Predici OMILETICA

În această lună, în ziua întâia, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De la Sfinţii Părinţi am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului calendaristic,

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca
să înlăture rânduiala Legii Vechi şi să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută
de mână. Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc.

Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă,
afară de păcat, tot aşa a binevoit să primească şi tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile
ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar
dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Şi al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor
neînţelegători, care îl cleveteau că nu păzeşte sâmbăta şi că strică Legea.

Pentru aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus
de Maica Sa şi de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Şi a fost tăiat
împrejur; şi I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de
zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Şi iarăşi întorcându-Se Domnul cu părinţii Săi acasă, a
vieţuit omeneşte, crescând cu anii, cu Înţelepciunea şi cu harul, pentru mântuirea noastră. Sf
Stefan vb despre taierea imprejur a toate duhovnicesti, a simturilor, a inimii, mintii, urechii,
auzului, a simturilor care le ghidam catre Dzeu.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Vasile cel Mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei.

Nascut cu o sanatate subreda, a fost inaltat catre Maica D. si Hristos. A

invatat stiinta timpului, cunoscand mersul astrelor, descoperea slava lui
Dzeu. Teologia l-a coplesit, si a imbinat-o cu stiinta. Citea Scriptura si o
talmacea. La zilele creatiei comenteaza si oglindeste maretia si bunatatea
lui Dzeu si maretia omului in care Dzeu a pus Chipul Sau. A cautat pe
omul cel dinauntru, si a cautat ca pastor in calitate de ierarh pe cei
pastoriti, ducandu-i pe toti la Hristos. A lasat Liturghia cu rug fierbinti si
staruitoare catre Dzeu. A lasat moliftele(blestema pe cel rau). A postit si s-a
rugat, vindecand pe oameni, aducandui in asezamintele intemeiate de el pe
toti cei oropsiti. Vasiliadele. Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului
Valens, când Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a
apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe împăratul
Valens, căzut şi el în erezia lui Arie. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi
pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci,
covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea
îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.

Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul
locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin
cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru
buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui

1
Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său
vestit, numit Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de
veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate,
asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam
pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în
Sfânta Biserică sobornicească. UN APARATOR AL ASISTENTEI SOCIALE: SF. VASILE
CEL MARE.

În aceasta luna, în ziua a saptea, soborul Sfântului Prooroc înaintemergatorului

Botezatorului Ioan.

După cum este obiceiul, Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele

mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care
urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii
sărbători.

Astfel, în ziua după Botezul Domnului facem prăznuire de sfântul Ioan

Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi,
glasul care strigă în pustie "gătiţi calea Domnului", turtureaua pustiei
care a binevestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti,
răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la
graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament. Trimis de Dumnezeu în
deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus,
Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Iisus în apele Iordanului. De acum strălucirea lui
urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.

Totuşi, chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan Botezătorul continua să fie
pentru creştini, în sens duhovnicesc, Înainte-Mergătorul Domnului. Model de înfrânare, de
pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, iniţiator al vieţii monastice şi a celei
pustniceşti, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care găteşte calea ce duce la Hristos. Domnul
nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret,
unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale, pînă
la vîrsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de
ani, să aibă rînduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos pînă la aceşti
ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu şi Arhiereul
cel mare, Care a străbătut cerurile pînă ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

El vieţuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică şi cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de
lemn şi cu care lucra împreună. Deci, ascultînd Ioan cuvîntul lui Dumnezeu, a venit în părţile
Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Pentru că el era acela de
care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte
faceţi cărările Lui. Deci, venea la dînsul toată latura Iudeei şi a Ierusalimului, şi se botezau
toţi de la dînsul, în rîul Iordanului, mărturisîndu-şi păcatele. Atunci a venit şi Iisus din
Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan. El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese
mai înainte poporului despre El, zicînd:Vine în urma mea Cel mai tare decît mine, Căruia nu

2
sînt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar
Acela vă va boteza cu Duhul Sfînt.

După aceste cuvinte, a venit Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul
Care era preacurat, fiind născut din Preacurata şi Preasfînta Fecioară, El Însuşi fiind izvorul a
toată curăţia şi sfinţenia.

Însă Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la rîu ca să sfinţească apele cu
Botezul. A venit la ape ca să curăţească firea lor; a venit să Se boteze ca să ne pregătească
baia sfîntului Botez. A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dînsul martor nemincinos,
văzînd pe Duhul Sfînt pogorîndu-Se peste Cel pe Care-L boteza şi auzind glasul Tatălui de
sus.

Ioan se sfia de El, zicînd: Eu am trebuinţă să mă botez de Tine şi Tu vii la mine. Căci Ioan cu
duhul L-a cunoscut pe El; pentru că mai înainte cu 30 de ani a săltat de bucurie în pîntecele
maicii sale; deci, avea trebuinţă de botezul Lui, ca cel ce era în păcatul neascultării, cel adus
de Adam asupra a tot neamul omenesc.

Iar Domnul a zis: Lasă acum, că aşa se cade a împlini toată dreptatea. Prin dreptate înţelege
aici Sfîntul Ioan Gură de Aur poruncile lui Dumnezeu; ca şi cum ar fi zis: "De vreme ce toate
cîte le porunceşte legea le-am săvîrşit şi singură aceasta a rămas, adică să Mă botez; deci, Mi
Se cade să o săvîrşesc şi pe aceasta". Iar botezul lui Ioan era porunca lui Dumnezeu, precum
el zice: Cel ce m-a trimis ca să botez cu apă, Acela mi-a zis.

Deci, cine l-a trimis? Arătat este că a fost Însuşi Dumnezeu, cum zice însăşi Scriptura: "A fost
cuvîntul lui Dumnezeu către Ioan". Deci, Iisus, fiind în vîrstă de 30 de ani, S-a botezat pentru
că omul de la această vîrstă se pleacă cu înlesnire către tot păcatul.

Aşa grăiau Ioan Gură de Aur şi Teofilact, cum că cea dintîi vîrstă a copilăriei are multă
neştiinţă şi zburdălnicie, a doua vîrstă, a tinereţilor, se aprinde de poftă trupească, iar vîrsta de
30 de ani, a bărbatului desăvîrşit, este a iubirii de aur, a măririi deşarte, a iuţimii, a mîniei şi a
tuturor păcatelor.

Pentru aceasta Hristos Domnul a aşteptat botezul pînă la această vîrstă, ca să împlinească
legea cu toate vîrstele, să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere, ca să biruim patimile şi
să ne ferim de păcatele cele de moarte. După Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă,
adică n-a zăbovit; căci se povesteşte că Sfîntul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza
de dînsul, îl afunda pînă la cap şi-l ţinea astfel pînă ce-şi mărturisea toate păcatele sale şi
numai după aceea îi afunda şi capul şi îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia,
că a ieşit îndată din apă. Ieşind Domnul din rîu, I s-au deschis cerurile, strălucind de sus o
lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorît spre Domnul, Cel ce S-a
botezat, arătîndu-Se în chip de porumbel.

Întocmai cum în zilele lui Noe, porumbiţa a vestit micşorarea apelor, tot asemenea şi încetarea
înecării păcatului a însemnat-o porumbelul.

Duhul Sfînt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blîndă, iubitoare
de oameni, fără de răutate şi nu stă în locuri necurate. Tot asemenea şi Duhul Sfînt este
izvorul curăţiei, noianul iubirii de oameni, învăţătorul blîndeţii, rînduitorul binelui şi fuge de
la cel care se tăvăleşte în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăinţă.

3
Pogorîndu-Se Duhul Sfînt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a auzit un glas
din cer, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Aceluia deci, se cuvine
mărirea şi stăpînirea, în vecii vecilor. Amin.

Soborul Sfîntului Ioan,

Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului
(7 ianuarie)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie

A doua zi după Sfînta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rînduit
încă de la început a se prăznui soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul
şi Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului
dumnezeiesc, punînd mîna sa pe creştetul Stăpînului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cîntări se slăveşte,
pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cîntarea şi slăvirea lui
Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se
prăznuieşte.

Un sobor ca acesta, măcar că se săvîrşea la toate bisericile ce sînt în toată lumea, ba încă se
săvîrşeşte şi astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele
Botezătorului, precum oarecînd în biserica lui de lîngă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în
Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mîna lui cea dreaptă a fost dusă de
Sfîntul Evanghelist Luca, şi în Constantinopol, unde acea sfîntă mînă se adusese din Antiohia
şi unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mîna chiar în seara
dumnezeieştii Arătări, cînd se face sfinţirea apelor.

Se părea atunci că însuşi Botezătorul soseşte nevăzut la sfinţirea apelor, făcîndu-se bucurie
împăraţilor şi la tot poporul, care cu multă prăznuire săvîrşea soborul lui, după ziua
dumnezeieştii Arătări. Deci, să săvîrşim şi noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfîntului
marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, rugîndu-l să mijlocească pentru noi către
Stăpînul Hristos, ca să fim şi noi în Biserica celor ce prăznuiesc veşnic, în locaşul cel nefăcut
de mînă şi acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănţuiesc şi prăznuiesc dumnezeieştile
arătări cele veşnice, săturîndu-ne cu ei de vederea feţei lui Dumnezeu, Care Se arată sfinţilor
Săi; şi să slăvim cu toate cereştile cete pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

4
 Soborul Sfinţilor Părinţilor noştri
şi marilor dascăli şi ierarhi Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur
(30 ianuarie)

(Alcătuită de Ioan, episcopul Evhaitei)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul
(1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire
şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai
mult pe marele Vasile, zicînd despre dînsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a
ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atît de mult îmbunătăţit, încît puţin îi lipsea de a-
l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorămînt legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavînd la
sine nici un lucru pămîntesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar
fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către
pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în
învăţături mai cu pogorămînt omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema
către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decît pe marele Vasile şi decît pe Grigorie atît pentru
mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cît şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi
în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea
cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că
acestuia i se cădea întîietatea. Atunci, prin o pricină ca aceasta a celor învăţaţi s-a întîmplat de
s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii
Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicînd între dînşii multe feluri de cuvinte,
de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după cîţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întîi cîte unul deosebit, apoi şi cîte
trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era
om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dînsul
cu un glas: "Noi, precum vezi, una sîntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau
împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile
spre mîntuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-
am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întîi sau al doilea,
ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează. Deci, sculîndu-te, porunceşte acelora care se
separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptîndu-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am
sîrguit cît am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o
unire. Deci, împreunîndu-ne într-o zi, cînd ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă
praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi sîntem una la
Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mîntuire, pentru cei
ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre". Acestea zicînd, i se părea că sfinţii se înălţau la
cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemîndu-se unul pe altul pe nume.

5
Deci, sculîndu-se acel minunat om, adică arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit
lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele
spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a
lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfîntul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi,
adică la întîia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan
Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi
laude, precum li se cădea lor, şi fiind aceasta cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude.
Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare,
decît acestea.

Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur"
(Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb
la faţă şi cam palid, avînd pleoapele ochilor adîncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta
multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu
părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adîncite înăuntru, de multă postire şi
nevoinţă.

Apoi, este de nevoie a zice despre dînsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi
mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atît de bine a tîlcuit dumnezeiasca
Scriptură şi a săvîrşit evangheliceasca propovăduire, încît dacă n-ar fi fost sfîntul acesta,
îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pămînt Stăpînul Hristos.
Iar spre fapte bune atît de mult s-a suit, încît pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al
dragostei, rîvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscînd
Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvîrşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa,
şi de episcopii cei pizmăreţi.

Sfîntul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă,
negricios şi palid, cu sprîncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănîndu-se omului
îngrijit, avînd nasul plecat, cu faţa cam zbîrcită, adîncit la pleoapele ochilor, păros la trup,
barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe
cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi
deprinzînd toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a cîştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit
şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul
arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, cînd era de 37 de ani, ocarmuind Biserica
opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.

Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit,
puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprîncenele potrivite, căutătura veselă şi blîndă, la ochiul cel
drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini
se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecînd cu strălucirea
vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atîta înălţime a cuvîntării de Dumnezeu s-a suit, încît toţi
se biruiau de înţelepciunea lui, atît în cuvinte cît şi în dogme; pentru aceasta a cîştigat numirea
de "Cuvîntătorul de Dumnezeu". El a ocîrmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80.
Cînd s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi cînd a lăsat
scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergînd la Arianz, moşia sa, unde, cugetînd pururea la
Dumnezeu şi făcîndu-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfîrşit cu pace.

6
Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atît de mult s-au ostenit pentru mîntuirea noastră,
se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cît putem. Căci ei de nimic
altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decît numai un scop au avut, ca să întărească
buna credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără
pregetare, cu lucrul şi cu gîndul, pentru mîntuirea sufletelor. Pentru care atît de rău au pătimit
propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut
bine. De aceea şi noi sîntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim
după putere, fiindcă după datorie nu putem.

Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvîntători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflînd cuvinte
cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe cîte trei,
dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică.
Deci, cum va ajunge buna grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au
împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvîntului şi de Dumnezeu
propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atît de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat
întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în
multe chipuri; căci sfînta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţita şi cea mai presus de fiinţă, a
iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Aceşti cereşti oameni şi pămînteşti îngeri, trîmbiţele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele
Dumnezeirii celei nezidite, s-au sîrguit să smulgă şi să risipească pe ocărîtorii dreptei credinţe
şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia
cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea
care se ridica împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd şi prefăcînd totul spre bine,
netezind şi îndreptînd pe cele strîmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.

Treimea aceasta pămîntească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi
neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei,
zicînd: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este
Duhul Sfînt. Sînt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei
dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies
raze, care n-au nici o deosebire, aşa sînt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.

Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfînta Treime, cei trei preasfinţiţi
arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane,
primejdii şi războaie, pînă la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă
toţi cîţi v-aţi folosit de la dînşii, veniţi toată vîrsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi,
tineri şi bătrîni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi
propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvîntăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din
primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvîntători pe cuvîntătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe
mîngîietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.

Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe
cei mai mulţi să-i dobîndească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor,
ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai aceasta să o zic, care mă face
şi mai mult să mă minunez, adică sîrguinţa cea covîrşitoare şi grija care o aveau ca să
mîntuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui
cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscînd că prin fapta aceasta
păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.

7
Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decît a se păzi cineva într-această amăgitoare
lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sîrguieşte a mîntui şi
pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpînului care S-a dat pe Sine la
moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mîntuit pe mulţi oameni
aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:

Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tîlcuit firea celor ce sînt, adică a
tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut
înţelepţi, încît au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin
frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tîlcuiesc luminat cerurile şi pămîntul, adică lumea cea
văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rînduiala ei şi care este pricina de le-au făcut pe
ele Dumnezeu şi altele asemenea.

Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la toate
marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi
cel Nou spre mîntuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu
iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetînd întru dînsele, şi pe sineşi făcîndu-se
case curate ale Duhului Sfînt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dînsele, precum
Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rînduială, şi
aducîndu-ne de mînă spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia
ne tîlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin
preaînţeleapta taină a unirii acesteia.

A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească

întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-
au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa
întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de
învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi
să ni le tîlcuiască, apoi, către mîntuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a
făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a cîştigat cu dînşii alţi cinci talanţi.

A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum
poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin
apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi
nu învaţă pînă acum preaînţelepţii aceştia? Nu atîta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe
cît cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a
cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mîntuiască cu propovăduirea pe
cei ce credeau întru El.

Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea,
bine a voit să mîntuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor.
Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mîntuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele
preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au
adus la pocăinţă pe mulţi.

Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sînt
stîlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa
ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut
nicidecum s-o clintească. Aceştia sînt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi
serbăm şi noi astăzi, săvîrşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o

8
prăznuiesc robii pîntecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri;
ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mîntuirea
sufletelor noastre, păzind cîte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmînd vieţii lor,
faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcînd cele după puterea noastră, să păzim mîntuitoarele
porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci cînd îi prăznuim cum se cuvine pe
sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi,
slăvindu-se şi cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decît tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime,
închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce
pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui
porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrînare le-aţi omorît, pe voi înşivă de toate patimile
v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfîntului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui
Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gîndire v-aţi unit, la săvîrşirea faptei bune v-aţi suit
şi ca bărbaţi desăvîrşiţi, la măsura vîrstei lui Hristos aţi ajuns.

Oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus
şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi
izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat.
Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru buna credinţă le-aţi pătimit, cinstim
izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea
a pătimirii voastre celei fără de sînge; binecuvîntăm celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat
asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptîndu-vă, ca să învăţaţi pe toţi.

Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea
testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana
sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea
cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de
mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămînă din neam în neam pomenirea
voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.

Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, ca
bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne
învredniciţi a dobîndi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi
mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel
Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna,
acum şi pururea şi în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

9
 Cuvînt la Întîmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria,
Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întîi născuţi în biserică, dîndu-i dajdie lui
Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia
cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica
Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărît al
răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfînt preţuia cam vreo trei lei. După Naşterea
Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei
legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif,
logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de
patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere,
prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să
pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit,
precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea
în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată
va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de
zile sub acoperămîntul necurăţiei sale; de tot lucrul sfînt să nu se atingă şi în biserică să nu
intre, pînă ce se vor sfîrşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi cînd se vor împlini zilele
curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de
porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să
aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru
păcat; apoi se va ruga pentru dînsa preotul şi se va curăţi".

Despre punerea înaintea Domnului a celui dintîi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot
cel dintîi născut (parte bărbătească), care deschide pîntecele". Şi iarăşi: "Pe cel întîi născut
al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui
Dumnezeu, încă din Egipt, cînd s-au cruţat cei întîi născuţi ai lui Israil.

Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu
Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi
Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea
curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce
nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea
S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după
înflorirea rodului său.

Nevătămată şi curată a rămas Fecioara după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui
binecuvîntat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal.
Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl
străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale,
nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia
pecetluită şi cu fecioria păzită, trecînd mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei,
sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminînd-o cu dumnezeiasca lumină a harului.

Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvîntul. Dar
ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească,
ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lîngă aceasta fiind şi smerită, nu se mîndrea întru

10
curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea
şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca
cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două
turturele sau doi porumbei, arătînd în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mîndria bogaţilor
fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi,
păstrînd foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărînd păsările cele zise după Lege, le-a
adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întîi născut, cum se spune: "Au adus
părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în
legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pîntecele, sfînt Domnului se va
chema. Deci, ţiindu-L în mîinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu,
zicînd: "Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se
întrupeze din mine, pentru mîntuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai
înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am
născut fără de bărbat. Iată rodul pîntecelui meu cel întîi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfînt
în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întîi născut
- şi Care este al Tău mai întîi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a
pogorît, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întîi născut, cu Care ai
făcut toate. Primeşte pe cuvîntul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai
întemeiat pămîntul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie,
ca pentru El şi pentru Mine să rînduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu
sîngele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".

Unele ca acestea zicînd, a pus pe iubitul ei Fiu în mîinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu,
ca în mîinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel
hotărît, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe
Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia
vrăjmaşului.

Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfîntul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului
înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu
în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se
cădea să stea. Văzînd cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cîrti, iar Zaharia a stat
împotriva lor, încredinţîndu-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezînd,
sfîntul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în
mîinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rînduiască toate, adică să facă astfel ca
fecioara să nască şi după naştere să rămîie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit
pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".

În aceeaşi vreme cînd părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru
dînsul, în biserică a venit, purtîndu-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfîntul Simeon, bătrînul, om
drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru
că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod,
după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din
Iuda, pînă ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenrea şi cele şaptezeci de
săptămîni de cîte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfîrşiseră, după care se socotise că va fi
venirea lui Mesia. Pe lîngă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfînt să nu vadă
moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui
Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel

11
aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică,
cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său,
cu veselie cîntînd şi zicînd: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în
pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele
îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc
din cele de aici, veste de bucurie ducînd părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta
în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi
părinţi şi prooroci. Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sînt mîhniţi acum şi către
care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădînd mîhnirea, să se veselească de Tine,
izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de
mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor
popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre
luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai
răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicînd:
"Am dat în Sion mîntuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară
unele ca acestea despre Prunc, de la sfîntul şi dreptul bătrîn, se mirau de cele grăite pentru El,
pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrîn. Apoi, se ruga nu ca unui
om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească
îndată pe bătrîn spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvîntat Simeon, lăudînd şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut
pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfîntul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor
unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu
prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea
multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre
scularea celor ce vor primi cu dragoste sfînta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a
fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori.
Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi
va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui
Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire
împotrivă va fi pentru Dînsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală
poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvîntul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare,
spînzurîndu-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea
vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă,
cînd vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri.
Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tînguire".

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrînise în
văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul
său din fecioria ei. Rămînînd văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere,
nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi
noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus
în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

Auzind şi văzînd aceasta, fariseii şi cărturarii cîrteau în inimile lor, mîniindu-se cu zavistie
asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe
Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mîniau, căci au dat aceste
mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au
spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere

12
pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască
poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.

Atunci Sfîntul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfîrşind în biserică toate, după
Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au
pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplîndu-se de înţelepciune şi harul
lui Dumnezeu era peste Dînsul (Luca 2,40).

Prăznuirea Întîmpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai
înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întîmpinarea Domnului, nu era
prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un
praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sînt şi alte praznice mari. Şi
aceasta, pentru aceste pricini:

Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur,
trei luni, începînd din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început cîte cinci
mii de oameni în fiecare zi, apoi cîte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi
erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpînii
lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat,
pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toate casele cele mari,
zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor căzînd sub ziduri a pierit. Între
aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzînd pe dînsul biserica, a murit. Încă şi
Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de
pămînt cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei
plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întîmpinarea Domnului şi a Născătoarei de
Dumnezeu.

Venind ziua Întîmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, cînd a început să se

prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima
cea de moarte cu desăvîrşire şi cutremurul pămîntului s-a alinat, prin milostivirea lui
Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce
S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în
veci. Amin.

13
 Cuvînt la Buna Vestire a Preasfintei Stăpînei noastre,
de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria
(25 martie)

(Adunată din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi,

cum şi după istoricii vrednici de credinţă)

Cînd s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără
prihană şi sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de
trup, şi să slujească taina mîntuirii noastre.

Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăţia, mai fără de prihană decît toată zidirea cea
gîndită, mai sfîntă decît toată sfinţenia, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria,
odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana,
rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la
loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu.
Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinţii, s-a aflat în altarul templului
ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei
Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a
ales-o ca Maică a Cuvîntului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din ea, încă
mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a înştiinţat-o, precum adeverim despre
aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor.

Pentru că, fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea nu numai în
neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mîinilor din toate zilele, ci şi cu citirea
dumnezeieştilor cărţi, cugetînd la legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dînsa
Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură şi
se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin
spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul
Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată fecioara va zămisli în
pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tîlcuieşte, Cu noi este
Dumnezeu, Sfînta fecioară Maria se aprindea cu osîrdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel
aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să zămislească şi să nască pe
Mesia. Pentru că se gîndea, cît de mare vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui
Dumnezeu, şi cît de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.

Însă, ştiind din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia - pentru că acum se luase
sceptrul de la Iuda şi săptămînile de ani ale proorocului Daniil se sfîrşiseră -, socotea că
negreşit acum va fi născută în lume acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi,
suspinînd adeseori din adîncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească Dumnezeu să vadă
pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dînsa slujnica cea mai de pe urmă.

Odată, stînd Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii, după
obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugîndu-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare şi a
strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dînsa astfel: "Tu vei naşte pe
Fiul Meu!" Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de mulţumire a
dat, închinîndu-se pînă la pămînt lui Dumnezeu, Făcătorul ei, nu se poate spune! Astfel a
căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui

14
Dumnezeu să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi
Maica lui Hristos şi stăpînă a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea descoperire în anul al
doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a
spus taina aceea pînă la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în
feciorescul ei pîntece acea tainică zămislire şi aştepta vremea împlinirii tainei.

Iar după ce s-a sfîrşit anul al unsprezecelea - după mărturia Sfîntului Evod - al petrecerii ei în
templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de la naşterea ei - după mărturia lui
Gheorghe Chedrinul -, al paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi ca,
după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi celelalte fecioare de vîrsta ei,
şi să se mărite după bărbat, ea însă le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de
părinţi şi Lui I-a făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu putinţă să fie
măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu
Cel fără de moarte.

Deci, arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară n-a mai fost
vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cîndva a sa feciorie în veci, ci numai Maria cea dintîi
în lume s-a arătat astfel. Deci, se sfătuiau pentru dînsa ce să facă, pentru că petrecea în
biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i lase intrarea mai
mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui
Dumnezeu. Şi nu se pricepeau cum să rînduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea
feciorească fără de bărbat, ca să nu mînie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amîndouă acelea se
ştiau că sînt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o fecioară care şi-a făgăduit lui
Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine parte femeiască în Sfînta Sfintelor, fiind în vîrstă
desăvîrşită.

Despre aceasta grăieşte Sfîntul Grigorie de Nissa, astfel: "Preoţii, cît a fost mică Sfînta
Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit
vîrsta anilor ei, s-au sfătuit între dînşii, ce ar putea face cu dînsa, ca să nu mînie pe Dumnezeu
întru ceva". Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dînsa astfel: "După
ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rînduiască pentru dînsa, ca să nu se
arate a fi făcători de nedreptate sfîntului ei trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării
de cele sfinte, de o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea ce odată
se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară de atîţia ani în Sfînta Sfintelor,
nici Legea nu dă voie şi nici nu este acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie". Aşa grăiau ei.

Deci, apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcînd rugăciune cu dinadinsul, au luat - precum

spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un bărbat vrednic, căruia să i se
încredinţeze Sfînta Fecioară, sub rînduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum
s-ar fi putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel: din casa şi din
seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui
toiag va înverzi, acela este ales pentru a i se da Fecioara Maria.

Atunci era praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul acelui praznic era
în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi sfîrşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi
s-a adunat în biserică mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră la
praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai Fecioarei Maria.

Deci arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunînd doisprezece bărbaţi fără
femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfîntul Iosif, bărbat drept şi bătrîn de ani, a luat

15
toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfîntul Altar, zicînd: "Arată, Doamne, pe bărbatul cel
vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara". Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei
doisprezece bărbaţi, intrînd în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă
s-a văzut - cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburînd de sus şi şezînd pe toiagul lui
Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre
pază.

Sînt unii care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădîndu-se de logodire pentru curăţia
fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strîmbătate, şi mîhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la
Dumnezeu deosebită descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif,
rudenia şi logodnicul său - adică bărbatul cel drept şi sfînt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre
însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rînduit fiind, de purtarea de grijă a Celui
Preaînalt.

Săvîrşindu-se logodna, Sfîntul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul Domnului, din
mîinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi, întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-
gîndu-se nici măcar în gînd de floarea fecioriei ei. Sfîntul Iosif era bărbatul ei numai cu
părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al vieţii Preacuratei Fecioare
celei pline de mare sfinţenie.

Vieţuind Preasfînta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea mai dinainte,
pe care o avea în Sfînta Sfintelor. Căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea
cea de Dumnezeu gînditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei
lucrare de mîini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea.
Ci totdeauna, închizîndu-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decît numai cu cei
din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dînsa Gheorghe Chedrinul astfel: "Maria,
postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare
ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia cîte un cuvînt şi acesta, numai dacă era de
trebuinţă a vorbi şi cît de scurt".

Aşa petrecînd ea patru luni - după mărturia Sfîntului Evod -, a sosit ceasul întrupării
Cuvîntului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de toată lumea dorit, ceasul în care
avea să se înceapă mîntuirea noastră. Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor
cereşti care stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută de
îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a Fiului lui Dumnezeu,
care covîrşeşte firea omenească şi toată mintea, lucru de care Sfîntul Evanghelist Luca scrie
astfel: În luna a şasea a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.

Acea lună a şasea era de la zămislirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul, cel ce bine
a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca bine să vestească şi Preacuratei
Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind
în pîntecele maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii Domnului.
Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. Latura Galileii era a
neamurilor.

Deşi o parte era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgîne erau într-însa. Pentru
aceasta şi în Sfînta Scriptură se grăieşte despre Galileea neamurilor. Latura aceasta, la
israiliteni, era cea mai de pe urmă şi nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de
altă limbă şi necredincioşi. De aceea era şi ocărîtă de iudei, pentru că ziceau: Au doar din
Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu vine! Asemenea şi

16
Nazaretul, cetatea Galileii, era de dînşii întru nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de
pe urmă. Aşa se vorbea între dînşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?

Dar să socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa? Nu în
latura Iudeii, nici în Sfîntul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea păcătoasă şi în
micul Nazaret, ca întîi să arate adevărul, că pentru păcătoşi a venit pe pămînt: N-am venit, zice
Domnul, să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; "şi din limbi necredincioase,
să-Mi fac Biserică credincioasă", iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi
defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mîndri şi slăviţi. Căci Cuvîntul lui
Dumnezeu, cînd a voit să plece Cerul şi să se pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei
Sale, unde este mai multă mulţime de păcătoşi. Şi văzînd în Iudeea pe ierusalimiteni, care
păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzîndu-i trecuţi cu vederea de toţi şi
socotiţi a fi mai păcătoşi decît toţi, a trecut Iudeea care se părea sfîntă şi a venit în Galileea,
care se părea păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi slăvită, şi s-a dus
în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită, alegîndu-şi în această lume locul cel mai de pe
urmă, smerindu-Se pînă la chipul de rob şi de păcătos.

Mică cetate a fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate
celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte
Fecioara Maria, cea mai înaltă decît toţi sfinţii îngeri, al cărei pîntece era mai desfătat decît
cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfînt, acolo Se întrupează Dumnezeu
Cuvîntul. Pentru că unde este smerenia, acolo străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele
mîndre sînt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite Îi sînt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a
zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit! Micul Betleem L-a
născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar
de la cei mîndri Se îndepărtează.

Deci spre latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea smerită, care
locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu. Pentru această trimitere, Sfîntul Andrei
Criteanul vorbeşte astfel: "Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească
vestirea tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: "Ascultă, Gavriile! Du-te în
Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu
bărbat, al cărui nume este Iosif. Mergi - zice - în Nazaret!" Dar pentru ce? Ca frumuseţea
Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura cea spinoasă s-o
primească Atotputernicul. "Mergi în Nazaret", ca să se împlinească proorocia care
zice: Nazarinean Se va chema. Dar cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către
Natanail se va numi Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil".

Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în
cartea lui Daniil. "Deci mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi,
ajungînd acolo, să aduci mai întîi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe care Eva a pierdut-o
odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru că de bucurie, iar nu de mîhnire, este semnul
acesta; de mîngîiere, iar nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai
mare poate să fie neamului omenesc decît aceea, ca firea omenească cu dumnezeiasca fire de
obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o Persoană?"

Dar ce poate să fie mai de mirare, decît a vedea pe Dumnezeu pînă la atîta smerindu-Se, ca în
pîntece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi
este scaun, iar pămîntul aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un
scaun veşnic împreună cu Tatăl, încape în pîntece de Fecioară! Ce lucru vrednic de mai mare

17
mirare, decît a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedes-părţindu-Se de fireasca
dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se
săvîrşească Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită
covîrşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici nădăjduind, nici cutezînd
a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci, împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la
Fecioară şi, mergînd la Nazaret, a stat lîngă casă.

