nu inteleg ca au facut un compromis, diavolii s-au dat la o parte, pentru ca in momentul
cand hulesti pe Maica Domnului, hulesti Crucea deja ai pierdut totul. Maica Domnului e
Maica Vietii, Crucea este cea de viata datatoare, fara ele credinta noastra nu exista. Ati
vazut ca sectantii sa aiba calugari care sa traiasca in curatie, ati vazut jertfa asta? Nu exista la
ei. […] Si atunci iata ca de fapt pocainta este o jertfa, si este o bucurie.
A doua treapta pe Scara Sfantului Ioan Scararul este „neintristarea”. M-am bucurat mult
citind lucrul asta, iata, „bucuria” este legata de „pocainta”. Si poate ca nu intamplator a fost
pusa Evanghelia „Fericirilor” la Cuviosi, si la Cuviosul de astazi. Pentru ca „fericirea” o
gasim atunci cand primim mangaierea Duhului Sfant si nu cand cautam mangaieri la
televizor, in vin sau la partenerul de viata, si „fericirea” este atunci cand „te
smeresti”. De asta spune ca prima treapta, prima fericire spune ca „fericiti cei saraci cu
duhul”, adica „fericiti cei smeriti”, deci, atunci primim Duhul Sfant: asta e fericirea. Si
cand spunem: „Imparate Ceresc, Mangaietorule…” – asta emangaierea. Noi cautam
mangaieri in viata noastra, dar le cautam in alta parte. Omul are instinctul asta de a cauta,
sa stiti, e dotat din nastere, insa acest instinct il are pentru a Il cauta pe Dumnezeu, nu a cauta
placerile si poftele. Si, asa cum spunea si Sfantul Nicolae Velimirovici, ca „viata si bucuria
sunt de nedespartit”, nu putem desparti bucuria de pocainta; ne pocaim, dar avem o
bucurie ca ne schimbam in bine.
O alta treapta pe aceasta Scara este „instrainarea”, instrainarea de tot ceea ce ne indeparteaza
de la mantuire. Sunt multe lucruri in jurul nostru care nu sunt necesare si am putea
renunta la ele, lucruri pe care bunicii nostri nu le aveau si erau mai fericiti decat
noi. Mai este „instrainarea” si atunci cand vezi ca nu folosesti nimic, si atunci este mai bine sa
te retragi. Spune [Evanghelia]: „fericiti facatorii de pace”, daca poti sa impaci pe cineva e
foarte bine, dar daca vezi ca nu faci decat tulburare, nu te asculta, atunci instrainarea
este sa intri in camara ta, sa te rogi si sa iti vezi de linistea ta.
Nu poti sa ai „liniste” – e o alta treapta – decat atunci cand tu, inauntrul tau, te cureti de
pacate. Spunem ca: „ma duc la liniste, ma duc in padure, sau ma duc la manastire”, dar
spune Dumnezeu: „Blestemul e inauntrul tau, Israele!”. Atata timp cat inauntrul tau ai
patimi, nu poti sa ai liniste. Si spune Sfantul Ioan Scararul ca „patimile sunt ca o oaste
zgomotoasa” si zice;„unde fugi, de cine fugi?, raul e inauntrul tau”.

52
O alta treapta este „ascultarea”. Ce inseamna ascultarea? Ascultarea este implinirea
cuvantului lui Dumnezeu. Nu ajunge sa ascultam ceea ce ni se spune, si nici sa aprobam, ci
[ascultarea este] atunci cand implinesti ceea ce ti s-a spus. Daca mai tin minte ceva din ceea
ce mi s-a spus acuma si ma duc acasa si implinesc, pot sa spun ca am facut o bucata de
ascultare. Sa stiti ca ascultarea este legata de smerenie si ea este cea care tine unitatea
Bisericii, ea este cea care tine unitatea familiei, ea este cea care ne face sa ne intelegem
intre noi, dar nu ne putem intelege decat atunci cand ne smerim. Si spune Sfantul
ca „atunci cand eu ma smeresc, celalalt se linisteste”.Atentie la galcevile, la certurile pe
care zilnic le avem noi intre noi! Si ca sa leg lucrul acesta de un lucru care se intampla zilnic
in viata noastra, in viata de familie, si zilnic acolo sunt neintelegeri si despartirile se produc
mult prea repede, aici, iata gasim solutia: ca, de fapt, prin ascultare, prin smerenie noi
putem tine unitatea familiei. Mantuitorul ne-a aratat ascultarea prin Cruce, deci El a
primit suferintele, si atuncea noi cand ne „rastignim”, cand ne anulam propria voie,
propriile pofte, reusim sa ne intelegem mai bine cu cei de langa noi.
Sunt unele lucruri, unele trepte pentru care Sfantul Ioan Scararul ne indeamna mult, deosebit,
sa ne departam de ele, unele lucruri negative, si aminteste aici de minciuna. Deci sa ne
departam de minciuna! Sigur ca minciuna este si atunci cand noi nu intelegem lucrurile asa
cum trebuie, si ne pacalim in felul in care noi traim. Dar minciuna este si atunci cand noi
mergem cu pozitia asta, vedeti cum e propaganda asta si la televizor, si prin filme, care
majoritatea sunt minciuna, si in momentul in care tu raspandesti lucrurile astea nu faci
decat sa fii o sluga a lui antihrist.
Pocainta este si o iesire din idolatria asta, idolatria moderna in care noi suntem astazi
implicati si in care ar trebui sa intelegem nihilismul, curentul asta care contesta valorile
crestine, da, acest imperiu nou care isi tot mareste granitele si care, vedeti, pune niste
conditii: nediscriminarea sexuala, toleranta homosexualilor, planificarea familiei si asa
mai departe. Vedeti, pe buletine nu mai scrie tata si mama, ca nu cumva sa ii supere pe
homosexuali – lucrurile astea se intampla, dar noi nu le vedem. Si atunci noi am intrat in
imperiul asta al „bunastarii”, al vietii „mai bune”, pentru ca diavolul stie ca face mai
multa roada cu „bunastarea” decat cu prigoana. Si atunci „hai la munca! hai la
capsuni!”, si copiii i-am lasat singuri, care au ramas cu internetul, cu televizorul, care ii
duce direct acolo unde nu e Dumnezeu. Daca mai poate cineva sa stea impotriva
curentului aceluia sa ia taurul de coarne! Si vedeti ca este cineva, se numeste Virgiliu
Gheorghe, care a scos multe carti in care vorbeste despre efectele televiziunii, efectele
internetului asupra copiilor, asupra creierului.Daca nu cititi cartile macar faceti rost de
conferinte, ca are conferinte – Cd-urile sunt mai usor de ascultat si acolo au esenta, si vedeti
ce va spune acolo foarte bine despre efectele mijloacelor tehnice asupra copiilor si faptul
ca ce or sa devina generatiile de copii peste vreo 30 de ani, deci vai si amar de capul
nostru!

53
Zice ca Dumnezeu nu a facut iadul si ca de fapt noi singuri [il facem], ca iadul se
plasmuieste prin propagarea raului, in momentul cand noi avem patimi, rautate, acela
e focul iadului si noi confundam pe cel rau cu Dumnezeu. Si va dau doar un exemplu.
Spunea cineva ca: „asa de mult tin la cineva si mi-i drag de el ca sunt gata cateodata sa cad
in pacat”. Cum poti sa numesti tu asta„dragoste”? Lumea numeste asta „dragoste”, da?
Aste e patima! Dumnezeu e dragoste, dar acolo [in patima] nu-i Dumnezeu, acolo e cel
rau. Si atunci iata, focul acesta pe care noi il avem in noi – daca poti sa iubesti pe cineva,
dar sa nu ai patima asupra lui – focul asta pe care noi il avem pe noi, si de fapt marim
iadul, e focul desfranarii, focul mandriei, al maniei, si noi nu facem decat sa marim
iadul. Si atunci spune: sa ne ferim de minciuna, sa ne ferim sa nu osandim pe altii, ca
atunci te lupta desfranarea cea mai tare, sa ne ferim de trandavie, pentru ca stam de
multe ori si zicem ca ne relaxam in fata televizoarelor. Virgiliu Gheorghe spunea ca are
doar cativa prieteni pe care a reusit sa-i convinga sa nu aiba televizoare in casa. Noi aici
suntem foarte credinciosi, dar nici de cel rau nu vrem sa ne lasam. Obisnuinta e a doua
fire, dar e si idolatrie, in momentul in care devii dependent de un lucru, si „orice lucru
pe care il iubesti mai mult ca pe Dumnezeu” – si arati felul cat timp dedici lucrului
respectiv, deci ala „este un idol”.
Si atunci am ajuns la final – da, daca ati retinut macar o idee – spune ca ajungi la liniste
sufleteasca atunci cand scoti patimile dinlauntrul tau, cand iubesti neagoniseala, o viata
mai simpla, o viata mai in smerenie si atunci, zice, te apropii de „nepatimire”. Ce inseamna
nepatimirea?„Nepatimirea” zice ca „aduce cerul in sufletul tau”. Si, iata, zice:
“Imparatia lui Dumnezeu este inauntru vostru”.
Asa cum noi admiram toata natura asta din jur si cerul, cat e de frumos, cate stele are, spune
Sfantul Ioan Scararul ca asa este si in sufletul nostru, asa cum e cerul plin cu stele, asa si
in sufletul nostru sunt faptele bune, ele stralucesc, si asta este lucrul cel mai frumos al
creatiei lui Dumnezeu. Ne miram de toate lucrurile din jur, dar lucrul cel mai inalt al
creatiei este sufletul asta din noi, care a fost facut sa aiba mai mult decat ceea ce vedem
noi in jurul nostru.
Sa ne ajute Dumnezeu ca sa urcam pe scara asta si sa ajungem la bucurie! Amin!”

54
 Predica PS Sebastian la DUMINICA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA.
Invitatie la INCREDERE IN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si la POCAINTA

DUMINICA A V-A DIN POST

A Cuvioasei Maria Egipteanca
DESPRE POCAINTA
“Dreptmaritori crestini,

Fiecare duminica din Postul cel Mare are o consacrare anume. Astfel, daca prima duminica —
numita a Ortodoxiei — a fost inchinata credintei, cea de-a doua, a Sf. Grigorie Palama, a fost
inchinata rugaciunii, pentru ca acest Sfant ne-a invatat cea mai inalta rugaciune —
rugaciunea mintii, a inimii sau rugaciunea lui Iisus. Cea de-a treia duminica — a Sfintei Cruci
— a fost inchinata jertfei, pentru ca ce altceva reprezinta Crucea pentru noi, daca nu jertfa si
lupta duhovniceasca. Cea de-a patra duminica, numita a Sfantului Ioan Scararul, a fost
inchinata ascezei, pentru ca treptele „scarii” acestui Sfant scriitor inchipuie tot atatea virtuti
pe care suntem chemati cu totii sa ni le agonisim prin asceza si lupta spirituala, indeosebi
prin „post si rugaciune”, iar duminica aceasta, a cincea, este inchinata pocaintei.Prin urmare,
credinta, rugaciunea, jertfa, asceza si pocainta se constituie in tot atatea trepte spre desavarsire
si inviere, fiecare cu importanta si frumusetea sa spirituala. De ce spun ca duminica aceasta
este inchinata pocaintei? Din doua motive: intai, pentru pericopa evanghelica ce s-a citit, si
care ne prezinta pocainta femeii celei pacatoase, si, in al doilea rand, pentru Sfanta
Maria Egipteanca, pe care Biserica o praznuieste totdeauna in duminica a cincea a
Postului Mare — o alta femeie pacatoasa, care s-a pocait intr-un chip exemplar si
pilduitor pentru noi toti. Asadar, doua femei desfranate, carora duminica de astazi ne
pofteste sa le urmam exemplul de pocainta.

Prima femeie este cea despre care ati auzit in Evanghelie ca, intrand Iisus intr-o zi in casa lui
Simon Leprosul a venit si aceasta, si, luand un vas de alabastru cu mir de mult pret, pe cand
statea la masa, s-a asezat langa El si a inceput sa-i spele picioarele cu lacrimi si sa i le
stearga cu parul capului. Şi ii saruta picioarele si i le ungea cu mir. Şi vazand aceasta,
fariseul Simon privea nedumerit la Iisus si gandea intru sine; „Acesta de-ar fi prooroc, ar sti
cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pacatoasa”(Lc. 7,39).

55
Şi, cunoscand Domnul gandul lui ascuns, i-a spus:
„Simone, am sa-ti spun ceva. Invatatorule, spune, zise el. Un camatar avea doi datornici.
Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalalt cu cincizeci. Dar, neavand ei cu ce sa
plateasca, i-a iertat pe amandoi. Deci, care dintre ei il va iubi mai mult? Şi a raspuns Simon:
socotesc ca acela caruia i s-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi intorcandu-
Se catre femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am venit in casa ta si apa pe
picioare nu Mi-ai dat”
.Era obicei la evrei, pentru ca se calatorea mult in sandale prin praf, ca oaspetelui, in
semn de cinstire, gazda sa-i ofere lighean si stergar ca sa-si spele picioarele, sau chiar sa
i le spele ea insasi. Apoi a continuat Iisus: Femeia aceasta insa, „cu lacrimi Mi-a udat
picioarele si le-a sters cu parul ei. Sarutare nu Mi-ai dat; ea insa de cand am intrat, n-a
contenit sa-Mi sarute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea insa cu mir Mi-a
uns picioarele. Drept aceea iti spun: Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit.
Iar cui se iarta putin, putin iubeste. Şi a zis ei: iertate iti sunt pacatele! (….) Credinta ta te-
a mantuit, mergi in pace!”