Cugetînd şi nepricepînd acestea în sine, precum se pare - spune Sfîntul Andrei -, zicea: "Cum
voi începe a săvîrşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în cămară, îi voi tulbura
gîndul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă, Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă.
Să bat în uşă? Dar pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că nimic
din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor fără de trup. Să deschid uşile?
Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi
înfricoşa.

Deci aşa voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face încet. Dar cum
voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i binevestesc mai întîi? Sau să-i zic că
Domnul este cu dînsa? Sau să-i vestesc venirea Sfîntului Duh şi umbrirea puterii Celui
Preaînalt? Deci îi voi vesti mai întîi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă voi
închina şi voi cînta glasul acela: "Bucură-te, veseleşte-te, mîngîie-te!" Căci, cuviincioasă
îndrăznire este începătura închinăciunii celei de bucurie şi acest cuvînt îmi va face lesnicioasă
apropierea spre vorbirea Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cît de puţin, ci îi va linişti
gîndul. Deci aşa voi începe: întîi îi voi aduce vestire de bucurie şi de veselie; căci cu acest fel
de cuvinte se cade a se închina cineva împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de
veselie a împărăţiei, sfatul mîntuirii, începătura mîngîierii". Acestea le-a gîndit în sine
Arhanghelul.

Ia seama, cu cîtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cît de mare
frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de stăpîna a toată lumea! Cît se învaţă să
grăiască către dînsa cuvintele cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade
a ne minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele cetăţii, prin popor şi
prin vorbe mireneşti, nici gîlcevindu-se în casă pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi
în citirea cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a Bunei Vestiri o
arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi deschisă spre citire, spre încredinţarea
îndeletnicirii ei celei neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gîndire. Şi este bunaînţelegere a
celor de Dumnezeu gînditori, că într-acea vreme, cînd era să vină la ea cerescul arhanghel,
avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale Sfîntului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în
pîntece va zămisli. Gîndea cum şi cînd va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită
zămislire şi naştere.

Însă, înştiinţată fiind - precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -, prin descoperire
de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va fi slujitoare acelei taine şi născătoare a
lui Mesia Celui dorit, ardea cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga
bunătatea Lui ca a Sa dumnezeiască făgă-duinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o
împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: "Cînd va veni acea vreme dorită de mine, în care
Ziditorul meu, plecînd cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din
mine? Cînd voi veni la o fericire ca aceea binecuvîntată, ca să mă arăt Maică a Dumnezeului
Meu? Iar pînă ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi sînt ca pîine, ziua şi noaptea, pentru că la
cei ce aşteaptă lucruri preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cît de lungă i se pare a fi!"

18
Astfel cugetînd Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de Dumnezeu gînditoare,
prin dragoste arzătoare ca văpaia rugîndu-se către Domnul Savaot, deodată cerescul
binevestitor, Arhanghelul Gavriil, venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta
vorbeşte amintitul învăţător, Sfîntul Andrei, scriind astfel: "Apoi Arhanghelul a intrat în cea
dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce
a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: "Bucură-te, ceea ce eşti cu dar
dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi
puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub
vreme!" O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula să-i arate
bucuria - zice Sfîntul Andrei -, şi să-i vestească pe Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în
Fecioară. Că arhanghelul zicînd Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o
însemnează; Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a depărtat de
fireasca slavă. "Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei
cel preacinstit, prin care hotărîrea blestemului celui de mîhnire se schimbă în veselie şi
bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă! Bucură-te, preafrumoasă Biserică a slavei cereşti!
Bucură-te, sfinţitul palat al Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a
însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti
mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită!
Binecuvîntată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care
singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti binecuvîntată, pe care bărbatul doririlor,
Daniil, munte te-a văzut şi Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui
Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!

Pe tine, strămoşul tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvîntată eşti tu între
femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales, sfeşnic de aur cu şapte făclii
te-a văzut, adică cu şapte daruri ale Sfîntului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti
binecuvîntată; ca un rai ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă
putere, din pîntecele tău ieşind ca un rîu de apă vie, prin cele patru curgeri ale Evangheliei
adapă faţa a tot pămîntul!"

O închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de prihană, s-a mirat de
cuvîntul lui şi gîndea: În ce fel va fi închinarea aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare,
ci s-a minunat de lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se
înspăimînte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită prietenie încă din Sfînta Sfintelor
cînd, din mîini îngereşti - după mărturia Sfîntului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele.
Dar de aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atît de mare slavă cerească şi cu atît
de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dînsa.
Deci pentru acel lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită închinare
îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de obşte, căci zicea: Binecuvîntată eşti
tu între femei!

Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci
gîndea în sine: "În ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul, după
această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua pe mine? Sau o hrană mai
nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi
cuget mult şi nu pricep cum fecioara în pîntece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi
închinarea?" Şi i-a zis îngerul: "Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte
vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe
Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie!

19
Ai aflat dar de la Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi. Prin
smerenia ta cea adîncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă darul Său, zicînd: Spre cine
voi căuta, decît numai spre cel blînd şi smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta
curăţie, căci Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte! Şi mai
deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă către El, pentru că zice: Eu pe
cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit
şi L-ai căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.

Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de
veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfîrşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi
Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da
numele Iisus, care se tîlcuieşte "Mîntuitor"; pentru că Acela va mîntui toată lumea şi va
împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decît toţi împăraţii cei ce au fost
din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavînd sfîrşit întru
nesfîrşitele veacuri".

Iar Maria a zis către înger: Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu? Nu că nu credea
Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu adeverire, după darul lui Dumnezeu de care
era plină, ştia că va naşte pe Cel ce bine i se vestea, luînd înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu,
precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică cum şi în ce chip va
naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru aceea a întrebat pe înger: Cum va fi
aceasta?

Despre acest lucru Sfîntul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: "Spune-mi
chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui Dumnezeu; pentru că eu
doresc un rod ca acesta, fără atingerea fecioriei". Iar Sfîntul Ambrosie, despre aceeaşi,
vorbeşte astfel: "Bine a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte citise,
precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce chip fecioara aceea va zămisli.
Citise cu adevărat proorocescul cuvînt: Iată fecioara în pîntece va lua, dar cum va lua, acum
îngerul îi vesteşte prin "Buna Vestire"".

Deci, îi spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcîndu-se, ci mai
presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii. Zămislirea ei este
după lucrarea Sfîntului Duh: "Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri! De la Acela în pîntece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută.
Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai
ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui
Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi
Lui, ca în pîntecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfînt, Cel ce toate le face, întru
Tine, o, Preasfîntă Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pîntece, din trupul tău,
trupul Cuvîntului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rîndui, mai presus de fire. Pentru că
tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci
precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminîndu-te cu
dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născînd Dumnezeu desăvîrşit şi
om desăvîrşit; şi rămînînd Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după
naştere.

Aceasta o va lucra întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfîntului Duh. Iar cum că
aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de credinţă, căci rudenia ta
Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum îmbătrînită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu

20
voind astfel, făcînd din cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă
la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare, stearpă şi îmbătrînită, să
zămislească şi să nască, la Făcătorul şi Atotputernicul Dumnezeu toate sînt cu putinţă, pentru
că tot lucrul la Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrîna cea neroditoare a zămislit, şi tu,
fecioară, vei zămisli!"

Auzind Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la voia Domnului
Său şi, prin smerenia cea adîncă, din inima cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: Iată roaba
Domnului! Fie mie acum după cuvîntul tău! Şi îndată în sfîntul ei pîntece, prin lucrarea
Sfîntului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de
îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea de dumnezeiasca dorire
inima cea feciorească şi, prin dragoste de serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei
întru Dumnezeu se înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru
acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-
a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin
întrupare.

Îngerul împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe Hristos, Care S-
a întrupat în pîntece de fecioară, asemenea a cinstit şi pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu
cuviincioasă închinăciune după vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dînsa, ca
să stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui Dumnezeu, împreună
cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica (1787-1868)

(11 aprilie)
(După "Patericul Românesc", de Arhim. Ioanichie Bălan)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de
biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii
lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrînd în viaţa monahală, s-a călugărit sub numele de
Acachie. De asemenea şi mama Sfîntului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii,
s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip sub numele de
schimonahia Filoteia.

Tînărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă,
învăţînd carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lîngă biserici.

21
În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului
stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub
numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfînt, a iubit de mic rugăciunea,
tăcerea, cinstea şi milostenia. Încă de cînd era călugăr tînăr în Mănăstirea Cernica, postea
foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osîrdie, se lupta împotriva
somnului şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrînului Hariton, iar
ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfîntul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen,

Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rînduială, ca în toată săptămîna să nu mănînce bucate
fierte la foc, fără numai pîine cu apă, după apusul soarelui, iar sîmbăta şi Duminica să meargă
la trapeză împreună cu părinţii şi să se mîngîie cu înfrînare.

Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfîntul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa
postire şi ochii adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi. Căci
dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei
stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca
acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător şi lăsîndu-se în
voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoţii, săvîrşind cele sfinte în toată viaţa sa cu
lacrimi şi cu multă evlavie.

După primirea darului preoţiei, la 13 februarie, 1813, Sfîntul Calinic a început şi mai mult a se
nevoi şi a sluji cu osîrdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvîntul
ce zice: "Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi". De vedea pe cineva scîrbit,
împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mîngîia, iar pe
săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte
duhovnicesc. Apoi era atît de smerit, că pe cît se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu
atît mai mult se smerea către toţi, după cuvîntul Domnului Care zice:Care între voi va vrea să
fie întîi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de

însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi este rînduit eclesiarh mare. Din această zi
aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la el, pentru că toţi se cucereau de
nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mîngîiere supărărilor lor. Şi era atît de iscusit duhovnic,
încît veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.

Acest fericit părinte, ori de cîte ori era ocărît de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl
nedreptăţea, îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dînsul în chilie altceva nu se
găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinţii că în chilia sa cuviosul era atît de
liniştit, încît nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cînd adică se odihnea şi cînd era la
rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvîrşea în
timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi trei sute de metanii mari, precum şi pravila cea
rînduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiaşi duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că
Sfîntul Calinic, încă din anii tinereţii, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care
s-a făcut casă a Duhului Sfînt şi vas al alegerii.

22
În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt
călugăr s-au sfătuit să postească desăvîrşit tot Postul Mare pînă la Sfintele Paşti. Deci, luînd
binecuvîntare de la stareţul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră şi mai presus de
putere nevoinţă; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul
n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cîteva săptămîni, s-a îmbolnăvit
şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvîrşit pînă în joia Canonului Mare -
adică pînă în joia din săptămîna a cincea a Postului Mare, cînd a mîncat o jumătate de
prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mîntuitorului şi sfinţilor
de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi slăbire a firii, încît n-a mai ştiut
nimic de sine pînă în Duminica Tomei. Pentru aceasta stareţul Dorotei era foarte mîhnit,
crezînd că nu va mai scăpa cu viaţă.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria
stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rînduit să ţină toată viaţa
calea cea împărătească. Adică, să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză.
Deci, făcînd ascultare, Sfîntul Calinic mînca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibe nimic de
mîncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvîntare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40
de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o pînă la obştescul
său sfîrşit.

În vara aceluiaşi an, Sfîntul Calinic n-a mîncat pîine deloc, timp de 40 de zile, nici legume
fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mînca cîte o felie de pepene şi fructe crude,
ca să-şi potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca sareţului.

Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viaţa sa, cuviosul nu
dormea întins pe pat, ci aţipea cîteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de
piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricînd de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor
vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gînduri.

Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea
Sfîntului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau
să se întîmple în viitor. Acelaşi ucenic preaiubit al Sfîntului Calinic spunea că dascălul său era
atît de blînd şi smerit cu inima, încît oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu om
pămîntesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfînt, atît călugării
şi mirenii, cît şi episcopii şi dregătorii ţării.

Cu binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfîntul Munte Athos în

vara anului 1817, minunîndu-se de nevoinţele călugărilor atoniţi. Apoi, cu rînduiala lui
Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luînd mult folos sufletesc de la părinţii atoniţi.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareţ al Mănăstirii Cernica, cu voia lui
Dumnezeu şi a Sfîntului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfînt locaş, avînd doar 30 de ani.
Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit
arhimandrit şi păstoreşte obştea Cernicăi timp de 32 de ani, adunînd în jurul său mulţi
călugări, căci se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze
pe cei leneşi şi tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe
cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului, ca să nu
vatăme pe alţii.

23
Urmînd Sfinţilor Părinţi el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi
temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că "viaţa de obşte, în sfînta
ascultare, a întemeiat-o însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii sale pămînteşti".

Spuneau părinţii şi acestea: că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească,
căci o socotea "moartea sufletului". În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice
neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi
împlinea chemarea de stareţ cu mare rîvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că "lucrul cel mai greu
şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mîntuirii".

Uneori zicea către ucenici: "Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi
mîngîiere. El este calea spre desăvîrşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său".

Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl
prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tînăr, curăţind de solzi o
caracudă mică, a început a cîrti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: "Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl
tău, pe mamă-ta, pe moşul tău, pe strămoşul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai
necăjeam atîta!" Apoi tot el răspundea: "Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu
strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ".

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stînd puţin pe gînduri,
pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: "De azi înainte nu voi mai
pune peşte în gura mea!" Şi, într-adevăr, pînă la sfîrşitul vieţii sale, nu a mai mîncat niciodată
peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi,
cu multă înfrînare.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea
Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor,
iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară,
multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi
îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.

În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi
socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o
distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat
tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvînt de îmbărbătare şi au făcut împreună
priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor
din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu
mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.

Terminîndu-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită

foamete. Deci, căzînd Sfîntul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanelor Maicii
Domnului şi a Sfîntului Nicolae şi cerîndu-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a
ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de cîte doi
boi, pline cu pesmeţi de pîine, trimise de paşa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă
din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos
să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit călugăriţa din mîinile turcului.
Deci, supărîndu-se cumplit paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca

24
s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut
priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost
izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să
năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele
oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a
doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-
a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de "Fîntîna Turcului".

Pe lîngă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de
cele necesare vieţii pămînteşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat
biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias
din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai
încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfîntul Ierarh Nicolae,
Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfîntul Nicolae a zis
Cuviosului Calinic: "Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfîntului
Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: "Noi îţi vom trimite
tot ce-ţi va trebui". Iar stareţul Gheorghe i-a zis: "Să nu ai nici o îndoială în inima ta!"

Această vedenie arătînd-se deodată şi cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfîntul
Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărîmat de un
puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede pînă astăzi. A mai
zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea şi alte cîteva biserici parohiale.

Sfîntul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mănăstirii Cernica şi al celorlalte

mănăstiri - Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogîrla şi Poiana Mărului -, care erau sub
povăţuirea sa. Cînd a intrat Cuviosul ca stareţ, Cernica avea doar "o teleguţă cu un bou cu
care umbla un călugăr pe uliţele Bucureştilor şi oricine voia din popor arunca cîte o pîine în
acea teleguţă şi apoi se întorcea la mănăstire şi împărţea acea pîine pe la călugări. Iar pentru
îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie şi de la alţi buni creştini...".

Însă venerabilul stareţ, în puţină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc
în satul Bueşti-Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pămîntul cu
tot felul de cereale, a plantat vii şi păduri, încît se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea
mănăstirea cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

Fiind chemat şi propus de cîteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din
marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-
a dat otravă. Pe cînd marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd:
"Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit". Atunci, în
umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: "Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că
nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care
este în decădere". În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că
era miezul nopţii.

Pentru blîndeţea şi sfinţenia vieţii sale, atît de mulţi călugări s-au strîns în jurul Sfîntului
Calinic, încît nu mai încăpeau în amîndouă insulele. În anul 1850, cînd a plecat ca episcop la
Rîmnicu-Vîlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.

25
Pe cînd era stareţ, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit
făina. Iar el a răspuns: "Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfîntul Ierarh Nicolae şi
nimic nu ne va lipsi". Apoi, intrînd în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei
protectorului său, zicînd: "Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mîngîietorule al săracilor şi
cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi
ne scapă de foamete, precum ai mîntuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt
ajutor după Maica Domnului, afară de tine...". Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în
biserică acatistul Sfîntului Nicolae.

Sfîntul Ierarh Nicolae, ascultînd rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul
Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu
făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpînul lor, care, după ce
au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în
biserică şi, după pavecerniţă, a pus să se facă pîine în noaptea aceea pentru mîngîierea
părinţilor şi fraţilor.

În altă zi, pe cînd vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfîntul Calinic un om
cerîndu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tînăr şi i-a spus stareţului:
"Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei şi restul
îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum". Apoi a plecat. Atunci bătrînul duhovnic a
întrebat pe cuviosul: "Ce cugetai, părinte Calinic, cînd ai dat milostenie acelui om?" Iar
blîndul stareţ i-a răspuns: "Aş fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai
cincizeci şi am primit 500".

În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa
din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulţime de musafiri
care veniseră atunci, iar pe bieţii călugări, "ascultătorii din arhondărie", cum alergau în toate
părţile ca să slujească musafirilor. Deci, căutînd la dînşii cu durere de inimă, a zis în sine:
"Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu
mirenii!" Şi, tare oftînd, a început să citească icoasele Sfîntului Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfîntului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea
nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi
Mîntuitorul: Să vă fie cuvîntul aşa, aşa şi nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obşte, Sfîntul Calinic a fost ales episcop la Rîmnicu-
Vîlcea, despărţindu-se cu multă durere şi lacrimi de fiii săi, fiindcă "n-a putut strica hatîrul
iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei, domnul Ţării Româneşti şi s-a supus la
voia obşteştii Adunări...".

Iată şi cuvîntul de învăţătură al Sfîntului Calinic rostit către întreaga obşte, în ziua plecării
sale la episcopie:

Spunea ucenicul său, Anastasie, că îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la

Rîmnicu-Vîlcea, a şi început a da porunci la protopopi, ca "unde s-ar afla un om necununat să-
l cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi şade cu posadnică".

Sfîntul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfîntul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea
zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui Ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie
catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856,

26
care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blîndul episcop a redeschis şi
vestita tipografie din Rîmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi de zidire
sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.

Spunea iarăşi Arhimandritul Anastasie despre dascălul său, preasfinţitul Calinic: "Mă
minunam de aşa viaţă supranaturală, pentru că vedeam că slujesc un sfînt viu. De aceea
îndrăzneam de multe ori şi-l întrebam cîte ceva despre tainele dumnezeieşti şi el îmi
descoperea ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cît putea să încapă în mintea mea cea slabă
şi întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: "Nu este acum timpul
pentru asemenea întrebări"".

Acelaşi ucenic spunea: "Avea obicei fericitul, că după rugăciunea de seară mă ţinea lîngă
preasfinţia sa mai mult timp, povăţuindu-mă în credinţă şi la datoriile mele monahale şi multe
lucruri de taină îmi descoperea". Adeseori îmi zicea fericitul: "Fiul meu, mulţi sînt din
călugări şi mireni numai cu numele creştini, iar cu viaţa şi cu faptele sînt departe de adevărul
creştinătăţii. De aceea, la unii ca aceştia nu ai voie să le arăţi ce ai văzut la mine. Iar acelora
pe care îi vei cunoaşte că sînt creştini buni şi cred în darul şi puterea lui Dumnezeu, ai voie de
la mine să le arăţi şi să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare".

În vara anului 1854, mergînd Sfîntul Calinic spre Tîrgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi de mai
mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi fiii
unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui
n-a putrezit în pămînt. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi,
dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă. Deci, l-au rugat pe Sfîntul Calinic să le dea voie
să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor. Iar după ce fericitul va termina Liturghia arhierească,
să citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormînt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de
ei, i-a ascultat.

După terminarea Liturghiei, au mers cu toţii la mormînt. Trupul răposatului, întreg şi

nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi, iată, o minune preaslăvită! În timp ce Sfîntul
Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în
ţărînă, de la picioare spre cap. La sfîrşitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o
grămăjoară de ţărînă amestecată cu oase albe. Uimindu-se toţi de aceasta, au dat slavă lui
Dumnezeu.

Părintele Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic, spunea că au poposit împreună timp de trei zile
la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit
pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de
munte spre Rîmnicu-Vîlcea, a poposit puţin într-o poiană. Şi plecînd însoţitorii săi înainte,
Sfîntul Calinic stătea jos şi plîngea. "De ce plîngi, preasfinte? l-a întrebat ucenicul. Te doare
stomacul?" "Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ
schimbîndu-se la Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!..." Ucenicul, însemnînd ziua şi
ceasul acela, a plecat după două săptămîni la Mănăstirea Cernica şi s-a încredinţat că
arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul cînd plînsese Sfîntul
Calinic.

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic slujea Sfînta Liturghie în paraclisul Episcopiei Rîmnicului cu
mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un
duh necurat. La sfîrşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i
citească o rugăciune de vindecare. Arhi-mandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După

27
citirea rugăciunii, Sfîntul Calinic a binecuvîtat pe femeia bolnavă de trei ori în numele
Preasfintei Treimi şi a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te!" În clipa
aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculîndu-se sănătoasă de jos, săruta
cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind binefăcătorului ei. Apoi, intrînd Sfîntul Calinic în chilia
sa, a început a plînge cu multe lacrimi. "De ce plîngi, preasfinţite?" l-a întrebat ucenicul. "Nu
am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu. Spuneţi
la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia
bolnavă!"

Acelaşi ucenic spunea despre Sfîntul Calinic: "Era atît de milostiv, încît atunci cînd nu avea ce
să dea de milostenie îşi dădea hainele de pe el şi, plîngînd, mă ruga pe mine nevrednicul să
caut bani de unde voi şti ca să aibă să dea la "fraţii lui Hristos", că aşa numea fericitul pe
săraci şi pe neputincioşi".

Odată, pe cînd Sfîntul Calinic ieşea de la slujbă la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase
galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie, cerîndu-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus
în mîinile ei. După trei zile, femeia aceea a venit iar la uşa Sfîntului Calinic să ceară
milostenie. Deci chemînd pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit, zicînd: "Dă
milostenie femeii de afară!" "Prea sfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni
cînd ne-am întors de la biserică". Dar blîndul păstor i-a zis cu asprime: "Dar cuvioşia ta, dacă
ai mîncat ieri, astăzi nu mai mănînci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere.
Du-te şi dă-i milostenie!" Din clipa aceea pînă la sfîrşitul vieţii Sfîntului Calinic, n-a mai
îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.

Spunea iarăşi ucenicul despre Sfîntul Calinic: cînd hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic
pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii de a le lua ceva. Iar cînd plecau preoţii pe la bisericile
lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor, apoi le
dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi în dar.

În timpul domniei lui Cuza Vodă - spunea ucenicul Sfîntului Calinic - s-a întîmplat o tulburare
în seminarul Episcopiei de Rîmnic şi el, cu darul şi cu blîndeţea sa, a potolit acea tulburare.
Aflînd de aceasta Mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au trimis de la
Bucureşti un funcţionar în anchetă. "Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare, a zis
Sfîntul Calinic, pentru că eu, ca episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-
au trimis că sînt în neştiinţă de aceasta".

Auzind de cuvintele Sfîntului Calinic, ministrul s-a supărat şi intrînd în audienţă la domnitor
i-a spus: "Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a Episcopului de Rîmnic şi darea lui în
judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia". "Demisia dumitale pot s-o primesc, iar decretul
contra Episcopului de Rîmnic niciodată nu-l voi semna!" a zis domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. Apoi, cu voce înaltă, a strigat: "Măi, Scarlate, acela, Episcopul Rîmnicului, Calinic, este
adevăratul şi sfîntul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea".

Sfîntul Calinic, avînd darul înainte-vederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie:
"Să ştii, fiul meu, că la 1866, Cuza nu va mai fi domn al ţării şi au să se facă mari schimbări.
Să mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştirile sale şi are să
treacă Dunărea să se bată cu turcii; dar ruşii au să fie învinşi de turci. După aceea, ruşii au să
cheme în ajutorul lor oştirea română şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari
victorii, încît să-i laude şi să-i admire toate continentele lumii. După acest război sîngeros are

28
să fie un război cu condeiul, adică cu diplomaţia. Şi după aceasta are să vină un război aşa de
mare, cum nu a fost de cînd pămîntul, şi ferice de aceia care vor scăpa de acest mare război".

Adeseori, mergînd Sfîntul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la
schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie, ca la Cernica. Deci,
numaidecît, în anul 1863, a pus de s-a zidit biserică frumoasă, şi chilii pentru părinţi şi a
aşezat reguli ca în Cernica, unde s-au adunat vreo cîţiva călugări. Însă, pentru asprimea
locului n-au putut să se adune prea mulţi părinţi.

După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfîntul Calinic ca în acest locaş sihăstresc să nu intre
niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un km mai
jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele:

"Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Rîmnicului, Noului Severin. Acest sfînt lăcaş s-a
clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască
putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolo, de aceea, sub grea legătură s-au
oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce
vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum sărăcia,
gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărîre să aibă
binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine.
Amin".

CALINIC. Rm, 1867, ianuarie, 17.

În vara aceluiaşi an, după înnoirea Mănăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muereasca, care
păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergînd după vite, a trecut din greşeală mai sus de
piatra cu legămîntul pus de Sfîntul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie.

La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfîntului Calinic, rugîndu-l s-
o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare.

"Ce tristă întîmplare, a zis blîndul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dînsa!" Deci a
venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea
suferinţă. "Mă cunoşti?" a întrebat-o Sfîntul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl
cunoaşte. Apoi, mîngîind-o i-a zis: "Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă! Eu
te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El". Apoi şi-a pus omoforul peste
bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu aghiasmă pe frunte şi i-a zis din nou:
"Da, ai să te faci sănătoasă!" şi a plecat.

După o zi copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspîndit în toate
părţile, căci toţi îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfînt şi făcător de
minuni.

Spunea Arhimandritul Anastasie şi despre altă minune. Fiul meşterului Costache, care zidise
catedrala episcopală din Rîmnicu-Vîlcea şi Mănăstirea Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie.
Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrînul meşter a alergat la Sfîntul Calinic, cerîndu-i, cu
lacrimi, rugăciuni de vindecare pentru fiul său. "Du-te acasă, meştere Costache, i-a zis
preasfinţitul, şi te roagă Maicii Domnului!" Cum a intrat în casă tatăl, şi-a găsit feciorul
sănătos, rugîndu-se în faţa icoanei Maicii Domnului. "Rugaţi-vă şi voi Maicii Domnului, a zis

29
copilul, nu vedeţi cum se roagă preasfinţitul episcop? De acum înainte nu mă mai
îmbolnăvesc!"

În acelaşi ceas a venit şi părintele Anastasie, cu moaştele Sfîntului Mercurie, să le sărute

copilul, după porunca preasfin-ţitului Calinic.

Spunea iarăşi ucenicul său că din anul 1820 şi pînă cînd s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-a
mîncat, fără numai verdeţuri şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt de vaci, ouă, brînză
şi lapte numai sîmbăta gusta cîte puţin, ca să biruiască mîndria.

Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, cînd a fost ales episcop şi pînă în anul 1868,
cînd a trecut la Domnul, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai
mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai
luxoase ca cele pe care le purta cînd era stareţ în Mănăstirea Cernica.

Pe cînd era episcop de Rîmnic, Sfîntul Calinic toată ziua şedea cu cartea în mînă şi citea.
Pentru ca să nu-l prindă somnul, sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună
pe carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii un lighean de tablă gol. Îndată ce
Sfîntul Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în
lighean şi îl deştepta din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpîn pe
voinţa şi pe trupul său.

Se mai spunea despre dînsul un fapt vrednic de ştiut. Întrucît nu mînca niciodată carne, după
rînduiala vieţii monahale, dăduse poruncă părinţilor de la episcopie să nu mănînce nici ei
carne. Într-o zi, stînd în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne
friptă. Atunci a pornit încet după miros şi a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la uşă,
a intrat înăuntru. Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci mîniindu-se prea-sfinţul de
aceasta, a început să-l mustre cu asprime, zicînd: "Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu
vezi că faci mîncare viermilor şi putoare?" Într-adevăr, Sfîntul Calinic ţinea ca ucenicii săi să
fie călugări şi cu fapta, nu numai cu cuvîntul.

După 17 ani de rodnică păstorire a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfîntul Ierarh
Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul
sfîrşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie şi la urmă a dat
anaforă părinţilor, sărutîndu-i toţi mîna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită
pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit pînă la sfîrşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrîneţe şi
de mult post.

Spunea Mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfîntului Calinic: "Ştiu că voi, fraţii
Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cînd vei vedea că este
greu bolnav să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte care
trebuie să i le arăt cît este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune". După aceea Mitropolitul a
intrat la Sfîntul Calinic şi s-a mărturisit lui, ieşind de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum
nu mai fusese în toată viaţa lui.

Plecînd Mitropolitul Nifon, a zis Sfîntul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic,
Anastasie: "Fiul meu, Nifon, mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mîntuirea lui. Să ştii că
la şapte ani, cînd mă vor dezgropa pe mine, va intra Mitropolitul în mormînt". Această
prevestire s-a împlinit întocmai.

30
În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfîrşitul lunii martie, Sfîntul Calinic a chemat la chilia sa
şapte preoţi de au slujit Sfîntul Maslu. După otpust, le-a zis preasfinţitul: "Părinţilor, rugaţi-vă
lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!"

La rugămintea Sfîntului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, cuviosul
Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur. După
terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi ceilalţi părinţi apropiaţi,
dîndu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis
Sfîntul Calinic: "Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci pînă
acum, că voi, fraţii Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la
groapă. Aşa că, acum mai am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă, să mă îmbraci la
moarte cu veşmintele ce ţi-am spus că sînt trimise de călugăriţa Brîncoveanca din Moldova".

Spunea iarăşi părintele Anastasie: "Într-o seară, preasfinţia sa întinzînd cu mine vorba despre
mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfîntului Duh este cu desăvîrşire în el, i-am zis:
"Prea sfinţite Stăpîne, ştiu că mult-puţin, cît te-am servit, dar te-am servit cu credinţă şi
dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decît să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele
mele pe această lume". Atunci preasfinţia sa a început să plîngă amarnic, încît m-a făcut şi pe
mine păcătosul să plîng. După ce s-a liniştit, a început a-mi zice: "Fiul meu, eu v-am primit în
Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mănăstire şi aţi urmat mie. Ştiu că nu
v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de aici înainte şi vă
făgăduiesc, că dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi pentru toţi
ai mei"".

Dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt şi să se bucure de praznicul

Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde
şedea, şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868.

În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic.
Cîteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mănăstirii, Arhimandritul Ştefan, pe care îl iubea
foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a
mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amîndoi multe ceasuri.

În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic şi i-a citit
Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire şi alte lucruri
folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci,
dimineaţa, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine
de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă,
s-a pieptănat şi a binecuvîntat pe toţi cîţi erau în casă. Spunea ucenicilor: "Au venit nişte
oameni mari în casă şi vor să mă ia cu dînşii".

Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a
sărutat-o şi a zis: "Sfîntă Cruce, ajută-mi!" Iar către ucenici a zis: "Să ne vedem în fericirea
din cealaltă lume!" Şi rezemîndu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc şi şi-a dat
duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinţilor Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.

La înmormîntarea Sfîntului Calinic, care a avut loc sîmbătă, 13 aprilie, a venit Mitropolitul
Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, încît nu mai

31
încăpeau în amîndouă ostroavele. Cu toţii se sileau să-i sărute mîinile. Trupul său era îmbrăcat
în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, era aşezat pe scaun, cu cîrja şi Evanghelia pe
braţ.

Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfîntului Nicolae. Apoi patru
preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu zeci de arhierei, preoţi şi diaconi şi l-au înmormîntat
aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfîntul Gheorghe, ctitorită de el.

Pătimirea Sfîntului Slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

(23 aprilie)

Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie

Sceptrul împărăţiei Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul Diocleţian, foarte mult se silea la
necurata slujbă idolească. El mai întîi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai
înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsufleţit,
dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi
niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd Diocleţian pe Apolon despre un
lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta: "Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele
ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pămînt şi pentru aceea mint
Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere".

Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: "Cine sînt drepţii aceia de pe pămînt, din pricina cărora
zeul Apolon nu poate să proorocească?" Iar slujitorii i-au răspuns: "Creştinii de sub cer sînt
drepţii aceia". Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra creştinilor
şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia
sa prigonitoare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu
poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpînirii sale.

Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tîlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă
erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor
mai înainte obişnuite, lepădîndu-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflîndu-se, prin
care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile
şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra
creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini,
numărul acelora este fără de sfîrşit; pentru că atîta s-au înmulţit, încît este de trebuinţă, ca ori
să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi

la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunîndu-l; le-a descoperit mînia sa asupra
creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind
multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai
de bună trebuinţă decît să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul

32
lui, le-a zis iarăşi: "Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osîrdie doriţi să o faceţi şi a mea
dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sîrguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea
potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi
aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă". Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvînt
împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rînd să se adune la
acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca
aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, cu
neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţînd buna credinţă. Acela
din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfîrşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru
Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo
multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vîrstă desăvîrşită, fiind şi frumos la
faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rînduit în oaste şi s-a pus tribun peste
ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a
cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti
că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfîrşise întru Domnul.

Şi cînd acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfîntul Gheorghe era lîngă
împăratul. Deci, în ziua dintîi, văzînd atîta pornire a păgînilor asupra creştinilor şi că sfatul lor
cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită
mîntuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit
săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a
hotărît să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel
sîngeros al păgînului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre
uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfîntul Gheorghe, viteazul ostaş al lui
Hristos, lepădînd toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, avînd numai
frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari
păgîneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

"Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rînduiţi pentru îndreptarea legilor
bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mînia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia
voastră, întărind hotărîrile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dîndu-le asupra
oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe
creştini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfînta credinţă?
Pentru că idolii voştri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este
Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu
Duhul Lui Cel Sfînt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta
credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!"

De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunîndu-
se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrînd să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar
împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcînd, înăbuşind în sine
pornirea de mînie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele
Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine
mai aproape pe sfînt, i-a zis: "Cine te-a îndemnat la o atît de mare îndrăzneală şi grăire?"
Răspuns-a sfîntul: "Adevărul!" Magnenţie i-a zis: "Care este adevărul acela?" Răspuns-a
Gheorghe: "Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi". Zis-a Magnenţie: "Dar şi tu eşti
creştin?" A răspuns Sfîntul Gheorghe: "Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El
nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr".

33
Cu aceste cuvinte ale sfîntului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicînd unele şi alţii
altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rînduială, precum se obişnuieşte a se face într-
o mulţime de popor păgîn. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors
ochii spre sfînt şi, cunoscîndu-l, i-a zis astfel: "Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău
neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecînd-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu
dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi
bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de
slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci,
prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi".

Iar Sfîntul Gheorghe a răspuns: "O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine,
pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei
mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie
nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sînt vremelnice şi nimic
nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă
către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti
mintea".

Acestea zicînd sfîntul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mînie şi nelăsîndu-l să-şi
sfîrşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu
suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvîrşind degrabă porunca lui, o
suliţă atingîndu-se de trupul sfîntului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-
a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducînd ostaşii
pe mucenic în temniţă, l-au întins la pămînt cu faţa în sus, bătîndu-l peste tălpile picioarelor,
punîndu-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfîntul răbdînd, neîncetat
înălţa mulţumire lui Dumnezeu, pînă în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzîndu-l turtit de greutatea
pietrei, l-a întrebat, zicînd: "Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?"
Iar sfîntul, avînd pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: "Dar oare într-atîta
slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atît de mică suferinţă să-mi lepăd
credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decît eu fiind muncit". Atunci Diocleţian a
poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scînduri, pline de fiare
ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte,
iar altele strîmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi,
întorcînd roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scînduri sub
roată. Aşa, fiind sfîntul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărîmîndu-se, răbda cu vitejie;
şi mai întîi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţînd nici un suspin; ci ca
unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părîndu-i-se că mucenicul este mort, bucurîndu-se a lăudat pe zeii săi şi a
strigat, zicînd: "Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci
ca acestea?" Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea
lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un
glas de sus, zicînd: "Nu te teme, Gheorghe, căci sînt cu tine!" Apoi după puţin s-a făcut o
strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tînăr preafrumos, stînd lîngă roată
ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punînd mîna pe mucenic, i-a zis: "Bucură-te!" Şi
nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cît timp s-a văzut acolo cel ce se
arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorît singur de pe roată, dezlegat de

34
îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui
Dumnezeu şi chemînd pe Domnul.

Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergînd, au spus
împăratului, care era încă în capişte la săvîrşirea necuratei jertfe idoleşti, urmînd după ostaşi şi
Sfîntul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzîndu-l împăratul, întîi n-a
crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce
stăteau aproape de împărat, căutînd cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar
Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: "Eu sînt Gheorghe". Şi toţi s-au
spăimîntat şi, nepricepînd, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi
cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină,
văzînd acea minune străină, s-au întărit desăvîrşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd:
"Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor". Şi îndată împăratul a
poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu
sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o
mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzînd acolo pe mucenic tămăduit prin minune
şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească
pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar
făcătorul de rău Diocleţian, neputînd să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfîntul
Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo pînă a treia zi. Sfîntul, ducîndu-se
acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicînd: "Mîntuitorul celor necăjiţi, scăparea celor
izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului
Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă
putere, ca pînă la sfîrşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfînt. Nu mă
lăsa, Stăpîne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: "Unde este
Dumnezeul lui?" Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău.
Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul
Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvîntat în veci.
Amin".

Aşa rugîndu-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorît în groapă, bucurîndu-
se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundîndu-l legat, după poruncă, în varul cel
nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă,
crezînd că a ars în var. Şi, ducîndu-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfînt întreg, mai
presus de nădejde, viu şi sănătos, stînd dezlegat, cu faţa luminată, cu mîinile întinse în sus şi
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lîngă
el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe
şi-L numeau mare!

Aflînd despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfînt înaintea lui şi, preamult
minunîndu-se, a zis: "De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji
meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci
credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcînd pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi
că eşti mare". Sfîntul răspunse: "Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide
gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sînt cu putinţă şi cu minuni
izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat
într-o rătăcire şi o pierzare atît de adîncă, încît numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului

35
meu cele văzute de ochii noştri; deci plîng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec
nevrednici de răspunsul meu!"

Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane
lungi şi arzîndu-le, să-i încalţe amîndouă picioarele mucenicului, apoi bătîndu-l, să-l
fugărească pînă la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi
bătea joc, zicînd: "Cît de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!" Iar
mucenicul fiind tîrît aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: "Aleargă, Gheorghe, aleargă
ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti". După aceea, chemînd pe Dumnezeu, grăia:
"Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au
înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urîciune nedreaptă m-au urît, pentru numele Tău cel Sfînt. Deci
Tu Însuţi mă vindecă, Stăpîne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare pănă la sfîrşit ca
să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: "M-am întărit asupra lui"".

Aşa se ruga Sfîntul Gheorghe, mergînd la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de
răni, avînd picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată
noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu
ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu
împăratul toată suita. Văzînd împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele,
ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dînsul: "Ce este, Gheorghe, ţi-au
plăcut încălţămintele?" Sfîntul răspunse: "Cu adevărat mi-au fost plăcute!" Împăratul zise:
"Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blînd şi supus. Apoi, lepădînd meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te
şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele
grele". Sfîntul Gheorghe răspunse: "Cît sînteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi
farmece şi vă mîndriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine". Deci Diocleţian,
căutînd cu ochi mînioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit
celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfînt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat.
Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou pînă ce trupul lui se va vedea plin de sînge.

Astfel, Sfîntul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat
lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mîniindu-se mult, zicea către cei ce erau
împrejurul lui: "Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de
meşteşugire şi vrăjitoresc". După aceea Magnenţie a zis către împărat: "Este aici un om iscusit
în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se
Gheorghe, se va supune poruncii tale". Şi îndată, chemînd pe vrăjitorul acela, a stat înaintea
împăratului şi a zis către dînsul Diocleţian: "Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut
ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel
meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu
farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a
învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să
trăiască pînă acum". Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar
sfîntul, intrînd în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicînd: "Minunată fă, Doamne, mila Ta spre
mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvîrşeşte alergarea mea întru credinţa Ta;
ca întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfînt!" A doua zi iarăşi a şezut împăratul
la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mîndrindu-se
întru a sa înţelepciune, ducînd împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri

36
fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: "Să se aducă acum aici osînditul acela şi va
vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele". Şi luînd un vas a zis: "De
voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura
aceasta". Apoi iarăşi alt vas luînd, a zis: "Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea
amară, pe aceasta să o bea". Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfîntul Gheorghe
înaintea lui la judecată. Şi a zis către dînsul, Diocleţian: "Acum se vor strica şi vor înceta toate
vrăjile tale, Gheorghe!" Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfîntul
bînd-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurîndu-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi
diavolească.

Împăratul, înnebunind de mînie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de

moarte, să-l adape cu sila. Iar sfîntul neaşteptînd ca să-l silească, a luat singur vasul de
bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul
darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suita;
asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunîndu-se şi nepricepîndu-se.
Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: "Pînă cînd, Gheorghe, ne faci a ne mira de
faptele tale? Pînă cînd ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri
vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încît nici de adăparea cea
purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu
blîndeţe". Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: "Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri
omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că,
nădăjduind spre Dînsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură". Zis-
a Diocleţian: "Care este tainica învăţătură a Hristosului Tău?" Sfîntul Gheorghe a răspuns:
"Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să
nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de
păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum
ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt
o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face.

Zis-a Diocleţian: "Şi care lucruri ziceţi voi, că sînt ale Lui?" Răspuns-a sfîntul: "Pe orbi a-i
lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele
necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sînt lucrurile lui
Hristos". Împăratul, întorcîndu-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: "Tu ce zici de acestea?"
"Mă minunez cum, batjocorind blîndeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa
din puternicele tale mîini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei
fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta,
nădăjduind spre un om mort şi ţinîndu-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără
ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit
aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El
au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le
făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi
atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de
aici un mormînt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de cînd
era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!"

Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormînt mare,
departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce
era lîngă porţile cetăţii şi se vedea mormîntul acela din cetate. Că elinii aveau obicei ca nu în
cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca
spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a

37
rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis
către dînsul: "Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi
ne vei aduce la credinţa Lui". A zis către el sfîntul: "Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut
din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi,
fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul
acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu
socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a
mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cîndva să învie
vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe
Dumnezeul Meu".

Aceasta zicînd, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea,
sculîndu-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicînd: "Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor,
Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre
Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai
auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia
viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormînt, spre înfruntarea celor ce se
leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfîntului Duh. Astfel, Stăpîne, arată
celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine
Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci.
Amin!"

Iar cînd a zis "Amin", îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încît toţi s-au spăimîntat foarte.
Atunci acoperămîntul mormîntului a căzut la pămînt şi mormîntul deschizîndu-se, mortul s-a
sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă
mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul şi cei împreună cu dînsul, umplîndu-se de spaimă şi de necredinţă, mai întîi
ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a
sculat din mormînt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscînd că nu este nălucire,
ci cu adevărat om înviat din morţi, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el
se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă,
tăceau. Iar Atanasie, alergînd, a căzut la picioarele Sfîntului Gheorghe, mărturisind pe Hristos
că este Dumnezeu Atotputernic şi rugînd pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din
neştiinţă. Iar după cîtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel:
"Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora?
Acest necurat Atanasie, ajutînd vrăjitorului celui de un obicei cu dînsul, nu i-a dat otravă
aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile
lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din
morţi l-ar fi înviat".

Aceasta zicînd, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le
taie capetele, iar pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături,
pînă ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfîntul Gheorghe, intrînd în temniţă, se
bucura cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: "Slavă Ţie, Stăpîne, că nu ruşinezi pe cei
ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în
toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă,
Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinînd pe diavol pînă în
sfîrşit!"

38
Şezînd Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin
minunile făcute de dînsul, mergeau la el, dînd aur străjerilor şi căzînd la picioarele lui, erau
povăţuiţi de dînsul la sfînta credinţă. Iar cîţi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor,
pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea,
mulţi mergeau la dînsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie,
căruia i s-a întîmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar
auzind Glicherie despre sfînt, a alergat la dînsul, plîngînd după boul lui. Iar Sfîntul Gheorghe,
zîmbind, a zis către dînsul: "Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul
tău!" Iar el, crezînd cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după
spusele sfîntului.

Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergînd, cu mare glas striga: "Mare
este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!" Deci, prinzîndu-l pe acela ostaşii ce se întîmplaseră
acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplîndu-se de mînie, nici n-a voit să-l vadă,
ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurîndu-se, ca un
chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecînd pe ostaşi şi cu mare glas chema pe
Hristos Dumnezeu, rugîndu-L, ca vărsarea sîngelui să o socotească lui în loc de Botez; şi
astfel s-a sfîrşit.

Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezînd în temniţă, tulbură
poporul; pentru că pe mulţi întorcîndu-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face
minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va
pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osîndească degrabă. Iar împăratul, chemînd
pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lîngă capiştea lui
Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugîndu-se Sfîntul
Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătîndu-i-se în vis, Care cu a Sa
mînă îl sprijinea şi, cuprinzîndu-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicîndu-i: "Nu te teme,
ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că
degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!" Iar Sfîntul Gheorghe, deşteptîndu-se şi
lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicînd:
"Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva".
Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat sluga la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria
faptele sfîntului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrînd sluga, s-a închinat pînă la pămînt stăpînului său care şedea în legături şi, căzînd la
pămînt lîngă picioarele lui, plîngea. Iar sfîntul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu
sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicîndu-i: "Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu,
după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul
meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutîndu-ţi Dumnezeu, în
casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărîte de mine să le împlineşti şi să ai frica lui
Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos". El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi
mult plîngînd, sfîntul l-a cuprins cu dragoste şi, dîndu-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu
pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punînd înainte pe sfîntul mucenic, a
început a vorbi către dînsul cu blîndeţe şi, oprindu-şi mînia în sine, îi zicea: "Nu socoteşti, o,
Gheorghe, că sînt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdînd pînă la îndurare? Martori îmi
sînt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa
şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea,
dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gîndeşti despre aceasta?" Sfîntul Gheorghe

39
răspunse: "Se cădea, o, împărate, ca mila ta cea atît de mare să o fi arătat de la început către
mine, iar nu să te sălbăticeşti atît de mult asupra mea". Împăratul ascultînd cu plăcere nişte
cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: "De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca
unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri".

Grăit-a Sfîntul Gheorghe: "De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să
vedem pe zeii cei cinstiţi de voi". Împăratul sculîndu-se cu osîrdie şi cu bucurie, a mers în
capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducînd cu cinste şi pe Sfîntul Gheorghe împreună cu dînşii,
iar poporul striga lăudînd pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrînd şi
făcîndu-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptînd fără îndoială să
aducă jertfă zeilor. Sfîntul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzînd mîna către el, a întrebat
pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicînd: "Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un
Dumnezeu?" Sfîntul, zicînd aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a
răspuns nişte cuvinte ca acestea: "Nu sînt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este!
Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii
cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpîniţi de zavistie". Atunci sfîntul a zis către el:
"Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?" Zicînd
sfîntul acestea, un sunet şi glas de plîngere ieşea de la idoli, apoi deodată căzînd toţi la pămînt
s-au sfărîmat.

Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mînie asupra sfîntului,
bătîndu-l şi legîndu-l. Apoi strigau asupra împăratului: "Pierde pe vrăjitorul acesta, o,
împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!" Făcîndu-se o strigare şi o tulburare ca
aceasta şi străbătînd vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care pînă atunci
avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputînd s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un
suflet acolo unde era Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzînd gîlceava poporului şi pe
mucenic legat, privindu-l de departe şi neputînd să se apropie de dînsul din cauza mulţimii, a
început a striga cu mare glas, zicînd: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti
Dumnezeul Cel Atotputernic!"

După ce s-a liniştit puţin gîlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe
mucenic şi fiind ca îndrăcit de mînia cea cumplită, a zis către sfîntul: "Oare astfel de
mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi
zeilor?" Sfîntul Gheorghe răspunse: "Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun.
Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi
ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos".

Zicînd acestea sfîntul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea
tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzînd la picioarele mucenicului, defăima
nebunia tiranului, ocărînd pe zei şi blestemînd pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea,
văzînd pe soţia sa cu o îndrăzneală atît de mare slăvind pe Hristos, defăimînd pe idoli şi
căzînd la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dînsa: "Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te
de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atîta neruşinare?" Ea s-a întors de la
dînsul, nedîndu-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplîndu-se de mai multă mînie, n-a mai
făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărît pedeapsă
de moarte pentru amîndoi, într-acest chip: "Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este
galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea,
care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărît pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu
sabia".

40
Atunci ostaşii cei rînduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate,
tîrînd împreună cu dînsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmînd cu osîrdie, se ruga
lui Dumnezeu în sine, mişcîndu-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungînd la un loc
oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul
spre zid şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului. Văzînd aceasta, Gheorghe, mucenicul lui
Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugîndu-se Domnului, ca şi
alergarea lui să se săvîrşească cu bine. Apoi, cînd s-a apropiat de locul cel hotărît, unde era să
fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip:

"Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit
sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vînătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpîne, şi stai înaintea
robului Tău în ceasul acesta de la sfîrşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului
celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti
păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi
aceia, cunoscîndu-Te, să cîştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi
sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecînd cu vederea toate greşelile
mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpîne, de cei ce cheamă numele Tău Cel
cu mare cuviinţă, că binecuvîntat şi preamărit eşti în veci. Amin".

Astfel rugîndu-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi
trei a lunii Aprilie, săvîrşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa
fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sînt
nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sînt biruinţele lui asupra
vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi
veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a
dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată
slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfîntului Marelui Împărat şi întocmai cu Apostolii Constantin şi a maicii lui, Elena
(21 mai)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna mai

Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi
idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt. Auzind el că Maxenţie, care
împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărîmînd sfintele
biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi
punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că
nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele
închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: “Cu acest semn vei birui”.

41
Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi
pe armele lor şi aşa au pornit la luptă . Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfîntul
Constantin a biruit pe Maxenţie, înecîndu-l în apa Tibrului, lîngă Roma, iar el a fost primit cu
mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul
mîntuirii 313. Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act
împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut pînă astăzi sub numele de
“Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvîrşită libertate tuturor creştinilor, lăsînd
astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.
Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzînd pe sfinţii episcopi şi preoţi
ieşind de prin închisori, văzînd capiştile idoleşti dărîmîndu-se, iar în locul lor, biserici
frumoase înălţîndu-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în
care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini
în arene se slobozeau, iar creştinii, umplîndu-se de multă bucurie, mulţumeau lui
Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.
Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele
Constantin, dar nevrînd să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini
şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască
prin război, dar n-a putut şi era în mare mîhnire. Rugîndu-se mult lui Dumnezeu şi
însemnîndu-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui
Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape
de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.
Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea
Vizantia, zidită de un grec, numit Vizas. Pe aceasta alegînd-o Sfîntul Constantin, a numit-o cu
numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca
semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stîlp înalt, avînd
deasupra Sfînta Cruce.
Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, cînd a
dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încît o nespusă
bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o
măreaţă biserică, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost
dărîmate de păgîni a poruncit să se zidească din nou, dîndu-le tuturor bani şi ajutor din
destul. De la acest sfînt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să
zidească biserici şi mînăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest
binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfînta credinţă. Deci, a
poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi
Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au
blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toată lumea.

42
Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca
pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci
a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de
spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme
era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era
ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita
Cruce a Domnului. Iar ei lepădîndu-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu
moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda, zicînd: "Acesta poate să-ţi
arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Deci, făcîndu-se multă
cercetare, iar Iuda lepădîndu-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă
adîncă, în care petrecînd cîtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţîndu-l
din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei,
zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este
ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărîme capiştea idolească, iar
zidul şi pietrele să le risipească.

Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi
îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul şi locul Căpăţînii (Golgota), iar aproape de ele au
aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni
care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, că duceau un
mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una
cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a
sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luînd cu bucurie
cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească ce era cu
ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfînta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru
aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a arătat poporului cinstita
Cruce; iar toţi strigau: "Doamne, miluieşte!" De atunci s-a început a se prăznui Înălţarea
Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea şi
sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului
Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda şi împreună cu
el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. El s-a numit din Sfîntul Botez
Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfîrşit pe vremea lui Iulian
Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească

biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,
lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o
biserică şi în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a
cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici, înfrumuseţîndu-le cu
toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducînd o parte
din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul
lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcîndu-I Lui, şi a fost
îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfînta Elena, vieţuind ca zece ani şi
ceva, a plecat la război împotriva perşilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci,

43
cunoscînd că i s-a apropiat sfîrşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi,
bolind cu trupul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat.
După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor
Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi
cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos
Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi
închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Naşterea Sfîntului Slăvitului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

(24 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Hristos, Mîntuitorul nostru, Soarele cel neapus, vrînd să răsară lumii, plecînd cerurile, S-a
pogorît în cel mai curat pîntece fecioresc. Deci, se cădea mai întîi să iasă luceafărul din cea
stearpă, adică Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor,
propovăduind şi zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se
vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrîneţile sale din pîntece sterp, precum
demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă,
în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din
cea îmbătrînită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea
nemăritată şi să zică în sine: "Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat
nerodirea bătrînei, aceea este împuternicită ca şi pe Fecioara Maria cea neîntinată s-o facă
maică".

Naşterea cea minunată a Sfîntului Ioan a fost înaintemergătoare Naşterii lui Hristos, cea
minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea
Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că
la amîndouă Maicile, rînduiala naşterii covîrşea rînduielile firii, Dumnezeu voind aşa, Căruia
toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

După ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea
rudeniile şi cunoscuţii şi toţi se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dînsa,
ridicînd de la dînsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Sfîntului Arhanghel
Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naşte fiu şi mulţi se vor bucura de naşterea
lui! Deci, pe de o parte se bucurau rudeniile, iar de alta, aceia care erau cuprinşi cu mare
dorinţă de Mesia Cel aşteptat; deşi acum nu ştiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, în
vremea naşterii Mergătorului înainte lui Hristos. Deci, duhul lor se pornea într-înşii spre
bucurie; iar Sfîntul Duh veselea inimile lor, ca şi cum le dădea o înştiinţare pentru cîştigarea
aşteptării lor.

44
În ziua a opta au venit preoţii şi prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur şi toţi
voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soţie
de prooroc şi născătoare de prooroc, Sfînta Elisabeta era însăşi plină de darul proorociei. Deci
ea, prooroceşte a poruncit ca pruncul cel născut al lor, să nu se numească cu vreun nume pînă
ce nu va auzi şi de la bărbatul ei; de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa mut şi nu
putea să spună soţiei sale nimic, de cînd a văzut pe îngerul, care i-a binevestit zămislirea fiului
său, şi care i-a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci, Sfînta Elisabeta, povăţuindu-se de Sfîntul
Duh, a numit pe prunc Ioan, ea care a cunoscut prooroceşte venirea la dînsa a Maicii lui
Dumnezeu şi i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la
mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l
numească. Iar el, cerînd o tăbliţă, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Şi îndată a deschis gura
Zaharia şi limba lui s-a dezlegat din amuţire şi îndată vorbind, binecuvînta pe Dumnezeu.

Atunci toţi s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut aşa îmbătrînită, cum maica şi
tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu şi cum, după scrierea numelui,
mutul îndată a grăit şi, ce a scris cu mîna, aceea a grăit şi cu limba. Deci, numele lui Ioan s-a
făcut ca o cheie a gurilor părinţilor, deschizîndu-le spre lauda lui Dumnezeu. Astfel a
cuprins frica pe toţi cei ce vieţuiau împrejur, pentru că toţi cei ce auzeau acestea se minunau
cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu şi se povesteau cuvintele acestea în
toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, în cetatea preoţilor, unde era casa
lui Zaharia. Acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărîtă sfinţitei seminţii a lui
Avraam; iar de la Ierusalim şi pînă la dînsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe
de Betleem, la un loc mai înalt, şi se numea "cetatea muntelui", pentru munţii săi cei înalţi, iar
hotarele ei se numeau "părţile muntelui", precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata
Născătoare de Dumnezeu: Sculîndu-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte
degrabă în cetatea Iudeei - adică în Hebron -, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat
Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în
casa lui Zaharia, se minunau foarte mult şi grăiau între ei: Ce să fie cu pruncul acesta?Că
mîna Domnului era cu el. Dumnezeu înmulţea într-însul darul Său şi-l păzea de sabia lui Irod.
Căci despre minunata naştere a lui Ioan ajunsese vestea pînă la Irod, care se mira de aceea şi
zicea: "Ce să fie cu pruncul acesta?" Iar cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în
Betleemul Iudeei şi au venit magii de la răsărit, întrebînd de Împăratul cel de curînd născut,
atunci Irod, trimiţînd ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte de
Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, şi a zis în sine: "Oare acela are să fie
împăratul Iudeei? Şi, gîndindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigaşi la Hebron în casa lui
Zaharia. Dar trimişii n-au găsit pe Sfîntul Ioan, pentru că, începînd din Betleem acea ucidere
de prunci fără de Dumnezeu, s-a auzit în Hebron glas şi strigare, că nu stăteau aşa departe, şi
s-a ştiut pricina acelei strigări.

Atunci Sfînta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului;
iar Sfîntul Zaharia, precum se scrie în viaţa lui, a rămas în Ierusalim, slujind după obicei în
biserică, în rînduiala săptămînii sale, care se întîmplase tocmai în acea vreme. Deci,
ascunzîndu-se Sfînta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere
împreună cu pruncul. Dar cînd a văzut de sus pe ostaşi cercetînd cu de-amănuntul şi
apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: "Munte al lui Dumnezeu,
primeşte pe maica cu fiul său!" Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela şi, primind-o
înăuntrul său, s-a ascuns de cei care o căutau. Ostaşii, negăsind pe cel căutat, s-au întors
înapoi la cel ce-i trimisese.

45
Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicînd: "Zaharia, dă-mi pe fiul tău". Sfîntul Zaharia
a răspuns: "Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu ştiu unde este!"
Irod, mîniindu-se, a trimis la dînsul a doua oară şi a poruncit, că, dacă nu-şi va da fiul, atunci
să-l ucidă şi pe el. Deci, s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare, sîrguindu-se să-şi
săvîrşească porunca, şi au zis cu mînie către preotul lui Dumnezeu: "Unde ai ascuns pe fiul
tău? Să ni-l dai nouă, că aşa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!"
Sfîntul Zaharia a răspuns: "Voi îmi veţi ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul".
Atunci ucigaşii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică şi altar; iar sîngele
lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi
spre veşnica lui osîndă. Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan,
petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse acolo
peşteră. Tot acolo curgea şi un izvor de apă şi crescuse înaintea peşterii un finic plin de roade,
iar cînd era vremea mîncării, acel pom se pleca şi-şi dădea roadele sale spre mîncare, apoi iar
se ridica.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfînta Elisabeta, maica Mergătorului
Înainte, a murit în peştera aceea. Iar Sfîntul Ioan, rămînînd singur, a fost hrănit de înger pînă
la creşterea lui şi păzit în pustietăţi, pînă în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea şi
acoperea pe Sfîntul Ioan mîna Domnului, ca el să meargă înaintea feţei Lui cu duhul şi cu
puterea lui Ilie, să-I gătească astfel cale, că venea să mîntuiască neamul omenesc. Deci, pentru
toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu
Sfîntul Duh în veci. Amin.

Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Petru
(29 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din
hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida.
El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat.
Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un
fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea
poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind
sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca să hrănească pe femeie,
pe copii, pe soacră şi pe bătrînul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea
deşertăciunile şi gîlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducîndu-se la Sfîntul
Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.

Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicînd: Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii... şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus
Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur
a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicînd: Învăţătorule, unde
locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au
petrecut la Dînsul ziua aceea.

46
A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se
tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutînd spre dînsul, i-a zis:Tu eşti Simon,
fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfîntul Petru îndată s-a rănit cu
dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru
mîntuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtînd încă grijă de trebuinţele
casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din cînd în cînd, pentru tatăl său care îmbătrînise.
Aceasta au făcut-o pînă ce amîndoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.

După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lîngă Marea
Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe
Andrei, fratele său, aruncînd mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi
vînători de oameni. Dar ce fel de vînători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la
vînarea peştelui. Căci, intrînd în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre
pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am
prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvîntul Tău.

Făcînd aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era
mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvîntului
Domnului avea să vîneze multe popoare la mîntuire. Văzînd Simon Petru această minune, a
căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sînt eu! Aceasta a
făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vînarea peştilor ce îi
prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne..., Domnul îl
chema în urma Sa, zicîndu-i: "Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă,
în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte".

Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi
ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa
lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o
prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfîntul
Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a
alergat în urma Lui, căutînd cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflîndu-L, i-a zis: Toţi te
caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună,
îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al
minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu
gura a mărturisit spre mîntuire.

Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că
sînt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din
prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sînt? Atunci Simon Petru a răspuns în
numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea
mărturisire a lui zicînd: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi-au arătat
ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i
dea cheile Împărăţiei cerului.

Petru, avînd dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos.
Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicînd: Doamne, fii Ţie
milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute
Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc
din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către

47
Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi
înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel
cuvînt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, cînd mulţi dintre ucenici nu
reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate
să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: "Oare
şi voi voiţi să vă duceţi?" Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce?
Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu Cel viu.

O osîrdie şi o credinţă ca aceasta avînd Sfîntul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la
Dînsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar,
de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vîntul cel
tare, s-a temut şi, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată
întinzîndu-i mîna, l-a luat şi i-a zis: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Şi nu numai
de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, cînd i-a zis: "Eu m-am rugat pentru
tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta". Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru şi cu alţi doi, cu
Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor.
Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre
Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru că nu basmelor celor cu
meşteşug umblînd, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind
singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luînd de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava
glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este
Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer,
fiind cu El în muntele cel sfînt.

Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci
Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a
merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh,
sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă
să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară
tînguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos
după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a
sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot aşa, zicînd: "S-a sculat a treia zi
după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece". Văzînd Sfîntul
Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale.
Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al
dragostei sale către Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a
pus de Domnul păstor al oilor celor cuvîntătoare şi i-a dat în mîini cheile Împărăţiei cerului.