Şi au ramas cu totii uimiti, intrebandu-se: „Cine este Acesta Care iarta si pacatele?” (Lc. 7,
40-50) Aceasta este pocainta femeii din pericopa evanghelica de astazi.
Cealalta femeie desfranata careia i se face pomenire astazi, Sfanta Maria Egipteanca,
pe cand era de numai 12 ani a plecat de acasa si a petrecut vreme de 17 ani in
desfranare, corupand pe multi barbati si intinandu-si trupul in fel si chip pana cand,
ajunsa la Locurile Sfinte, la Ierusalim, a trait o mare revelatie, in urma careia S-a
schimbat cu totul. S-a intamplat ca, fiind in cetatea sfanta cu prilejul sarbatorii inaltarii
Sfintei Cruci, a mers si ea impreuna cu toata multimea care se indrepta catre Mormantul
Domnului, ca sa sarute Lemnul Sfant pe care a fost rastignit Hristos. Şi, cand sa intre in
biserica Sfantului Mormant, o putere nevazuta a impins-o inapoi. S-a gandit ca poate
din cauza multimii care se imbulzea nu poate intra, si a incercat din nou, dar, acelasi
„refuz”. Toti intrau, numai dansa era respinsa in chip miraculos sa nu poata patrunde
in biserica. Şi gandindu-se atunci ca pentru uraciunea faptelor ei a fost socotita
nevrednica de a intra si a saruta cu buzele ei spurcate lemnul preacinstit al Sfintei
Cruci, a inceput sa planga, sa se roage si sa se jure ca daca Dumnezeu o va primi si pe ea
sa intre si sa se inchine lemnului Sfintei Cruci, o va rupe pentru totdeauna cu pacatul si
va face ceea ce El va randui si pentru ea. Şi rugandu-se in felul acesta si facand promisiune
sfanta, a treia oara, cand a incercat sa intre, a reusit, pentru ca „forta aceea misterioasa” nu a
mai oprit-o.
A intrat in biserica, s-a inchinat lemnului Sfintei Cruci si, odata iesita, a simtit o chemare de
neoprit catre sihastrie. A mers in pustia Iordanului si a petrecut 47 de ani in singuratate,
in rugaciune, in post, in meditatie sfanta, plangandu-si pacatele. Şi dupa aceasta
penitenta, a vrut Dumnezeu sa o descopere pustnicului Zosima, care i-a si ascultat viata

56
si petrecerea ei si s-a minunat constatand cum dintr-o desfranata, prin post, rugaciune si
meditatie sfanta, a ajuns aceasta femeie ca, atunci cand se ruga, sa se ridice pana si cu
trupul in vazduh, atat de mult i se induhovnicise trupul! Trupul, purificat si spiritualizat
de atata petrecere sfanta, cauta parca sa urmeze si el sufletului ce se inalta in rugaciune
dumnezeiasca si foc din cer se arata unindu-se cu ea.
Iubiti credinciosi,

Aceste doua modele de femei de moravuri usoare, cea din Evanghelie si Sfanta Maria
Egipteanca, ne incredinteaza pe noi astazi ca nu exista pacat care sa biruiasca puterea lui
Dumnezeu; nu exista faradelege care sa-L poata „rapi” pe Dumnezeu de la noi. Este,
daca vreti, o „lectie” pentru toti aceia care gandesc — si am auzit persoane spunand
asa: „Pai, la cate pacate am facut eu, nu ma mai iarta pe mine Dumnezeu!” Blestemata
resemnarea [din] aceasta gandire, pentru ca este un mod de a-si semna singure sentinta
la iad.
Cele doua modele de astazi ne arata tuturor ca orice blestematie am savarsi pe pamant, daca
vom intelege sa ne pocaim, sa plangem, sa venim la Iisus asa cum a venit femeia din
evanghelie in casa lui Simon, Hristos nu „ne va scoate afara” (In. 6, 37). Nu a contat
pentru ea ca risca foarte mult intrand in casa unui om atat de important, pentru a-L
intalni pe Domnul. Nu s-a dat inapoi, cu toate ca stia ca este o spurcata. A luat vasul de
alabastru cu mir si a mers sa-si prezinte „simbolic” jertfa sa, pe care Domnul nu numai
ca a primit-o, dar a si laudat-o fariseului banuitor si lipsit de ospitalitate.
Intelegem in duminica aceasta ca orice am savarsi pe pamant, orice pacat, orice rautate —
exista, totusi, pocainta. Şi sa stiti ca nu intamplator abia ultima duminica a postului a
fost consacrata pocaintei, dupa ce mai intai am fost invitati la credinta dreapta, la
rugaciune, la jertfa si la asceza. Aceasta pentru ca, s-ar putea, credinciosi fiind si
lucrand virtutile in „ogorul” acesta al Bisericii, sa cadem si noi uneori. Şi, trebuie sa fim
incredintati ca nicio cadere a n oastra nu poate alunga definitiv harul si bunavointa lui
Dumnezeu de la noi. Ridicarea femeilor desfranate de astazi, pana la a fi pictate pe peretii
bisericilor, ne arata ca pana si cel mai nenorocit om poate ajunge in randul sfintilor, daca va
arata pocainta si dorinta de indreptare a acelora.
Ce au facut aceste femei de au putut ajunge din desfranate, iata, pe paginile Sfintei
Scripturi si pe peretii bisericilor? In primul rand, au venit la Iisus; au venit la
Dumnezeu. Femeia din Evanghelie a venit la Iisus pe cand era in casa lui Simon Leprosul, iar
cealalta a venit la Mormantul Lui, ca sa se inchine Sfintei Cruci. Au venit. E foarte
important sa venim la El, pentru ca cei mai multi dintre cei care traiesc departe de
Dumnezeu refuza sa vina, sa se apropie de El, sa intre in biserica, sa se inchine Lui, sa ia
legatura cu El, sa creada ca mai au totusi o sansa…

57
Ce au mai facut aceste femei? Au plans. Femeia din Evanghelie a udat picioarele lui Iisus
cu lacrimile ei, iar Sfanta Maria Egipteanca „a lucrat pustiul cel neroditor cu curgerile
lacrimilor”ei vreme de 47 de ani. Au plans cu amar si una si cealalta.
Ce au mai facut ele? Cea din Evanghelie a uns picioarele Lui cu mir, iar mirul inchipuie jertfa.
A adus un vas de alabastru cu mir de mare pret lui Iisus ca jertfa, iar cealalta, Maria
Egipteanca, i-a adus jertfa lui Dumnezeu 47 de ani petrecuti in rugaciune, in post si in
meditatie sfanta. Asa se face ca si una si cealalta au fost preaslavite de Dumnezeu. Cea din
Evanghelie a fost data ca exemplu fariseului Simon, care se astepta sa fie laudat el de
Iisus pentru ca L-a primit in casa sa, cealalta a fost descoperita pustnicului Zosima care
se rugase lui Dumnezeu sa-i scoata in cale o astfel de persoana cu viata sfanta. Dandu-i-o
exemplu pe acea desfranata lui Simon, Iisus Hristos i-a aratat aceluia ce fel de „primire”
astepta de la dansul!… I-a dat-o exemplu pe acea femeie care s-a reabilitat — „Iertate sunt
pacatele ei cele multe, pentru ca mult a iubit” (Lc. 7,47) — ca sa-i arate lui si noua adevaratul
model de „gazduire” a Lui.
Cealalta, Maria Egipteanca, a ajuns sa fie pictata pe peretii bisericilor, iar noi sa ne
inchinam ei, ca sa intelegem cu totii ca in Imparatia lui Dumnezeu vor ajunge toti oame-
nii, indiferent ce au facut, daca la un moment dat, intr-o clipa importanta a vietii lor
inteleg sa termine cu pacatul, sa se schimbe, sa se transforme, sa devina sfinti prin post,
prin rugaciune si jertfa, prin asceza — in scurte cuvinte, prin viata aleasa. Repet, nu
exista pacat care sa ne poata desparti de Dumnezeu, daca vom crede in El in loc sa ne
lasam prada deznadejdii ori impietririi inimii! Orice am fi savarsit, trebuie sa punem
punct, sa mergem la preot pentru a ne spovedi, sa ne plangem pacatul si sa punem
inceput bun. Caci daca desfranata Maria Egipteanca a reusit sa „urce” pe peretii
bisericilor, zugravita ca sfanta, nu vom putea noi sa ne dobandim macar iertarea? Orice
blestematie am savarsi in viata, sa-L convingem pe Dumnezeu sa „nu ne lase in iad
deserti”, ci sa ne mantuiasca dupa mare mila Sa si sa ne salasluiasca si pe noi in
Imparatia Cerurilor.
Dragii mei,

Duminica aceasta este, asadar, invitatie la pocainta, la incredere in bunavointa si

milostivirea lui Dumnezeu, chiar si atunci cand valurile deznadejdii se abat asupra
noastra atat de naprasnic, incat ne ispiteste „vrajmasul” sa gandim ca cei despre care
am spus mai sus ca gresesc, rostind blasfemii de genul: „am facut prea multe pacate, nu
ne mai poate ierta pe noi Dumnezeu!“. Cele doua femei evocate astazi ne incredinteaza
ca putem ajunge la Dumnezeu pana si din groapa prostitutiei, a uciderii, sau mai stiu eu
ce alte orori am putea ajunge sa savarsim la un moment dat in viata. Avem sfinti si dintre
talhari ucigasi: Sfantul Varvar Talharul si Sfantul Moise Arapul, capetenii ale talharilor care
au ucis si au jefuit, dar care, realizand adancimea „prapastiei” in care au cazut, schimbandu-si
viata, pocaindu-se si plangandu-si pacatele, au ajuns pana la urma sa fie inscrisi in calendar.

58
Ce exemple mai concludente asteptati, asadar, cei care ganditi, poate intr-un moment de
ratacire a mintii: „nu ma mai poate ierta pe mine Dumnezeu”? Ati intrecut-o cumva pe Maria
Egipteanca, sau pe femeia desfranata din pericopa evanghelica de astazi? Ati comis crimele
talharilor Varvar si Moise Arapul? Ei bine, acestea si mai mari decat acestea de am fi
savarsit, Dumnezeu este gata sa ne arate si noua cel putin tot atata bunavointa cata le-a
aratat acelora, iertandu-ne si pe noi, numai sa aratam pocainta, lacrimile, dorinta de
indreptare si determinarea pe care le-au avut ei.
Sa ne rugam asadar lui Dumnezeu ca oricand in viata, de se va intampla sa cadem intr-un fel
sau altul, sa ne daruiasca si noua puterea si determinarea pe care le-a daruit-o acestor doua
femei date exemplu in duminica de astazi. Sa ne daruiasca si noua pocainta ca sa putem sa
ne plangem pacatele, sa ne indreptam si sa ramanem in comuniune cu Dumnezeu, ca sa
petrecem impreuna cu El si aici pe pamant, dar mai cu seama in Imparatia Sa cea
cereasca intru vecii vecilor, Amin!”

Predica Parintelui Ioanichie Balan pentru sarbatoarea Intrarii

Domnului in Ierusalim, Invierea lui Lazar, ungerea din Betania si
intrarea in Saptamana Patimilor (1997):

“Iubiţi credincioşi,

Cu mila lui Dumnezeu am ajuns la sfârşitul Postului Mare. Au trecut şase săptămâni din
nevoinţa şi osteneala Sfântului şi Marelui Post. Iar de astăzi începând şi până în Noaptea de
Înviere va fi o săptămână de post numită Postul Sfintelor Patimi, când credincioşii
postesc care cum pot mai bine: unii postesc până seara în fiecare zi, alţii mănâncă o zi da şi
una nu, cei mai tari în virtute mănâncă din două în două zile sau chiar din trei în trei zile, alţii,
şi mai tari în virtute, de joi seara nu mai mănâncă nimic până în Noaptea de Înviere. Ei
bine, fiecare duce aceste şapte zile după putere. Nimeni nu vă pune mai mult în spate;
cât poate fiecare.
Ieri s-a sfârşit postul celor şase săptămâni şi acum ne pregătim să intrăm în Săptămâna cea
mântuitoare a Sfintelor Patimi. Întâi este Săptămâna Patimilor, după aceea va fi
Săptămâna Luminată. Întâi vine necazul, după aceea bucuria; întâi vin
suferinţa, răstignirea, jertfa,după aceea vin bucuria, cununa, lauda şi slava celor
cereşti. Dacă noi schimbăm rolurile şi întâi dorim să avem tot ce ne trebuie şi la urmă să
pătimim, nu se poate. Rânduiala este una: întâi suferinţa, pătimirea, osteneala, postul şi
nevoinţa şi pe urmă va veni bucuria, şi vine Sfânta Împărtăşanie şi Îl sărbătorim pe
Hristos Cel înviat în inimile noastre. Asta este ordinea în viaţă. Şi de aceea noi, când ne

59
supărăm că vai, n-am cutare şi n-am cutare de la tinereţe, atunci ce mai doreşti la
bătrâneţe? Ia-o încet, mergi pe urmele lui Hristos! Căci, în viaţa lină şi liniştită pe urmele lui
Hristos, totul este liniştit, totul este pace şi ordine. Iar când uiţi de ordinea divină, cazi în
haosul pământesc.
Ei bine, astăzi avem praznicul Floriilor sau al Intrării Domnului în Ierusalim. Este unul
dintre cele 12 Praznice Împărăteşti care are o foarte mare însemnătate. Nu este nicio
sărbătoare mare care să n-aibă o însemnătate divină, iar praznicul de astăzi este, ca să spunem
aşa, chiar înaintemergător al Învierii Domnului. Căci, fără această Intrare în Ierusalim,
Domnul nu ar fi pătimit, nu ar fi înviat. Deci astăzi este Duminica Intrării Domnului în
Ierusalim, nu ca să vadă El Ierusalimul, ci ca să intre în Templul sau Biserica Legii
Vechi şi acolo să fie condamnat la moarte de Templul Legii Vechi şi răstignit de evrei şi
de romani, ca prin Jertfa, Crucea şi Învierea Sa să înviem noi, neamurile, ţările păgâne.
Foarte mare e taina praznicului de astăzi şi, iată, pe scurt, vă punctăm câteva din ideile
principale. Aşa cum ştiţi, sâmbătă, ieri, Domnul a făcut o mare minune: l-a înviat din
morţi pe Lazăr, care era mort de patru zile şi putrezea, mirosea greu. Spunea una din
cele două surori:

Doamne, miroase greu, că e mort de patru zile.

Şi Domnul a mustrat-o:

De ce te îndoieşti în credinţă? Nu ţi-am spus că numai să crezi şi vei vedea minunea?

Şi l-a chemat Dumnezeu din mormânt cu acel strigăt care este extraordinar pentru toţi. Citind
şi înţelegând Evanghelia învierii lui Lazăr, înţelegem Evanghelia şi minunea Învierii lui
Hristos. Lazăr este o copie a lui Hristos, Lazăr este omul care învie pentru Hristos şi care va
trăi în veci cu Hristos. Şi l-a strigat Hristos la mormânt şi i-a spus: Lazăre, vino afară!, exact
cum ne strigă pe noi: <Românule, creştine, vino la Mine!>Afară, adică unde? La El, căci
Hristos era în gura peşterii, a mormântului. Lazăre, vino afară! –aşa ne cheamă Hristos: Ieşi
din întuneric, din locul cel împuţit, din robia patimilor, a desfrâului, a fărădelegilor, a
alcoolismului, a banilor. Vino afară, unde este Hristos! Vino, adică, în Biserică, unde este
Hristos, unde sunt sfinţii, unde Hristos moare pe cruce şi Se jertfeşte pe Sfântul Altar în
timpul Sfintei Liturghii şi învie cu tine la o viaţă nouă.Românule, creştinule, tânărule,
bătrânule, băieţilor, fetelor, toţi şi toate, hai să ieşim afară din mormântul păcatelor! Ce
e în mormânt? Întuneric, murdărie, miros greu, răutate, necurăţie. Hai să ieşim la
lumină! Hristos este lumină! Hristos este Dumnezeul vieţii!
Şi, după ce l-a înviat pe Lazăr, era şi cuviincios să se dea o masă, tot sâmbătă, tot ieri. O cină,
masa de seară. Deci aseară a fost o cină de taină, nu din Ierusalim, ci o cină tainică în casa
lui Lazăr şi a celor două surori fecioare, Marta şi Maria. Şi Lazăr era unul dintre cei
care stătea cu Domnul, lângă El, la masă. Şi toţi ucenicii, inclusiv Iuda vânzătorul. Vedeţi

60
că pe vânzător Dumnezeu nu-l leapădă? Îl rabdă. Are şi el misiunea lui. Are şi el tainele lui.
Lasă să vadă şi vânzătorul minunile Stăpânului, ale Mântuitorului. Pe de o parte Mântuitorul,
vizavi vânzătorul. Aşa s-a întâmplat, citiţi mai atent Sfânta Evanghelie. Şi atunci cele
două surori, şi mai ales Maria, care era o fire mistică, adică foarte rugătoare, Marta era
mai practică – că aşa e omul, dacă eşti numai mistic mori de foame, dacă eşti numai
materie, mori de răceala credinţei – Maria ce-a făcut? A luat un vas de mir de nard, cel
mai scump mir de pe pământ, din Ţara Sfântă, din nişte plante speciale, care se punea în
nişte vase ca nişte ulcioare, sus se sigilau şi se păstrau acolo multă vreme. Iar când aveai
un oaspete deosebit, rupeai gâtul vasului şi din mirul acela se ungea casa pentru bună
mireasmă şi se ungeau cei din casa aceea. Mirul e simbolul milostivirii lui Dumnezeu, al
păcii, al împăcării cu Dumnezeu. Ce bine ar fi ca şi noi, ca dumneavoastră, ca mamele,
că sunt mai credincioase ca taţii, şi fetele cele cu frică de Dumnezeu şi curate să
poarte mirul credinţei, mirul rugăciunii, mirul lacrimilor, mirul milostivirii. Că
întotdeauna mamele sunt mai milostive, mai rugătoare, au lacrimi mai multe.Să purtaţi
acest mir pe care l-a purtat Maria.
Şi ce a făcut Maria? A rupt gâtul acelui urcior şi a căzut în genunchi şi a vărsat din
untdelemnul acela scump pe picioarele lui Hristos şi le ştergea cu părul capului şi le
ungea cu mir de nard şi cu lacrimile ei. Asta e, de fapt, pocăinţa. Nu-ţi trebuie multă
filosofie. La pocăinţă nu-ţi trebuie cultură, aceea e pe la biblioteci. La pocăinţă îţi trebuie
lacrimă şi credinţă, îţi trebuie smerenie şi iubirea de Hristos. Și Îl ungea cu mir – era o taină,
era simbolul că Hristos în curând va muri, că va fi uns cu mir de nard peste giulgiu, asta
era taina. Ea nu ştia acum taina morţii şi a Învierii lui Hristos, n-o înţelegeau oamenii, nici
apostolii, şi ei s-au întrebat ce face aceasta, toţi s-au minunat de ce a făcut mironosiţa Maria.
Ei bine, ştiţi cine s-a tulburat? Acel iubitor de bani, Iuda vânzătorul, Iuda trădătorul. Vedeţi
că între 10-12 trebuie să fie şi un trădător. Și a fost şi atunci şi este de-a lungul secolelor
şi este şi azi şi va fi în continuare. Îţi zâmbeşte blând şi te muşcă şi te loveşte de
moarte. Ăsta este Iuda cel adevărat şi Iuda cel simbolic. El a cârtit. Auziţi ce gândeşte! E
comerciant, nu e apostol:
Nu era mai bine să se vândă acest untdelemn pe 300 de dinari şi să se dea săracilor?
Păi cum, să se verse pe Hristos? Nu se poate… A gândit ca un păgân. A gândit ca un duh
al lui antihrist. Aşa cum se gândește şi astăzi: nu e mai bine să facem afacerea cutare şi să
dăm mai multora leafă? Nimeni nu se mai gândeşte la suflet. Maria s-a gândit la suflet și
apostolii, dar celălalt nu, ci la afacere. Aşa e şi azi. Să nu credeţi că e altceva, decât că se
repetă, se reeditează de 2000 de ani Jertfa Domnului, Viaţa Domnului, Răstignirea Domnului.
O întâlnim peste tot, dar numai să citim cu atenţie Sfânta Evanghelie şi cu evlavie şi să ne
rugăm:
Doamne, luminează-mi mintea să înţeleg taina acestui verset, acestui cuvânt, a acestei
Evanghelii pe care o citesc astăzi.

61
Cea mai sfântă carte rămâne în vecii vecilor, şi în cer şi pe pământ, Sfânta Evanghelie.

Iuda cârtea. El avea un interes, era casierul apostolilor, ne spune Sf. Evanghelist Ioan
că fur era şi pungă avea şi ce se punea în ea, din ea fura. În trei cuvinte a spus totul cea mai
înaltă gândire a apostolilor, Sf. Evanghelist Ioan, care era pur ca o fecioară, tânăr, nevinovat,
vârful teologiei lui Hristos. Ei bine, s-a terminat şi acest moment. Iuda a cârtit, a rămas cu
cârteala, şi mai departe să urmărim ce s-a întâmplat.
A doua zi, adică duminică, astăzi, din satul Betania – la 6 km către răsărit de la Ierusalim,
pe un drum în formă de S se ocoleşte Muntele Măslinilor, care e destul de înalt, şi pe
acest drum se ajunge la satul Betfanie şi nu departe satul Betania, unde era satul lui
Lazăr, al Martei şi al Mariei.
De la Betania s-a format o coloană, toată lumea mergea după Hristos. Domnul a pus pe doi
ucenici să aducă un asin sau un mânz de asin şi au pus nişte haine pe măgăruş, Domnul
a urcat deasupra şi mergea către Ierusalim. Măgăruşul e cel mai nevinovat animal,
blând, care-l ajută pe om la toate poverile şi e simbolul trupului omenesc. Şi trupul
trebuie să pătimească, nu numai sufletul, şi trupul trebuie să poarte povara şi greutăţile
sufletului, că nu ne putem mântui numai cu sufletul şi trupul să-l lăsăm să doarmă sau
să-l ducem la cârciumă. Şi trupul şi sufletul, împreună, numai atunci omul este întreg şi
poate să lucreze taina mântuirii. Şi iată, deci, că au pornit din Betania în coloană,
neorganizat, căci unde e Dumnezeu nu trebuie instructor, plutonier, poliţie, ci Dumnezeu
îi aşază cu harul Duhului Sfânt. Şi au pornit oamenii să ia câte o creangă, semn de bucurie,
semn de biruinţă, crenguţe de finic, şi aşterneau hainele înaintea măgăruşului pe care era
aşezat Hristos.Ce înseamnă hainele aşternute jos? Sunt simbolul mărturisirii păcatelor,
spun Sfinţii Părinţi. Aşa cum ai făcut păcatul, când te spovedeşti îl arunci de pe tine jos,
sub picioarele lui Hristos. Asta înseamnă spovedanie, ei îşi scoteau haina cea învechită şi
încărcată de păcate şi o puneau sub picioarele Domnului şi ale asinului aceluia. Deci iată
ce înseamnă hainele așternute jos: lepădarea păcatelor. Nu poţi intra în Ierusalim fără
aceasta. Nu poţi intra în Ierusalim până nu-ţi lepezi mândria, desfrânarea, zgârcenia,
răutatea, ura şi toate celelalte.
Luaţi aminte, fraţilor, nu sunt acestea povestiri oarecare! De fiecare cuvânt sau virgulă
din Evanghelie depinde mântuirea sau osândirea noastră. Deci, ca să putem şi noi să
mergem cu Hristos spre Ierusalimul cel de sus ne trebuie, mai întâi, să ne aruncăm
haina păcatelor, fărădelegile noastre cele mari, desfrâul, care face azi mari ravagii în
lume, beţia, care şi mai cumplite ravagii face, ura dintre oameni, care este culmea
tuturor păcatelor, ura, răutatea, invidia şi toate să le lepădăm, aruncând la picioarele
Mântuitorului prin spovedanie şi prin preotul duhovnic, să părăsim aceste păcate și
numai atunci putem merge după Hristos. Iar crenguţele acelea pe care le purtau în mână
sunt simbolul bucuriei, simbolul împăcării cu Dumnezeu, simbolul al faptului că Hristos
merge cu noi.

62
Şi Dumnezeu cu tot cortegiul acela mare au ajuns la Ierusalim. După ce se înconjoară
Muntele Măslinilor, urmează o vale destul de adâncă şi se urcă în Sfânta Cetate, în
Ierusalim, unde întâi se vede biserica, templul Legii Vechi. Când au intrat acolo, altă
minune: pruncii mici, nevinovaţi, care erau chiar în braţele mamelor lor, căci toţi veneau
să vadă pe Cel care făcuse o astfel de minune, înviase un mort, şi copilaşii de ţâţă, de un an,
de doi, de cinci, strigau în public:
Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!
De ce n-au strigat moşnegii, de ce n-au strigat bătrânele, de ce au strigat pruncii? Pentru că
e glas şi cântare nevinovată şi cei mai nevinovaţi rămân în continuare copiii, care, cum
ştiţi, nu prea se mai bucură azi de atenţia mamelor noastre. Pruncii se împuţinează azi, unul la
zece. Ei bine, aceştia strigau şi slăveau pe Dumnezeu. Şi atunci ticăloşii aceia care conduceau
Templul vechi au început să strige:
Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii! Adică:auzi ce vorbesc!
Şi Domnul a spus, foarte frumos, ca un Dumnezeu:

De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!

Vedeţi dumneavoastră cât e de puternică rugăciunea copiilor? Vedeţi dumneavoastră că
pruncii aceştia, cu cât or fi mai mulţi, România are mai mare viitor? Dar dacă e plină
numai de bătrâni în cârjă, vai de noi! Dispărem şi de la Dumnezeu, şi de pe harta lumii.
Iar de vom avea prunci nevinovaţi, care sunt ca nişte îngeri, Dumnezeu ne va auzi
rugăciunile. Nu ştiţi dumneavoastră că, atunci când e un necaz mare în casă, cel mai
important este să pui copiii să se roage? Cine are de unde să pună copiii, din rodul
pântecelui lor, să vezi că merge mai bine în casa aceea. […] Copiii pe care-i naşti îi dau
mamei viaţă, îi dau mamei sănătate, aduc harul Duhului Sfânt în casa aceea. Deci copiii
slăveau pe Dumnezeu zicând Osana, iar ceilalţi cârteau; evreii pregăteau fel și fel de
metode ca să-L răstignească pe Hristos, ostaşii romani se uitau curioşi şi ei şi nu luau
nicio măsură, iar pruncii strigau Osana! Vedeţi, îngerii din cer şi pruncii slăvesc pe
Dumnezeu mai mult decât noi toţi.
Şi, în cele din urmă, Domnul a intrat în Ierusalim, în Templu, care, cu adevărat, are o
semnificaţie foarteimportantă. Și acum să ne întrebăm, iubiţi fraţi,de ce a venit Domnul pe
asin, de ce nu a venit pe altă cale din Betania? Şi de ce a intrat duminica în
Ierusalim? Iată de ce, fraţilor: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume şi ne-a învăţat
pe noi trei mari virtuţi prin care se mântuieşte omul, familia, societatea, ţara, lumea. Şi
anume: întâi iubirea – a venit la noi întru iubire şi întru smerenie. Cine s-ar fi născut ca
Împărat dintr-o fecioară anonimă, undeva, în Nazaret? Cine S-a născut vreodată din
trup de femeie fără de bărbat, în afară de Iisus Hristos? Şi cine s-a născut într-o căsuţă
mică, nebăgat în seamă, într-un oarecare târguleţ, ce împărat se poate naşte aşa? Şi cine
a fost mai smerit, mai blând ca Iisus Hristos?

63
A spus chiar El:
Uitaţi-vă la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!

Deci Iisus a pus trei virtuţi capitale ca prin ele să mântuiască lumea. Şi întâi e iubirea – a
venit în lume, S-a întrupat din iubire pentru oameni, să salveze lumea, să mântuiască lumea.
Apoi iubirea s-a transformat în adânc de smerenie. Zice că atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât şi pe Fiul Său Unul-născut L-a dat, ca să Se smerească şi să primească moarte de
cruce pentru noi. Deci întâi iubirea dumnezeiască a Preasfintei Treimi ne-a salvat pe noi,
apoi smerenia lui Hristos, care ne salvează pe noi dacă vom trăi întru smerenie, nu în
ură şi în mândrie, căci smerenia stinge orice ură. Smerenia nu se duce la tribunal, smerenia
nu te trimite la poliţie, nici la judecător, smerenia nu se laudă, ci tace şi e blândă şi cel care e
smerit şi are această virtute e paşnic, pe toţi îi iubeşte, pe toţi îi respectă, pe toţi îi slujeşte şi
de toţi este iubit. Deci uniţi iubirea cu smerenia şi veţi înţelege două dintre cele mai mari
virtuţi pe care le-a avut Hristos pentru noi, păcătoşii. Şi a treia mare virtute este jertfa –
Răstignirea Domnului. Deci: iubirea, smerenia şi jertfa totală.
Degeaba iubim oamenii şi ne şi smerim, dacă la urmă nu acceptăm crucea. Nimeni nu poate
dobândi ceva în cer dacă doar iubim şi ne smerim, dar nu mergem până la capăt. Îți trebuie şi
a treia parte, care formează o treime a virtuţilor: iubirea, smerenia şi jertfa finală,
trebuie să acceptăm şi noi jertfa vieţii noastre. O mamă care naşte se şi jertfeşte, nu
numai iubeşte pruncul, ci se şi jertfeşte. Aceea ne lipseşte nouă. Când e vorba de cruce,
toţi fug, care încotro. Aceste mame, dacă doresc să vadă înaintea noastră pe Hristos,
acceptaţi jertfa, acceptaţi naşterea de copii, acceptaţi să naşteţi şi să creşteţi aceşti copii
nevinovaţi, chiar dacă mai târziu societatea îi va mai corupe. Faceţi-vă datoria. De asemenea
şi la călugări: e frumoasă călugăria, dar, dacă nu accepţi jertfa finală şi osteneala şi
privegherea de noapte toată viaţa, să fii permanent în biserică, să te rogi… Asta este călugăria:
o repetare sumară, la nivelul nostru, a jertfei lui Hristos. Hristos a acceptat crucea, Hristos a
iubit crucea, Hristos a purtat crucea, Hristos, de azi încolo până în noaptea de Înviere,
merge pe drumul crucii. Ăsta e drumul mântuirii! Vrem salvarea ţării? Nu va veni nici
de la apus, nici de la răsărit, numai de sus. Dar nu se uită nimeni în sus. Vreţi o înnoire a
României? Nu v-o va da nici Bucureştiul, nici americanii, nici ruşii. V-o dă Hristos, dar
pe cruce, prin jertfă personală. Numai dacă o accepţi. Dacă n-o accepţi, eşti un
spectator, te uiţi la un film şi a trecut filmul, a trecut viaţa şi te cară cineva la
mormânt.Păcat de tine, păcat și de mine.
Deci trei virtuţi a avut Hristos de bază, prin care a mântuit lumea: iubirea totală a lui
Dumnezeu pentru oameni, smerenie cum nu mai este la nimeni altcineva – păi ce împărat a
mai mers pe un măgar? Toţi vor în cele mai luxoase maşini, în avioane. Faceţi
comparaţie între Împăratul împăraţilor şi toţi împăraţii, toţi se sfădesc pe bani și
avere. Să vedeţi diferenţă. De aceea nu merge bine în lumea asta, că noi vrem să facem o
altă lege, nu legea Evangheliei, nu cuvântul lui Hristos, nu-L luăm pe Hristos de model