După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a
fost întîiul învăţător şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat
Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era încă şi
făcător de minuni preaalese, căci, intrînd în biserică cu Sfîntul Ioan la rugăciune, a văzut pe
un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea uşilor bisericii, care se numea
"Frumoasă"; şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, l-a ridicat, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru
Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!" Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele
acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi
lăudînd pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvîntului, au crezut în
Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru
furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu

48
cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut
sănătos, zicîndu-i: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos".

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile şi cuvîntul
lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia
să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca
venind Sfîntul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dînşii. Cînd împăratul
Irod şi-a pus mîinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe
Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci
îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.

Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe
romanul Corneliu Sutaşul, arătîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele
cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce,
zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este
semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu
făţărnicie a primit Sfîntul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat,
zicîndu-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui
Dumnezeu, pentru că te văd stînd în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.

Aceste şi multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se află scrise pe larg în Sfînta Evanghelie şi în
cartea "Faptele Sfinţilor Apostoli", care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care
nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat
propovăduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.

Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau
după dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le
episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde
a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al
credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea
Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi,
a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor
episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să
nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa
lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi
propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe
Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus
în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi
botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului.
După aceea s-a dus în Amasia care este în pămîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra
Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo,
silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt,
Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde
petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, după al treilea an al
întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei
ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile.

În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe
lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop
pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop

49
pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.
Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe
Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i:
"Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul
şi Eu voi fi cu tine".

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus,
şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul
cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelîndu-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar
multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale
a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi
l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: "Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!"

De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion
Metafrast, să venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea
Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dînşii, a plecat iarăşi în Antiohia
cercetînd bisericile, unde a şi găsit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus
episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a
abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp,
la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe
Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecînd lîngă
marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în
Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător.

Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma,
unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel
Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat şi pe Sfîntul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos
şi, prin Sfîntul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea,
n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este
ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la arătare să
se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase,
clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte
năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sînt sufletele celor
morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe
şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat,
după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci
uneori se arăta avînd două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se
asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelînd pe cei proşti. Dar marele
apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate
nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de
Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma şi i
s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea "Hristos" şi făcea înaintea poporului minuni multe,
s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stînd la poarta lui
şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dînşii: "Pentru ce mă opriţi a intra la
vrăjitorul cel amăgitor?" Iar ei au zis: "Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic". El a pus paznici
la poarta sa, ca să ştie gîndurile omeneşti". Aceasta spunînd, au arătat apostolului un cîine
negru ce zăcea la poartă, zicîndu-i: "Acest cîine omoară pe toţi cei ce gîndesc nedrept despre

50
Simon". Sfîntul Petru a zis: "Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol". Deci,
apropiindu-se, a zis cîinelui: "Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să
intre la tine".

Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi
auzind vorbind pe cîine omeneşte, s-au înspăimîntat. Simon, asemenea, pe acelaşi cîine l-a
trimis, zicîndu-i: "Să intre aici Petru". Intrînd Petru, Simon a început a face năluciri înaintea
poporului, fiind Petru de faţă. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce
minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec
bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.

Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a
murit fiul de vîrstă tînără; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau şi-
au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că
înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort.
Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormînt.
Sfîntul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: "Cine
din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată". Poporul a
lăudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis
către popor: "De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?" Poporul a strigat, zicînd:
"Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi". Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi
face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a
mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: "Tînărul este viu. A înviat mortul". Iar pe
Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcîndu-le semn cu mîna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcînd, el le-a zis: "De este viu tînărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să
umble; iar, pînă ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu
nălucirile şi cu vrăjile sale!" Simon, umblînd mult împrejurul patului şi chemînd diavolul cu
puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a
oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni
preaslăvite, stînd departe, şi-a ridicat mîinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicînd: Cu numele Meu pe cei morţi să-i
înviaţi... Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tînăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu
eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună
cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin".

Astfel rugîndu-se, a strigat către cel mort, zicînd: "Tînărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos
te înviază şi te tămăduieşte pe tine!" Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a
început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai
înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinţă şi
prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre
aceea, adaugă că tînărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: "Am văzut pe
Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii
mele celei văduve".

Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: "Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte
Petru". Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcîndu-şi cap de cîine, fugea, însă poporul l-a prins
şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le:
"Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă

51
unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci
nimic nu pot vrăjile lui".

Marcel mai zicea: "Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru
minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un cîine mare legat cu lanţ de fier, zicînd către
mine: "Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit". După un ceas, Sfîntul Petru
a venit la uşă şi dezlegînd acel cîine, a zis către dînsul: "Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să
înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sîngele".
Cîinele, ducîndu-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol.
Eu, auzind şi văzînd aceasta - zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfîntului Petru şi
l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe cîinele acela i-am gonit afară.
Cîinele atunci, nevătămînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucîndu-l cu dinţii, l-a
trîntit la pămînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea cîinelui, în numele lui
Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevătămîndu-i trupul, i-a rupt toate
hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.

Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărîndu-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit
din cetate, împreună cu acel cîine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an
întreg nu s-a mai arătat în Roma, pînă ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci,
înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost lăudat de cei răi, încît
împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.

În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are
să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece,
făcîndu-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca
nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de
toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfîntului Petru asupra
acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul,
neputînd întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi
ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.

Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi,
suindu-se pe o zidire înaltă, avînd capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime
cu mînie a grăi către popor: "Romani, deoarece pînă acum aţi petrecut în nebunie şi lăsîndu-
mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta.
Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mîinile lor şi să mă înalţe la tatăl
meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele
mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele".

Vrăjitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi
a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul către altul: Acest
lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a
început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată
înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!" Apoi iar a
strigat, zicînd: "Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi
mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!"

Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul
vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a

52
sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicînd: "Mare este
Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!"

Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rînduiala lui Dumnezeu, ca să
cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă
puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pămînt, suferind dureri cumplite
în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său
suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfîntul Petru, după căderea
lui Simon, stînd la un loc înalt şi făcînd semn cu mîna poporului, care striga, să tacă, a început
a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dînşii, pe cei mai mulţi i-a
povăţuit la credinţa creştinească.

Împăratul Nero, aflînd de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mîniat pe Sfîntul
Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mînie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată
asupra Sfîntului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfîntul Simeon Metafrast.

După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică
este credinţa papistaşilor, căci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe
care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfîntul Botez, le-a făcut biserică
şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu
cel dintîi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet,
s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt,
în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în
Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd
descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la
Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo,
petrecînd multă vreme şi aducînd multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger,
care i s-a arătat, zicîndu-i: "Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se
cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la
Domnul nostru Iisus Hristos". Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit
cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al
doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în
ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement,
plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi,
împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvîntului lui Dumnezeu.
Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din
rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.

Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei
ale sale. Ele, primind sfînta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună
voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte
necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care
era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale.
Aducîndu-şi aminte, pe lîngă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten
bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

53
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: "Pe cînd Sfîntul Petru era
căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul
multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos.
Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei
Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd
Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să
se ascundă; iar noaptea, făcînd sobornicească rugăciune şi sărutînd pe toţi, a plecat singur. Pe
cînd era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind către cetate; iar
Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma,
ca iarăşi să mă răstignesc!

Zicînd Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos,
pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să
pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au
dat spre moarte.

Sfîntul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci şi mulţi
credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osîndit la
tăiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la răstignire. Luîndu-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de
moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar
pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu
ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfîntul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l
răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a
răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece
capul.

Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce,
preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mîini şi din picioare, suferea
multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii
iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce
şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu
cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale
celorlalţi credincioşi, îngropîndu-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu
Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

54
 Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Pavel
(29 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din
seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au
petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru
care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.
A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost
ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten la învăţătură, cu care împreună era
ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la
legea părintească, era foarte rîvnitor după ea şi se lipise de farisei.

Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspîndise buna
vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu
saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le
erau urîţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă
propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl
batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.

Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei,
lui Saul nu numai că nu-i era jale de sîngele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se
învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luînd putere
de la arhierei şi de la bătrîni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde
tîra pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din
Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflînd cu izgonire şi cu ucidere
contra ucenicilor Domnului, vrînd ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezînd în Hristos,
să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.

Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzînd la pămînt, a auzit
un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimîntîndu-se, a zis: Cine
eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a
lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd şi înspăimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce
îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se
cade să faci.

Asemenea s-au înspăimîntat şi ostaşii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru că glasul care
grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pămînt şi
deschizîndu-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începînd a
i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mînă şi l-au dus în Damasc, unde a
petrecut trei zile, fără să vadă, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc
era şi Sfîntul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l
caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze
ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfîntul Botez.

55
Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, cîte răutăţi a
făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă
numele Tău! Iar Domnul a zis către dînsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas
ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi
voi spune cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd după
porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodată au căzut de
pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul
Sfînt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea,
Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l
auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce
chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă
la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc,
atrăgîndu-i pe dînşii către Iisus Hristos.

Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile
cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dînşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în
Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-
au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la
Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am
lipit de trup şi sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am
dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei
ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.

Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se

temeau de dînsul, necrezînd că este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, văzîndu-l şi
înţelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor,
cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus
Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul
Hristos, iar Sfîntul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele
Domnului nostru Iisus Hristos.

Odată, stînd în biserică şi rugîndu-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicînd:

Sarguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine.
Iar el a zis către Domnul: "Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări
pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se vărsa sîngele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam
singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el".
Atunci Domnul a zis către dînsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!

După vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim cîteva zile, ca
să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se
întreba despre Hristos, se porniseră spre mînie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegînd
aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învăţînd
poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pînă ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia.
Acolo, învăţînd în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei
creştini. După împlinirea anului, amîndoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în
Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum
Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Iubiţi credincioşi,

56
Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu
Îmbrăţişarea Apostolilor Petru şi Pavel, înfăţişându-ni-se o imagine inedită în care cei doi
sfinţi apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu
braţele strângându-se unul pe altul.

Îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin martirajul
îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea
iconică a zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi al frăţietăţii.

La baza acestei reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au
propovăduit cu râvnă apostolică.

Spunem exemplu al împăcării şi frăţietăţii pentru că ei, în slujirea lor aprinsă pentru Domnul,
pentru aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la
scurtă vreme după Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă... .

Să nu ne mirăm, însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei vom constata că a
fost vorba de o firească manifestare umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în
sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni până în ultima clipă a vieţii lor.

La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au depăşit litigiul,
în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine
acest moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice.

Vom reţine, de asemenea, că este vorba de un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli
credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de inerentele,
omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi
iertare.

Iubiţi credincioşi,

Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
pomeniţi astăzi, pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a
observa încă o dată că oamenii pot trece peste orice neînţelegere, atunci când există bună
credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine.

Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sfântului Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul
creştinilor sporea cu fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice,
cât şi păgânii de felurite credinţe.

Unii dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar
cu invidie, socotind că Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii
Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut această atitudine şi peste tot pe unde au propovăduit,
au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi pregătirea duhovnicească prealabilă.

57
Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta creştinismului este prea larg
deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unei condiţii: înainte de a fi botezaţi, să fie tăiaţi
împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru totul şi legea mozaică, alături de
normele creştine.

Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai
ales în Antiohia Siriei, unde predica în acest timp Sfântul Apostol Pavel, însoţit de Barnaba.

Constatând tulburarea produsă, cei doi merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi
Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în Ierusalim sinodul cunoscut sub numele
de Apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu greutate în cuvânt
aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic.

Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul al XV-lea. Toţi cei
prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe vieţile creştinilor proveniţi dintre
păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri
care contravin Sfintei Evanghelii.

S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai.
Iată un crâmpei din acest document: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o
greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge
şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!”
(Fapte, XV, 28-29).

Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în Antiohia, încercâdu-se, astfel, a se limpezi

lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va genera, de fapt,
confruntarea dintre cei doi mari Apostoli.

Petru, ducându-se în Antiohia, constată că aici creştinii proveniţi dintre iudei se feresc să
mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat de Sinodul
din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum
ar fi trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol..., Petru nu numai că a tăcut, dar
lua şi el masa numai cu creştinii iudaizanţi.

Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se poate, însă,
că omul Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi
inconsecvenţe, cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al
Sfântului Duh, din ziua Cincizecimii.

Aflând de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la
sinodul ierusalimitean chiar Petru se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi
mustrător pe iudeii rigorişti: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul
ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (Fapte, XV,
10).

Că Pavel l-a înfruntat vehement putem deduce din cuvintele lui scrise galatenilor: „Iar când
Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de
înfruntare. Căci înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.);
dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună
cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am

58
văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă
tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca
iudeii?” (II, 11-14).

„S-au făţărnicit...”. Dură expresie! Dacă Sfântul Pavel a scris-o este de presupus că a şi
utilizat-o în confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sfântul Apostol
Petru nu ştim. Putem bănui că, fire aprinsă cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa
evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare, lăcrimând poate, aşa cum o
făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa.

Putem bănui, mai departe, că Sfântul Apostol Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi
reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care
asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie misionară,
întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească.
De fapt n-a fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe
terenul problemelor care frământau comunitatea creştină de atunci.

Astfel de „confruntări”, pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea, sunt de dorit şi astăzi,
atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru
creştini, în general.

Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. V): „Împăcarea între fraţi este voinţa
lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea
adevărului şi păzitoarea vieţii curate”.

Iubiţi credincioşi,

Biserică Ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi
firesc, doar imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de
pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de
alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând, iată, această icoană a
îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de
câteva secole.

S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se
spune, bunăoară, despre Sfântul Apostol Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul
1894): „Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam
crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la
vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă
dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta
răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte...”.

Iar despre Sfântul Apostol Pavel aflăm: „Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură,
cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi
cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin
cam scurt la trup...”.

59
Aşadar, chiar dacă iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea
îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii
întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în primul rând pentru conducătorii
spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri limpezirea
„litigiilor” şi semnarea documentelor de refacere a unităţii.

Viaţa şi minunile Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul

(20 iulie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul
poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi
pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu,
cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui
ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua
venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă
arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.

„Auzi-mă, Doamne auzi-mă,

ca să cunoască poporul acesta că Tu,
Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le
întorci inima la Tine.” (III Regi, XVIII, 37)
Iubiţi credincioşi!
Când Dumnezeu a pregătit omenirea pentru venirea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, a
ales din rândurile poporului evreu bărbaţi înţelepţi, virtuoşi, drepţi şi cinstiţi ca să călăuzească poporul
la lumina dreptei credinţe şi să-l ferească de primejdia căderii în idolatrie.
Asemenea bărbaţi providenţiali au fost profeţii. Inspiraţi de Duhul Sfânt, aceşti mesageri ai voii
divine şi organe ale revelaţiei au prevestit viitorul, au condamnat fărădelegea şi păcatul, au transmis
oamenilor cuvântul adevărului dumnezeiesc, au cultivat şi apărat credinţa într-un singur Dumnezeu şi
au proorocit timpurile mesianice, pregătind astfel calea spre „legea harului şi a adevărului” (I Ioan, I ,
17), Legea Noului Testament a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pentru rolul lor de îndrumători spirituali şi interpreţi ai voii şi legii lui Dumnezeu, profeţii au fost
numiţi „tribuni sacri ai poporului”. Ei reprezentau vocea lui Dumnezeu care mustra, mângâia, îndemna
şi trezea conştiinţele adormite, iar în materie învăţătorească şi educativă erau suprema autoritate
religios-morală. Profeţii propovăduiau cu înflăcărare cuvântul adevărului revelat, tălmăceau poporului
planul dumnezeiesc, anunţau împlinirea făgăduinţelor mesianice şi sfătuiau pe contemporani să se
întoarcă pe calea cea dreaptă şi să vieţuiască după poruncile lui Dumnezeu.

60
 Predica lor era însoţită adeseori de acte supranaturale: semne, minuni şi proorocii, pentru a
confirma lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume şi cârmuirea Lui în istorie. Activitatea profeţilor
s-a încheiat „la plinirea vremii” (Galateni IV, 4), când s-a întrupat Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
ultimul profet fiind Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum însuşi Domnul a spus: „Toţi proorocii şi Legea
au proorocit până la Ioan”(Matei XI,13).
În rândul profeţilor se înscrie la loc de cinste figura luminoasă a Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul a
cărui pomenire o săvârşim noi astăzi şi despre a cărui viaţă şi activitate vom încerca să vă vorbim în
cele ce urmează.
Iubiţi credincioşi!
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile
credincioşilor şi Biserica noastră Ortodoxă i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi
faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat
pentru noi. El a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V,17), însă a trăit ca un
om ceresc, a fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu, a avut o curăţie sufletească
asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică
asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi
o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în
cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt
faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de
milostenie şi de binefacere către semenii săi.
Era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de
Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele
înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi,
XVI,30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească,
îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor
păgâne care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când
regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui
Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.
Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără
cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul
lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească
Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a
biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în
faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru
nebunia şi idolatria în care atrăsese tot poporul. „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea
Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” ( III Regi,
XVII, 1) „pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi
mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut
secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi
jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.
Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui
Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit,
care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi
aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).
În acest chip minunat a fost hrănit alesul şi plăcutul lui Dumnezeu Ilie. Corbii îi aduceau pâine şi
carne în fiecare zi, iar setea şi-o potolea adăpându-se cu apă din pârâu. Secând pârâul din cauza
secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi
poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia era săracă lipită pământului ca şi locuitorii
ţinutului, căci nu avea decât „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” (III
Regi, XVII, 12) şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă
ca să-şi astâmpere foamea, căci se încredinţase în cuvintele lui atunci când i-a zis: „Nu te teme, ci du-
te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău
vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi

61
untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” (III
Regi XVII, 13-14).
Minunea se întâmplase întocmai, căci Dumnezeu îi răsplăteşte bunătatea femeii, făcând ca ultimul
gram de făină şi puţinul untdelemn pe care îl mai avea să nu se împuţineze, ci să prisosească pe toată
durata secetei, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie. Dărnicia femeii şi felul în care a recompensat-o
Dumnezeu ne arată cât de mult valorează fapta milosteniei. Tot cu acest prilej Sfântul Prooroc Ilie a
mai săvârşit o minune. Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei , profetul reuşeşte să-l readucă la viaţă
prin puterea rugăciunilor sale şi să-l încredinţeze mamei lui spunând: „Iată, copilul tău este viu” la
care văduva, cu sufletul plin de recunoştinţă, îi răspunde:„Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui
Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi XVII, 23-24).
În cel de-al treilea an al secetei Domnul i-a poruncit Sfântului Ilie să se înfăţişeze înaintea regelui
Ahab şi să-l combată în mod public pentru necredinţa şi idolatria sa. Aceasta este a doua oară când
profetul îl înfruntă în mod deschis şi categoric zicându-i: „Tu şi casa tatălui tău eşti cel ce aduci
nenorociri peste Israel pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar
acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul dimpreună cu cei 450 de prooroci ai lui Baal
şi cu cei 400 de prooroci ai Aşerei care mănâncă la masa Isabelei” (III Regi XVIII, 17-19). La
porunca profetului s-a adunat pe Carmel mulţime mare de popor împreună cu căpeteniile lui Israel şi
slujitorii lui idoleşti. Momentul era hotărâtor şi soarta urma să fie pecetluită. Fiii lui Israel trebuiau să
aleagă din două variante una singură: să practice cultul lui Baal sau să se întoarcă la slujirea
adevăratului Dumnezeu. Numai un semn dumnezeiesc mai putea scoate la lumină adevărul şi sfântul
nu ezită să-l învedereze şi să-l sugereze, pregătind, în acest sens, condiţiile săvârşirii minunii. „Până
când veţi şchiopăta în amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este
Baal, urmaţi aceluia” (III Regi XVIII, 21) spunea el, adresându-se poporului care aştepta cu
înfrigurare clipa decisivă, şi, ca să demonstreze tuturor celor prezenţi că Dumnezeul cerului şi al
pământului este unicul şi adevăratul Dumnezeu, invită ambele tabere la o celebrare religioasă. „Daţi-
ne doi viţei, a zis Ilie către popor; ei să-şi aleagă unul, să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc
să nu facă, iar eu voi tăia bucăţi pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi face. Apoi voi
să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi
Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Şi a răspuns tot poporul: ‹‹Bine ai
grăit!››” (III Regi XVIII 22-24). Acum Dumnezeul cel adevărat trebuia să-şi manifeste puterea divină
şi să răspundă cu foc, ca poporul să creadă într-Însul şi să-L proslăvească. Propunerea a fost acceptată
în unanimitate şi preoţii lui Baal s-au conformat deciziei Sfântului Ilie. O zi întreagă s-au rugat, s-au
frământat şi s-au agitat peste măsură, încât, „se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce
curgea sânge. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către
proorocii lui Baal: ‹‹Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea! ››” (III Regi,
XVIII, 28-29). Mai întâi a luat 12 pietre după numărul celor 12 seminţii ale lui Israel, a zidit din
pietrele acestea jertfelnic în numele Domnului, a pus pe el lemne şi a aşezat deasupra lor viţelul cel
junghiat. Apoi, a turnat apă din belşug, şi, căzând în genunchi, s-a rugat cu stăruinţă zicând: „Auzi-
mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le
întorci inima la Tine.” (III Regi XVIII, 37). Rugăciunea a fost ascultată şi din înălţimea cerului „s-a
pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi
toată apa care era în şanţ” (III Regi XVIII, 38), iar poporul, copleşit de măreţia acestei minuni, a
căzut cu faţa la pământ, slăvind pe Dumnezeu şi zicând: „Domnul este Dumnezeu. Domnul este
Dumnezeu.” (III Regi XVIII ,39). Acum toţi s-au convins că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel
adevărat, Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, iar închinarea la idoli este
o ficţiune şi o înşelăciune. Pentru a-i întări şi mai mult pe fiii lui Israel în această convingere,
Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa, trimiţând ploaie binefăcătoare pe pământul pârjolit şi însetat de
arşiţa secetei. După biruinţa adevărului împotriva păgânătăţii, Sfântul Proroc Ilie peregrinează în
pustiu, unde este protejat şi hrănit în chip minunat de un înger, apoi se retrage la muntele Horeb,
locuind într-o peşteră. Aici i se arată Domnul „ în adiere de vânt subţire” şi îi porunceşte să meargă la
Abel-Mehola ca să-l ungă pe Elisei, fiul lui Şafat, prooroc în locul său. Tot la porunca Domnului este
trimis să-l mustre din nou pe Ahab pentru că la insistenţele soţiei sale a osândit la moarte nedreaptă pe
sărmanul Nabot ca să-i răpească şi stăpânească via. Proorocul i-a prezis că pentru această nelegiuire
vor fi crunt pedepsiţi atât el cât şi Isabela sa, lucru care s-a şi împlinit în curând, căci regele a murit în
lupta cu sirienii şi în locul unde s-a scurs sângele lui Nabot au lins câinii sângele său, iar Isabela,

62
căzând dintr-un turn înalt, s-a prăbuşit la pământ şi a murit şi câinii i-au mâncat trupul ei în faţa cetăţii
aşa cum a prevestit profetul. Cu această întâmplare misiunea Sfântului Ilie se încheie.
Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a mărturisit
cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost
înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl
despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi
grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în
vârtej de vânt la cer.” (IV Regi II, 11). În timp ce se înălţa spre cer în car de foc, i-a căzut mantia, care
a rămas în posesia ucenicului Elisei, despărţind şi el cu ajutorul acesteia apele Iordanului. Acesta a
continuat în Israel lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi urmaş al său. Aceasta este istorisirea
pe scurt a vieţii şi faptelor minunate ale Sfântului Proroc Ilie.
Şi ceilalţi profeţi au făcut minuni, au prevestit venirea Mântuitorului Hristos şi au avut viziuni,
însă, personalitatea Sfântului Prooroc Ilie îi covârşeşte în chip uimitor. El a fost figura profetică cea
mai populară şi cea mai iubită de poporul israelit, iar Biserica Ortodoxă l-a aşezat în locul de cinste al
marilor prooroci, numindu-l chiar „temeiul proorocilor” şi „al doilea mergător înainte al venirii lui
Hristos”, căci, la sfârşitul veacurilor va combate în mod vădit înşelăciunea lui Antihrist (Apocalipsă
XI, 6-7).
Poporul lui Israel l-a iubit pentru că l-a înfruntat cu îndrăzneală pe regele Ahab care îi împila şi le
batjocorea credinţa patriarhilor. Acelaşi popor a întrevăzut în persoana profetului Ilie pe cel ce vestea
existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu, ca „Cel ce este” (Ieşire III, 14) şi lucrează în lume . El a exprimat
acest adevăr cu tărie şi în nenumărate rânduri prin cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu Căruia Îi
slujesc”….Deci, nu Baal şi nu idolii cei făcuţi de mâini omeneşti trebuie cinstiţi şi adoraţi, ci numai
El, „Cel ce este”, Dumnezeu, fiinţa absolută şi eternă trebuie preaslăvit. Atât de mult intrase în
conştiinţa poporului Israelit acest profet, încât atunci când trimişii din Ierusalim vin la Sfântul Ioan
Botezătorul să afle cine este, îl întreabă: „Nu cumva eşti Ilie?” (Ioan I, 21). Însuşi Mântuitorul,
vorbind despre Ioan Botezătorul, spune: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vie”
(Matei XI, 14), iar când îi întreabă pe ucenici în părţile Cezareii lui Filip ce părere au oamenii despre
Persoana Sa, aceştia îi spun că unii dintre conaţionali îl identifică cu Ilie. Cât de mare este cinstea şi
vrednicia cu care Dumnezeu l-a împodobit în împărăţia Sa cea cerească pe Sfântul Proroc Ilie reiese şi
din relatarea evenimentului schimbării la faţă a Mântuitorului, expusă de sfinţii evanghelişti. Când
Domnul şi-a dezvăluit o parte din slava Sa dumnezeiască şi faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele
Sale se făcuseră albe ca lumina, s-au arătat în această privelişte înălţătoare cele două figuri luminoase
ale Vechiului Testament, grăind despre patimile înfricoşătoare şi mântuitoare ale Domnului. Unul
dintre personaje era Moise, prin care s-a transmis Legea, iar celălalt era Ilie Proorocul care a apărat-o
cu riscul de a-şi primejdui viaţa. Aşa cum L-a propovăduit pe Dumnezeu pe pământ înaintea
oamenilor, tot aşa se va înfăţişa şi înaintea celei de a doua veniri a Mântuitorului cu slavă ca să
vestească lumii apropierea judecăţii de apoi şi să-L prezinte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o
fiinţă cu Tatăl. În faţa lui vor rămâne înmărmuriţi şi ruşinaţi toţi cei ce l-au tăgăduit pe Hristos şi i-au
călcat poruncile Lui, aşa cum odinioară evreii părăsiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu şi se
închinau lui Baal.
Iubiţi credincioşi!
Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie nu constituie pentru noi cei de astăzi doar un prilej de
comemorare şi cinstire a unei personalităţi religioase care a strălucit pe firmamentul istoriei acum
aproape trei mii de ani în urmă şi a întors lumea de la rătăcire la adevărata credinţă. Sărbătoarea de
astăzi ne îndeamnă pe toţi să păşim pe urmele proorocului şi să imităm faptele lui. „Chintesenţa
religiei”, spune Fericitul Augustin, „este ca să practicăm ceea ce sărbătorim şi să facem din obiectul
cultului nostru, regula vieţii noastre”.
Râvna Sfântului Ilie pentru credinţă şi adevăr să ne fie şi nouă pildă de statornicie în credinţă, în
dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi în lucrarea faptelor bune. Rugăciunea fierbinte a
Sfântului Ilie şi postul său îndelungat şi osârduitor să reprezinte pentru noi un imbold lăuntric de a ne
îndeletnici cât mai des cu rugăciunea, cu citirea cărţilor de folos sufletesc şi cu înfrânarea de la patimi,
de la îmbuibare şi de la plăceri lumeşti. Viaţa curată, ascetică şi sfântă a Proorocului Ilie să devină
pentru noi cei de astăzi model şi îndreptar al vieţii noastre creştineşti. Să ne dezbrăcăm de patimi, de

63
vicleşuguri, de pizme şi de răutăţi prin pocăinţă sinceră şi stăruitoare ca să ajungem la asemănarea cu
Dumnezeu „prin faptă bună şi prin viaţa curată”, aşa cum a înţeles să facă Sfântul Prooroc Ilie
căci numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V,8). „Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I
Corinteni VI, 9-10), spune Sfântul Apostol Pavel.
Prin post, prin rugăciune, prin abstinenţă şi prin neîncetată cugetare la Dumnezeu, Sfântul Ilie a
învins slăbiciunile firii omeneşti şi a petrecut viaţă îngerească pe pământ. Exemplul său devine pentru
noi o mărturie neclintită că orice om pământean, cu neputinţe şi slăbiciuni, se poate îndrepta înaintea
lui Dumnezeu. Prin nevoinţă sinceră şi râvnă necontenită de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor în
duhul dragostei creştineşti, fiecare dintre noi poate deveni un cetăţean al cerului, un prieten şi un
casnic al lui Dumnezeu aşa cum s-a învrednicit să ajungă Sfântul Ilie care a rămas peste veacuri un
model de sfinţenie, de curăţie şi de slujire jertfelnică pentru toate categoriile de oameni: pentru preoţi,
ierarhi şi păstori de suflete şi pentru credincioşi.
Să-l rugăm pe Sfântul Proroc Ilie să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru
întreaga lume ca să ne dăruiască pace, ploaie timpurie şi târzie, să sporească credinţa noastră,
dragostea, rugăciunea şi râvna noastră pentru Biserică şi pentru îndeplinirea faptelor bune, spre slava
lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.
Arhimandrit Conferenţiar Doctor Vasile Miron

Cuvînt la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

(6 august)

Vieţile Sfinţilor pe luna august

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an, cel de pe
urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mîntuirea
noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu eşti
Hristos Fiul Dumnezeului celui viu..., şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să
meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrîni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie
ucis. Din această pricină El a văzut pe ucenicii Săi mîhnindu-se, dar mai ales pe Petru, care Îl
oprea pe El, zicîndu-I: "Doamne, să-Ţi fie milă de Tine şi nu-Ţi fă Ţie aceasta". Atunci,
ridicîndu-le mîhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dînşii că, după puţine zile, are să le
arate lor slava Sa, zicînd: "Sînt unii dintre cei care stau aici şi care nu vor gusta moarte, pînă
ce nu vor vedea pe Fiul Omului stînd întru slava Împărăţiei Lui".

Deci, trecînd şase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din
latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei şi a venit la Muntele Taborului, care este în
Galileea, venind după el ucenicii şi mult popor. Dar de vreme ce obiceiul Domnului nostru
64
Iisus Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, îndeosebi de
ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din
ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi s-a suit cu dînşii în munte să se roage.

Acolo, depărtîndu-se puţin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici,
ostenindu-se, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au
adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru şi cei ce erau cu dînsul, se îngreuiaseră
de somn. Deci, dormind ei, Iisus Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii
Sale şi, din porunca Lui, I-au stat înainte doi prooroci, Moise şi Ilie, care grăiau cu Dînsul
despre ieşirea Lui din trup şi despre ceea ce avea să se săvîrşească în Ierusalim. Din această
pricină, apostolii, deşteptîndu-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa cea luminoasă ca
soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stînd şi grăind cu dînsul întru slava aceea, şi
s-au înspăimîntat; şi au cunoscut - Duhul Sfînt descoperindu-le lor -, pe bărbaţii aceea că erau
Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci, stăteau
cu cutremur, ascultînd cele ce se grăia.