64
ca să ne jertfim şi noi. Că dacă am naşte copii, ar fi societatea echilibrată, familia împăcată;
dar din două vorbe şi-un cuvânt, hai la tribunal, ne-am despărţit. Ajung la noi oameni bătrâni
cu copii mari şi se despart. Numai demonul a intrat în casele şi în inimile noastre.
Iar noi, acum, care slăvim pe Hristos Care merge spre Patimă de bunăvoie, hai să continuăm
foarte pe scurt pe urmele Domnului, ca să vedeţi până la capăt cum a mers Dumnezeu şi Şi-a
dus crucea Lui pentru păcatele noastre. El n-a dus crucea pentru El, ci pentru noi a dus-
o! Iar noi, dacă o ducem, crucea bolii, a copiilor pe care-i naştem, o ducem pentru noi,
nu pentru altcineva. Domnul a dus-o pentru noi şi a fost, ca Dumnezeu, fericit. Iar noi
suntem aşa cum suntem…
Începând de astăzi mergem într-o săptămână întreagă de rugăciune, slujbele de noapte care se
cheamă, în limba slavonă, denie – la mănăstiri se face la miez de noapte, în alte biserici de cu
seară. Am dori ca fiecare, în sat, în oraş, unde vă aflaţi, să nu lipsiţi de la slujbele acestea de
seară. Mergeţi pe urmele lui Hristos.
Începând din seara aceasta până în noaptea de Înviere, e o săptămână de rugăciune, de
smerenie, o săptămână de cugetare la Patimile Domnului, o săptămână luminată, să zicem aşa,
care ne înalţă spre Înviere prin jertfa şi smerenia lui Hristos.
Căci noaptea asta şi ziua de mâine este închinată pomului celui blestemat, care nu dădea
roade – Să fii blestemat să nu mai dai rod în veac. Ferească Dumnezeu să ne ajungă
blestemul pomului fără de roadă, să trăim o viaţă întreagă fără roadă, hai că în sfârşit
am nimerit să nasc un copil şi cam atât. Nu se poate aşa ceva. O spunem deschis, că nu mai e
timpul să mai facem și alte paranteze: ori cu Hristos, să-L imităm cum se poate mai fidel pe
Hristos, ori, dacă nu, nu-L putem vedea pe Hristos în veac […]”.

65
 Ierom. Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire
fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî
să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare
bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L
vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele
până la sfârşitul veacului. A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o
bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca
să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor
trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie. El a fost luminat şi
sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în
fiinţa lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii.

Siloamul, prevestire a Botezului creştin.

Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! (Ioan, 9, 7).

Iubiţi credincioşi,

HRISTOS A ÎNVIAT! Este ultima duminică din acest an când mai rostim salutul pascal. Joi
vom prăznui Înălţarea Domnului, iar dumneavoastră ştiţi prea bine că numai până la Înălţare
întrebuinţăm acest salut.

De aceea, înainte de a pătrunde în înţelesul evangheliei de azi, să mulţumim Domnului că ne-a

învrednicit să facem şi azi această rostire în biserică, la Sfânta Liturghie.

Duminica de astăzi este încă un ecou al Marelui Praznic al Învierii. În sprijinul acestei
afirmaţii oferim două explicaţii scurte.

Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor
trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie. El a fost luminat şi
sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa
lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii.

Dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l
ca peste veacuri miliţienii pe opozanţi la anchetele din ţările comuniste. Iată câteva din
cuvintele lui: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis
ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de
Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva
ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic...”
(Ioan, 9, 30-33).

66
A doua explicaţie a legăturii cu Praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la
care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea,
prevesteşte botezul creştin.

Noi cunoaştem, din istoria Bisericii, că în primele secole ale creştinismului, la Paşti erau
botezaţi catehumenii, după o pregătire prealabilă, desigur. La botez erau îmbrăcaţi în haine
albe, pe care le purtau toată săptămâna luminată, ca simbol al curăţiei lor, dar şi al luminării
dobândite. Ei erau numiţi luminaţi (fotizomeni, de la vb. „fotizo”, care înseamnă „a lumina”)
chiar înainte de botez, în sensul că erau instruiţi în elementele de bază ale creştinismului.

Cu atât mai mult după botez! Se înţelege că după primirea Tainei se comportau ca nişte
oameni înţelepţi, faptele lor purtând amprenta luminii izvorâte din învăţătura Evangheliei.
Era, de fapt, o dovadă a dobândirii vederii celei duhovniceşti. La fel, am văzut, s-a manifestat
şi omul din Evanghelia de astăzi, după minunea săvârşită cu el.

Iubiţi credincioşi,

Am ales ca temă sesizarea legăturii între izvorul Siloamului şi botezul creştin, la sugestia
pericopei din Apostolul ce s-a citit astăzi (Fapte 16, 16-34), în care, după cum aţi auzit, a fost
vorba de botezarea temnicerului din Filipi (cu toată casa lui) de către apostolul Pavel,
eveniment după care „s-a veselit cu toata casa, crezând în Dumnezeu”.

Iată, aşadar, consecinţa luminării: bucurie şi credinţă. Cu siguranţă însoţite de fapte

creştineşti, corespunzătoare învăţăturii evanghelice.

De aceea, iubiţi credincioşi, se cuvine să tragem câteva învăţăminte dintre cele de mai sus,
pentru viaţa noastră. Şi noi suntem botezaţi, luminaţi. Pe lângă vederea fizică, pentru care
mulţumim lui Dumnezeu, am dobândit şi vederea duhovnicească, care izvorăşte din
Taina Botezului, iar această vedere, cu ochii sufletului, ne călăuzeşte spre a vieţui
înţelepţeşte.

Căci: „Botezul - spune Sfântul Grigorie de Nazianz - este luminarea sufletelor, schimbarea
vieţii în mai bine, întoarcerea, îndreptarea cunoştinţei către Dumnezeu, reluarea legăturii cu
Dumnezeu” (Cuv. XL, Despre Sfântul Botez).

Iar Sfântul Ciprian arată că: „Pentru fiii luminii este zi şi în timpul nopţii. Când este oare fără
lumină cel care are lumină în inima sa? Sau când nu are soare şi zi acela pentru care Hristos
este Soare şi Zi?” (Despre rugăciunea domnească, 35).

Viaţa celui botezat trebuie să confirme darurile primite la Botez, prin cuvinte şi fapte, chiar şi
prin gândurile lui. Comportamentul este al unui om luminat, care a părăsit întunericul.

Sfântul Apostol Pavel afirmă acest adevăr într-un mod atât de plastic: „Altădată eraţi
întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada
luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni, 5, 8-9).

A vedea în sens spiritual devine, astfel, sinonim cu a înţelege sensul creştin al vieţii. A
vedea înseamnă a avea perspectivă, a prevedea consecinţele acţiunilor tale. A te strădui

67
să pricepi rosturile lucrurilor, nu doar a manifesta o râvnă care de multe ori poate
cădea în habotnicie. De aceea acelaşi Sfânt Apostol Pavel atrage atenţia iudeilor (dar şi nouă,
indirect): „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă”
(Romani, 10, 2).

Este interesant de observat cum în limbile clasice, verbul „a vedea” are şi sensul de a înţelege
(în gr. eidein înseamnă a vedea dar şi a fi instruit; în lat. video = a vedea, dar şi a înţelege).
Dintre limbile moderne, în limba engleză vb. to see = a vedea, dar are şi sensul de a înţelege, a
cunoaşte. Şi în limba română, la figurat, a vedea semnifică a şti, a pricepe. De exemplu
expresia: „Văd că nu prea vrei să faci acest lucru”, vrea să spună „Înţeleg (ştiu chiar!) că nu
vrei...”.

Prin aceste precizări am dorit să subliniem importanţa vederii celei duhovniceşti, fără de care
omul este orb, chiar dacă vederea fizică îi este întru totul sănătoasă.

Iubiţi credincioşi,

Orbirea este, aşadar, de două feluri: trupească şi sufletească. Nu vorbim despre prima
pentru că nu intră în obiectivele noastre pentru cuvântul de astăzi, cu toate că această
boală aduce multă tristeţe celor loviţi de ea.

De aceea trebuie sa ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea, aşa
cum a fost cazul omului din evanghelie.

Următoarea întâmplare este sugestivă în acest sens: Într-un compartiment de tren călătoreau
împreună câteva persoane fără să se fi cunoscut înainte. Una dintre ele privea mereu pe geam
şi exclama destul de des „minunat, minunat!”, spre mirarea celorlalţi, care vedeau pe geam un
peisaj comun, fără privelişti deosebite. Omul cu exclamaţia s-a simţit dator să se explice: „Vă
rog să mă iertaţi că nu mi-am putut stăpâni admiraţia faţă de cele ce se văd pe geam... . Eu azi
dimineaţă am ieşit din spitalul unde am fost operat la ochi, căci am fost nevăzător. Acum văd
şi sunt atât de fericit de noutăţile ce-mi apar înaintea ochilor...”.

Câtă bucurie în astfel de cazuri, dar câtă tristeţe la cei nevăzători! Şi totuşi, orbirea
sufletească este mai grea, pentru că ea implică mântuirea, aşadar viaţa veşnică. Dar
orbirea aceasta are mai multe nuanţe, dintre care evidenţiem două: orbire sufletească
involuntară, care vine cel mai adesea din ignoranţă (te orbeşte cineva, în sensul că te
prosteşte, te manipulează cu viclenie, prin diferite metode) şi orbire voluntară, adică te
complaci singur în minciună şi întuneric.

Acesta din urmă este cel mai grav simptom al nevederii. Este, de fapt, refuzul de a
recunoaşte evidenţele şi în consecinţă, vieţuirea voită în ape tulburi, în confuzie şi tot ce
ţine de acestea.

Pentru astfel de oameni, botezul creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în
acest caz, cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mulţi se botează ca şi Simon Magul.
Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a
ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu
El...”.

68
De aceea timpul vieţii este deosebit de preţios pentru limpezirea noastră. Să nu ne
prindă ceasul morţii ca şi cum am fi nebotezaţi, „orbi”, ci văzători (adică înţelegători) ai
sensurilor vieţii.

De aceea, Mântuitorul ne cheamă cu atâta stăruinţă, pe toţi, spre vieţuire luminoasă: „Încă
puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul.
Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi lumină, credeţi în Lumină, ca să
fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 35-36). Amin.

ORBIREA DUHOVNICEASCA si LUMINA IUBIRII LUI HRISTOS

“Adeseori, orbii duhovniceste devin arma a vrajmasului neamului omenesc, care se joaca cu
patimile si cu oamenii patimasi dupa cum vrea el. Perverteste cuvintele si faptele celui drept,
il calomniaza, il face de rusine. Iata orbirea de care trebuie sa ne temem”.
***

Ochii inainte vazatori

El a raspuns zicand: „Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” Si a zis Iisus: „L-ai si vazut!
si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este!” (Ioan 9, 36-37)
„Cazul” orbului din nastere ne trezeste nedumeriri. Cum putea el, dupa ce se invrednicise
de o atat de neasteptata si de mare binefacere, adica vindecarea de o groaznica neputinta, sa
nu inteleaga de unde ii venise vindecarea?! Suferise o viata intreaga, nevazand lumina zilei, si
dintr-odata i se deschisesera ochii trupesti. Nu ar fi fost firesc sa i se deschida si ochii
duhovnicesti? Sa i se descopere ca se afla in prezenta Fiului lui Dumnezeu? Se pare ca si
orbului – ca si jalnicei omeniri, gata sa puna la indoiala orice – i-a fost mai usor sa vada,
decat sa deschida ochii credintei.
Uneori Domnul ne vorbeste, iar noi stam si ne intrebam unde este si de ce ne-a
parasit. In lumea noastra sufleteasca se savarsesc si astazi minuni, ascunse de ochii
oamenilor si nu arareori se produc mari schimbari in inima omului, care renaste, sub
puterea unui suflu venit de Sus, iar oamenii nu stiu ce explicatie sa dea acestei
schimbari. Se intampla aceasta atunci cand Domnul vorbeste sufletului omului. Ii
vorbeste printr-o imprejurare oarecare, printr-o incercare, sau prin Sfanta Scriptura.
Domnul Se afla langa noi in clipele cele mai grele. In noptile cand suferim de nesomn, lu-
mineaza cu prezenta Sa orbirea noastra, ne deschide ochii ca sa patrundem cu privirea in
adancul milostivirii Sale. Ne vorbeste chiar si cand nu ne dam seama.

69
Sa fim cu luare-aminte la acest glas, sa ne grabim sa inaltam noi insine glas din adancul
sufletului: „Cred, Doamne!”, si sa-I pastram in minte cuvintele: „Am venit in lumea
aceasta, pentru ca cei ce nu vad sa vada…“ (Ioan 9, 39).

***

Raza din lumina cereasca

El pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere. (Isaia 53,4)
Cand, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioarele Mantuitorului, venim inaintea
Celui care a cunoscut El Insusi toata suferinta. Cand Il chemam din mijlocul ispitelor, Il
chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cand ne plangem de rautatea oamenilor, stim
ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cand, indurerati de
pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel
care a plans la mormantul prietenului Sau. Cand ramanem singuri, in zadar cautam
compasiunea oamenilor; ne intelege aleanul Cel ce a simtit ce inseamna singuratatea si
al Carui suflet „s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani.
Iar cand, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde
de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce
a strigat in chinurile mortii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“ (Marcu
15, 34). „Luand asupra Sa neputintele si bolile noastre“, Mantuitorul a urmat calea care
avea sa-L duca pe Golgota. Acum, ca si atunci, isi revarsa asupra noastra nesecata-I
iubire. Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici
singuratate, fiindca Mantuitorul va fi intotdeauna cu el; in inima lui nu va mai fi durere,
fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in
cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca, simtind asupra sa
privirea iubitoare a Mantuitorului, va fi convins ca nicio incercare nu-l va putea
desparti de iubirea lui Hristos.
Binecuvantata fie clipa cand ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in
linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre,
ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cand nu-L chemam in ajutor, dar stim ca
ne intelege in toate, ca stie tot, cand simtim in adancul inimii adevarata,
neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne
lumineaza cu lumina Sa nepamanteasca.
Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“,
Editura Sophia, 2008)

70
 ***

Parintele Valentin Mordasov despre ORBIREA DUHOVNICEASCA

“Duminica Orbului din nastere ne da prilejul sa vorbim despre orbire: orbirea duhovniceasca.
Aceasta orbire se intampla din diferite motive. Pe unii ii orbeste mandria. Pe Iuda l-a
orbit iubirea de arginti. Pe fiii lui Iacob i-a orbit invidia atat de tare, incat l-au vandut ca rob
fratele lor. Rautatea si invidia i-au orbit pe iudeii care au vazut minunile Mantuitorului. In
zilele noastre exista de asemenea multi oameni orbiti: vanzatorul este orbit de zgarcenie,
conducatorul este orbit de dragostea de slava, cel bogat este orbit de ago-
niseala etc. Pacatul orbeste deplin ochii duhovnicesti. Un orb duhovniceste vede totul
prin prisma propriei patimi: cel desfranat gandeste ca toti sunt desfranati, cel barfitor, ca
toti sunt barfitori, cel rau si invidios, ca si altii sunt la fel.
Intr-o dimineata, devreme, un om venea pe strada si la un moment dat s-a oprit, asteptand. Pe
langa el au trecut mai multi oameni. Unul din ei, trecand pe alaturi, a gandit in sinea sa despre
acela: “Asteapta o femeie.” Altul si-a spus: „Iata, sta la panda, urmarind ce sa fure.” Un altul
s-a gandit: „Asteapta sa se deschida beraria, sa bea ca sa-i treaca mahmureala.” Alt trecator
a cugetat vazandu-l: „Iata ce om evlavios. A ajuns la biserica inainte chiar sa se deschida, iar
el asteapta afara, rugandu-se.”

Adeseori, orbii duhovniceste devin arma a vrajmasului neamului omenesc, care se joaca
cu patimile si cu oamenii patimasi dupa cum vrea el. Perverteste cuvintele si faptele celui
drept, il calomniaza, il face de rusine. Iata orbirea de care trebuie sa ne temem. Aceasta
orbire, ca toate bolile, incepe neobservat prin mici placeri, care se dezvolta treptat in
deprinderi rele. In acel stadiu nici predicile, nici cuvintele de convingere nu mai pot
ajuta. In manastirea sa din Diveevo, Cuviosul Serafim de Sarov le despartea pe fecioare de
vaduve pe motivul ca cele din urma aveau deprinderi rezistente, intarite de-a lungul timpului,
care cu greu puteau fi dezradacinate, in timp ce indreptarea celor tinere decurgea mai usor,
pentru ca patimile lor nu devenisera deprinderi.
Cea mai cumplita orbire din vremea noastra este orbirea necredintei. Ea duce la moartea
sufleteasca. Noi am vorbit deja cu alta ocazie despre cum sa luptam impotriva necredintei, ca
sa dobandim vindecare de aceasta orbire.
Daca patimile orbesc sufletul, ne punem intrebarea: „Cum sa luptam impotriva lor?”
Sfantul Ignatie Briancianinov spune ca doar descoperindu-le, precum un inamic in
razboi, noi le putem combate si invinge. Descopera la spovedanie indeosebi gandurile
care duc la dezvoltarea patimi. Nu te indreptati niciodata, pentru ca indreptatirea de
sine face patima sa creasca. Patima se micsoreaza prin blandete. Daca iti vor arata un tigru
si-ti vor spune ca este un cal nu-i contrazice. Fii de acord. Potoleste patima cu semnul
crucii, cu Rugaciunea lui Iisus, cu multumirea, cu citirea Evangheliei. Un ofiter betiv a
invins patima sa prin citirea Evangheliei. Puterea Evangheliei este mare, dar devine si mai

71
mare daca adaugi postul, paza mintii de ganduri (adica alungarea gandurilor imediat ce
apar in minte).
Deseori, la orbirea duhovniceasca ne conduce nepasarea duhovniceasca, cu care trebuie sa
ne luptam din toate puterile si despre care am vorbit deja. Un predicator spunea ca exista doua
iaduri si doua Raiuri. Suferinta pe pamant fara credinta, adica cu cartire si deznadejde,
in orbire duhovniceasca, preface si viata pamanteasca intr-un iad, care nu se sfarseste,
dar se intensifica neinchipuit dupa mormant. Omul evlavios, credincios traieste bine si
pe pamant, suportand, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate suferintele, iar apoi va primi
viata vesnica in Rai.
Izbaveste-ne pe noi, Doamne, de orbirea duhovniceasca! Amin”.

În numele Înălţării Domnului, trebuie să ne recunoaştem măsura cerească si sa-i căutam

pe cei ce au aceasta măsură

Predică la Înălţarea Domnului - Pr. Vasile Gordon

În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar
locul cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El
mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis:
Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer,
astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

Iubiţi credincioşi,

Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrag atenţia

asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: în timp
ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta... şi ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.

Asupra acestor două precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează.

Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul
binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea
pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării,
Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan, 10, 11), „voi
sunteţi prietenii Mei” Ioan 15, 14) şi mai ales, „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am
iubit pe voi” (Ioan 13, 34, subl. n.).

72
Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu
se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar:
binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate
bucura de binecuvântarea Lui.

Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi
oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor” (Ioan, 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu
binecuvântarea Lui: „Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă, 3, 20). „Voi intra numai
acolo unde Mi se deschide”.

În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în ziua
chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită
îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.

Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la slavonescul

Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al actului Înălţării.
Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte
slujbe pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini.

Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul rostind:

„Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”.

Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în afara
binecuvântării Lui.

Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer,
ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod
normal, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri. Analizând,
însă, relatarea evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-testamentare
aflăm: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu
va veni la voi” (Ioan, 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de
la Tatăl în ziua Cincizecimii.

Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de
pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să
urmeze chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre
a-i putea „trage” apoi pe cei ce-L urmează.

În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel
mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată
doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi
privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut
mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci
îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe), confirmă de fapt cuvintele
Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).

73
Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa
trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos şi aşa trebuie zugrăvit în icoane: binecuvântând şi
izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra
bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor.

Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o: „Voi
sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan, 15, 14; subl. n.). Iar sub
ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea înălţării la cer
a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri şi necazuri pământene.

Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă
Marele Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni, 4, 4).
Cu aceste simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri: „Hristos S-a înălţat, bucuraţi-
vă!”.

Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest scurt
cuvânt: Iubiţi ascultători, de ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?

Este o întrebare pe care creştinii ne-o pun adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof. dr. Ene
Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): „În Biserica românească
se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia
Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe, cu
Domnul, în slava cerească”.

Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de

duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile celor prezenţi curg
firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale. Ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără
margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte.

74
De aceea, nu trebuie să ne mirăm că atunci când Mântuitorul S-a înălţat la ceruri,
Apostolii nu s-au întristat, n-au plâns la „despărţire”, cum omeneşte ne-am fi aşteptat, ci
s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51). De ce s-au bucurat? Pentru că
aveau în inimi cuvântul Domnului care le-a spus: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu.
Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi
trimite” (Ioan, 16, 7).

Duminica a VIII-a după Paşti - Pogorârea Sfântului Duh - Cincizecimea sau Rusaliile

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim Rusaliile sau Cincizecimea, sărbătoare creştină de mare şi mântuitoare

frumuseţe, care ne aduce aminte de Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii Domnului. O
singură sărbătoare cu trei nume! Fiecare având, cum vom vedea puţin mai încolo, explicaţia
lui.

(Să ne amintim de) Patimi, Înviere şi Înălţare, pentru că numai rememorând aceste sfinte
momente din lucrarea Mântuitorului înţelegem cum se cuvine condiţiile în care s-a întemeiat
Biserica, maica noastră duhovnicească.

Încercăm, în cele ce urmează, să vorbim, aşadar, despre ziua de naştere a Bisericii creştine, cu
emoţia şi bucuria pe care o simţim atunci când serbăm, sau pomenim ziua naşterii mamei care
ne-a dat viaţă în aceastălume. Căci după cum mamele noastre ne-au născut trupeşte, aşa
Maica-Biserică ne-a născut duhovniceşte, pe fiecare, prin Botez.

Sfântul Ciprian al Cartaginei († 258) mărturiseşte inspirat această filiaţie, spunând că „nimeni
nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu are ca Mamă Biserica!”.

Temelia Bisericii, tainic, nevăzut, adică neştiut la început de ucenici, a pus-o Mântuitorul
Iisus Hristos prin jertfa Sa pe Cruce, după cum mărturiseşte mai apoi Sfântul Apostol Pavel,
care se adresează episcopilor din Efes şi prin ei ierarhilor şi preoţilor din toate timpurile: „Să
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28).

„Câştigată”, adică dobândită, temeluită, prin Patima Sa, culminată cu moartea pe Cruce.
Prevestirea Pogorârii Duhului Sfânt, care va însemna, practic, naşterea văzută a Bisericii, s-a
făcut tot în vremea Patimilor.

Să ne amintim că Mântuitorul, după Cina de Taină, în cuvântarea de despărţire, la numai

câteva ore înainte de a fi prins, judecat şi răstignit, le-a zis ucenicilor între altele: „Iar când va
veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan, 14, 26).

Trimitere care nu era posibilă fără învierea din morţi şi înălţarea Sa la ceruri. Iată, aşadar, că...
Biserica s-a născut în lume în ziua Cincizecimii, pe temelia pusă prin patima şi moartea lui
Hristos pe Cruce, prin lucrarea Duhului Sfânt, trimis de El după învierea şi înălţarea Sa.

75
De aceea, nu trebuie să ne mirăm că atunci când Mântuitorul S-a înălţat la ceruri, Apostolii nu
s-au întristat, n-au plâns la „despărţire”, cum omeneşte ne-am fi aşteptat, ci s-au întors în
Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51). De ce s-au bucurat? Pentru că aveau în inimi
cuvântul Domnului care le-a spus: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi
duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite” (Ioan, 16, 7).

Iar cartea Faptelor consemnează că El chiar le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci

să aştepte făgăduinţa Tatălui” (Fapte, 1, 4). Iar făgăduinţa, adică Pogorârea Sfântului Duh, s-a
împlinit cum ştim cu toţii, în ziua Cincizecimii, semnând astfel actul de naştere al Bisericii
creştine.

Că praznicul poartă numele de Pogorârea Sfântului Duh, înţelegem acum fără explicaţii
suplimentare. Dar de unde vin celelalte două nume? Răspundem pe scurt: Rusalii, de la
„Rosalia” romană, adică sărbătoarea trandafirilor (rosa-ae = trandafir), peste care praznicul
nostru creştin s-a suprapus; Cincizecime, de la faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât la trecerea a
cincizeci de zile de la Paşti, Cincizecimea creştină fiind prefigurată de Cincizecimea iudaică,
care avea o dublă semnificaţie: ziua în care Moise a primit Tablele Legii şi încheierea
secerişului, sărbătoarea recoltei.

Aşa se explică faptul că de ziua Cincizecimii erau adunaţi în Ierusalim „locuitori iudei, bărbaţi
cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer: parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi
arabi” (Fapte 2, 5-11).

Toţi aceştia au fost fericiţii martori ai unui eveniment cu totul remarcabil: fiecare auzea pe
Sfinţii Apostoli grăind pe limba lui! Era semnul lucrării Duhului Sfânt, pogorât în chip de
limbi de foc, în urma vuietului auzit din cer, ca o suflare de vânt ce vine repede.

Atât de mare le-a fost mirarea încât pe moment au crezut că apostolii sunt beţi! De aceea, în
numele lor, a luat cuvântul Sfântul Petru, care a vorbit cu atâta tărie (tăria Duhului Sfânt,
atunci pogorât), încât, ne spune Cartea Sfântă, ascultătorii au fost pătrunşi la inimă şi au
întrebat: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” Iar Petru a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare
dintre voi în numele lui Iisus Hristos”.

Puterea de convingere a fost deosebită: s-au botezat pe loc „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2,
41), cifră care pentru vremea aceea era considerabilă.

Iată, aşadar, istoria zilei de naştere a Bisericii noastre, expusă în câteva cuvinte. În amintirea
„limbilor ca de foc” - forma sub care S-a pogorât Duhul Sfânt, în ziua de Rusalii se aduc la
biserică şi se sfinţesc frunze de nuc, care se împart apoi credincioşilor spre a le duce pe la
casele lor. Ele vor constitui prezenţe harice ale Sfântului Duh pe la casele noastre, dar şi
mărturisirea că noi înşine suntem purtători ai harului. Mai mult: primind şi aşezând la loc de
cinste frunzele de nuc sfinţite, ne mărturisim dragostea şi ascultarea faţă de Sfânta-Maica
noastră Biserică.

Iar ascultarea se dovedeşte prin roade sau rezultate. Dar ce fel de roade aşteaptă de la noi
Maica Biserică? Ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”
(Galateni, 5, 22- 23). Să ne întipărim bine în suflete aceste virtuţi! Să ne lăsăm pătrunşi la
inimă de ele, precum odinioară fericiţii martori ai Cincizecimii. Căci numai cine se străduieşte

76
a le avea se poate numi fiu adevărat al Maicii Biserici şi purtător al harului Duhului Sfânt care
sălăşluieşte în ea. Trăirea acestor virtuţi va preschimba inimile noastre în mici biserici, după
cum glăsuieşte un frumos tropar prin care ne rugăm în Canonul Sfintei Împărtăşanii:
„Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte
inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge şi nu mă lepăda de la faţa Ta,
Cel ce ai nemăsurată milă”. Amin.

Predica la inmultirea painilor si a pestilor

Evanghelia duminicii a VIII a dupa Rusalii: "In vremea aceea Iisus a vazut multimea de
oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii
au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor
ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca;
dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis:
Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei
doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii,
multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece
cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si
indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt,
pana ce El va da drumul multimilor". (Matei 14, 14-22)

Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fara rost sau de
prisos. De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au
rostul? Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor. De ce se
incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu nu se poata misca sub
povara atator lucruri de care nu au nevoie? Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impartita,
ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta,
numai una: imparatia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne
din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor,
nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea era binevenita, potrivita, necesara. Dar semn
din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima zadarnica! De ce n-a mutat
Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape
vorba. De ce n-a facut-o? El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea
si sa zvarle muntii in mare. Dar avea rost sa faca una ca asta? Nu. Si nici nu a facut. Marea
insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea pentru ca oamenii se inecau si strigau dupa
ajutor.

77
Numai dracii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte. Vedeti numai ce lucruri absurde
pretinde Satana de la Domnul: sa prefaca pietrele in paini in pustietate, sa sara de pe
acoperisul Templului! Si vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror
ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor: un
semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici
pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuirea
oamenilor.