Schimbarea la Faţă a Domnului este cel mai mare praznic al lunii august,
prilej de întărire în credinţă.

Minunea „Schimbării la faţă” a Mântuitorului este reprezentată iconografic în mod obişnuit

astfel: Iisus pe un munte înalt, îmbrăcat în haine strălucitoare, cu Moise şi Ilie de o parte şi de
alta, iar la baza imaginii cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, căzuţi la pământ şi „îngreuiaţi de
somn”.

Această icoană, pe care am putea s-o numim „clasică”, respectă, desigur, descrierea
evenimentului făcută de evangheliştii Matei şi Luca. Dar există şi o altă reprezentare, foarte
interesantă şi sugestivă: în locul lui Iisus, între Moise şi Ilie apare o cruce... . Deşi această
imagine este mai puţin cunoscută, socotim că este deosebit de inspirată, exprimând simbolic
contextul evanghelic în care s-a petrecut minunea.

Căci dacă citim cu atenţie cele descrise de evangheliştii Matei şi Luca, înainte de relatarea
evenimentului propriu-zis, aflăm, între altele, că Mântuitorul „a început să le arate ucenicilor
Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe şi să fie omorât...” (Matei 16,
21).

Această prevestire a morţii Sale nu numai că i-a întristat pe ucenici, dar le-a produs şi îndoieli
în suflet cu privire la autoritatea Învăţătorului lor: aşadar, era posibil să moară aşa, ca un
oarecare, chiar dacă le vorbea atât de frumos şi convingător şi făcuse înaintea lor atâtde multe
minuni... .

În plus, îndoielile şi temerile ucenicilor erau, de altfel, zilnic alimentate de insinuările

cărturarilor şi fariseilor, care-L numeau pe Iisus călcător de lege, blasfemiator etc. etc. Iar
faptul că Iisus însuşi le-a spus că El trebuie să meargă la Ierusalim, unde va pătimi multe şi va
fi omorât, a umplut paharul acestor temeri şi îndoieli.

De aceea, pentru a le risipi aceste temeri, pentru a-i întări în credinţă şi a-i pregăti întru
înţelegerea mântuitoare a morţii pe Cruce, Iisus săvârşeşte „pe un munte înalt” minunea
cunoscută îndeobşte sub numele de „Schimbarea la Faţă”, oferindu-le, totodată, o pregustare a
slavei cereşti de care se vor putea împărtăşi toţi cei ce-L vor urma.

65
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie consacrată acestui eveniment, spune în acest sens:
„Vrând să-i încredinţeze pe ucenici şi cu văzul şi să le arate cum este slava aceea cu care are
să vină - atât cât erau ei în stare s-o cunoască - le-o arată şi le-o descoperă aici pe pământ, ca
ucenicii să nu se întristeze nici de moartea lor şi nici de moartea Stăpânului lor...” (Omilia
LVI la Matei).

Încredinţarea se va face, într-adevăr, atât prin arătarea strălucirii Sale dumnezeieşti, cât şi prin
mărturia Tatălui, Care a grăit din norul luminos: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele
am binevoit; de Acesta să ascultaţi!” (Matei, 17, 5), îndemnându-i, astfel, să nu se mai
îndoiască, să-L asculte şi să-L urmeze.

Pentru ca risipirea îndoielilor să fie totală, înţelepciunea dumnezeiască a rânduit, în prezenţa

celor trei ucenici, arătarea lui Moise şi Ilie.

Să observăm, iubiţii noştri, cum nimic nu este întâmplător în lucrarea de mântuire! De ce trei
ucenici? Pentru că era suficientă mărturia a doi-trei înaintea celorlalţi, potrivit Legii dată de
Dumnezeu prin Moise (Deuteronom 17, 6), prescripţie invocată şi de Mântuitorul: „Din gura a
doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul” (Matei 18, 16). Că au fost luaţi ca
martori (chiar dacă Iisus, din raţiuni pedagogice, le cere să nu spună nimănui cele văzute
decât după înviere), avem mărturisirea lui Petru, notată în a doua sa epistolă: „Noi suntem cei
ce am auzit glasul acesta (al Tatălui, n. n.) pogorându-se din cer când eram cu El în muntele
cel sfânt...” (1, 18).

Desigur, se pune acum întrebarea de ce aceşti trei ucenici şi nu alţii? Credem că pe fiecare
dintre cei trei i-a „nominalizat” din motive pe care le desprindem din ceea ce ştim că a fost
reprezentativ pentru fiecare: Petru, pentru că L-a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu,
dar şi pentru că L-a sfătuit să nu se lase omorât în Ierusalim, neînţelegând pe moment sensul
mântuitor al Crucii; Ioan, pentru ataşamentul său deosebit faţă de Mântuitorul (să ne amintim
că va fi singurul dintre ucenici care a rămas lângă Cruce, în momentele dramatice de pe
Golgota); Iacov, pentru că va fi cel dintâi episcop mărturisitor al Ierusalimului, martirizat de
Irod la anul 62.

Este firesc să ne întrebăm, de asemenea, de ce au apărut Moise şi Ilie pentru a vorbi cu

Mântuitorul? Răspunsul vine de la sine, dacă ne gândim ce reprezintă aceşti doi sfinţi pentru
iconomia mântuirii: prin Moise Dumnezeu a dat Legea, iar Ilie este un reprezentant de seamă
al proorocilor. Aşadar, Legea şi Proorocii! Cărturarii şi fariseii Îl acuzau adesea pe Iisus că
„încalcă Legea şi Proorocii”, strecurându-le şi ucenicilor bănuiala că aşa este. Ei bine, prin
arătarea lui Moise şi a lui Ilie, care au vorbit cu Iisus, ucenicii se vor încredinţa că acuzaţia
este falsă şi că Iisus este Mesia, Cel prezis în Lege şi Prooroci.

Este revelator să reţinem şi despre ce au vorbit cei doi cu Mântuitorul. Acest amănunt,
deosebit de preţios, este notat de evanghelistul Luca: „Moise şi Ilie... arătându-se întru slavă,
vorbeau despre sfârşitul Său pe care avea să-l plinească în Ierusalim...” (9, 31). „Despre
sfârşitul Său...”, adică despre Cruce!

Iată, aşadar, cum apare din nou Crucea în centrul minunii! Apreciem, în consecinţă, că
reprezentarea sfântului eveniment prin Crucea aşezată între Moise şi Ilie, chiar dacă nu este
recunoscută ca icoană canonică, merită atenţia noastră, îndeosebi pentru faptul că atragă
atenţia asupra motivaţiei principale a săvârşirii minunii pe muntele Taborului: a-i pregăti pe
ucenici pentru actul răstignirii.

66
Căci Crucea nu înseamnă doar moarte, jertfă şi durere, ci scară luminoasă către împărăţia
cerească. De aceea darul Domnului nu s-a oprit doar la convorbirea despre patimi. Li s-a
oferit ucenicilor, totodată şi o vedere a strălucirii învierii Mântuitorului, ca arvună a învierii şi
vieţuirii lor în frumuseţea slavei veşnice.

Cu toate că Petru chiar şi aici s-a arătat speriat de spectrul morţii Domnului în Ierusalim (de
aceea a propus facerea celor trei colibe... . Cu alte cuvinte, „Să nu mai mergem la Ierusalim,
să Te omoare, să rămânem aici...”), el a sesizat, măcar în parte şi odihna, pacea, liniştea şi
bucuria duhovnicească izvorâtă din lumina taborică a învierii, care te face să exclami „cât de
bine este aici!”.

Celor trei ucenici şi prin ei tuturor celorlalţi (şi nouă tuturor), s-a revelat, astfel, posibilitatea
schimbării: după cum trupul lui Iisus, trup material ca al nostru, s-a arătat schimbat, aşa
materia întreagă (omul şi natura) va fi transfigurată, prin lucrarea harului dumnezeiesc.

Această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi a
vieţii noastre.

Iată şi astăzi, iubiţii noştri, suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, Sfânta
Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus întru slavă, să
fim mereu deschişi schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după
cuvântul inspirat al Sfântului Apostol Pavel, „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba,
deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia
nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace
în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire...” (I Cor. 15, 51-53).

Acelaşi sfânt apostol dă, în aceeaşi epistolă, un sfat pe care-l considerăm drept cea mai bună
concluzie a învăţăturilor legate de acest mare praznic al Schimbării la Faţă: „Drept aceea,
iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala
voastră nu este zadarnică întru Domnul” (15, 58). Amin.

67
 Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria
(15 august)

panegiric

In frumoasa schiţă literară intitulată Icoana Maicii Domnului, părintele profesor de

vrednică pomenire Victor N. Popescu (1897-1978), istoriseşte o întâmplare care
ilustrează foarte bine preţuirea de care se bucură cultul Fecioarei Maria în viaţa
creştinilor noştri.

Iată rezumatul acestei povestiri: Un tânăr preot de ţară, plin de râvnă şi

bune intenţii, voia să înjghebeze pe lângă biserica lui un mic muzeu
sătesc, în care să strângă, pe lângă alte obiecte, icoane vechi din sat,
dând în schimb familiilor donatoare icoane noi, sfinţite după toată
rânduiala. Demersul său n-a fost deloc uşor, pentru că creştinii s-au
despărţit cu mare greutate de icoanele la care erau obişnuiţi să se închine.
Doar încrederea pe care o aveau în părintele lor i-a determinat să nu-l
refuze.

Între donatori s-a numărat şi o văduvă bătrână şi săracă, foarte

evlavioasă, care i-a dat părintelui o icoană a Maicii Domnului, pe care o
avea din moşi strămoşi, pe dosul căreia erau însemnate, ca într-o cronică,
evenimente deosebite din viaţa lor de familie. A doua zi bătrâna urma să
meargă la biserică pentru a lua în primire icoana cea nouă. Dar pe măsură
ce se apropia seara, căsuţa săracă i se părea bătrânei din ce în ce mai
pustie.

Când a dat să se închine, ca de obicei înainte de culcare, din locul gol al

icoanei i s-a părut că aude glasul răposaţilor ei, spunându-i: „Cui vrei să te
mai închini? La pereţii goi? Unde-i Maica noastră?...”. Şi bătrâna n-a mai
putut închide ochii toată noaptea! A doua zi, înainte de revărsatul zorilor,
s-a şi înfăţişat înaintea părintelui, care a înţeles imediat cum stau lucrurile
şi i-a restituit icoana cea veche, fără împotrivire sau mustrări. Bătrâna a
aşezat-o la locul ei, fericită, a bătut 12 metanii şi a rostit rugăciunile după
obicei.

„Astfel - încheie autorul povestirii - chipul Maicii Domnului, luminat de

candela care stătea aprinsă toată noaptea, a ţinut de urât bătrânei şi i-a
dat somn cu pace, până ce i s-au deschis ochii către lumea cealaltă, unde
a văzut pe toţi ai ei, adormiţi de mult în Domnul... .

Am ales această ilustrare pentru că emoţiile noastre sfinte pe care le trăim

când ne închinăm înaintea icoanelor sunt asemănătoare, credem, cu ale
bătrânei din poveste.

Iată, bunăoară, icoana Adormirii Maicii Domnului... . Ne impresionează,

desigur, imaginea ca atare: Maica Sfântă întinsă pe patul de prohodire,
înconjurată de apostolii înlăcrimaţi.

68
Detaliul cel mai semnificativ, însă, îl reprezintă prezenţa lui Iisus, Fiul ei şi
Mântuitorul nostru, Care ţine în braţe un prunc. Ce reprezintă acest
„prunc”, nu-i greu de bănuit: este vorba de sufletul Maicii Sale, pe care El,
ca Fiu iubitor, dar şi ca Dumnezeu, îl ia în braţe pentru a-l înălţa la ceruri.
Vedem în acest gest nu numai un act firesc, pe deplin justificat în urma
vieţuirii ei cucernice, ci şi un semn de dumnezeiască restituire. Câtă vreme
Iisus a fost prunc, ea a fost cea care L-a purtat în braţe şi mai apoi, L-a
ţinut de mânuţă, spre a nu I se lovi picioarele de pietrele răspândite peste
tot în Ţara Sfântă. Ea a fost cea care L-a însoţit fără întrerupere în
misiunea Sa de propovăduire. I-a fost alături, mamă iubitoare şi
îndurerată, în clipele dramatice ale patimilor, morţii şi îngropării, prin
sufletul ei trecând sabia, după prorocia bătrânului Simeon.

La coborârea de pe cruce, L-a ţinut iarăşi în braţe, precum îi era drag să-L
ţină când era prunc.

Ne amintim cu admiraţie, în această clipă, de sculptorul italian

Michelangelo, care a imortalizat genial acest moment, prin cunoscuta
Pietă, în care Maica Sfântă Îl ţine în braţe, cu o dragoste înduioşătoare, pe
Fiul ei tocmai coborât de pe cruce.

Iar acum, la trecerea ei, numită inspirat adormire (nu moarte!), Fiul iubitor,
în ipostasul Lui de Dumnezeu, îi ţine la rându-I duios şi recunoscător
sufletul în braţele Sale.

Trebuie să vedem, însă, în acest gest impresionant nu numai un act de

firească recunoştinţă, ci şi o pildă de pedagogie divină, dată pentru noi,
oamenii. Asemeni Maicii Preacurate, care şi-a crescut Pruncul cu o dăruire
exemplară, sunt părinţii noştri creştini, tată şi mamă, care ne-au crescut cu
responsabilitate şi jertfelnicie.

Vine o vreme, însă, când bătrâneţea şi bolile îi coboară pe părinţi la

condiţia de „prunci” neputincioşi, depinzând de copii, precum odinioară
copiii de ei.

Şi atunci se petrece un lucru asemănător celui sugerat de icoana de faţă:

după cum Iisus ţine în braţe pe Maica Sa pentru a-i purta sufletul în
sălaşurile de odihnă, aşa copiii recunoscători îşi ajută părinţii bolnavi şi
bătrâni să treacă mai uşor peste suferinţe, pregătindu-i, mai apoi, pentru
marea trecere în veşnicie. Îi duc la doctor, sau cheamă doctorul acasă, le
asigură cele necesare unei vieţuiri decente, dacă zac la pat îi hrănesc, îi
îmbracă, îi spală, ca pe nişte prunci, cheamă preotul pentru spovedanie şi
cuminecare, au grijă să nu moară singuri, fără lumânare aprinsă.

Iată, aşadar, câtă pedagogie creştină ne transmite icoana Adormirii Maicii

Domnului! În acelaşi timp, prezenţa lui Iisus lângă catafalcul ei este o
dovadă incontestabilă a înaltei cinstiri de care Maica Sfântă se bucură în
evlavia dreptmăritorilor creştini, evlavie exprimată, astfel, prin
reprezentarea iconografică de faţă.

69
Acest detaliu este inspirat, de altfel, din Tradiţie. Iată, bunăoară, ce
consemnează mineiul lunii august la sinaxarul din ziua de 15: „Când a
binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu
trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului,
mutarea de pe pământ. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu
bucurie mare şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul Său. Apoi şi-a gătit
patul şi toate cele ce se cădea pentru îngropăciune. După aceasta, luând
Fecioara iertăciune de la toţi, s-a întins pe pat, a făcut rugăciune pentru
întărirea lumii şi paşnica ei petrecere. Şi aşa în mâinile Fiului şi
Dumnezeului său şi-a dat sufletul”.

Atenţia deosebită pe care evlavia populară o acordă Maicii Preacurate

exprimă, astfel, conştiinţa că ea este de fapt Panaghia (în traducere,
Preasfântă, Atotsfântă). Acest cuvânt liturgic a intrat în limbajul şi cultul
bisericesc în urma unei minuni a Maicii Domnului, consemnată, de
asemenea, în Tradiţie (vezi de ex. cartea Minunile Maicii Domnului): „După
înălţarea Domnului la cer, apostolii, înainte de a pleca la propovăduire,
erau toţi dimpreună într-un gând. Iar când stăteau la prânz, lăsau un loc
liber, puneau acolo o pernă, iar pe pernă puneau o parte din pâinea de la
masă, întru cinstea lui Hristos. La ridicarea mesei, ridicau şi acea părticică
de pâine, mulţumind şi zicând: Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Apoi, Doamne Iisuse Hristoase,
ajută-ne nouă! Iar când s-au adunat apostolii pe nori la îngroparea
Precistei, săvârşind ei şi rânduiala de mai sus, Maica Domnului s-a arătat
în nor, cu o ceată de îngeri, zicându-le: Bucuraţi-vă, că eu sunt cu voi în
toate zilele! Iar apostolii, alături de cuvintele „Doamne Iisuse...”, au
strigat: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!”.

Această minune stă drept temei la slujba ce se face îndeosebi la mănăstiri,

la parastasele de 40 de zile, intitulată „Rânduiala ridicării Panaghiei pentru
cei răposaţi”, în care, la veşnica pomenire se ridică şi o părticică de pâine,
numită „panaghie”, întru cinstirea Maicii Domnului, rostindu-se, alături de
alte rugăciuni şi formula „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne
nouă”.

Iată de ce, la praznicul Adormirii, apăsaţi de multe griji, ispite şi păcate,

dar şi nădăjduindu-ne în mijlocirea ei către tronul Preasfintei Treimi,
strigăm şi noi precum odinioară apostolii: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, ajută-ne nouă!”. Amin.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu Voievod, cu fiii săi, Constantin,

Ştefan, Radu, Matei şi Ianache, rudenia sa, care au fost tăiaţi cu sabia de turci la 15
august 1714
(16 august)
70
 Vieţile Sfinţilor pe luna august

Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654
din părinţi de bun neam, după tată fiind coborîtor din voievodul Matei Basarab, iar după
mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit
pentru întîia dată în întregime Sfînta Scriptură în limba română.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tînărul Constantin a fost crescut de către unchiul său,
stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i
pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa,
Constantin a primit înalte dregătorii, bucurîndu-se de multă cinstire încă din tinereţe.

După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la
stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brîncoveanu primi
scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de
Dumnezeu cu daruri alese, el a cîrmuit ţara cu adîncă pricepere şi înaltă priveghere, cu
blîndeţe şi răbdare creştinească.

Luînd în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor şi avînd pildă pe vrednicii săi înaintaşi,
Constantin voievod, îşi începu slăvita domnie punînd temelia celei mai mari mînăstiri ctitorite
de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumă-rate sînt însă
bisericile şi mînăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot
cuprinsul Ţării Româneşti.

Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brîncoveanu nu se vor opri

însă la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din
Transilvania, fiind vrednice de pomenit şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini
aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucasiene şi arabe, precum şi la toate locurile sfinte
ale Răsăritului.

"Se întîmplă deci că în Săptămîna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul
turcilor, Ahmed al III-lea, mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii
săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti l-au dus la Înalta Poartă. Aici creştinul
Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru
luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe".

După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin
Brîncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi,
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu coroana sfîntă a
muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care au mărturisi-t-o şi nu au părăsit-o nici în faţa
călăului păgîn.

În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, cînd Dreptcredinciosul Voievod

Constantin Brîncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfîrşitul mucenicesc prin sabie împreună
cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său, Ianache, în cetatea Sfîntului
Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi
aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au

71
îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica
mînăstirii Maicii Domnului.

Osemintele Sfîntului Voievod mucenic au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna
Marica, soţia sa şi înmormîntate în biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa,
unde de atunci şi pînă în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de
odihnă al Voievodului.

La 20-21 iunie, 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele
Voievod martir, Constantin Brîncoveanu, împreună cu cei patru fii şi rudenia sa, Ianache,
trecîndu-i în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august.

Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi.
Amin.

LUMINA IUBIRII JERTFELNICE STRĂBATE VEACURILE. 2014 – Anul comemorativ al

Sfinţilor Martiri Brâncoveni

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la

deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a Arhiepiscopiei Bucureştilor,
Bucureşti – 19 noiembrie 2014, Ploieşti – 20 noiembrie 2014:

În acest an, închinat în Patriarhia Română Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a 300 de
ani de la mărturisirea lor de credinţă pecetluită cu sânge, am dorit, prin toate manifestările pe
care le-am organizat, să întipărim în inimi şi în cugete, spre aducere aminte, chipul luminos al
acestor mărturisitori ai credinţei trăite întru Hristos, pildă de iubire jertfelnică şi statornică faţă
de Biserică şi de poporul român.

Cinstirea memoriei Sfinţilor Brâncoveni a avut în acest an comemorativ un dublu aspect: pe

de o parte, evocarea moştenirii spirituale a marelui domnitor martir ne-a condus spre o
experienţă liturgică şi misionar-pastorală de mare intensitate.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a domnit în împrejurări critice, pe care a reuşit multă

vreme să le domine cu multă înţelepciune, echilibru, prevedere şi discernământ, fiind un abil
diplomat şi un domnitor patriot. Într-o epocă atât de frământată, domnia sa, îndelungată şi
rodnică, îmbrăţişând un sfert de veac, între 29 octombrie 1688-24 martie 1714, a însemnat o
perioadă de stabilitate şi dezvoltare. Probabil cea mai izbutită caracterizare a acestui domn
creştin aparţine Sfântului Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti: „străluceşte într-însa
[în persoana sa] domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor,
înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştinească, sfatul cel mare, dar însoţit
cu puterea legilor, dreptatea cea cu socotinţă, dar împreună cu blândeţe şi cu îndelungă
răbdare”[1].

Spirit cu un vast orizont cultural, educat în mediul cărturăresc din jurul familiei Cantacuzino
şi înconjurat de minţi luminate, voievodul Constantin Brâncoveanu a acordat un sprijin
generos culturii naţionale. În mod evident, şcoala, tiparul şi arta au fost priorităţile unui
program cultural izvorât din iubirea de neam, voievodul manifestând în tot cursul domniei
sale o preocupare tenace pentru luminarea poporului prin învăţătură, pentru cultura tipărită şi
pentru cultivarea frumosului în artă.

72
„Mult s-a silit – afirmă cărturarii Şerban şi Radu Greceanu – şi nevoit ori cu ce mijloc de a
aduce învăţătură şi ştiinţă în sufletele omenești, lucru iubit de Dumnezeu şi folos de obşte,
mai vârtos rodului nostru românesc”[2]. Domnitorul a fost un ctitor al învăţământului
românesc de toate nivelurile, de la cel elementar, căruia, prin tipografiile domneşti, i-a oferit
manualele de studiu, la cel superior, care a atins în epoca brâncovenească o calitate ce-i
permitea să rivalizeze cu Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice. Astfel, domnitorul a renovat
în anul 1694 și a reorganizat în anul 1707 Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul
Sava din Bucureşti, întemeiată de predecesorul său, Şerban Cantacuzino; i-a asigurat un corp
de profesori reputaţi şi o programă menită a da cursanţilor o solidă educaţie. Totodată,
voievodul a făcut acestei Academii însemnate danii, aducătoare de venituri care să-i asigure
întreţinerea, şi a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă. Prestigiul acestei instituţii de învăţământ
superior ajunsese atât de ridicat încât era frecventată de numeroşi elevi din Balcani sau din
Rusia, fiind, alături de Academia Patriarhiei Ecumenice, principalul centru al învăţământului
răsăritean.

Prin burse acordate celor mai merituoşi elevi şi prin atragerea la curtea sa a unor minţi
luminate, voievodul a creat o generaţie de cărturari de mare valoare, cărora le-a asigurat
cadrul prielnic pentru o activitate creatoare.

De asemenea, domnitorul a sprijinit activitatea tipografică, aşezată dintru început sub

oblăduirea Bisericii, recunoscând acesteia misiunea de luminare a poporului. S-au înfiinţat,
din veniturile domniei, noi tipografii la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte, în care
au văzut lumina tiparului un număr impresionant de scrieri, majoritatea acestor titluri fiind în
limba română. Ponderea cea mai importantă o deţine, ca şi în deceniile trecute, cartea de cult,
însă se constată tot mai mult o diversificare a publicaţiilor atât teologice (cărţi de învăţătură
creştină şi zidire duhovnicească, scrieri parenetice şi pastorale), cât şi laice (lucrări istorice şi
scrieri sapienţiale). Având credinţa că adevărul trebuie să fie împărtăşit, tipăriturile
brâncoveneşti s-au împărţit în dar „spre folosul de obşte al neamului românesc”[3]. Acest
imens volum de carte, care a circulat în întreg spaţiul românesc, a transmis mesajul unităţii de
neam, origine, limbă şi cultură a românilor şi hotărârea Bisericii şi a instituţiei domneşti de a
depăşi definitiv epoca slavonismului cultural.

Totodată, în contextul intensificării prozelitismului altor confesiuni, mai cu seamă în

Transilvania, unde credincioşii ortodocşi erau expuşi presiunilor de catolicizare ale
autorităţilor de la Viena, tiparul a fost pus în slujba apărării dreptei credinţe, recunoscându-i-
se însemnătatea în lucrarea apologetică a Bisericii. Slujind cu râvnă Ortodoxia, domnitorul a
pus la dispoziţia teologilor ortodocși tipografiile domneşti, în care au apărut lucrări
apologetico-polemice menite a contracara prozelitismul catolic şi protestant. „Ca un iubitor de
patrie ce era”[4], prin protecţia pe care a arătat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania,
domnitorul slujea şi neamului românesc, intuind că atragerea românilor la catolicism, sau la o
altă confesiune, ar fi putut implica şubrezirea conştiinţei naţionale şi pierderea identităţii.

Având, potrivit cronicarului Radu Greceanu, „mare râvnă şi fierbinte dragoste spre a zidi şi
înfrumuseţa locaşurile lui Dumnezeu”[5], binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu a
ctitorit un mare număr de locaşuri sfinte, toate purtând amprenta specifică a stilului artistic
căruia voievodul martir i-a împrumutat numele, adică stilul brâncovenesc. Pecetea acestui stil
original rezidă în sinteza armonioasă dintre tradiţia bizantină, arta populară şi influenţele
occidentale şi orientale, iar elementele sale definitorii sunt: unitatea de concepţie,
omogenitatea motivelor, claritatea şi echilibrul compoziţional, armonia liniilor, fastul

73
decorativ, atenţia pentru detaliu, gustul spre rafinament şi somptuos. Graţie actului ctitoricesc
domnesc, Ţările Române s-au îmbogăţit cu nepreţuite podoabe ale arhitecturii ecleziale şi
laice, de la mari ansambluri mănăstireşti, precum Hurezi, Sâmbăta de Sus, Mamul şi
Surpatele, sau biserici, de pildă, cele de la Doiceşti, Ismail sau Făgăraş, până la
impresionantele curţi domneşti şi palate de la Bucureşti şi Târgovişte, Potlogi şi Mogoşoaia.
În strânsă relaţie cu realizările din domeniul arhitecturii, cunosc o dezvoltare fără precedent
artele plastice şi cele decorative. Toate expresiile artei brâncoveneşti în arhitectură, sculptură,
pictură murală şi de icoane, sau în arta metalelor preţioase, a broderiilor şi a miniaturii,
ilustrează simţul estetic rafinat şi spiritul eclectic al epocii.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost un sprijinitor al Ortodoxiei ecumenice şi

binefacerile sale s-au revărsat cu generozitate asupra întregului Răsărit ortodox. Patriarhia
Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, aşezămintele ortodoxe din insula Halki, din Sfântul Munte
Athos, de la Locurile Sfinte de la Ierusalim şi Sinai au beneficiat de însemnate danii în bani,
odoare şi obiecte de cult, închinări de mănăstiri. În afara ajutoarelor materiale, domnitorul
român s-a îngrijit de publicarea cărţilor de ritual şi de învăţătură necesare credincioşilor
ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană. A fost, aşa cum recunosc cu multă admiraţie
învăţaţii greci înşişi, „zelos sprijinitor al învăţăturii greceşti şi binefăcătorul cel mai uman al
elinilor”[6], „adăpostul de obşte al acestui neam nenorocit”[7]. Dacă încercarea de a întemeia
o tipografie pusă în slujba Patriarhiei Ecumenice a eşuat, binecredinciosul voievod a dăruit
Patriarhiei Antiohiei şi Bisericii Georgiei două tiparniţe complete care au impulsionat viaţa
culturală a creştinilor arabi şi georgieni. Putem afirma, aşadar, fără nicio exagerare, că Ţara
Românească a fost în epoca brâncovenească principalul centru de iradiere a culturii ortodoxe
în sud-estul Europei.

Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost, aşadar, un creator de cultură, un

generos mecena al literelor şi ştiinţei, un domnitor care a dobândit nemurirea în conştiinţa
poporului prin „faptele cele mult lăudate şi de toată suflarea ţării acesteia cinstite şi
iubite”[8], dar, totodată, a fost un fiu devotat al Bisericii Ortodoxe, un mare ctitor iubitor
de Hristos şi de Biserică, un model de viaţă virtuoasă şi de statornicie întru dreapta
credinţă.

Învăţăm de la Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu râvna de-a sluji Ortodoxia şi
neamul românesc, conştiinţa responsabilităţii şi smerenia cu care a purtat „jugul domniei” –
sintagmă ce revine de mai multe ori în corespondenţa sa, iubirea jertfelnică faţă de Hristos şi
Biserica Sa, dărnicia care întăreşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, statornicia în
credinţă lipsită de orice umbră de dispreţ şi de respingere faţă de cei de altă confesiune,
dârzenia, curajul mărturisirii şi seninătatea în faţa morţii martirice, devenind măsura
demnităţii creştine româneşti în timp de încercare.

Răzbate peste veacuri, consemnat de secretarul său, Anton Maria del Chiaro, îndemnul
evanghelic al voievodului, rostit fiilor săi, plin de curaj şi demnitate, în ziua de 15 august
1714, în momentul în care a preferat moartea decât să se lepede de credinţa creştină: „Fiii
mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne mântuim sufletul
şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”[9].

Să cinstim în duh de rugăciune credinţa jertfelnică faţă de Biserică şi neam şi testamentul de

iubire nemărginită faţă de Dumnezeu al Sfinţilor Martiri Brâncoveni – Constantin Voievod şi

74
cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – împreună cu sfetnicul Ianache
Văcărescu, având încredinţarea că sunt „ocrotitori şi rugători pentru Biserica şi neamul
românesc”, după cum mărturisim şi în condacul ce le este închinat, şi că Dumnezeu primeşte
rugăciunile celor care L-au mărturisit înaintea oamenilor cu preţul vieţii lor (cf. Luca 12, 8).

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul

(29 august)

Panegiric la Sărbătoarea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul -

Pr. Vasile Gordon

Sfântul Ioan ni se înfăţişează senin lângă tronul Împăratului Hristos, de cealaltă parte fiind
Preasfânta Fecioară Maria, în preafrumoasa icoană ce se cheamă DEISIS (=rugăciune), stând
smerit şi sfios în straiele simplităţii cunoscute şi rugându-se neîncetat pentru noi.
Sfârşitul pământesc al semenilor lasă posterităţii posibilitatea aprecierilor, obiective sau
subiective, încercându-se, în general, a li se evidenţia trăsătura dominantă. Astfel, se spune
despre cineva că a fost bun sau rău, blând sau aspru, drept sau nedrept ş.a.
De multe ori se întâmplă, însă, că aprecierile sunt grăbite, superficiale, chiar potrivnice
realităţii. Nici sfinţii nu scapă simţului critic al confraţilor pământeni, simţ ce se acutizează,
parcă, o dată cu îmbătrânirea firii umane.
Când se vorbeşte, bunăoară, de Sfântul Ioan Botezătorul (a cărui Tăiere a Capului pomenim),
celor predispuşi la aprecieri pripite li se poate întâmpla să creadă că evangheliştii văd în el
doar un personaj aspru, dur şi neiertător. Un sfânt cu faţa încruntată şi mâna ridicată
ameninţător asupra oricărui păcătos ce i-ar ieşi în cale.