Evanghelia de astazi ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie. Dar

nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar Satana; ci o pustie cu peste zece mii
de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile
si copiii). Istoria Bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un
de minuni facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei: ce face un
sihastru in pustie? Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor? Dar
cum sa arda o candela neaprinsa! Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul
sau, fara lumina. Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare. Iar daca
se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar de s-ar
ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse. Departe de a fi
nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva. Iar Mantuitorul
arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata. In pustia unde Se adancise, multimile
veneau dupa Dansul.

Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al

pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic. Inainte de
moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o
numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucrul acesta prin numarul painilor. Cinci paini
pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul. Pestele e semnul
vietii. in primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn al lui Hristos, simbol
ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine. Hristos da asadar
oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa.

De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea
vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi. Si ce inseamna faptul
ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de bunavoie pentru mantuirea
oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai de parte
multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea
noroadelor spre mancare a vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase?
Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice. Recolta stransa de Apostoli va fi
neasemuit mai mare deci samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine
decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.

Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in
veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor
de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei
ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in
rugaciune asupra Evangheliei, ci cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se va
78
deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru
Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita,
acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Cititi si: Duminica datornicului nemilostiv – lupta si osteneala iertarii

Cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (=înfrânge) mai întâi pe el însuşi.
În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem
înfrânge orgoliul personal?... . Si ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri...”.

Iubiţi credincioşi,

Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea „Tatăl nostru”... . De ce credeţi că am

început predica de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie
care s-a citit, cu tema ei principală: iertarea.

Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, uneori când rostim Tatăl nostru şi
ajungem la acest fragment, minţim. Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Pur şi simplu,
minţim! O scurtă şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem „şi ne iartă
nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” facem implicit o promisiune:
„precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta...”.

Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este Atotmilostiv şi Atotiertător. Dar noi ne ţinem
promisiunea? Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă,
aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât
noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar suntem şi
mincinoşi.

Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda de astăzi: împăratul (nimeni altul decât
Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant =
49 kg aur...), iar el la rându-i nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5
gr. argint...).

Rugămintea lui stăruitoare în faţa Stăpânului ar fi putut să sune aşa: „Iartă-mi,

Doamne, marea mea greşeală că nu ţi-am plătit la timp, mai îngăduieşte-mă puţin, că şi
eu la rându-mi voi ierta pe cei ce-mi greşesc”, iar după ce a fost iertat s-a dovedit
mincinos şi crud... .

79
Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin apele: cine este, de fapt, datornicul
nemilostiv, mincinos şi crud? Cine?

Iubiţi credincioşi,

După ce l-am „depistat”, aşadar, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut?

Ceea ce este logic şi drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de
câte a zis Mântuitorul: „De şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18, 22), adică de
nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu. Dumnezeu, după
dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, „uită” de
dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum a spus cineva: „Din 24 de ore Dumnezeu
stă numai una pe tronul dreptăţii, iar celelalte 23 pe tronul milostivirii”.

Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va trebui să modificăm, Doamne iartă-ne,

rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: „Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, căci nici noi nu
iertăm greşiţilor noştri...”. Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine, nu-i tot
atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal?

Veţi riposta, poate, unii zicând: eu n-am nimic cu cutare...DAR... .

Ei bine, dacă există un dar înseamnă că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi of Doamne, cât e de
subtil uneori acest dar... .

Iată câteva exemple: nu-l urăsc, părinte, dar nici nu-l pot iubi... (păi, dacă nu iubeşti pe cineva
sigur îl urăşti. Cale de mijloc nu există!); l-am iertat, părinte, dar nu pot să uit... (altă auto
înşelare... Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „A nu ţine minte răul, aceasta este adevărata cale
a iertării!”); l-am iertat, părinte, dar nu vorbesc cu el... Este, credem, cea mai frecventă
situaţie.

Iar când încercăm să arătăm pericolul, persoana împricinată pare uneori foarte contrariată:
cum, părinte, după ce mi-a făcut cutare şi cutare lucru, să mai vorbesc cu el?!

Iubiţi credincioşi,

Este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu „nu pot...”. De fapt este „nu vreau”
toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... . Mă simt mai bine aşa.
Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto amăgire, iubiţii noştri!
Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul!

Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan: „...Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe
fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică...” (I
Ioan, 3, 15).

Ura faţă de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva
Moise din Patericul Egiptean: „De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos,
Dumnezeu nu-l ascultă pe el”. Şi l-a întrebat un frate: „Ce este aceasta, a avea in inima că este

80
păcătos?”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui
său”.

Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este
un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul,
decât atunci când l-a doborât pe Goliat”. Iar latinii au un proverb: „Cine iartă învinge
întotdeauna (Perpetuo vincit qui utitur clementia, Balbus, Sententiae)”.

Iată, aşadar, dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (=înfrânge)
mai întâi pe el însuşi. În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm
pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal?... .

O altă situaţie, descrisă admirabil de părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este

atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... . Paradox, nu? Cum,
adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa
pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim oare pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în
faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată
slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii?... . Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în
faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi în consecinţă, nu-i putem ierta?... .

Iată, deci, o altă subtilitate a satanei care nu trebuie să ne scape.

Iubiţi credincioşi,

Să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom mai lăsa
pradă urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din Tatăl
nostru.

Dar, în acelaşi timp, să mai presupunem că pune cineva următoarea chestiune: bine, dacă îmi
greşeşte cineva mie, personal, îl iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda?
Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr,
ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în spiritul atitudinii civice
cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită. Astfel
devenim complici cu el!

Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau îndreptarea. Tot
aşa ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc.

Este adevărat, iubiţi credincioşi, că toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în
contextul problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva,
sau dacă nu încordate, cel puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică.

De aceea nici nu se pot da reţete universal valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu
duhovnicii noştri aspectele personale şi cât de încurcată ar fi situaţia, nu se poate ca, în duhul
Evangheliei, să nu se găsească o cale firească de rezolvare.

81
 Talcuirea Sfantului Teofan Zavoratul:
“Domnul a incheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: “Tot asa si Tatal
Meu Cel Ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau- din
inimile voastre”. Pare un lucru foarte usor: iarta si vei fi iertat; daca esti
iertat, esti si primit in mila, esti partas la toate visteriile milei. Asta ar
trebui sa insemne ca raiul si fericirea vesnica sunt la indemana.
Si ce castig mare pentru un lucru atat de mic cum este a ierta!… Da,
lucru mic, dar pentru iubirea noastra de sine nimic nu e mai greu
decat a ierta. Vreo suparare pricinuita fara voie, intr-ascuns, pe care sa n-o
fi vazut nimeni, ma rog, o mai iertam; dar de primit o lovitura mai dureroasa,
si inca in fata altora, nici vorba de iertare.
Sunt imprejurari in care vrei, nu vrei, nu poti sa dai glas nemultumirii, asa ca
taci; limba tace in timp ce inima vorbeste si urzeste planuri
negre. Daca jignirea e putin mai mare, nici vorba nu mai poate fi de
infranare: nici rusinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om sa se
razbune. Egoismul ce clocoteste il face pe om sa se poarte ca un
smintit, si cel aflat sub inraurirea lui incepe sa indruge neghiobii. In
aceasta nenorocire cad cel mai ades nu oamenii de rand; ci, cu cat
este cineva mai “cultivat”, cu atat e mai simtitor la jigniri si iarta mai
greu.
Uneori purtarea lor ramane prietenoasa la aratare; dar launtric este o
dusmanie neimpacata: asta in vreme ce Domnul ne cere sa iertam din
toata inima“.

82
 Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei
Cruci
( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )
Versiune fara diacritice | Predici la duminici

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei
16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe
pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea
materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală
care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii

materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că
patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii
(Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în
chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T,
care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea
este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce
o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe
copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10,
16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a

dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50).
Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi
episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2).
Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin
rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii
cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II
Corinteni 2, 15).

83
Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm
cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi
pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi
să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va
mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul
Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit
iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care
îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge
de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi
aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui
Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte
şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi
Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi
aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale
este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi
cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui
Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această
suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de
oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această
neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela
cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo
îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.

Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece
multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de
Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a
născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste
an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult
decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele

sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în
toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile
sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei
pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate
Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu
este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru
dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între
care se numără şi călugării.

84
Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor
trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu
inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se
vor bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria
pînă la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au
nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu
rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea
frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri
de ispite, de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.

Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se
luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea
suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la
Dumnezeu, care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi
suferinţa fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol
Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele
voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la
Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre,
spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan
14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe
om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un
bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la
Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-
şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani,
începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd
suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi
i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc,
spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît
calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale
trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad".

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine să

stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul său
în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore voi
veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale
păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus

85
asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu
auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor
luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la

strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de
suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul
nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea
amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor
infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l

întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate
minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut
sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa
luminată: "O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!"
"Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi trecut
o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia
Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe
pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici!
Fie-ţi milă de mine!"

Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată

bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de grele
şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi,
sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti,
1899, p. 424-426).

Iubiţi credincioşi,

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este
mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus
Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor".

Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a
suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii
îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac
Sirul: "Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului". De
aceea este bine ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului
Dumnezeu să ne ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări,
aducîndu-ne aminte că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre,
pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi
ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a

86
zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la
sine, dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15,
4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată
Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă
întăreşte (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în
toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi
nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul
sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21).
Amin.

Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei

Cruci - Pr. Vasile Gordon
2 SEPTEMBRIE 2015 PREOT VASILE GORDON PREDICI

„Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este
fără petenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept.
Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se
mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi
chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de
care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune
gânduri şi simţăminte şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care
arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în
sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc” (Meditaţii Teologice,
198).

Sfânta Cruce

„Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”
(Marcu 8, 34).

Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii
Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14).

Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată
liturgic, deloc întâmplător, de două duminici cu acelaşi dumnezeiesc subiect: Duminica
dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

Pentru anul acesta cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, care, prin
Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu, 8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi
chemarea Sfintei Cruci.
87
Dintre acestea, pentru cuvântul nostru ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie
lepădarea de sine.

Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie:
„A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună
mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot
cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge,
nu te număra pe tine şi vei fi odihnindu-te...”.

Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de

Pateric ne vine într-ajutor. Căci a nu te număra pe tine înseamnă a te smeri, a te socoti la urma
celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta.

Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării
crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute:
lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că
aceste explicaţii au valabilitatea lor. Dar parcă sună pea vag, pea general, poate şi pentru
faptul că ele sunt pea des invocate.

Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra
pe tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Adică: nu fi mândru, egoist şi lacom.
Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima!” (Matei, XI, 29).

Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despe
care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, o dată
cu toţi slujitorii şi creştinii Bisericii dreptmăritoare, ci, deopotrivă, de toţi înţelepţii altor
religii, mai mari sau mai mici.

Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul nostru profesor teolog Teodor M. Popescu (1893-1973)
pe cel smerit: „Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă,
nu cere, este fără petenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi
drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se
mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar
nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se
lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi
simţăminte şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni
făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri
frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc” (Meditaţii Teologice, 198).

Frumos, dar greu de împlinit cuvânt! Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa
de zi cu zi a românului.

Desigur, orice conaţional, creştin adevărat, va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă,
fără de care nu-i posibilă luarea crucii spe a urma lui Hristos. Dar, a vorbi pea mult de
smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, înseamnă,
credem, un abuz. Căci se pune întrebarea: care-i starea sufletească a românului de rând,
astăzi?

88
Oricine vrea să vadă poate constata o stare depesivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă
la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare
măsură cel pe care comunismul şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost
alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină.

Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie. Să nu ne înşelăm cumva că
o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai
ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului, sau
dreptei socotinţe, cum se spune la Pateric.

Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce
comunismul ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea
mizeriei, complicităţi de tot felul ş.a.m.d.

Spus mai pe scurt: lepădarea de satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca şi cum ni s-
ar pune întrebarea: „Te lepezi de satana?”, la care să se răspundă răspicat: „Mă lepăd!”.

Decembrie 1989 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un
moment optim al lepădării de satana. Unii tineri (şi chiar vârstnici, poate) nefiind botezaţi
până la acea dată, din cauzele ştiute, au murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării.

Punem o întrebare (retorică): pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la
acea dată nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că este un
botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale
să-i înfrunte pe dictatori.

Păcat de alţii care n-au fost la înălţimea momentului, rămânând în continuare de partea
minciunii, până în ziua de azi.

Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât
ţinuta smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (sau a nu ne număra pe noi, cum prea
minunat se spune la Pateric) şi în acelaşi timp, a ne lepăda de satana şi de toate lucrurile lui şi
de toţi slujitorii lui şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina
Sfântului Botez.

Vom reuşi oare? Credem că da, iubiţi credincioşi, atâta vreme cât vom asculta de Maica
noastră Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă
rugăciunea.

În această dorinţă sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă,

propusă nouă de Sfântului Isaac Sirul (sec. al VII-lea), pe care o citim din volumul recent
apărut la Editura „Anastasia”, prin osteneala academicianului creştin ortodox Virgil Cândea,
volum intitulat „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei”: „Dumnezeul meu, care
cercetezi făptura Ta, căruia îţi sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre celei
omeneşti şi tăria potrivnicului nostru, Tu însuţi acoperă-mă de răutatea lui, căci puterea lui
este mare, iar firea noastră ticăloasă şi puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce
ştii neputinţa noastră, care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-mă de tulburarea
gândurilor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic de această Sfântă Liturghie a Ta, ca nu
cumva prin patimile mele să stric dulceaţa ei şi să mă aflu obraznic şi îndrăzneţ înaintea Ta,
ci, Doamne, Peadulcele meu Iisus, miluieşte-mă şi mă mântuieşte”. Amin.

89
PILDA SEMANATORULUI. Predici si talcuiri (Sf. Luca al Crimeei, PS
Sebastian, Episcopul Slatinei, Pr. Constantin Coman)

DUMINICA A XXI-A DUPA RUSALII

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a

căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o.
Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea
umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu
ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut
rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit,
să audă!“. Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a
zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu;
dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu
înţeleagă. Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi
ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar
cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl
aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme
de încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud,
dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi
nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu
inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. (Lc. 8, 5-15)
*

Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au

căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.