75
Căci, spun aceştia, nu poate fi altfel cineva care strigă conaţionalilor: „Pui de vipere!...” şi
„Iată securea stă la rădăcina pomilor!...” (Marcu, 3, 7). Sau care, în ipostaza justiţiarului
intransigent, cu o mână ridicată, tună asupra păcătosului de Irod Antipa: „Nu ţi se cuvine să ţii
de nevastă pe soţia fratelui tău!” (Marcu 6, 18). Şi astfel de exemple ale „durităţii”
Înaintemergătorului s-ar mai putea găsi.
Este greşeala în care au căzut şi unii regizori de filme ale vieţii lui Iisus, în care Ioan
Botezătorul apare doar ca un personaj pus pe strigăte, tunete şi fulgere, asupra a tot ce mişcă
în jurul lui.
Desigur, Sfântul Ioan, cel numit înger în profeţia lui Maleahi (3, 1) - de aceea în icoană el este
închipuit cu aripi - nu putea să tolereze ipocrizia fariseilor şi nici concubinajul din palatul
regal.
Care este, de fapt, nota dominantă a personalităţii sale? Poate un înger să fie stăpânit de
duritate, asprime, intransigenţă? Să încercăm să răspundem cercetând mai atent Noul
Testament.
Evangheliştii, chiar în puţinele amănunte pe care le surprind, ne prezintă un Ioan Botezătorul
nebănuit la prima vedere de mai puţin cunoscătorii textelor sfinte. În câteva versete, pe deplin
grăitoare, sfântul ne apare smerit, sfios, simplu, delicat, gingaş, plin de tandreţe, afabil,
îndatoritor, bun şi afectuos, purtătorul unei mari şi discrete iubiri.
Să exemplificăm. Smerit şi sfios Îi zice Mântuitorului Iisus Hristos înainte de Botez: „Eu am
trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14); simplu şi discret în traiul
zilnic: „...avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi o încingătoare de piele...iar hrana lui era
lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3,4); îndatoritor, afabil, bun sfetnic: „Şi mulţimile îl
întrebau zicând: ce să facem? Răspunzând Ioan le zicea: Cel ce are două haine să dea celui ce
nu are şi cel ce are bucate asemenea; iar vameşilor le-a zis: nu faceţi nimic mai mult peste ce
vă este rânduit...Iar ostaşilor: să nu asupriţi pe nimeni şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră!”
(Luca 3, 10-14); nereceptiv la intrigi, delicat şi gingaş: „Rabi - îi zic unii dintre ucenici - iată
Acela (Iisus n.n.) despre Care tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El”... (Ioan 3,26).
Cum răspunde la această provocare? Cu o delicateţe dezarmantă, în care se cuprind, deodată,
gingăşia, duioşenia şi smerenia: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi
ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit.
Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez...”(v. 29-30).
După ce am parcurs aceste mărturii, ne mai apare Ioan Botezătorul aspru, dur şi neiertător?
Sau, dimpotrivă, bun, delicat, îndatoritor, afabil?
Cu certitudine, oricine va vrea să fie obiectiv se va opri la aceste din urmă însuşiri, la care se
adaugă şi celelalte pomenite mai sus: smerit, discret, gingas, afabil, simplu ş.a. Totodată,
învăţăm din această analiză să nu ne grăbim niciodată să catalogăm pe cineva înainte de a-i
privi cu atenţie însuşirile.
Căci zice înţeleptul Sirah: „Mai înainte de a cerceta nu judeca; cunoaşte întâi şi apoi
dojeneşte” (11,7).
Incontestabilele calităţi ale Sfântul Ioan aveau să-l impresioneze chiar şi pe învârtoşatul,
necioplitul, opacul Irod, căci ne zice Marcu Evanghelistul: „Irod...îl ocrotea. Şi ascultându-l,

76
multe făcea şi cu dragoste îl asculta” (6, 20). Cum va fi decurs dialogul dintre marele profet şi
nefericitul rege? Putem bănui că Ioan îi va fi vorbit cu asprime, pe bună dreptate, dar şi cu
milă şi compasiune, sperând, de ce nu, în îndreptarea păcătosului.
Altfel, cum l-ar fi ascultat cu dragoste? Parcă-l vedem pe Irod făcând ochi mari, ca de copil
ruşinat, prins în flagrant de un învăţător aspru, dar drept şi bun totodată. Un Irod ascultând
docil, dar şi fascinat, atât cât îi permitea slaba-i pricepere.
Aşadar, în realitate, „asprul” Botezător n-a fost decât un miel înaintemergător al Mielului
Hristos, pe care îl vedem în cele din urmă aşezându-se supus în genunchi, în faţa călăului
tocmit de Irodiada, plecându-şi tăcut capul spre tăiere..., prevestire limpede a supunerii şi
jertfei Mântuitorului, Care se va lăsa răstignit, ca un Miel spre junghiere, cum profeţise Isaia
Proorocul (53, 7) nu doar neprotestând, ci rugându-se chiar pentru călăi: „Părinte, iartă-le lor,
că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).
Pentru întregirea imaginii Botezătorului şi Înaintemergătorului Domnului, la mărturiile din
Evanghelii socotim potrivit să adăugăm şi pe cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (aprox. 37-
95), care, în lucrarea sa Antichităţi iudaice, notează la un moment dat următoarele: „Ioan a
fost un om bun, care le-a cerut iudeilor să practice virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi
faţă de Dumnezeu...” (18,117) .
Sfinte Ioane, cel smerit, bun, sfios, îndatoritor, discret, tandru, delicat şi milos, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi! Amin.

Cuvînt la Naşterea Preasfintei

Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Vom vedea, astfel, chiar şi numai din câteva exemplificări, că Fecioara Maria este o mare şi sfântă
prezenţă în paginile Vechii Legi, că firul mesianic care prevesteşte întruparea Mântuitorului este
mereu împletit cu cel care prooroceşte despre lucrarea ei.

Naşterea Maicii Domnului

Fiinţa pământeană care a adus cea mai mare bucurie în istoria mântuirii
atât în cer cât şi pe pământ, prin faptul că L-a născut pe Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, pe cât este de preţuită de poporul drept credincios, pe
atât este de ignorată de anumiţi confraţi ai noştri, protestanţi şi neo-
protestanţi (zis şi pocăiţi), care, paradoxal, se declară şi ei buni creştini. Şi
nu doar ignorată: aceiaşi confraţi nu irosesc nici un prilej de a grăi de rău
77
despre ea, ca despre o „femeie oarecare”: că n-a fost fecioară, că a mai
avut copii etc.

În concluzie, spun ei, nu scrie în Biblie s-o cinstim, iar referirile la ea sunt
puţine şi nu pot constitui temei pentru a o pomeni în rugăciunile noastre.
Nu vom răspunde acum tuturor atacurilor sectare, care sunt cel mai
adesea rezultatul ignoranţei şi al relei credinţe, dar vom deschide Sfânta
Scriptură şi vom arăta că, dimpotrivă, Maica Preacurată este mult şi cu
evlavie pomenită, uneori la vedere, alteori mai tainic.

Ceea ce este „la vedere”, nu amintim decât foarte pe scurt (şi nu integral),
căci este uşor de găsit. Exemplificăm doar: Arhanghelul Gavriil îi aduce din
cer mesajul divin, zicându-i „bucură-te ceea ce eşti plină de har!”;
Elisabeta, verişoara sa, o întâmpină, la rândul ei, rostind „binecuvântată
eşti tu între femei!”; o femeie din popor, minunându-se de frumuseţea
pildelor rostite de Iisus, exclamă spontan: „Fericit este pântecele care Te-a
purtat şi sânii la care ai supt!”; iar când Mântuitorul nostru şi fiul ei se afla
pe Cruce, nu numai că n-a uitat-o, ci, în pofida chinurilor şi durerilor
dramatice, i-a acordat o atenţie specială, încredinţând-o ucenicului iubit,
prin cuvintele: „Fiule, iată pe mama ta!”.

Să luăm aminte că a zis „mama ta”, nu „mama Mea”. Cu alte cuvinte, „să
ai grijă de ea ca de propria mamă”. Aceasta pe de o parte. Pe de alta,
trebuie să înţelegem că Ioan, în acele clipe, reprezenta întreg neamul
omenesc, astfel că „Iată mama ta!” înseamnă de fapt „Iată mama voastră,
a tuturor!”, după cum „Femeie, iată fiul tău!” înseamnă pentru noi „Iată fiii
tăi, adică întreg neamul omenesc!”.

Aşadar, aceste câteva crâmpeie, o dată cu înţelesul lor în context, ne

încredinţează despre buna ei pomenire în Noul Testament. Însă,
frumuseţea surprinzătoare a lucrării dumnezeieşti, pe care o supunem
acum atenţiei dumneavoastră, constă în faptul că Maica Sfântă este mult
şi minunat pomenită şi în Vechiul Testament. Este adevărat, nu direct, la
primă vedere, ci tainic, prin imagini simbol şi cuvinte prooroceşti.

Ca să pătrundem mai uşor în tainele câtorva dintre ele, este nevoie să ne

amintim mai întâi că firul roşu al proorociilor Vechiului Testament îl
constituie referirile la venirea lui Mesia, nimeni altul decât Iisus Hristos,
Care se va naşte din Fecioara Maria. De la un capăt la altul, Testamentul
Vechi este străbătut de acest fir mesianic atât de stăruitor, încât pe bună
dreptate se poate afirma că Hristos este subiectul nr. 1, cu toate că alte
subiecte par să ocupe spaţii mult mai însemnate.

Această realitate l-a inspirat pe unul dintre specialiştii în studii biblice,

părintele profesor de vrednică pomenire Nicoale Neaga, să publice o carte
splendidă: „Hristos în Vechiul Testament” (Sibiu, 1944). De la acest titlu,
nu doar frumos, ci cu totală întemeiere biblică, ne-am inspirat şi noi în
titlul cuvântului nostru, Maica Domnului în Vechiul Testament.

78
Vom vedea, astfel, chiar şi numai din câteva exemplificări, că Fecioara
Maria este o mare şi sfântă prezenţă în paginile Vechii Legi, că firul
mesianic care prevesteşte întruparea Mântuitorului este mereu împletit cu
cel care prooroceşte despre lucrarea ei.

Suntem datori, însă, a preciza că referirile la Fecioara Maria nu pot fi

sesizate nici de cititorul grăbit, nici de cel care nu apelează la tâlcuirea
unui cunoscător al Sfintei Scripturi. Spaţiul redus programat pentru
cuvântul nostru nu ne îngăduie să evocăm aici foarte multe dintre locurile
care „ascund” în ele pe Maica Domnului, mai ales că vom aşeza, în paralel
şi câteva versuri din „Acatistul Maicii Domnului”.

Aceste versuri „traduc” admirabil, într-un limbaj poetic, mesajele din

Scriptură şi sunt, de fapt, ecoul liturgic al
Maria în cultul Bisericii. Nevoiţi, aşadar, să
aceste locuri biblice (şi nici acestea pe larg),
să meargă până la capăt să completeze prin
doar semnalăm:
proorocirilor despre Fecioara
pomenim doar câteva dintre
îndemnăm pe cei care doresc
lectură personală ceea ce noi

- Facere 3, 15 („Protoevangheliul”): „Duşmănie voi pune între tine şi între

femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi
vei înţepa călcâiul...”. Sunt cuvintele rostite de Dumnezeu la adresa
şarpelui, îndată după căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în păcat.
„Femeia” care va zdrobi capul şarpelui (diavolul) va fi Maica Domnului,
numită de Sfinţii Părinţi „Eva cea Nouă”, iar „sămânţa ei” este Mântuitorul
Iisus Hristos. Pe acest temei, un vers al acatistului spune: „Bucură-te,
izbăvirea lacrimilor Evei”;

- Facere 28, 11-19 (viziunea lui Iacov la Betel): „Şi a visat că era o scară,
sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul”. Sfinţii Părinţi văd în
această „scară” pe Maica Domnului, care, ca mamă a Mântuitorului, a
mijlocit unirea pământului cu cerul. De aceea în acatist, versificatorul
glăsuieşte: „Bucură-te scară cerească, văzută de Iacov!”;

- Ieşire 3, 2 (viziunea lui Moise): „Iar acolo (la Horeb) i s-a arătat lui Moise
îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că
rugul ardea, dar nu se mistuia”. „Rugul” o prevesteşte pe Maria, care,
pământeană fiind, nu numai că n-a ars primind în ea „focul”, adică pe
dumnezeiescul Prunc, ci a rămas fecioară. Iar acatistul zice: „Bucură-te,
rugul cel nears, mai înainte văzut de primitorul legii, Moise”;

- Ieşire 16, 33 (vasul cu mană): „Iar Moise a zis către Aaron: ia un vas de
aur şi pune în el un omer cu mană şi pune-l înaintea Domnului”. Mana, se
ştie, a fost mâncarea dată de Dumnezeu poporului israel în pustie. Această
„hrană” este un simbol al Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele Domnului. Iar
„vasul” (numit şi năstrapă) o simbolizează pe Maica Sa. Ei bine, acest vas,
împreună cu tablele legii şi toiagul lui Aaron, au fost aşezate în chivotul
mărturiei (Ieşire, 16, 34). Astfel, chivotul însuşi o simbolizează tot pe Maica
Domnului şi de aceea alcătuitorul acatistului zice: „Bucură-te, chivot
însufleţit, al sfinţeniei Domnului”;
79
- Numeri 17, 8 (toiagul lui Aaron): „Iar a doua zi a intrat Moise şi Aaron în
cortul adunării şi iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise,
înmugurise, înflorise şi făcuse migdale”. „Toiagul”, spun Sfinţii Părinţi, este
Fecioara Maria, despre care în acatist citim: „Bucură-te, toiagul lui Aaron,
care a odrăslit neputreziciunea”, adică pe Hristos Cel Care a înviat,
nesuferind putreziciune în mormânt.

După cum se poate observa, am adus la vedere doar câteva imagini

simbol, nu şi proorocirile mesianice (prezente în Vechiul Testament într-un
număr impresionant) care, o dată cu referirile la Mântuitorul, fac trimitere
şi la Maica Sa.

Aceste trimiteri pot constitui, desigur, subiectul altei cuvântări, care să

aibă ca generic un verset din acelaşi acatist al Maicii Domnului, foarte
frumos şi sugestiv: „Bucură-te, plinirea vestirii proorocilor”.

Pentru cuvântul de acum, îndemnăm încă o dată pe toţi creştinii noştri să

nu se limiteze doar la puţinul pe care l-am extras noi din Scriptură, ci să
citească şi contextul în care s-au făcut acele referiri care „ascund” în ele
pe Maica Domnului.

Totodată, să citească cu atenţie întreg Vechiul Testament, în care vor

descoperi singuri şi alte locuri care grăiesc tainic despre ea, de mare
frumuseţe în exprimare. Cunoscându-le, ni se va lumina pe deplin
realitatea prezenţei Maicii Preacurate în paginile Testamentului Vechi, fiind
apoi în măsură a-i lumina şi pe alţi confraţi ai noştri, care, din felurite
pricini, nu-i recunosc sfinţenia de mamă.

Căci ea este nu doar Maica Mântuitorului nostru, ci şi a noastră, a tuturor

celor care avem nădejde de mântuire prin rugăciunile ei. Amin.

80
 Cuvînt la Înălţarea cinstitei şi
de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”
(Marcu 8, 34).
Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii
Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14).
Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată
liturgic, deloc întâmplător, de două duminici cu acelaşi dumnezeiesc subiect: Duminica
dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.
Pentru anul acesta cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, care, prin
Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu, 8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi
chemarea Sfintei Cruci.
Dintre acestea, pentru cuvântul nostru ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie
lepădarea de sine.
Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie:
„A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună
mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot
cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge,
nu te număra pe tine şi vei fi odihnindu-te...”.
Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric
ne vine într-ajutor. Căci a nu te număra pe tine înseamnă a te smeri, a te socoti la urma
celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta.
Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării
crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute:
lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că
aceste explicaţii au valabilitatea lor. Dar parcă sună pea vag, pea general, poate şi pentru
faptul că ele sunt pea des invocate.
Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra
pe tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Adică: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii
smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima!” (Matei, XI, 29).
Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute,
despe care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, o
dată cu toţi slujitorii şi creştinii Bisericii dreptmăritoare, ci, deopotrivă, de toţi înţelepţii altor
religii, mai mari sau mai mici.
Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul nostru profesor teolog Teodor M. Popescu (1893-1973)
pe cel smerit: „Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu
cere, este fără petenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept.

81
Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu
puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau
păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de
care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi pe
cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi
îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi
plăcute, de om duhovnicesc” (Meditaţii Teologice, 198).
Frumos, dar greu de împlinit cuvânt! Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa
de zi cu zi a românului.
Desigur, orice conaţional, creştin adevărat, va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă,
fără de care nu-i posibilă luarea crucii spe a urma lui Hristos. Dar, a vorbi pea mult de
smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, înseamnă,
credem, un abuz. Căci se pune întrebarea: care-i starea sufletească a românului de rând,
astăzi?
Oricine vrea să vadă poate constata o stare depesivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă
la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare
măsură cel pe care comunismul şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost
alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină.
Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie. Să nu ne înşelăm cumva că
o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai
ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului, sau
dreptei socotinţe, cum se spune la Pateric.
Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce
comunismul ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea
mizeriei, complicităţi de tot felul ş.a.m.d.
Spus mai pe scurt: lepădarea de satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca şi cum ni s-
ar pune întrebarea: „Te lepezi de satana?”, la care să se răspundă răspicat: „Mă lepăd!”.
Decembrie 1989 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un
moment optim al lepădării de satana. Unii tineri (şi chiar vârstnici, poate) nefiind botezaţi
până la acea dată, din cauzele ştiute, au murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării.
Punem o întrebare (retorică): pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la
acea dată nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că este un
botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale
să-i înfrunte pe dictatori.
Păcat de alţii care n-au fost la înălţimea momentului, rămânând în continuare de partea
minciunii, până în ziua de azi.
Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât
ţinuta smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (sau a nu ne număra pe noi, cum prea
minunat se spune la Pateric) şi în acelaşi timp, a ne lepăda de satana şi de toate lucrurile lui şi
de toţi slujitorii lui şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina
Sfântului Botez.

82
 Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi
(14 octombrie)
Panegiric la Sfânta Cuvioasă Parascheva - Pr. Vasile Gordon

„Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!”. Darul acesta,

de mult-folositoare celor care îi cer ajutorul în rugăciuni, l-a
dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii, cu toate
că ea a petrecut puţini ani pe pământ (aproximativ 25). Puţini dar
chibzuiţi!

Şi-n acest an, pelerinajul a sute de mii de credincioşi în ziua de 14

octombrie, veniţi la Iaşi să se închine cinstitelor Moaşte ale Cuvioasei
Parascheva, ne-a încredinţat că sfânta ei prezenţă pe pământ românesc a
fost şi este mult folositoare.

Acest fapt l-a inspirat, de altfel, pe alcătuitorul Acatistului ei, care încheie
fiecare icos cu frumoasa expresie liturgică „Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult
folositoare!”. Iar darul acesta, de mult-folositoare celor care îi cer ajutorul în
rugăciuni, l-a dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii, cu
toate că ea a petrecut puţini ani pe pământ (aproximativ 25). Puţini dar
chibzuiţi!

Căci istoria vieţii ei, pe care o întâlnim întâia oară consemnată în Cazania
Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), ne spune că de copilă avea
mare dragoste faţă de cele sfinte, mergând cu mama ei, Sofia, la biserica
satului lor, Epivata (azi Boğados, pe ţărmul de nord al Mării Marmara, la
vreo 30 km vest de Istanbul).

La una din slujbe, pe când avea numai 10 ani, auzind cuvintele

Evangheliei „oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!” (Marcu 8, 34), este pătrunsă
la inimă, precum s-a întâmplat cu inimile ascultătorilor cuvântării Sfântului
Apostol Petru în ziua Cincizecimii (Fapte, 2, 37) şi care l-au întrebat apoi
emoţionaţi „ce să facem?”.

„Ce să fac, se va fi întrebat şi micuţa Parascheva, ca să-I urmez

Domnului?”. Răspunsul v-a fi venit tainic în sufletul ei delicat: „Alege calea
îngerească!”, a călugăriei adică, ceea ce tânăra a şi făcut în anul în care
părinţii ei au vrut s-o mărite.

De acum ea urmează un pelerinaj plin de încercări şi lipsuri, dar cu

fericirea în suflet că a răspuns chemării Domnului, trecând astfel prin

83
Constantinopol, Calcedon, Heracleea Pontului, Ierusalim, pustiul Iordanului,
iarăşi Constantinopol şi revenind în sfârşit în Epivata, unde nu o va mai
recunoaşte nimeni.

Slăbită de postiri şi osteneli, trece la Domnul, fiind îngropată ca o străină,

fără ca cineva să ştie cine este. Dar Dumnezeu n-a voit să lase ascunsă o
atât de preţioasă comoară, bine ştiind că ea va fi mult folositoare celor
care o vor cinsti.

Printr-o minunată descoperire a Domnului, descrisă pe larg în Vieţile

Sfinţilor, Moaştele ei plăcut-mirositoare au fost oferite Bisericii, fiind
purtate de acum într-un altfel de pelerinaj, până când vor poposi definitiv
în Ţara Moldovei, în anul 1641.

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, că sălăşluieşte pe pământ românesc de mai

bine de 350 de ani, timp în care a mângâiat prin rugăciunile ei pe toţi cei
care au îngenuncheat lângă sfânta ei raclă, ca de altfel pe toţi care au
chemat-o în ajutor.

Sunt consemnate în cronici multele minuni săvârşite prin rugăciunile

sfintei înaintea tronului Preasfintei Treimi, Cuvioasa Parascheva fiind cea
mai populară sfântă la români dintre sfinţii pomeniţi în calendar.

Nu este biserică în care să nu fie prezentă şi o icoană cu chipul ei luminos,

icoană pe care o întâlnim, de asemenea, aproape în toate casele
credincioşilor, fiind cunoscută şi sub numele de Sfânta Vineri (căci
paraschevi în limba greacă înseamnă vineri).

Este impresionant şi astăzi să vedem cu câtă încredere aleargă creştinii,

de toate vârstele şi profesiile, să-i sărute cinstitele Moaşte. Şi nu doar să-i
ceară ajutor pentru multele nevoi, dramatice uneori (boli incurabile,
pierderea locului de muncă, sărăcie, dezbinări în familii etc.), ci
mărturisindu-i şi dorinţa de a-şi îndrepta viaţa, de a imita faptele ei de
milostenie, de a dobândi răbdarea ei în suferinţe, curăţia ei, râvna ei de a
se ruga pentru alţii, dragostea ei nepărtinitoare ş.a.

Pentru toate acestea suntem cu toţii mângâiaţi, având simţământul că în

situaţia dificilă materială şi spirituală prin care trecem noi, românii de
astăzi, nu suntem totuşi singuri... .

Acest simţământ al ocrotirii sfinţilor l-au avut, de altfel, românii

dreptcredincioşi în toate timpurile. Cuvioasa Parascheva a fost mângâiere
mai întâi evlavioşilor creştini care cu multă dragoste şi cheltuială au adus
la noi cinstitele ei Moaşte, în vremurile grele prin care trecea Moldova
începutului de veac al XVII-lea şi socotim un act de pioasă recunoştinţă a
ne aminti, astfel, de Vasile Lupu domnitorul, de mitropolitul cărturar care i-
a fost şi bun sfetnic, Varlaam, alături de toţi dreptmăritorii creştini din
vremea aceea.

84
A ne aminti, totodată, ce va fi însemnat sfânta ei prezenţă pentru
ortodocşii moldoveni în acel veac deosebit de tulbure. Moldova plătea
tribut greu turcilor, pentru a fi sprijinită în apărarea graniţelor, a dreptei
credinţe şi a identităţii de neam.

De jur împrejur, vecinii râvneau cu toţii această ţărişoară: la nord polonii,

la est şi sud tătarii şi cazacii, la vest ungurii. În ţară, ca mai totdeauna,
intrigi, trădări, comploturi. Vasile Lupu însuşi, domn plin de virtuţi, „om cu
hirea înaltă”, cum îl descrie Miron Costin, era totuşi un temperamental,
luând deseori hotărâri pripite.

Aşa se face că poartă războaie şi cu cine trebuia şi cu cine nu trebuia (de

pildă, cu Matei Basarab, domnul muntean, în faţa căruia pierde de două
ori, lăsând pe câmpul de bătălie zeci de oşteni morţi).

Nici în viaţa de familie n-a avut prea multă linişte. Căsătorit mai întâi cu
Tudosca, are trei copii: Ion (mort de tânăr), Maria (căsătorită după un
calvin polon, pentru ca ţara să aibă pace la nord) şi Ruxandra (de o
frumuseţe rară, nevoită a se căsători cu hanul tătar Timuş, urât la faţă dar
viteaz în luptă, pentru a fi pace la est).

După moartea prematură a Tudoscăi, domnul se va recăsători cu

Ecaterina, o circasiană frumoasă adusă tocmai din Caucaz. Se vor naşte
tot trei copii: Ştefăniţă (care va ajunge domn pentru doi ani), Ioan şi
Alexandru, morţi de timpuriu. Şase copii, dintre care trei morţi şi două fete
date la străini.

Câte lacrimi şi nopţi nedormite ale părintelui domn, grele chiar şi pentru
caracterul lui aprig! A fost temperamental şi într-un sens şi-n altul. În
sensul bun, a dovedit o râvnă pentru cele sfinte, comparabilă doar cu a lui
Ştefan cel Mare. Nu e timp acum să-i pomenim toate înfăptuirile.

De aceea amintim doar pe cele mai însemnate: ctitorirea bisericii Trei

Ierarhi, o perlă a arhitecturii universale şi aducerea moaştelor Sfintei
Parascheva. Şi nu doar simpla aducere, ci ocrotirea pe care domnul a
oferit-o în schimb Patriarhiei de Constantinopol, plătindu-i toate datoriile
către turci.

La fel a făcut şi pentru mânăstirile din muntele Athos şi pentru cele de la

Sfântul Mormânt. Cronicarul notează: „Voi plăti, zicea Vasile, chiar dacă voi
rămâne numai cu cămaşa!”. De aceea, Partenie, Patriarhul de
Constantinopol care ne-a dăruit Moaştele Sfintei Parascheva, a scris despre
el că „mila lui se varsă din belşug peste toţi săracii, precum râul Nilului
adapă toată ţara Egiptului”.

Ne dăm seama acum, chiar şi din aceste puţine evocări, câtă mângâiere
va fi avut Vasile, domnul atât de încercat, atunci când îngenunchea smerit
lângă racla Sfintei Parascheva. Şi o dată cu el, toată Ţara Moldovei.

85
Înţelegem şi noi mai bine, credem, câte binefaceri au primit şi primesc
creştinii care-i cer ajutorul astăzi. Binefaceri nu numai prin rugăciunile ei
înaintea lui Dumnezeu, ci şi prin exemplul felului ei de a fi.

Căci chipul ei senin şi curat se proiectează pilduitor înaintea ochilor minţii

noastre. Astfel, o vedem mai întâi ca pe o copilă cuminte şi harnică în casa
părintească, îngrijindu-se nu de cochetăria trupului, ci de cea a sufletului.

O vedem, după aceea, smerită peregrină prin cetăţi şi pustiuri ca să-şi

desăvârşească frumuseţea duhovnicească. Şi pe măsură ce frumuseţea
cea trecătoare a trupului se ofilea, înflorea cea a sufletului.

La acest aspect trebuie să luăm cu toţii aminte, dar cu deosebire tinerele

fete şi chiar femeile mai vârstnice: frumuseţea fizică nu are nici o valoare
fără cea spirituală. Ba mai mult: acolo unde frumuseţea fizică este mai
puţin prezentă, cea spirituală poate lumina chipul femeii celei harnice,
înţelepte, curate şi modeste, astfel că faţa ei poate fi întotdeauna
frumoasă şi plăcută.

Este, sintetizând, frumuseţea care nu se ofileşte niciodată! Pe aceasta a

avut-o Cuvioasa Parascheva, aleasă rugătoare şi exemplu sfânt pentru noi.

De aceea, pentru puterea rugăciunii ei de mijlocire, dar şi pentru exemplul

minunat al vieţii, o preţuim atât de mult, rostind şi noi o dată cu autorul
inspirat al Acatistului: „Bucură-te, Parascheva, mult folositoare”. Amin.

Dar faptele sfinţilor se acoperă greu cu înţelegerea oamenilor prinşi în legăturile vieţii
pământeşti. De aceea ele le apar lor totdeauna ciudate şi neînţelese. Cu atât mai vârtos era
greu de priceput adevărata pornire a faptelor Sfintei Parascheva, cu cât ele erau săvârşite la o
vârstă fragedă.

Iată de ce înşişi părinţii ei, creştini de bună cuviinţă, le socoteau porniri copilăreşti, aducătoare
de ocară pentru ei şi pentru rudele lor. Se spune că totdeauna, după asemenea fapte, copila era
mustrată cu asprime şi chiar pedepsită cu bătăi. Pentru a împlini porunca slujirii lui Hristos cu
mai multă putere, părăseşte casa şi părinţii, cu tot traiul îndestulat din casa părintească şi
pleacă la Ierusalim, ca să se închine la sfintele locuri, unde Domnul Hristos şi-a dat viaţa
pentru lume. În drum, vizitează bisericile din Constantinopol şi din alte localităţi şi se roagă la
moaştele sfinţilor adăpostite în ele.

Zăboveşte vreme de cinci ani în Heracleea, oraş din Asia Mică, petrecând în aspră nevoinţă
duhovnicească. Ajungând la Ierusalim, intră într-o mănăstire de călugăriţe din pustiul
Iordanului, supunându-se şi dăruindu-se total rânduielilor şi vieţuirii aspre mănăstireşti până
la al 25-lea an al vieţii sale pământeşti.

Prin râvna-i nestinsă şi asprele-i nevoinţe, Sfânta Parascheva se înalţă pe culmile sfinţeniei. În
cer îi erau pregătite cununa nestricăcioasă şi intrarea în cămările Mirelui ceresc. Dar
Dumnezeu, ale Cărui taine rămân pururea neînţelese, voia ca acest răsad ceresc să
dobândească odihnă în acelaşi pământ din care a răsărit. Aşa se face că, fiind înştiinţată în
timpul rugăciunii, Sfânta Parascheva, cu greu depărtându-se de pustia roditoare de sfinţenie,
se întoarce în Epivata, satul său de naştere.

86
Şi, precum toată viaţa a purtat în sine chipul desăvârşit al smereniei, tot astfel şi acum,
nearătându-şi nici neamul ales şi nici strălucirea virtuţilor, s-a ataşat, neştiută de nimeni, de
Biserica Sfinţii Apostoli din acel sat.

Ne spun Vieţile Sfinţilor că a mai vieţuit după aceea doi ani, iar cu toţii pe pământ, 27. Apoi s-
a mutat întru odihna cerească, primind, după cuvântul Apostolului, pentru toate ale sale, dar
mai ales pentru iubirea ei jertfelnică de Dumnezeu şi de aproapele, „Cele ce ochiul n-a văzut,
urechea n-a auzit, nici la inimă omului nu s-au suit” (I Cor. II, 9).