Despre un alt drum ne vorbeşte nouă Domnul Iisus Hristos: despre

calea largă, care duce la pieire, pe care merg, împingându-se şi
întrecându-se unul pe altul, majoritatea oamenilor – oameni însetaţi
să-şi trăiască viaţa în deplină bunăstare, în îndestulare materială,
însetaţi de bogăţie şi slavă, care dispreţuiesc poruncile lui Hristos,
care vor să-şi construiască după mintea lor viaţa… Ei fug pe acest
drum spinos, şi inimile le sunt ocupate nu cu cuvintele lui Dumnezeu,
ci cu grijile pentru bunăstarea şi îndestularea lor…

90
Dar se întâmplă uneori ca şi de aceşti oameni să se atingă cuvântul lui Dum-
nezeu – când din curiozitate intră în bisericile noastre sau, prin
discuţiile cu credincioşii pe care îi întâlnesc în cale, sunt semănate
seminţele lui Hristos în inimile lor. Şi se tulbură inima acestor oameni
ocupaţi cu goana după bunăstare, slavă şi bogăţie. Şi se opresc din fuga
lor, cad pe gânduri dacă să meargă sau nu pe acest drum îngust, dacă
să se gândească şi la sufletul lor, nu doar la bunăstarea trupului lor, a
familiei lor, la prosperitatea lor. Dar pe acest drum îngust zboară
numeroase păsări nevăzute, duşmanii neamului omenesc, puterile
întunecate ale iadului, în stăpânirea cărora se află aceşti oameni.

***

Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi au răsărit de

îndată, pentru că n-aveau pământ adânc.
Cât de mulţi sunt printre oameni cei care pot fi asemănaţi cu acest loc
pietros, acoperit cu un strat subţire de pământ! Cât de mulţi sunt oamenii
cu intenţii bune, dar care n-au o profunzime a simţurilor şi a
gândurilor, profunzimea inimii, care nu dispun de o comoară
deosebită a sufletului! Ei sunt instabili, sunt pasionaţi când de una,
când de alta, se apucă cu pasiune de fapte bune, măreţe, se încredinţează
slujirii ştiinţei, artei, filosofiei, dar în scurt timp renunţă la ele, fiindcă în locul
unei pasiuni vine alta care îi cuprinde. Nu există rădăcini adânci pentru
cuvintele dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele lor. Domnul a spus
despre astfel de oameni că, atunci când le vine necazul sau ispitirea,
când vine timpul să sufere pentru Hristos, uşor şi repede se leapădă
de El. Foarte des se întâmplă cu asemenea oameni că imediat ce aud
ironii la adresa credinţei lor, îndată şovăiala şi ruşinea falsă le
stăpânesc inima, astupând seminţele credinţei lui Hristos.

***

Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit.

Buruienile şi ierburile rele – sunt acelea care nu dau seminţe bune.
Sunt cele ce dau seminţe otrăvite, nefolositoare – seminţe cu care nu
se hrăneşte nimeni. Sunt răutatea omului, tendinţa de a îndeplini
poftele proprii, sunt patimile care distrug tot ce este bun în inimile
noastre.

91
 ***

Altele au căzut pe pământ bun. Şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci,
alta treizeci.
Iată ce se întâmplă când seminţele de grâu cad în pământ bun, arat şi
îngrăşat! Iată ce se va întâmpla când pământul va fi udat de ploi
timpurii şi târzii, când seminţele vor fi încălzite de razele soarelui!
Aşa trebuie să fie şi în inimile noastre. Trebuie ca ele să fie larg
deschise şi să tresalte în faţa lui Dumnezeu, trebuie ca voi să vă
deschideţi ochii şi urechile duhovniceşti şi să primiţi cuvântul lui
Dumnezeu, pe care noi, păstorii voştri, cu osârdie îl semănăm în
inimile voastre.

Trebuie cu inimă curată, neatinsă, să ducem acest har al lui

Dumnezeu în casele voastre. Aceasta este posibil doar pentru cei care
au inimile asemănătoare pământului bun, arat şi îngrăşat. Veţi
întreba: „Dar cum să udăm seminţele lui Dumnezeu?” Cu lacrimi. Cu
lacrimi de pocăinţă pentru păcatele voastre udaţi-le. Luminaţi-le
asemenea razelor soarelui, cu lumina dragostei. Incălziţi-le cu
căldura faptelor bune, de milostenie şi de compătimire pentru
apropiaţii voştri.
Şi vor creşte în inimile voastre seminţele semănate de mine, slujitorul
nevrednic al lui Dumnezeu.

(Cele patru feluri de pământ, respectiv cel de lângă drum, terenul

pietros, pământul spinos şi pământul cel bun reprezintă sufletele
noastre, dornice şi capabile de a face roditoare Sămânţa cea sfântă în
chip diferit.
Astfel, pământul de lângă drum, unde sămânţa este mult prea expusă
şi de obicei este călcată în picioare, iar păsările cerului vin şi o
mănâncă, reprezintă sufletele acelea care primesc cuvântul lui Dumnezeu
în chip „pasager”, cu superficialitate ori indiferenţă şi, în plus, lumea şi
diavolii le împiedică să rodească. Terenul pietros închipuie pe aceia
care, deşi într-o primă fază se bucură de cuvântul cel sfânt, primindu-l cu
bună intenţie în suflet, la vreme de încercare şi ispită totuşi se „pierd”, pentru
că nu au „rădăcinile” credinţei celei sănătoase şi „apa” învăţăturii celei
mântuitoare. Terenul plin de spini reprezintă sufletele celor care, deşi
primesc cuvântul Domnului, luându-se apoi cu grijile ori plăcerile acestei
lumi, se arată până la urmă tot neputincioşi.

92
Abia în cele din urmă, ni se spune, sămânţa cade în pământ bun unde,
însă, rodeşte diferit, căci nici aici aceasta nu aduce rod sută la sută.
Deşi pământ bun, numai unele seminţe aduc rod deplin, căci altele
rodesc în proporţie de doar 60%, iar altele abia 30%.
De aceea, cred că ar trebui să ne întrebăm astăzi cu toţii: Noi ce fel de
„pământ” suntem? Suntem pământul cel bun?
Să luăm aminte că, nu din vina Semănătorului şi nici din pricina
seminţei are loc nerodirea sau puţina rodire, ci din cauza
„pământului”, adică a omului celui „pământesc”, zidit din pământ, dar
care nu se străduieşte îndeajuns să se înalţe de la cele pământeşti
către înălţimea cuvintelor celor cereşti. De aceea, să rugăm pe
Semănătorul învăţăturii celei sfinte şi dumnezeieşti să semene şi în sufletele
noastre cuvintele Lui cele de viată dătătoare, dar să ne ajute şi să ajungem a
fi cu toţii „pământul cel bun” şi bine roditor, astfel încât darul Lui să nu se
reverse peste noi în zadar. Să-L rugăm să binecuvinteze sufletele
noastre, înţelegerea noastră, viaţa noastră, ca să putem rodi şi noi
din belşug în ogorul Său, spre folosul semenilor noştri şi spre slava
numelui Său celui sfânt, Amin.

93
 BOGATUL NEMILOSTIV SI SARACUL LAZAR. Predica PS Sebastian,
Episcopul Slatinei, DESPRE RAI SI IAD

DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr – Lc. 16,19-31
DESPRE RAI SI IAD
Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti o mare dramă.

Un om bogat care toată viaţa lui a petrecut „în porfiră şi în
vison” ajunge, în lumea cealaltă, să se chinuiască în iad. Iar un sărac,
pe nume Lazăr care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile ce
cădeau de la masa bogatului, a ajuns în „sânul lui Avraam”. Drama
este cu atât mai mare cu cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr
petrecând cu patriarhul Avraam (probabil, pentru prima oară are ochi şi
pentru el). Şi, avem cu toţii neplăcuta surpriză să vedem că bogatul – care,
de astă dată manifestă „bun simţ”, a învăţat între timp să se şi roage,
el care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe
săracul Lazăr de la poartă — adresează două rugăminţi dreptului Avraam
şi niciuna din acestea nu-i este ascultată. Întâia rugăminte:
„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude
vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în
această văpaie”.
Ce i-a răspuns Avraam?

„Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi
Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te
chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie
mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei
de acolo să treacă la noi”.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atât pedeapsa cât şi fericirea din
viaţa viitoare sunt veşnice şi definitive, căci e cu neputinţă să se mai
treacă de la una la alta.

94
A doua rugăminte a bogatului este:

„Rogu-Te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci
fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de
chin!”
Dreptul Avraam, însă, respinge şi această rugăminte:

„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar

învia cineva din morţi”
şi s-ar duce să le spună.

Iată de ce spun că evanghelia de astăzi este o mare dramă! Se poate

ajunge din fericirea aceasta pământească, atât cât este ea — pentru unii mai
puţină, pentru alţii mai multă — în iad. Şi tragedia este cu atât mai mare
cu cât starea de dincolo va fi definitivă şi veşnică. Până la Judecata
Universală, rugăciunile Bisericii pentru cei morţi încă mai pot ajuta
celor care au luptat câtuşi de puţin pentru mântuire, dar nu mai pot
schimba substanţial starea celor care s-au dus cu totul nepregătiţi.
Starea acestora din urmă, chiar dacă ne doare şi nu ne place să o auzim, este
definitivă, căci, cred că fiecăruia dintre noi, omeneşte gândind, ne-ar fi plăcut
ca Avraam să fi fost mai milostiv astăzi cu bogatul şi să nu-i respingă
rugăminţile. Să-l fi lăsat, adică, pe Lazăr, să potolească fie şi pentru o clipă
chinurile aceluia şi să-i fi îngăduit să meargă pe pământ ca să „trezească” pe
mulţi prin relatarea chinurilor bogatului.
Niciuna, însă, dintre rugăminţile bogatului, nu au mai putut fi
ascultate. De ce? Întâi, pentru că iadul este veşnic şi definitiv. Iar al
doilea, pentru că nimeni nu ne poate ajuta dacă nu vom înţelege că

trebuie să ne ajutăm singuri.

Poate să vină tot „raiul” aici pe pământ!… Toţi sfinţii să vină şi să ne

„sâcâie” cu mărturiile lor din lumea cealaltă — ne încredinţează
evanghelia de astăzi — dacă nu vom asculta de cuvântul proorocilor,
al învăţătorilor, al lui Hristos (noul Moise) şi al Evangheliei Sale, dacă
nu vom înţelege că mântuirea ţine de noi şi nu vine din afară, la nimic
nu foloseşte. Nu poate nimeni să ne forţeze să pricepem că viaţa de
dincolo nu este joacă, de vreme ce nu vrem noi înşine să înţelegem
aceasta. De aceea Avraam a fost atât de categoric. Dumnezeu n-a glumit cu
noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo

95
să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să vă
străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca
Dumnezeu să nu-şi ţină cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi
pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte cu noi, iar evanghelia
de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai. Şi
ne mai dovedeşte ceva: nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta
vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ce trebuie şi tot ce ţine de noi
ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al
bogatului.
Iubiţi credincioşi,

Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim

despre el şi oricât am fi tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate
a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul există nu pentru că
aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după
aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în
iad!”. O să vă spun de ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din
vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina noastră şi pentru că
noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi
săvârşim în chip voluntar răul. Noi înşine ni-l pregătim, prin faptul că nu
înţelegem să ducem viaţă bineplăcută Lui.
Să nu credeţi că Judecata din urmă va fi aşa cum vedem noi astăzi prin
tribunale — nişte judecători care stau şi ascultă părţile, cu slăbiciunile şi
virtuţile lor, pentru ca după aceea să pronunţe o sentinţă sau alta,
interpretabilă şi suspectă de părtinire. Ştiţi cum va fi Judecata de apoi?
Judecata din urmă care, se şi spune în tradiţie că va fi foarte scurtă —
atât cât durează citirea Psalmilor Judecăţii de la Slujba Utreniei — va
fi o cât se poate de firească şi simplă constatare a stării şi a
„deprinderilor” noastre, după care vom fi invitaţi să ne continuăm
viaţa „dincolo”, fără însă a mai
aveaea obiectul şi instrumentele păcatului. Ne-am deprins la
desfrânare? Ei bine, în viaţa de dincolo asta nu se mai poate. Avem
obiceiul să bem peste măsură, să fumăm, să furăm să săvârşim alte
blestemăţii? În viaţa de dincolo nu mai sunt posibile acestea! De aici
chinul, durerile, neîmplinirea şi nefericirea de care vorbeşte
Scriptura. Ce va face cel care s-a deprins să lucreze virtutea? În mod firesc
şi normal i se da posibilitatea să-şi continue viaţa sa virtuoasă, şi asta se
numeşte rai şi fericire veşnică.

96
Eram seminarist în anul al treilea, pregătindu-mă să devin preot, şi nu
înţelegeam cum Dumnezeul acesta atât de bun va putea totuşi să rabde să
vadă oameni în iad? Mă ispitea gândul să cred că, poate, Dumnezeu nu-i atât
de bun, de vreme ce va răbda ca unii dintre noi, cei dragi ai mei eventual
părinţi, fraţi, prieteni — să se chinuiască veşnic în iad. Ei bine, răspunsul pe
care l-am găsit la Părintele Stăniloae[Teologia Dogmatică
Ortodoxă, capitolul intitulat “Eshatologia Universală”]m-a convins căiadul
nu este „opera” lui Dumnezeu, ci că noi oamenii, în chip liber şi
conştient, ni-l„construim” singuri, atunci când trăim şi deprindem o
viaţă deşartă ce nu mai poate fi „continuată” dincolo de moarte. Aţi
înţeles că în iad se va ajunge nu din vina lui Dumnezeu, ci din vina personală
a fiecăruia?
Îndrăznesc să spun şi aceasta: Dumnezeu este atât de bun, încât ne-ar
putea lăsa liberi să mergem oriunde în viaţa de dincolo, numai că, în
chip firesc noi nu am alege decât locul pe care ni l-am pregătit cu
atâta meticulozitate aici pe pământ!… Şi să vrea EI altfel, nu vom mai
putea noi să ne mai schimbăm, pentru că acolo nu mai este
schimbare. Imaginaţi-vă că în clădirea Guvernului ar fi adusă, într-o zi, o
bătrână simplă de la ţară, care habar nu are ce vasăzică guvernul unei ţări.
Este adusă de undeva dintr-un cătun, de la marginea ţării, acolo unde sunt
miniştrii în şedinţă şi este poftită să ia şi ea parte la discuţii: „Mamaie, stai şi
matale aici. Vezi că acuma discutăm bugetul pe anul viitor, să iei şi dumneata
cuvântul”. V-o imaginaţi pe biata femeie? Nu caută ea, atunci, o mie de uşi să
scape de acolo şi să se întoarcă în „bordeiul” ei, simţindu-se neavenită, roşind
şi trecându-o toate sudorile? Ce caută ea acolo? Ce dacă a luat-o de mână
chiar „primul-ministru” şi a poftit-o în şedinţa de guvern? A înţeles imediat că
nu este locul ei acela şi va alege liber să se întoarcă în sărăcia şi „nefericirea”
ei. Înţelegeţi acum? În rai se merge „pregătit”, iar nu din greşeală ori
prin „bunăvoinţă”.
Să nu mizaţi pe bunătatea lui Dumnezeu că, adică, te va lua pe tine, care
habar n-ai de slujirea Lui, care nu ştii nimic despre post, despre rugăciune,
despre curăţie trupească până la căsătorie şi de fidelitate conjugală după
aceea, care-ţi petreci viaţa la întâmplare, să nu contezi pe bunătatea lui
Dumnezeu, pentru că vei fi silit a constata că, de fapt, singur te-ai autoexclus
din Împărăţia Sa, ca „mamaia”, gata să părăsească singură locul pe care nu-l
merita. Iată de ce raiul şi iadul vor surveni „de la sine” şi potrivit felului în
care singuri ni le-am pregătit. Dumnezeu nu va fi subiectiv! Nu va fi nici
discreţionar, să spună: „Gata! Tu mergi acolo, tu te duci dincolo”, ci ne va

97
pofti pe fiecare să ne aşezăm singuri pe “scaunul” pe care personal ni l-am
pregătit şi să ne odihnim în “aşternutul” pe care singuri ni l-am aranjat din
vreme. De când? Din viaţa aceasta, pentru că în viaţa de dincolo nu se
mai poate face nimic, căci, prăpastie va fi între bine şi rău.
Şi încă un lucru pe care, iarăşi, probabil nu-l înţelegeţi.