Pătimirea Sfîntului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie

(26 octombrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Sfant din secolul 4, cinstit ca o personalitate ce strabate pana la noi, devenind din ce in ce mai
viu, pt ca el si a castigat vesnicia de la Hristos. Acesta e rostul venirii noastre pe pamant, de a
deveni asemenea lui Dzeu. Mare dar si putin il lucram.

Drept aceea, noi cei care ne-am aflat astăzi în faţa sfântului altar
şi am cinstit pomenirea Sfântului Dimitrie, să ne silim să-i urmăm
în viaţa noastră pilda vieţii lui. Credinţa lui să ne insufle duhul
iubirii faţă de Hristos şi faţă de oameni, curajul creştin, sfinţenia
vieţii lui să aprindă în sufletele noastre năzuinţa de a ne
înfrumuseţa şi noi sufletele cu aceste virtuţi.

O învăţătură mântuitoare a sfintei noastre Biserici este şi aceea despre cinstirea acelor creștini
care, pe pământ trăind, mult s-au ostenit pe urmele Mântuitorului Hristos și astfel ei şi-au
agonisit starea cea de-a dreapta Tatălui. Ei nu s-au născut sfinţi, ci au devenit prin viaţa lor
sfinţi, luptând până a ultima lor suflare împotriva ispitelor rele, împotriva păcatelor de tot
felul, iar prin iubirea lor faţă de oameni şi faţă de Hristos, au izbândit împotriva răului şi au
stins prin ardoarea credinţei puterea focului feluritelor păcate şi rătăciri. Sfinţii s-au făcut tari
prin credinţa lor lucrătoare în războiul pe care l-au dus împotriva răutăţii şi a vrajbei dintre
oameni (Evrei X, 33-35). Inima lor care s-a mistuit în ardoarea dragostei faţă de oameni şi
faţă de Dumnezeu, iar picioarele lor au alergat numai pe urmele şi căile Mântuitorului. Ei au

87
fost - cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa - victorii vieţii lor, artiştii acestei opere de artă fiind
voinţele lor sfinte, culorile sunt virtuţiile creştine cu care ei s-au împodobit, iar modelul pe
care ei l-au urmat a fost Iisus Hristos. Urmând lui Hristos, ei au putut mărturisi cu Apostolul
că nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăieşte în ei. Iată de ce Biserica noastră Ortodoxă proslăveşte
astăzi în psalmodii de tropare şi cântări duhovniceşti pe unul dintre luceferii care strălucesc pe
cerul credinţei noastre ortodoxe: ea sărbătoreşte Luminatul praznic al Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Ca să înţelegem mai bine cine a fost acest sfânt, când a trăit el, ce fapte de seamă a înfăptuit
pentru a fi cinstit astăzi de creştinătate, să întoarcem filele istoriei cu multe veacuri în urmă,
când trăieşte Sfântul Dimitrie. Întinsul Imperiu Roman era condus atunci de împăratul
Diocleţian, împreună cu Maximian, doi asupritori ai creştinismului. Aceştia au dat mai multe
edicte de persecuţie împotriva creştinilor, care ordonau dărâmarea locaşurilor de cult,
interzicerea adunărilor creştinilor şi arderea cărţilor sfinte. Atât Diocleţian, cât şi Maximian
pretindeau să fie adoraţi ca nişte zei. Creştinii care refuzau să facă aceasta erau ucişi prin
torturi, arşi pe rug şi aruncaţi în mare. Aşa se face că în acest timp a fost o mulţime mare de
martiri.

Aceasta a fost epoca în care s-a născut în casa voievodului din cetatea Solunulul - Salonicul
de azi — Sfântul Dimitrie, cel care avea să fie ostaşul şi mucenicul lui Hristos. Părinţii
acestuia au fost creştini, ceea ce a făcut ca tânărul Dimitrie să primească o educaţie creştină
aleasă. În Vieţile Sfinţilor ni se spune că tânărul Dimitrie creştea în virtute şi în cunoaşterea
legii lui Dumnezeu. Era mai ales decât alţii şi la chip, şi la virtute; se nevoia mai ales în cele
duhovniceşti, iar poftele cele păcătoase ale trupului le biruia, curăţenia inimii păstra, dreptatea
iubea, de nedreptate şi de strâmbătate se ferea. Atât de mult era el lăudat pentru mărimea lui
de suflet, încât împăratul Maximian, auzind de înţelepciunea şi de virtuţile ostăşeşti ale lui
Dimitrie, l-a înălţat la rangul de voievod al Solunului şi al întregii Macedonii. La înscăunare,
împăratul i-a poruncit: „Să-ţi păzeşti patria şi s-o cureţi de creştini, ucigând pe toţi cei care nu
mi se închină mie, ci cheamă numele lui Hristos”.

Ajuns conducător al cetăţii, Sfântul Dimitrie a început să protejeze pe creştini şi să înveţe

chiar el cuvântul lui Dumnezeu, fără să se teamă de împărat. Şi o mare plată au avut ostenelile
sale căci pe mulţi închinători la zeii cei păgâni i-a câştigat pentru Evanghelia lui Hristos.

Auzind împăratul Maximian despre toate acestea, a trecut prin Solun ca să se convingă dacă
cele auzite despre Sfântul Dimitrie sunt adevărate. Şi intrând în cetate, a poruncit să fie adus
Dimitrie în faţa lui şi să se încredinţeze singur dacă e adevărată pâra sau nu; iar sfântul,
bucuros să mărturisească pe Dumnezeu, nu s-a temut nici de cei ce-l pârâseră, nici de împărat,
ci venind, a stat înaintea împăratului.

Împăratul a poruncit ca sfântul să fie aruncat în temniţă, dar nu în cea de obşte, ci într-o
închisoare mai cumplită. Împăratului Maximian îi plăcea să vadă lupte în circuri şi să asiste la
ucideri de oameni. Şi avea el pentru aceasta un uriaş numit Lie, care se lăţea pe o platformă
înaltă şi pe toţi îi biruia, aruncându-i în sulițele ce se aflau înfipte în pământ în jurul locului de
luptă. Iar un evlavios creştin, anume Nestor, prieten cu Sfântul Dimitrie, văzând cum uriaşul
Lie, omul împăratului, ucide pe oameni şi cum se veseleşte împăratul pentru aceasta, se duse
la închisoarea sfântului şi i-a zis: „Dimitrie, împăratul se bucură foarte pentru faptele lui Lie şi
inima mă împinge să mă lupt cu acesta şi să-l birui. Pentru aceasta, te rog binecuvântează-mă
şi întăreşte-mă ca să-l biruiesc”. Iar sfântul, facându-i semnul sfintei cruci pe frunte, i-a zis:
„Du-te, pe Lie îl vei birui şi pe Hristos îl vei mărturisi”.

88
Deci, ieşi Nestor din închisoare, strigând în gura mare, zicând: „Dumnezeul lui Dimitrie,
ajută-mă să-l înving pe Lie”. Şi, în adevăr, el reuşi să-l învingă pe acesta şi să-l arunce în
suliţi. Iar împăratul, văzând că Lie a fost învins, a chemat la sine pe Nestor şi l-a întrebat cu ce
farmece a reuşit să-l învingă pe Lie. Nestor a răspuns: „Eu, împărate, nu cu farmece l-am
învins pe Lie, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul cel adevărat”. Auzind aceasta, împăratul a
poruncit să i se taie capul lui Néstor. Şi astfel a mărturisit Nestor cu sânge de martir pe
Hristos, după cuvântul Sfântului Dimitrie.

Când însă a aflat împăratul că Sfântul Dimitrie este adevăratul pricinuitor al morţii lui Lie, a
poruncit să fie ucis şi acesta. Şi mergând ostaşii în temniţă, au găsit pe sfânt îngenuncheat la
rugăciune. Era tocmai ziua de 26 octombrie, când soldaţii l-au străpuns cu suliţele pe sfânt,
care a primit astfel cununa muceniciei pentru Hristos.

Vieţile Sfinţilor ne mai istorisesc că unii creştini au luat trupul sfântului şi l-au îngropat cu
mare cinste în cetate, zidind deasupra mormântului o biserică în care s-au făcut multe minuni
şi se da bolnavilor tămăduire.

După ce au trecut prigoanele împotriva creştinilor, un creştin evlavios, pe nume Leontin, a

zidit o biserică mai mare pe mormântul Sfântului Dimitrie şi când săpa la temelia bisericii, a
dat peste sfintele moaşte ale sfântului, din care izvora mir cu care mulţi s-au tămăduit. Astfel,
învrednicit de Dumnezeu cu harul facerilor de minuni, Biserica l-a aşezat în ceata luceferilor
ei duhovniceşti, iar evlavioşii creştini din Solun i-au făcut sicriu ferecat în aur şi argint şi i-au
aşezat sfintele sale moaşte în biserica cea mare din acest oraş, unde se află şi astăzi. Iată de ce
Biserica prăznuieşte şi cinsteşte în chip deosebit amintirea Sfântului Dimitrie.

Biserica ne învaţă că cinstirea sfinţilor trebuie să însemne şi urmarea vieţii lor, după cuvântul
Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă
cuvântul lu Dumnezeu, la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa" (Evrei XIII,
7). A cinsti pe sfinţi înseamnă a-i urma în credinţa lor în Hristos, în iubirea lor neţărmurită
faţă de oameni şi faţă de Hristos, în nădejdea lor neclintită că viaţa aceasta poate fi sfinţită, în
curajul şi statornicia lor nebiruită cu care a luptat împotriva păcatului. Căci ce ne-ar folosi
entuziasmul pentru sfinţi, slăvirea lor prin cuvinte frumoase, dacă noi nu ne străduim să
devenim asemenea cu ei în virtute? De aceea, spre pildă ne sunt ei nouă daţi de Biserică,
pentru ca exemplul vieţii lor să aprindă şi în noi râvna binelui, a propăşirii întru cele
duhovniceşti şi în sfinţenie.

Drept aceea, noi cei care ne-am aflat astăzi în faţa sfântului altar şi am cinstit pomenirea
Sfântului Dimitrie, să ne silim să-i urmăm în viaţa noastră pilda vieţii lui. Credinţa lui să ne
insufle duhul iubirii faţă de Hristos şi faţă de oameni, curajul creştin, sfinţenia vieţii lui să
aprindă în sufletele noastre năzuinţa de a ne înfrumuseţa şi noi sufletele cu aceste virtuţi.

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaşte se află în
Bucureşti
(27 octombrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

89
 Panegiric la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir - Pr. Vasile Gordon

Cu nădejdea tare în Hristos şi viaţa veşnică, Dimitrie nu a

deznădăjduit. Curajul său şi al atâtor alţi sfinţi martiri i-a întărit
mai apoi pe toţi dreptmăritorii creştini, între care şi atâţia
conaţionali ai noştri care au populat temniţele comuniste,
mergând spre moarte ca la nuntă.

...Întrucât în calendarul nostru este pomenit şi Sfântul Dimitrie cel Nou,

Basarabov, este bine să facem de la început cuvenita distincţie: Sfântul
Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a trăit în a doua jumătate a
secolului al III-lea, în cetatea Tesalonicului din Grecia, unde se găsesc şi
cinstitele lui moaşte, ziua de pomenire fiind 26 octombrie. Iar Sfântul
Cuvios Dimitrie cel Nou, Basarabov, a trăit cu aprox. 1000 de ani mai
târziu, pe pământul Bulgariei de azi, fiind pomenit la 27 octombrie, sfintele
lui moaşte aflându-se, din secolul al XVIII-lea, în catedrala patriarhală din
Bucureşti.

Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou sau Basarabov, ale
cărui sfinte moaşte odihnesc aici, în Catedrala Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt?
Când şi cum a trăit? Ce fapte de seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de
credincioşi de pe întinsul ţării noastre şi al Bulgariei vecine? Răspunsul îl vom avea dacă vom
asculta istoria vieţii lui, din care vom desprinde şi învăţătura cea de folos pentru sufletele
noastre.

De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii şi bulgarii
alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov,
trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea
prin smerenia, curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui. Crescând cu anii, s-
a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la păşune. În liniştea
câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se
gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a toate, şi la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea
citindu-se Duminica în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat şi plin de gingaşe simţiri.
Era bun şi milostiv şi cu oamenii şi cu vitele pe care le păzea. Ca un bun păstor, le ducea
totdeauna la păşunea cea mai grasă şi la apa cea mai limpede, mânându-le din urmă cu vorbe
blânde. Dacă vreuna se răzleţea din turmă, o readucea înapoi cu dragoste şi răbdare. Aducea
uneori în sat şi vitele rătăcite ale altora, care nu-i fuseseră încredinţate spre pază.

Umblând însă odată cu vitele prin iarba deasă a câmpului, a călcat cu piciorul, din nebăgare
de seamă, un cuib de păsărele, strivind puişorii dintr-însul. Atât de mâhnit a rămas tânărul
Dimitrie pentru moartea acestor nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât să
pedepsească piciorul vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ţinut desculţ, iarna şi vara,
târându-l prin arşiţa verii şi zăpada iernii, prin buruieni şi colţuri de stânci şi facându-l să
sângereze adesea din cauza rănilor şi a bătăturilor. Mai târziu, dorind să se desăvârşescă pe
sine în viaţa cea după Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite şi, căutând

90
singurătatea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de piatră ale râului
Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit şi s-a sfinţit prin ascultare şi
smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune
neîntreruptă şi prin nesomnul privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de
darul facerii de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul
vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a ieşit din mănăstire, s-
a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului
Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.

A rămas acolo trupul sfinţit al Sfântului - între cele două pietre multă vreme, neştiut de
nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apa lui s-a revărsat peste maluri;
valurile înfuriate s-au înălţat până la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul
sfântului şi, luându-le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. Şi
iarăşi au rămas acolo seminţele sfântului multă vreme, ascunse sub apa râului care curgea
peste ele. De albe şi curate ce erau, deoarece fuseseră înzestrate cu darul neputrezirii, ele
străluceau în lumina soarelui ca aurul. În locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o
vâlvătaie de lumină şi credeau că acolo se află o comoară. Dar fiind voia lui Dumnezeu ca ele
să nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov,
care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se aflau, spunându-i: „Dacă vei spune
părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar
aceştia, luând oameni din sat şi preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din
apă. Şi străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt
şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, şi, ducându-le,
le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o comoară scumpă.

Şi ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulţi din toate părţile şi de pe cele
două maluri ale Dunării, ca să se închine moaştelor sfântului. Însuşi domnul de pe atunci al
Ţării Româneşti a trimis bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare şi
mai frumoasă decât cea dinainte, şi au aşezat într-însa moaştele sfântului. Şi multe minuni au
făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulţi bolnavi şi alinând multe suferinţe. Unele din
ele au fost însemnate în scris, de oameni pricepuţi, care le-au văzut, şi ele pot fi citite în cărţile
noastre bisericeşti. Voi pomeni numai câteva din ele acum. Astfel, fata aceea, care suferea de
epilepsie şi căreia i s-a arătat sfântul, s-a tămăduit de boala cumplită de care zăcea îndată ce
moaştele sfântului au fost scoase din apă. Un iubitor de Dumnezeu, episcop al Preslavului, cu
numele de Ioanichie, căzând într-o boală foarte grea, încât nu putea fi purtat decât pe o targă,
şi neputându-se vindeca de fel, a fost adus de patru inşi în biserica Sfântului Dimitrie şi l-au
pus cu aşternutul lui lângă sicriul cu moaştele sfântului. Şi slujindu-se Sfânta Liturghie pentru
el, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, lăudând pe Dumnezeu şi
mulţumind sfântului.

Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi şi turci, care stăpâneau pe
atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea şi a cucerit de
la turci mai multe sate româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri ale Dunării, între care şi
Basarabov. Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele sfântului, voind să le ducă
în Rusia. Dar, întâmplându-se pe lângă el un binecredincios român cu multă trecere, numit
Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaşte, ca răsplată a ajutorului
pe care ei îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru stricăciunile suferite de satele
româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul oştilor ruseşti, a dat sfintele
moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au adus şi le-au aşezat cu cinste în biserica Sfintei
Mitropolii din Bucureşti, Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.

91
Aşa au ajuns moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfântului, în
ţara noastră, adăugându-se la cele aduse de mai înainte pe meleagurile româneşti (Sfânta
Filofteia, de la Argeş, Sfântul Ioan cel Nou, de la Suceava, Sfânta Parascheva, de la Iaşi). De
atunci - 1775 -, Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut pe patronul şi ocrotitorul său, a cărui
pomenire o săvârşim astăzi. La racla lui au îngenuncheat, de aproape două sute de ani, şiruri
de strămoşi şi credincioşi ai noştri, căutând la el ajutor, alinare de necazuri şi suferinţe,
izbăvire din nevoi, aşa cum căutăm şi noi astăzi, și nu numai o dată şi-a arătat sfântul puterea
şi mila sa.

Pe la sfârşitul secolului trecut, o fată s-a vindecat de paralizie după îndelungate rugăciuni
lângă racla cu moaştele sfântului. Căci în aceste sfinte moaşte sălăşluieşte sfinţenia şi puterea
pe care Dumnezeu le-a hărăzit sfântului încă pe când era în viaţă şi care dau osemintelor sale
darul neputrezirii şi al nestricăciunii. De aceea, ele sunt pentru noi izvor pururea curgător de
daruri minunate, de sfinţenie, de binecuvântare, de ajutor şi vindecare mai presus de fire, din
care sorb cu folos toţi cei ce aleargă la el cu credinţă.

Care este taina acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu care sunt încununaţi sfinţii
în ceruri şi cu care sunt cinstiţi pe pământ? Ce minune a făcut dintr-un umil păzitor de vite,
nebăgat în seamă de nimeni, unuia dintre sfinţii cei mai cinstiţi în aceste părţi? Cu Sfântul
Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol Pavel: că
Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele tari, a ales pe cele de jos ale
lumii ca să ruşineze pe cele de cinste. Sfântul Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite, un
umil păstor, aşa cum fusese odinioară şi David însuşi înainte de a ajunge împărat, şi sfântul
prooroc Amos şi Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie şi Sfântul Martir
Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai dispreţuit şi mai nebăgat în seamă, în lumea de
atunci, decât un păzitor de vite? Dar în sufletul acestui umil păstor de vite sălăşluiau atâtea
alese însuşiri şi virtuţi, care au facut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-aţi
auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi nevinovăţia inimii,
bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea faţă de oameni şi de
vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.

Nu şi-a iertat toată viaţa greşeala de a fi curmat fără voie viaţa scurtă a unor sărmani puişori
de pasăre. Cât respect faţă de viaţă, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumneze făpturilor
Sale celor mai mici şi mai neînsemnate, câtă delicată simţire şi gingăşie în sufletul acestui
simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul dintre
sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecţie ne dă sfântul prin aceasta, nouă, celor
care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim şi adesea
rănim de moarte sufletele semenilor noştri, prin cuvinte şi purtări aspre nesăbuite, lipsite de
atenţie, de delicateţe şi de iubire!

„Smerit, fară de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic (lin) fiind, părinte, mai presus de om, cu
adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la
Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”; aşa zugrăveşte chipul sufletesc al Sfântului
Dimitrie cel Nou una din cântări sfintei slujbe de astăzi (Mineiul pe octombrie, ziua 27, stihira
3 de la Laude. Comp. şi stihira 4 de la „Doamne strigat-am” şi stihira 1 e la Litie, ibidem).
Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfarşită faţă de toţi oamenii şi faţă de toate
făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele
sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de milioane de
credincioşi pe pământ. Căci ele sunt rupte de-a dreptul din fiinţa lui Dumnezeu însuşi; pe ele
se întemeiază armonia şi pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni

92
înainte de a fi căzut în păcat şi numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viaţa noastră şi a
popoarelor, pacea, buna înțelegere şi armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură şi de
vrăjmăşie dintre oameni.

Străduiţi-vă să vă asemănaţi lui, împodobindu-vă sufletul cu aceleaşi virtuţi prin care a

strălucit el: smerenie desăvârşită, dragoste nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni,
bunătate şi blândeţe. Să facem din inimile şi din faptele noastre izvor necurmat de mângâiere,
de căldură şi de mulţumire pentru toţi cei din jurul nostru, înnecând răutatea noastră şi a altora
în noianul iubirii noastre. O rază din lumina lui Dumnezeu, o părticică din pacea şi armonia
divină a cerului în care sălăşluiesc sfinţii se va coborî atunci şi în colţul nostru de viaţă şi-l va
lumina, arzând toată necurăţia, toată urâţenia păcatelor şi toată nefericirea.

Aşa să ne apropiem apoi, cu credinţă şi evlavie, de racla sfinţitelor moaşte ale sfântului
sărbătorit astăzi şi să fim încredinţaţi că ne vom întoarce mai îndreptaţi, mai uşuraţi, mai
întăriţi, mai mângâiaţi. Mâna ocrotitoare a sfântului, care a mângâiat în viaţă toiagul
păstoresc, se va coborî nevăzută şi asupra capetelor noastre, ne va mângâia dulce frunţile.

Cu inimi şi glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea minunată
a Basarabovului! Bucură-te, podoaba sihaştrilor şi lauda cuvioşilor! Bucură-te, chip al
smereniei şi al blândeţii! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetăţii noastre de scaun! Bucură-
te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie! (Comp. Icosul din slujba Sfântului).

Dumnezeu, pentru rugăciunile sfântului să ajute tuturor cu marea Sa iubire şi îndurare, să

ocrotească pe cei ce cu vrednicie poartă cinstitul nume de Dimitrie, pe toţi cei ce i se roagă cu
credinţă, pe tot poporul românesc cel dreptcredincios, care cinsteşte astăzi pomenirea cea de
peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou. Amin!

Cuvînt la Soborul Sfîntilor Arhangheli Mihail si Gavriil (8 noiemb

Soborul Sfinţilor îngeri se prăznuieşte de Biserică cu bună cinste după predaniile părinţilor
insuflaţi de Dumnezeu, care au lepădat de mult credinţa cea rea a închinării de îngeri care era
la eretici şi la închinătorii de idoli. Căci încă în Legea Veche, cînd poporul ales s-a depărtat de
la Dumnezeu, a început a se închina idolilor făcuţi după asemănarea făpturilor văzute, cîte sînt
în cer, sus şi pe pămînt, jos. Atunci oamenii aduceau soarelui jertfă de închinăciune ca lui
Dumnezeu, precum şi lunii şi stelelor, pe care le socoteau că au suflet viu.

In fiecare an, ziua de 8 noiembrie este consacrată cinstirii celor doi mari arhangheli, Mihail şi
Gavriil, care s-au învrednicit să primească misiuni cu totul speciale din partea lui Dumnezeu.

Dacă ştim, în general, că îngerii sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu pentru împlinirea
voii Lui, căci însăşi denumirea de „înger” înseamnă „trimis”, arhanghelii Mihail şi Gavriil (în
traducere „arhangheli” înseamnă „primii între îngeri”) au o misiune mai înaltă, despre care
vom încerca să vorbim în cele ce urmează.

Numele lor sunt foarte populare printre credincioşii noştri, fiind purtate de către mulţi dintre
ei, fapt care dovedeşte o preţuire deosebită. Trebuie să ne dăm seama, mai întâi, că nu
întâmplător ei sunt pomeniţi împreună. Fiecare, desigur, a avut o misiune aparte, personală,
dar numai împreună slujirea lor are înţeles mântuitor pentru noi.

93
După ce vom analiza specificul slujirii fiecăruia, care este reprezentat în mare măsură chiar în
icoanele lor, potrivit mărturiilor din Scriptură şi din Tradiţie, vom încerca să dezlegăm apoi
taina pomenirii lor comune.

Astfel, Arhanghelul Mihail apare în icoane sub chipul unui ostaş sever, în mâna dreaptă
având o sabie de foc, în stânga un cântar şi la picioare un diavol căzut, iar Arhanghelul
Gavriil este zugrăvit sub chipul unui tânăr plin de duioşie, cu o floare în mâna dreaptă (de
obicei floare de crin), adresându-se respectuos Fecioarei Maria.

Iată, aşadar, două atitudini complet diferite, una războinică, cealaltă paşnică şi duioasă,
singurele detalii comune fiind aurele sfinţeniei şi aripile îngereşti. Nimic întâmplător, însă.

Cercetând Scriptura şi Tradiţia aflăm, astfel, că Arhanghelul Mihail a fost rânduit de

Dumnezeu, alături de heruvimi, să păzească intrarea în Rai, cu o sabie de foc, după căderea în
păcat a protopărinţilor noştri; Apocalipsa îl înfăţişează, în cap. 12, ca pe un conducător al
oştilor îngereşti, care îl alungă din cer pe „balaurul cel mare”, adică pe Diavolul; după
Tradiţie, Mihail a luat atitudine atunci când o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, s-au
răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, vrând să-i ia locul. „Mi-ha-il?”, adică „Cine este ca
Dumnezeu?” - a întrebat atunci arhanghelul, de aici trăgându-i-se numele. În viziunile
profetului Daniel, Mihail are misiunea de a-l ocroti şi de a purta de grijă poporului Israel,
(Daniel, 12, 13, 21). Din aceste mărturii înţelegem, aşadar, că Mihail reprezintă dreptatea
divină şi pedeapsa păcatului, ca înger păzitor al poporului ales.

Arhanghelul Gavriil (în tâlcuire „Puterea mea este Dumnezeu”), este mesagerul mântuirii,
anunţând naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este, de
fapt, îngerul Bunei Vestiri, a cărei bucurie este simbolizată de frumuseţea florii albe de crin,
floare lăudată şi de Mântuitorul când spune: „Luaţi seama la crinii câmpului...nici Solomon în
toată măreţia lui nu era îmbrăcat ca unul dintre aceştia...” (Matei, 6, 28-29).

Aşadar, dacă Arhanghelul Mihail ne aduce aminte de păcat, dreptate şi moarte, Gavriil ne
apropie mâna întinsă a lui Dumnezeu, făcându-se vestitorul iubirii şi al mântuirii.

Ei reprezintă, de fapt, cele două Testamente, Vechi şi Nou, Mihail simbolizând Legea lui
Moise, a dreptăţii, iar Gavriil Legea Harului, a iubirii evanghelice. Dumnezeu însuşi aşa S-a
revelat, potrivit înţelepciunii Sale: pe de o parte, ca Domn al dreptăţii, asprimii şi judecăţii în
Vechiul Testament, pe de alta al iubirii, îngăduinţei şi iertării, în Noul Testament.

Iar acum, iubiţi credincioşi, concluzia firească: cei doi arhangheli sunt pomeniţi împreună,
pentru că dreptatea şi iubirea trebuie să fie nedespărţite, căci numai aşezate la un loc, cele
două Testamente fac Scriptura întreagă!

Dumnezeu însuşi este, deodată şi drept şi bun. Greşim atunci când zicem: „Oricâte păcate am
face, Domnul ne iartă pentru că este bun...”, uitând că El este şi drept. După cum greşim de
asemenea când deznădăjduim zicând: „Nu pot primi iertare, căci drept este să fiu condamnat”,
uitând că Dumnezeu este şi bun, nu doar drept şi că ne iartă dacă ne căim cu adevărat şi ne
îndreptăm viaţa.

Sărbătoarea de astăzi, o dată cu prilejul de a-i cinsti după cuviinţă pe cei doi sfinţi Arhangheli
Mihail şi Gavriil, reprezintă pentru noi şi o lecţie de înţelepciune. Aşa cum ei sunt împreună

94
pomeniţi, dreptatea şi iubirea laolaltă, trebuie şi noi să fim nu numai drepţi, ci şi buni cu
semenii noştri.

Dreptatea fără bunătate creează relaţii reci, de teamă şi suspiciune reciprocă. Bunătatea
fără dreptate duce la relaţii artificiale, dulceage, nedurabile. Doar împreună cele două
virtuţi fac legături normale şi trainice, bazate pe încredere şi afecţiune reciprocă.

Numai cu amândouă la un loc se poate înainta firesc pe calea convieţuirii cu semenii noştri.
Să ne imaginăm că ne găsim într-o barcă şi pe una din vâsle scrie „dreptatea”, iar pe cealaltă
„iubirea”. Dacă vom folosi numai una dintre ele, barca se va roti în acelaşi loc, fără să
înainteze. Numai atunci când sunt folosite amândouă, deodată, vom înainta spre locul dorit.

În acelaşi fel vedem şi lucrarea celor două virtuţi: împreună, spre buna convieţuire cu semenii
şi, în final, spre mântuirea sufletului.

Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, simboluri ale dreptăţii şi iubirii, rugaţi-vă lui
Dumnezeu pentru noi să fim, precum voi sunteţi, drepţi şi iubitori întotdeauna. Amin.

Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

(21 noiembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi
Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci,
au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din
Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul
Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi
cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria
cu podoabă împărătească.

Cea mai mare sărbătoare creştină a lunii noiembrie este Intrarea Maicii Domnului în Biserică.
Spunem „Biserică” şi nu „Templu”, pentru că acum, în creştinism, folosim acest cuvânt
pentru Lăcaşul Domnului.

95
De altfel, Templul Vechiului Testament a fost prototipul, prefigurarea, Bisericii creştine.

Evenimentul sfânt al intrării pruncei Maria în Templul din Ierusalim a fost fructul unei
făgăduinţe. Căci Tradiţia ne spune că părinţii Ioachim şi Ana, în vârstă fiind şi neavând copii,
în rugăciunile lor fierbinţi de a-i binecuvânta Cel de Sus cu un prunc, au făcut legământ în
faţa lui Dumnezeu că de-l vor dobândi, îl vor afierosi Domnului, adică îl vor duce la Templu.

Fiindu-le ascultată rugăciunea şi-au respectat întocmai şi făgăduinţa, împlinind cu demnitate,

astfel, cuvântul psalmistului: „Faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru”
(Psalm 75, 11).

Nu le va fi fost uşor părinţilor vârstnici să se despartă de prunca lor, Maria, care abia
împlinise trei ani. Parcă-i vedem îmbrăţişând-o înlăcrimaţi pe treptele Templului din
Ierusalim. Şi-au înfrânt, însă, durerea omenească prin credinţa şi nădejdea în Dumnezeu,
dublate de conştiinţa demnităţii respectării cuvântului dat.

Părinţii jertfelnici au înţeles că dobândirea unui copil la bătrâneţe a fost un dar al Domnului şi
că încredinţarea Mariei Templului este răspunsul unei chemări de sus, deodată cu împlinirea
făgăduinţei făcute.

Nu excludem posibilitatea ca Ioachim şi Ana, ataşaţi cu multă evlavie de Casa Domnului şi se

înţelege, cunoscători ai scrierilor Vechiului Testament, să-şi fi amintit de cuvintele
psalmistului care profeţise tocmai despre fiica lor: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi
uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul
tău” (Psalm 44, 12-13).

Şi astfel, copila Maria a fost încredinţată arhiereului Zaharia, care, potrivit unei porunci
primite tainic de sus, a dus-o în partea cea mai însemnată a Templului, în Sfânta Sfintelor,
unde intra, după Lege, numai arhiereul şi numai o dată pe an, cu prilejul jertfei împăcării,
după porunca Domnului: „Şi a zis Domnul către Moise: Spune lui Aaron, fratele tău, să nu
intre oricând în locaşul sfânt de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe chivotul Legii,
ca să nu moară” (Lev. 16, 2), totodată precum se rânduise mai înainte: „Aaron va săvârşi jertfa
de curăţire peste coarnele lui (ale jertfelnicului, n. n.) odată pe an” (Ieş. 30, 10).