Cum adică, dacă ar veni cineva din lumea cealaltă şi ne-ar spune ce se
petrece acolo, nu ne-am schimba şi nu ne-am pocăi? Nu!… Nu s-ar întâmpla
nimic!… Sau poate că, pe moment am fi impresionaţi şi câteva zile am
merge şi am bate metanii şi n-am mai lipsi de la biserică, luându-ne
în serios viaţa de creştini. Ştiţi pentru câte zile, însă? Poporul spune că
„orice minune ţine trei zile”. Dacă nu vom avea voinţă puternică şi nu
vom înţelege cu toată fiinţa ce e cu noi, mai ales ce se poate întâmpla
cu noi în viaţa de dincolo, cuvintele şi impresiile care ne vin din afară
se vor duce aşa cum au şi venit. Le uităm la scurt timp! Ia gândiţi-vă!
Are loc un cutremur… Toată lumea devine dintr-odată „credincioasă”. Toţi îşi
fac cruce. Merg la biserică a doua zi, a treia zi şi, gata… Ni se spune: s-a
întâmplat ceva în interiorul pământului… plăcile acelea tectonice… Vin imediat
oamenii de ştiinţă, ne explică ce s-a întâmplat şi… uităm că suntem muritori,
că soarta noastră este în mâinile lui Dumnezeu, şi ne întoarcem din nou la
aceeaşi viaţă de mai înainte. Minunile ţin, aşadar, trei zile!…
Ce vrea să zică evanghelia de astăzi? Auziţi: Daca vor asculta pe Moise şi
pe prooroci, poate să meargă oricine să le spună, pentru că nu-l vor
asculta. De ce? Ţine de voinţă dragii mei, nu de „informaţii”,
„demonstraţii” ori „sâcâială”. Nu e nevoie să ne „cicălească” cineva.
Am auzit. Ştim. E plină lumea de credincioşi care au auzit prea bine
de iad şi rai, nu le pasă. Nu trebuie să vină cineva să ne bată în
fiecare zi la uşă şi să ne-o spună de fiecare dată. Nu! O ştim prea
bine!Nu predica ne lipseşte. E plină lumea de predicatori! Ce folos
însă? Nu de „informaţii” avem nevoie, ci de această voinţă şi
conştiinţă că eu, tu, Vasile, Gheorghe sau cine oi fi, în ziua de… când
se va întrerupe firul vieţii, vom merge cu toţii în faţa lui Dumnezeu
pentru a ne lua în primire „locul de veci”: iadul ca bogatul nemilostiv,
sau sânul lui Avraam, adică raiul, ca săracul Lazăr. Iată probleme pe care
trebuie şi merită să ni le punem astăzi, chiar dacă nu ne plac.
Evanghelia, însă, se „încăpăţânează” să stăruie asupra acestor lucruri
care sunt absolut serioase şi, mai mult decât atât, sunt veşnice.
Să ne luăm, aşadar, dragii mei, viaţa de creştini în serios căutând să
slujim cu toată fiinţa lui Dumnezeu! Să începem, fiecare după putere, să

98
lucrăm binele, conştienţi că în lumea cealaltă, în mod firesc şi ca o
continuare, nu vom putea duce decât viaţa pe care ne-am deprins încă de aici
să o ducem. Dacă am deprins doar păcatul, în viaţa de dincolo nu vom putea
„culege” decât numai roadele păcatului — nefericirea şi neîmplinirea. Dacă
însă, am deprins binele, vom moşteni Împărăţia Binelui. Acesta este raiul şi
acesta este iadul, şi ambele au la origine voinţa şi pregătirea noastră în viaţa
aceasta, pentru căviaţa aceasta este şansă pentru cealaltă; este ringul,
este stadionul în care alergăm, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 9,
24). Aici este lupta, iar „dincolo” este biruinţa. Vom reuşi, oare? Vom
ajunge să petrecem în sânul lui Avraam? Oricum, Dumnezeu îşi va respecta
cuvântul şi ne va rezerva fiecăruia ceea ce merităm, potrivit pregătirii
noastre din viaţa aceasta.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu
seriozitate viaţa aceasta. Să ne deprindem a trăi pentru El încă de
aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu va fi decât o continuare
firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L
slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo
„cetăţeni” veşnicei Sale Împărăţii, Amin”.

99
 CHEMAREA LA OSPATUL CERESC
Dragi crestini,
Evanghelia de astazi ne vorbeste despre Cina cea mare, pe care a
pregatit-o Stapanul, chemandu-i mai intai pe cei alesi. Acestia insa,
ridicand diferite pretexte si refuzand sa participe la cina, sau nunta,
dupa cum este numita ea in textul paralel de la Sf. Evanghelist Matei
22,1-14, in cele din urma au fost invitati toti. Simpla si usor de
inteles, pericopa trebuie interpretata pe de o parte istoric, pe de alta
parte alegoric.

Istoric: Dumnezeu a pregatit poporul ales prin profetii Sai pentru

participarea, in final, la Cina de taina sau nunta Fiului Sau — la nunta
mantuitoare a lui Mesia Hristos. Sub un pretext sau altul, poporul ales
insa a respins chemarea la Cina mantuirii, ba inca L-a rastignit si L-a
ucis pe Mire, pe Fiul imparatului care facea nunta. Pentru
aceasta, Dumnezeu a adresat chemarea Sa nu doar celor alesi, ci
tuturor — iata vocatia universala a Crestinismului: „Mergeti, zice, la
drumuri si la garduri si siliti-i pe toti sa intre…”Chemati-i, adica, pe toti sa
se mantuiasca! Poftiti-i pe toti sa devina fii ai imparatului care face
nunta Fiului Sau! „Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai
este loc!” Si a trimis a doua oara pe slujitori, ca sa aduca meseni si sa
plineasca toate locurile.
A intrat insa, citim in textul paralel mentionat, si unul care nu era
pregatit cu vesmant de nunta. L-a vazut Stapanul si l-a intrebat:
„Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta?” Si acela a tacut,
stiindu-se vinovat. Pentru aceasta, a poruncit slujitorilor Sai sa-l lege
de maini si de picioare si sa-l arunce in intunericul cel mai dinafara.
Aceasta este interpretarea istorica, potrivit careia poporul ales L-a
respins pe Dumnezeu, iar noi, ceilalti, „Israelul cel nou”, suntem
chemati indiferent de unde, de pe la raspantii, de la garduri, din ulite,
popoare pagane care mai inainte ne inchinam zeilor si idolilor, la
imparatia lui Dumnezeu. Insa, nu oricum!… Pentru ca sa nu inteleaga
cineva ca in imparatie sunt luati toti cu de-a valma, indiferent
de „vesmantul faptelor lor” de aceea ne-a adus de fata prezenta
unuia care nu avea ce cauta acolo, pentru ca nu s-a pregatit
nicidecum pentru aceasta. Pentru ca sa nu creada cineva ca in imparatia
lui Dumnezeu este loc pentru toata lumea,indiferent cum s-ar infatisa, de

100
aceea Stapanul a fost atat de aspru cu cel ce s-a prezentat „cu indiferenta” la
nunta.
Alegoric, pericopa se adreseaza noua, credinciosilor de astazi, pentru
ca niciodata Hristos n-a inteles sa faca istorie in Evangheliile
Sale. Biblia nu este un manual de Istorie, ci un „Manual al vietii” — al
vietii acesteia si al vietii celeilalte, vesnice. Domnul, deci, nefacand simpla
istorie, ni se adreseaza si noua, tuturor, in pericopa evanghelica de astazi, cu
urmatoarea invatatura:
Cu totii suntem chemati la viata in Hristos, la „Nunta”, sau „Cina de
taina” pregatita de Dumnezeu. Numai ca, adeseori, si noi, ca si cei din
pericopa aceasta, invocam diferite pretexte. Unul, zice, si-a
luat tarina, altul si-a luat cinci perechi de boi, iar cel de-al treilea si-a
luat femeie. Toate, pretexte pentru a nu „cina” impreuna cu
Dumnezeu. Ne legam prea mult de bunurile materiale: de case, de
masini, de bani, chiar si de oamenii din jurul nostru, si de toate
celelalte ce nu ne mai lasa timp pentru a ne ocupa si de suflet, incat
nu mai gasim timp de a participa duminica si in sarbatori la cina lui
Dumnezeu, la Cina de taina care este intalnirea cu El, mai cu seama in Sfanta
Impartasanie, care se mai numeste si Cina Domnului. Ajungem sa fim atat
deobsedati de lucrurile materiale incat si pana in timpul rugaciunii,
ori cand vrem sa uitam cu totul de cele pieritoare, pana si atunci ne
trezim ca ne gandim tot la ele, lasand tot mai putin loc lui Dumnezeu
in sufletul nostru.
Cinci perechi de boi spune alt invitat ca si-a luat. De ce cinci? Pentru ca
cinci sunt simturile noastre cele trupesti, carora le slujim atat de
mult, si prea putin ne folosim simtirea spirituala, care ar trebui sa
stapaneasca peste toate celelalte.
Ce simbolizeaza boii? „Animalitatea”! Irationalitatea specifica
animalelor! Purtarea noastra, de multe ori, asemenea lor. Acesta este
pretextul pe care l-a ridicat cel de-al doilea chemat la nunta.
Cel de-al treilea a invocat patimile si placerile cele trupesti. Asa se
talcuieste „femeia”. Patimile, care nu ne lasa sa ne ridicam cu mintea, cu
simtirea si cu fiinta noastra intreaga la Dumnezeu, tintuindu-ne si ingreuindu-
ne „spre ravna celor de jos”.
Iata, dragii mei, trei pretexte cat se poate de „firesti”, pretexte si, de fapt,
motive care ne tin si pe noi, de multe ori, departe de comuniunea cu
Dumnezeu:

101
 Materialitatea gandirii, simtirii si trairii noastre, care abia daca ne mai

permite sa-L intelegem pe Dumnezeu Cel Spiritual, daramite sa-L mai si

slujim cu devotament si jertfa;

 Irationalitatea, insemnand mandria, mania, lacomia, ura, razbunarea si

toate celelalte slabiciuni care ne fac sa ne comportam de multe ori nu ca

oameni rationali, ci asemenea vietuitoarelor celor necuvantatoare, si

 Impatimirea, ca o mare slabiciune care ne paste pe toti; poftele cele

trupesti si patimile care ne trag in jos, impiedicandu-ne de a ne inalta

spiritual.
Iata ce ne invata evanghelia de astazi pe noi, cei care, de multe ori, sub
un pretext sau altul, nu ne facem timp destul pentru Dumnezeu!
Duminica si in sarbatori in general, invocam fel de fel de
pretexte, plecand de la bunurile cele materiale, de care nu ne mai putem
dezlipi, si de la putina noastra intelegere [irationalitatea] ca Dumnezeu este
Stapanul lumii si ca pana la urma tot „la mana Lui”suntem. Oricate bunuri
ne-am stradui sa tot adunam si sa ne punem deoparte, care mai de
care mai „vesnice”, tot El va ramane in veac! Evanghelia de astazi ne
arata, asadar, ca nimic nu trebuie sa pretuim si sa iubim mai mult
decat pe Dumnezeu: nici bunurile cele materiale, nici poftele noastre de
orice fel ar fi, nici simturilor noastre sa nu ne lasam prada, ci sa ne
deprindem mai mult a simti cu sufletul din noi — organul simtirii lui
Dumnezeu — caci acesta este vesnic!
Dragii mei,

Viata aceasta se consuma si se stinge, oricate bunuri, averi, bucurii

ori placeri ne-am agonisi, caci vine o vreme cand toate acestea se
arata a fi desarte. Pentru aceasta, Dumnezeu ne cheama la comuniune
sfanta pe toti cei „de la garduri”, de la „raspantii”, de pe „ulite” — adica pe
toti, indiferent de neam, rasa, pozitie sociala ori pregatire
intelectuala. Trimite slugile Sale dupa noi — adica pe ingerii pazitori si pe
sfintii Sai, pentru a ne atrage atentia sa ne facem datoria de buni
crestini. Inca si pe preotii Sai i-a randuit ca sa ne arate calea cea buna
care duce la El! Si, tuturor deopotriva ne adreseaza chemarea si pe
toti ne invita! Atentie insa, nu oricum! Cel care a indraznit sa se
infatiseze inaintea Stapanului Sau „oricum” a fost scos afara cu
neasteptata dreptate si in pofida apelativului de „prietene”. Asa nu

102
avem ce cauta acolo! In ìmparatia lui Dumnezeu nu se intra cu pretextele pe
care le-au ridicat cei nerecunoscatori, si nici in„vesmantul” celui respins.
Chemarea evangheliei de astazi este, prin urmare, sa venim la Cina
lui Dumnezeu. Sa lasam pretextele! Sa lasam scuzele care ne fac sa
tot amanam pocainta, intalnirea cu El, Spovedania, Impartasania mai
cu seama — care este Cina Domnului — si toate celelalte fapte bune
care ne fac vrednici sa imbracam vesmant ales de nunta.

Sa imbracam, deci, „vesmant placut Domnului”, pe care l-a si pretins

Stapanul din evanghelie, si in acest vesmant sa ne infatisam inaintea
Lui in duminici, in sarbatori, in clipele noastre de rugaciune si in orice
moment de fapt, slujind lui Dumnezeu cu tot sufletul nostru si
nelasandu-ne corupti nici de materialitate, nici de irationalitate si nici
de intunericul poftelor si al placerilor care ne pervertesc si ne
indeparteaza de la comuniunea cu El. Sa ne cucerim acest vesmant al
faptelor bune, al dragostei fata de Dumnezeu si fata de cei din jurul
nostru, ca in felul acesta sa nu fim alungati de la nunta, ci sa fim
primiti si randuiti in imparatia Lui la loc de cinste, in comuniune cu El,
Amin”.

103