Iată că Maria a fost dusă tocmai în această Sfântă a Sfintelor, ca semn al chemării ei spre o
consacrare unică în istoria omenirii: aceea de a fi mamă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru.

La Templu, ne spune tot Tradiţia, Maria a stat ca la 12 ani, alături de alte fecioare care
vieţuiau acolo. Căci Templul avea trei rânduri de chilii, în care locuiau fecioare şi văduve
închinate Domnului, precum şi preoţii şi slujitorii, trăind din averea Templului, după rânduieli
asemănătoare oarecum cu cele din mânăstirile noastre de astăzi.

Apropiindu-se vremea Buneivestiri, în urma unei porunci tainice de sus, Maria a fost
încredinţată cu logodnă bătrânului Iosif, rudenia sa, spre ocrotire şi garanţie a fecioriei.

Din această scurtă dar sfântă istorie a Intrării Maicii Domnului în Biserică desprindem acum
câteva învăţături.

96
Exemplul făgăduinţei făcute de evlavioşii Ioachim şi Ana: ceea ce au promis înaintea lui
Dumnezeu au împlinit întocmai, dovedind credincioşie şi demnitate, chiar cu preţul lacrimilor
şi al acceptării singurătăţii.

Învăţăm din acest act jertfelnic că şi noi putem face făgăduinţe lui Dumnezeu, dar
numai cele plăcute Lui, iar odată făcute să ne ţinem de cuvânt. Minunat se exprimă în
acest sens înţeleptul Sirah: „Fii statornic în cugetul tău şi unul să-ţi fie cuvântul!” (5, 12).

Există la unii semeni ai noştri, ispita de a făgădui cu uşurătate fel de fel de lucruri şi
chiar de a jura fără rost, după care făgăduinţa şi jurământul sunt uitate în scurtă vreme.
În aceste cazuri se calcă, de fapt, porunca Mântuitorului „Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe
pământ, ci cuvântul vostru ceea ce este da să fie da, iar ceea ce este nu, nu!” (Matei 5, 34-35).

Dar făgăduinţele care folosesc mântuirii sunt chiar obligatorii. De exemplu, atunci când ne
spovedim nu facem doar o înşirare de păcate, ca un fel de „inventar”, ci, implicit, făgăduim că
ne vom strădui, cu ajutorul Domnului, să nu mai repetăm ceea ce am mărturisit. În acest mod
trebuie să înţelegem sfatul psalmistului „faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului”.

Intrarea în Biserică reprezintă, apoi, o chemare pentru noi toţi de a intra şi cerceta cu
râvnă Casa Domnului în decursul vieţii noastre, cu timp şi fără timp, în duminici şi
sărbători şi nu numai.

Iată, în această privinţă, un îndemn deosebit de cald al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu te
îndepărta de Biserică! Nimic nu e mai puternic decât ea! Speranţa ta e Biserica; mântuirea ta e
Biserica; Scriptura ta e Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul; mai întinsă decât pământul.
Nu îmbătrâneşte niciodată, ci este pururi înfloritoare. Pentru aceasta Scriptura, arătând tăria şi
statornicia ei, o numeşte „munte”; arătând curăţia ei o numeşte „fecioară”; arătând măreţia ei
o numeşte „regină”; arătând înrudirea cu ea o numeşte „fiică”.

Aşa cum prunca Maria a fost dusă la Templu, să ne ducem şi noi pruncii la Biserică,
spre a fi împărtăşiţi cu Sfintele Taine, spre a fi mai apoi spovediţi (de la 7 ani), spre a prinde
dragoste de sfintele slujbe şi a creşte în atmosfera curată a Sfântului Lăcaş.

Este o diferenţă covârşitoare între un copil care la ora Liturghiei se găseşte în Biserică şi altul
care stă la televizor, sau aiurea. Într-un fel va creşte unul, în alt fel celălalt!

Acest praznic al Intrării este, de asemenea, un îndemn pentru noi, ca familii, s-o
chemăm pe Maica Domnului să intre şi în casele noastre.

S-a spus, cu bună dreptate, că familia este o mică biserică. Ei bine, în „mica noastră
biserică” să-i dăm un loc de cinste: icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus să nu lipsească
din nici o casă, iar în programul de rugăciune, după ce vom aduce Slavă Preasfintei Treimi, ne
vom adresa şi ei, ca uneia ce este atât de apropiată sufletului nostru.

Iar dacă familia este ca o mică biserică, inima noastră, a fiecăruia, poate fi socotită la fel.
Chiar aşa glăsuieşte, de pildă, un tropar din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii: „Fărădelegile
mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte inima mea,
făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge”.

97
Aşadar, inima este o „biserică” în care primim Sfânta Împărtăşanie, adică pe
Dumnezeu, dar primim şi pe cei aleşi ai Săi: Maica Domnului, sfinţii etc. După cum,
bunăoară, în zilele senine, cerul fizic se reflectă întreg în bobul de rouă al dimineţii, aşa se
poate cuprinde întreg cerul spiritual în sufletul nostru, dacă este deschis şi senin.

Mare taină şi mare dar de la Dumnezeu!

De încheiere, evocăm troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, minunată sinteză a

istoriei şi semnificaţiei acestei sărbători: „Astăzi, înainte-însemnarea bunăvoinţei lui
Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu, în chip luminat,
Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i
strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!”Amin.

Viaţa Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat

(30 noiembrie)

(Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce
ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai
Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă
de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată
vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi
pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le
prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti
duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru
lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi
dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor
de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer).

Iubiţi credincioşi,

98
Astăzi, la 30 noiembrie, prăznuim cu multă bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi
chemat, Apostolul românilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pământul ţării noastre
acum aproape 2000 de ani, în Dobrogea şi la Gurile Dunării.

Sfântul Apostol Andrei era frate după trup cu Sfântul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea
Betsaida Galileei, şi se îndeletniceau cu pescuitul.

La început, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, auzind de
întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus în Capernaum, unde locuia
Domnul şi L-a întrebat: Învăţătorule, unde locuieşti? Iar Domnul i-a răspuns: Vino şi
vezi! (Ioan 1, 38-39). şi a rămas cu El în ziua aceea. Astfel, Sfântul Apostol Andrei a fost cel
dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.
Nu după multe zile, Andrei şi Simon-Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona; voiau să
plece pe mare la pescuit peşte. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la
apostolie, zicându-le: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).
Din clipa aceea au lăsat toate şi au urmat lui Hristos până la moarte şi Înviere, fiind
martori ai minunilor şi Învierii Lui. Iar după înălţarea Sa la cer, trăgând sorţi unde să plece
fiecare la vestirea Evangheliei, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să încreştineze
mai ales ţările din jurul Mării Negre.
Deci, mai întâi a creştinat Armenia, Iviria şi Sciţia Mare, adică Ucraina de astăzi,
înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a creştinat Crimeea, sudul
Basarabiei şi, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat
pe mulţi din Sciţia Mică, adică Dobrogea de azi.
El a stat cu ucenicii săi într-o peşteră din apropiere, unde făcea Sfânta Liturghie, de
teama păgânilor închinători la idoli. Peştera poartă numele Sfântului Apostol
Andrei până astăzi şi se află în comuna Ion Corvin din sud-vestul judeţului Constanţa. Astăzi
s-a construit acolo o mănăstire mare cu hramul “Sfântul Apostol Andrei”.
Dupa ce a hirotonit episcopi şi preoţi la Tomis – Constanţa de azi – Sfântul Apostol Andrei a
trecut prin Tracia – Bulgaria de azi –, prin Macedonia, prin Grecia şi a ajuns în
Peloponez unde a zăbovit doi ani în oraşul Patras. Aici a creştinat pe mulţi închinători la
idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat capiştile idolilor şi a mărturisit pe Hristos
cu multă putere.
Văzând aceasta ighemonul cetăţii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a bătut tare şi l-a
aruncat în temniţă cu unii din ucenicii săi. Apoi, văzând că mulţi credeau în Hristos prin
Sfântul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe o cruce în formă de X,
dându-şi sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul
împăratului Nero.
Iubiţi credincioşi,

99
Aceasta este viaţa şi pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui
Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe ţări, a dărâmat capiştile idoleşti, a
botezat nenumăraţi creştini, a întemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi şi a adus
la credinţa în Hristos mai multe ţări, printre care şi ţara noastră.

Deci noi, românii, avem Biserică de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după
înălţarea Domnului la cer. Noi nu suntem creştinaţi ca popoarele slave către sfârşitul
primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpaţi şi la Gurile
Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia şi s-au creştinat în
anul 950 de Ştefan cel Sfânt; iar slavii au venit şi ei prin secolele VII – VIII din nord-estul
Asiei şi s-au creştinat mai târziu – bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 şi ruşii în anul 988.
Aşa a rânduit pronia divină ca să primim credinţa creştină direct de la ucenicii lui
Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.
Iubiţi credincioşi,

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne
unească cu Hristos prin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne
facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în
Sfânta Evanghelie şi propovaduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi
fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de
Biserică.
Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul
României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi
Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin
iubire.
Să ascultăm de Sfinţii Apostoli ca de Însuşi Hristos. Să ascultăm de episcopi şi de preoţi ca
de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în
sărbători, că aici este Hristos cu toţi sfinţii. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră,
viaţa noastră. Să nu ascultăm pe trimişii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de
Cruce şi de toate cele sfinte.
Apoi sunteţi datori să învăţaţi copiii frica Domnului. Să faceţi misiune şi apostolat prin
şcoli, prin spitale, prin casele creştinilor, prin milostenii şi cărţi sfinte ortodoxe. Dar mai
ales în casele dumneavoastră.
Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noştri şi a celor din jur şi nimic să nu
facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noştri pe pământ. De vom face
aşa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale
Sfântului Apostol Andrei. Amin.

100
 Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei,
făcătorul de minuni
(6 decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Puţini creştini cunosc amânunte privind viaţa şi slujirea lui, însă credem că toţi ştiu că el este
„Moşul” care aduce daruri la copii, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, punându-le discret în
ghetuţe sau bocanci... Că el este sfântul blând şi bun care priveşte cu dragoste către toţi din
icoana sa, icoană prezentă nu numai în biserică, ci şi în casele creştinilor râvnitori. Pe bună
dreptate poetul nostru Octavian Goga a imortalizat această imagine când a spus, la finele
poeziei Pace: „Blând zâmbeşte din icoană/Cuviosul Niculaie...”. De aceea, după ce vom face
o mică schiţă biografică, vom arăta câteva din motivele pentru care Sfântul Nicolae a rămas în
tradiţia creştină ca moşul blând şi bun, aducător de daruri.
Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al evlavioşilor
Teofan şi Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de educaţia părinţilor şi de
îndrumările unui unchi distins, Nicolae – episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va
hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut tuturor. În scurtă vreme va fi rânduit episcop în
Mira Lichiei, calitate în care va participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea - 325), înfruntându-
l bărbăteşte pe ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul
episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care cu siguranţă
îl va fi şocat pe năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate nu l-a şi convins, însă,
Arie rămânând în rătăcirea lui în continuare.
Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi Maximian,
Sfântul Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt pentru care a fost
închis, fiind eliberat doar o dată cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare. După o viaţă
plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6 decembrie 343, sfintele sale moaşte petrecând o
vreme la Mira (până în sec. VIII), apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza năvălirii saracinilor
(turci), iar din anul 1967, prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VIlea şi Patriarhul
Atenagora, o parte din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol.
Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre marea
bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest Sfânt Lăcaş.
Iată acum câteva din faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele de „Moş
Nicolae, aducător de daruri”: cronicile consemnează că încă de mic copil s-a învrednicit de
darul facerii de minuni, de aceea el este recunoscut şi ca „patron al copiilor”; pe vremea când
era la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit să se dărâme capiştea idolească a
Artemidei, zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul rezultat de la „demolări” l-a transformat în

101
ajutoare pentru copiii orfani; în vremea unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu
tocmai din Italia, împărţindu-l apoi la săracii înfometaţi; salvează onoarea unui tată văduv şi a
celor trei fete ale sale, tată nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii era pe punctul de a-şi
„vinde” fiicele unor bogaţi amatori de plăceri, spre a- şi putea asigura traiul zilnic, fără a
conştientiza, însă, că o fac spre a lor pierzare sufletească. Aflând de intenţia lui disperată,
episcopul Nicolae aruncă noaptea, de trei ori la rând, în casa lor câte o pungă de galbeni.
Astfel, tatăl şi fiicele salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă plângând la
picioarele lui, mulţumindu-i şi numindu-l „înger al cerului!”.
Cunoscându-i, aşadar, fie şi în linii mari, viaţa şi faptele minunate, să aducem slavă Lui
Dumnezeu pentru că l-a chemat pe ierarhul Nicolae între sfinţii Săi, iar pe copiii şi nepoţii
noştri să-i îndemnăm întotdeauna ca, după ce primesc daruri de la „Moşu” să vină la biserică
să-i mulţumească, zicând o dată cu noi cei mari: „Sfinte Nicolae, îţi mulţumim că nu ne-ai
uitat nici în acest an! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin”.
Prin râvna sa mărturisitoare pentru apărarea Ortodoxiei la Primul Sinod Ecumenic, în lupta cu
ereticul Arie, el ne cheamă şi pe noi, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să-i ascultăm pe
Sfinţii Părinţi, în ceea ce priveşte dogmele credinţei, stabilite de ei la cele şapte Sinoade
Ecumenice.

Naşterea Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos

(25 decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu
Iosif, bărbat drept şi bătrîn cu anii - căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia
Sfîntului Grigore de Nissa şi a Sfîntului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza
fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dînsa, mai înainte pînă a nu se aduna ei. Iosif era
numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui
Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu,
să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin
logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioara
aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pîntece.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicînd: "De trebuinţă
era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să
se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece

102
cu oamenii". Asemenea şi Sfîntul Vasile cel Mare grăieşte: "Pentru ca să se tăinuiască de
domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif". Şi Sfîntul Ioan
Damaschin zice: "Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscînd
diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-
l mînia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de cînd a
proorocit Isaia: Iată fecioara în pîntece va lua şi va naşte, pîndea pe toate fecioarele, cînd va
zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască
de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea
Cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, mai înainte de săvîrşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat
avînd în pîntece de la Duhul Sfînt şi creştea sfîntul ei pîntece după ce a încăput în sine pe
Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la
Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescînd dumnezeiescul rod şi
apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

Acest lucru văzîndu-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este
furată de nuntă. Şi, tulburîndu-se bătrînul foarte, zicea în sine: "De unde i s-a făcut ei aceasta?
Eu pe dînsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gîndul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată,
vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dînsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O
voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi
vădi pe dînsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti
ca un tiran, dînd-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dînsa, voi tăcea, apoi voi lua
parte la a ei desfrînare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se
ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dînsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă
ochii mei o ruşine ca aceasta".

Astfel gîndind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta
Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: "Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru
tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine
degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de
bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din
biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?"

Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: "Iosif, văzînd-o pe ea avînd în pîntece,

iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburîndu-se vorbea către fecioară, zicînd: "Ce ţi s-a
întîmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele
pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria
pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu
Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei
tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul
tău?"

Acestea şi multe altele zicînd Iosif către dînsa, o! cît se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi
porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea
cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea
Elisabetei despre dînsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudîndu-se. De acest lucru
adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: "De voi mărturisi eu

103
singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor
încredinţa pe tine".

Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decît numai acestea: "Viu este Domnul
Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie pînă acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a
atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este". Iosif, ca
un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept
ce era, n-a voit să o vădească pe dînsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dînsa
undeva departe.

Acestea gîndind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicînd: Iosife, fiul lui David, nu te
teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturînd
părerea acestuia despre desfrînare - căci Iosif socotea că Maria prin desfrînare a zămislit
"femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat". Teofilact aşa zice: "Femeie a lui Iosif,
numeşte îngerul pe Maria, arătînd că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru
aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după
lege". Aşa socoteşte şi Sfîntul Vasile cel Mare: "Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi
fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime".

Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce
este începătura nunţii, s-a rînduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din
fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca
una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor.
Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: "Primeşte pe
femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că
în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintîi ca să-şi
păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la
Duhul Sfînt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la
naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a
dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei
sluji părinteşte punîndu-i nume".

Sfîntul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: "Măcar că nu ai nici o
împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume
Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un
părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mîntuitor, pentru că Acesta va mîntui
pe poporul Său de păcate".

Sculîndu-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia
sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită
Domnului, ca să fie Maica Stăpînului şi care de la Duhul Sfînt a zămislit pe Mîntuitorul lumii.
Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte
mult şi slujindu-i ca Maicii Mîntuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o pînă
cînd a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dînsa niciodată.

Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica
Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a
Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica
Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: pînă
ce a născut, acest cuvînt, pînă ce, l-a pus Sfînta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi

104
David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

Nu trebuie să înţelegem că numai pînă atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa,
pînă cînd va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va
avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu
slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfîrşite. Asemenea şi despre Sfîntul Iosif se scrie: Nu a
cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum
au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui
Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atîtea minuni ce s-au făcut în vremea
naşterii - pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dînsa, dar
şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu
frică şi cu cutremur.

Pentru acest cuvînt, pînă ce, Sfîntul Teofilact vorbeşte astfel: "Sfînta Scriptură spune aşa
precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, pînă ce s-a uscat apa de
pe pămînt. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos
grăieşte: Cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacului. Oare se înţelege că după sfîrşitul veacului nu va
mai fi cu noi? Atunci mai vîrtos va fi cu noi în veacurile cele nesfîrşite. Aşa şi aici zice, pînă
ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi
Domnul şi în veacul acesta şi după sfîrşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă
de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Căci, atunci cînd s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o
socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a
lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre
desfrînare. Cînd acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia
Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfînt, după naşterea lui Hristos - înger care s-a arătat şi
în Betleem şi în Egipt - după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a
lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducîndu-se magii, iată îngerul Domnului s-
a arătat în vis lui Iosif, zicînd: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui - iar nu pe femeia ta - şi
fugi în Egipt". Şi în Egipt iarăşi îi zice: "Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în
pămîntul lui Israel".

Aici se arată că nu spre nuntă rînduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu
numai pînă ce a născut pe Fiul său cel Întîi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca
femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o
unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu

numele Anin, venind în casa lor - aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif - şi, văzînd pe
fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicînd: "Iosif, teslarul, pe
care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din
biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată".

Ducîndu-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese
cărturarul acela şi luînd-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către
fecioara Maria: "Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfînta sfintelor,
care ai primit hrană din mîinile îngerului şi ai auzit cîntări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?"

105
Iar ea, plîngînd, zicea: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sînt curată şi nu ştiu de bărbat".
Atunci arhiereul a zis către Iosif: "De ce ai făcut aceasta?" Iosif a răspuns: "Viu este Domnul
Dumnezeul meu că sînt curat faţă de dînsa". Şi i-a zis arhiereul: "De vreme ce n-ai plecat
capul tău sub mîna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvîntată seminţia ta şi fiindcă,
nespunînd fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru
aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor".

Era judecată rînduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui
Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită
pentru desfrînare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurămîntului în
casa Domnului, cu lucrările şi rînduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura
aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care
semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rînduiala ce se cuvenea, arhiereul
a adăpat întîi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încît se mira
poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dînşii arhiereul: "Dacă Domnul
Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace". Iosif, luînd pe fecioara
Maria, s-a dus la casa sa, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeul lui Israel.

După aceasta a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi
de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în
Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem - pentru că el era din casa şi familia lui
David - ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o
cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lîngă drumul ce merge la
munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară,
după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului
Înainte.

Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii,
pînă aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa
s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormîntul lui Iesei,
tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscînd acolo dobitoacele
sale, l-a numit casa pîinii, mai înainte văzînd cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se
nască într-acel loc pîinea, care s-a pogorît din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de
Betleem, către răsărit - în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: "Cine mă
va adăpa pe mine cu apă din fîntîna cea dinaintea porţilor Betleemului?" - acolo se află o
peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de
o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică
Fecioarei Maria şi lui Iosif.

Cînd s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de
nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în
lume rodul pîntecelui său cel binecuvîntat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii
poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată
cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe
sfîrşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvîntata
Fecioară, în miezul nopţii, rugîndu-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea
la Dumnezeu, arzînd de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru
Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască,
fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. "Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind
neînsoţită".

106
Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfîntul
Grigorie al Nissei: "Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune
din cele ce s-au făcut pe pămînt nu a fost mai mare ca aceasta". Iar Sfîntul Damaschin zice:
"O minune mai nouă decît toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut
maică fără de bărbat?" Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva,
fără femeie. De care grăieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, astfel: "Că precum Adam fără femeie a
adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind
pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei
trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa".

Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie.
"Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cîntă biserica, astfel Fecioară ai născut şi
Fecioară ai rămas". Şi iarăşi zice: "Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar
cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată". Astfel, fără vătămarea
fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujba
cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfîntul Atanasie al Alexandriei - despre cuvintele
acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întîi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -,
socotind, zice astfel: "Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a
înfăşat. Pe cînd la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întîmplat
astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă
învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mîini necurate de aceea care era cu totul
curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a
culcat în iesle".

Asemenea şi Sfîntul Ciprian zice: "Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a
fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci
singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătînd Preaiubitului său
rod slujba cea de maică, îmbrăţişîndu-L, sărutîndu-L, alăptîndu-L şi făcînd toate plină de
bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii".

După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii
sale, înfăşînd pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte
şi aduse cu sine din Nazaret şi, punîndu-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui
ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său". De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de
canoane către Preacurata, zicînd: "Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea
omenească, ţinîndu-L în mîinile tale, închinîndu-te Lui şi sărutîndu-L, ai zis ca o maică:
Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mîna toată făptura?"

Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat pînă la pămînt Celui născut
dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti,
adeverind despre aceasta Biserica, astfel: "Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de
heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpînul. Lîngă iesle erau legaţi
un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul
ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese
pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca
să-l vîndă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele
dobitoace necuvîntătoare stînd lîngă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi
aşa slujeau Stăpînului şi Făcătorului.

107
Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că
Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfînt, precum grăieşte şi Sfîntul Atanasie: "Cu adevărat
nu a cunoscut-o Iosif pe dînsa, pînă ce a născut pe Fiul său Cel întîi născut. Cît a purtat
fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce
a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut,
văzînd pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, cînd fecioara a
născut, iar cele ce sînt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut cînd a dat lapte,
piatra cea netăiată, pietrei celei gîndite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dînsa a scris
Isaia: Iată, fecioara în pîntece va lua".

Pînă aici sînt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif
puterea tainei şi, cunoscînd, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel
întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se
scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sîmbătă spre Duminică, la
miezul nopţii.

Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei
Duminicii, zicînd că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din
cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan
de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din
morţi, pentru mîntuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfînt peste ucenici. Că precum
vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pîntecele cel fecioresc, prin buna
vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă
lumină şi s-a făcut lumină - întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii.
Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în
cărţile Înţelepciunii astfel: "Pentru că liniştită tăcere cuprinzînd toate şi noaptea întru a sa
grăbire înjumătăţindu-se, Cuvîntul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei,
aspru războinic, a venit în mijlocul pămîntului celui pierzător".

S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin
care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în
peşteră a izvorît din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pămînt un izvor de untdelemn şi a
curs în rîul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărîmat şi
tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos
decît soarele. În pămîntul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales,
după cum se scrie în Evanghelie, cu cîntare s-au pogorît îngerii din cer şi s-au arătat
oamenilor în vederea ochilor.

În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stînjeni
departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întîmplat că
nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întîi stătător între puterile
cereşti - pe care îl socoteşte Sfîntul Ciprian că este binevestitorul Gavriil - s-a arătat lor în
mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dînşii, iar ei,
văzîndu-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se
teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mîntuitorului. Apoi le-a spus
şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în
iesle.

108
Acestea vorbind îngerul către dînşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudînd pe
Dumnezeu şi zicînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni
bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cîntările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au
dus degrabă pînă la Betleem ca să vadă de sînt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către
înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfîntul Iosif,
logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezînd fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume
să mîntuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li
s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei
ce se întîmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales
Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea
punîndu-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, să-I fie cinste
şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel
pururea de o fiinţă, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim cel Sfinţit de la Tismana

(26 decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Sfîntul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut
din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia
despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă
carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar
din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungînd mai tîrziu egumen al acestei lavre
şi chiar proto-epistat în conducerea Sfîntului Munte.

Ajungînd la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întîi în
obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdînd grele ispite de
la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a
deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai
înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungînd vestit în tot Muntele.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa pînă la o sută de

călugări atoniţi, greci, sîrbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzîndu-i pe toţi frica de

109
Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al
rugăciunii lui Iisus, adînc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu
puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvînt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim
a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii
Ortodoxe Sîrbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzînd patriarhul şi împăratul smerenia şi
înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată
asupra Bisericii Sîrbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să
împlinească Evanghelia şi să ajute la mîntuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfîntul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi
ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale:
Vratna şi Mănăstiriţa.

Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea rîului Vodiţa, unde exista o
mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor
Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii
şi biserică de piatră cu hramul Sfîntul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369.
Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca "după
moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici
arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării
care sînt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ".

Pe valea pîrîului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi
sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul
Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit "Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu
acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377-1378.
Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în
continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rînduială călugărească de chinovie,
după tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunînd în jurul său cîţiva călugări minuaţi, a întemeiat la
Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în
toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de
el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara
Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog şi
părinte duhovnicesc.

Sfîntul Nicodim, luînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor
necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cît a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni
şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat,
încît nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi
nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrîneţe, Sfîntul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana,
ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de
deasupra mănăstirii, ce se păstrează pînă astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămîna în
post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la
praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Apoi vindeca
pe cei bolnavi care veneau la dînsul, mînca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mîngîia pe toţi cu
cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.

110
Numele Sfîntului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut pînă dincolo de hotarele Ţării
Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia
mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cît ajungeau la Tismana. Alţii se
tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvîntarea Cuviosului, s-au numai cît se atingeau de rasa lui.
Printre cei vindecaţi de Sfîntul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era
bolnavă de epilepsie.

La sfîrşitul secolului al XIV-lea, Sfîntul Nicodim, împreună cu cîţiva ucenici, întemeiază pe

valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfînta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar
în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei,
cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrîn. În această mănăstire s-a nevoit
Cuviosul cîţiva ani, unde a şi scris cu mîna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se
păstrează pînă astăzi.

Ajungînd la adînci bătrîneţi cu sfinţenie, Sfîntul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această
viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul
mînturii 1406, fiind plîns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă
plîngere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormîntul dinainte pregătit, cum se vede pînă
astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu
mireasmă dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorîtor de mir şi cu facere de minuni, au fost
scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el, ca şi moaştele Sfîntului
Grigorie Decapolitul, în Sfînta Mănăstire Bistriţa.

După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să ridice din Mănăstirea
Tismana moaştele Sfîntului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia
sfîntului să se înstrăineze moaştele din locaşul său, a făcut minune, încît a părăsit domnul
acela lucrul neplăcut sfîntului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări,
poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la
mînă pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfîntul Nicodim şi egumenului,
poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţîndu-se
egumenul, a luat un deget de la mîna sfîntului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un
vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfîntul la grumaz; şi se
află în sfînta Mănăstire Tismana pînă în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de
mare preţ. Însă din sfîntul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cît de puţin, fără numai
vasul a-l săruta şi a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfîntului, multă vreme se ştia taina numai de către
egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au
rămas moaştele sfîntului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, pînă în ziua de astăzi. Poate că
aşa a fost voia sfîntului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre
mîngîierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe
şi nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui
sfîntului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă
la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfîntului Nicodim, de multe nevoi
se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfînta Mănăstire Tismana, care are în sine comoara de mare
preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bîntuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi
este păzită şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale cărui
rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.

111
 Pătimirea Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
(27 decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

(Domnul nostru Iisus Hristos, după săvîrşirea tainei mîntuirii noastre, înălţîndu-se la cer, şi pe
Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţîndu-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintîi
începînd a se înmulţi, au cîrtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor,
pe care Sfînta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se
deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvîntul mîntuirii. Că nu îndată după
uciderea lui Ştefan au început a se primi păgînii în Biserica celor credincioşi, dintre care cel
dintîi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru, nu a plăcut celor ce erau
dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cîrteau asupra lui Petru).

Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punîndu-şi mîinile
pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvînt, întărea pe credincioşi
în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunîndu-le din lege şi din prooroci, că din
zavistie şi din nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată,
făcîndu-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre
Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul
lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ştefan, stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos,
Domnul nostru, zicînd: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a
tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este
cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorît pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfînta şi
Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele
noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-
a curăţit şi dracii a izgonit.

Aceştia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decît soarele, s-au
aprins de mînie şi, cuprinzîndu-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să
spună la sinagoga cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva
lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburînd poporul, pe bătrîni şi pe
cărturari, au răpit pe Sfîntul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată
mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicînd: Omul acesta
nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfînt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el
zicînd că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a
dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).

Sfîntul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind
cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui,
şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutînd la dînsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis
arhiereul: Oare sînt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul, deschizîndu-şi gura sa, a
început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus
istoria pînă la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva
martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei

112
date prin Moise, ci mai vîrtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice
el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfînt, a zis:
"Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă
locul cel sfînt, cel rînduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi
cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mîini întru slava lui
Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vîrtos a petrece în locurile cele
nemateriale şi nefăcute de mînă, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu
vieţuieşte în bisericile cele făcute de mîini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi
pămîntul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care
este locul odihnei Mele? Nu mîna Mea a făcut acestea toate?"

Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvînt de

mustrare, zicînd către dînşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi,
voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfînt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din
prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre
venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot
poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrîşneau cu
dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea cu
bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care
mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe aceasta mai
înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci
a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpînul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci
dezlegîndu-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga
lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas mare: Iată, văd
cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce
li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfîntul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită
descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să
se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dînsul, că celor
ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către
înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de
nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întîmpină pe mucenic în porţile cereşti.

Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi
pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide
pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au
suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci
strigînd cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus asupra lui mîinile
cele ucigaşe. Apoi, scoţîndu-l din cetate - precum mai întîi pe Domnul Cel ce a binevoit a
pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii
cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfîntului, s-au
dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui tînăr, numit Saul. Acesta, fiind
rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, rîvnind după legea
cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de
Aur grăieşte despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă cu

113
toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care erau ale martorilor
mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".

Deci, fiind ucis Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim,
lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lîngă mal - stătea de departe pe o piatră
Preacurata Fecioară, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugîndu-se
cu sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui
în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfîntului, întîiului mucenic şi
Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui,
din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămînteşti, preadulcea
Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se de sîngele lui, iar cu trupul
slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai
cu sîrguinţă se ruga pentru ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse,
primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis:
"Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit.

Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sîngerarea
de pietre, întîiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi
Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese
ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi a pătimit în acelaşi
an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, avînd de la
naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.

Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o
noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din
Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte
bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului, le-a dus într-un sat al său,
care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a
îngropat cu cinste, făcînd deasupra lui mare plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul
Ioan Gură de Aur - văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort".

După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în
Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit
pămîntul cu cinstitul său sînge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui
Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

114