Presa Locala A Comunitatii Romanesti Din Italia

LUCRARE DE DIPLOMĂ
PRESA LOCALĂ
A
COMUNITĂȚII ROMÂNEȘTI DIN ITALIA
Presa locală a comunității românești din Italia
2
CUPRINS:
INTRODUCERE ȘI ARGUMENT 5
Capitolul 1
DE LA PRESA CENTRALĂ LA PRESA LOCALĂ 7
I.1. Strămoşii ziarelor 7
I.2. Presa modernă – apogeu şi declin 10
I.3. Presa de provincie 13
I.4. Rădăcinile presei româneşti 15
I.5. Repere ale presei moderne româneşti 18
I.6. 1990 – explozia presei româneşti 20
I.7.Principalele ziare centrale 23
I. 8. Presa locală românească 25
I. 9. Criza ziarelor 26
Capitolul II
PRESA DIASPOREI ROMÂNEȘTI ȘI AL STILULUI ROMÂNESC 27
II.1. Diaspora și exil concepte cheie 27
II.2. Presa între Diaspora și Exil 29
II.3. Presa diasporei românești 30
II. 4. Presa exilului românesc 34
II.5. Cultura ca formă de luptă politică 36
Capitolul III
PRESA DIASPOREI ROMÂNE DIN ITALIA 38
III.1.Comunitatea românilor din lume 38
III.2.Comunitatea românilor din Italia 61
III.2.1. Date statistice 61
III.2.2. Comunitatea între trecut și prezent 61
III.2.3. Politica şi emigraţia românească din Italia 62
III.3. Principalele ziare ale comunității românești din Italia 63
III.3.1.Istoria publicațiilor românești în Italia 63
III.3.2. Marche- Romania 64
III.3.3. Gazeta Românească 65
III.3.4.ORA – un nou ziar pentru romanii din Italia 67
Capitolul IV
ORA ROMÂNIEI 68
-STUDIU DE CAZ-
IV.1. Profilul ziarului 68
IV.2. Audienţa ziarului 72
3
IV.3. Interpretarea datelor 74
CONCLUZII 76
BIBLIOGRAFIE 79
INTRODUCERE șș i ARGUMENT
Datorită diversităţii şi complexităţii a problematicii presei românești şi în

special a presei din diaspora alegerea unei teme de cercetare pentru lucrarea de
licenţă a reprezentat o adevărată provocare. Având în vedere faptul că sunt membră
a comunității de români din Italia mi-a atras atenţia în mod deosebit domeniul de
cerecetare al presei locale din țara adoptivă .
4
Integrarea României în Uniunea Europeană a deschis noi orizonturi în toate

domeniile vieţii, pe plan social, politic şi cultural. Acest fapt face ca o lucrare
despre un ziar al diasporei românești să cuprindă o arie mult mai vastă de
desfăşurare. Nu putem înţelege prezentul fără a cunoaşte trecutul, cine sunt
înaintaşii şi deschizătorii de drumuri într-un domeniu sau altul.
Prezenta lucrare îşi propune să trateze un ziar al comunității românești din
Italia în context european pornind mai întâi de la originile fenomenului numit
„presă” şi încheie cu studiul sociologic al ziarului propriu-zis, urmărind impactul
acestuia asupra maselor.
Prima parte a lucrării aruncă o privire de ansamblu asupra presei în plan
internaţional, pornind de la strămoşii ziarelor, descoperind primele gazete, studiind
factura şi genurile presei primare, urmărind apoi apogeul şi declinul presei
moderne, nelăsând la o parte nici presa locală, apoi se evidenţiează originalitatea
presei româneşti care, asemeni culturii româneşti, are o particularitate care o
individualizează în peisajul universal şi anume aceea de a asimila într-o perioadă
extrem de scurtă întreaga istorie a lumii, având în vedere că de la primele
încorsetări în versuri ale limbii române până la „Luceafărul poeziei româneşti” au
trecut doar 50 de ani. Pornind de la aceste rădăcini se va ajunge de la epoca
„Marilor Ziare” la presa specializată, încheind cu presa modernă care a cunoscut
atât apogeul cât şi declinul, continuat de o eră întunecată ce luat sfârşit în
decembrie 1989. Presa românească post-decembristă este analizată punând accent
pe stilul şi factura acestui tip de presă, cu o descriere a principalelor ziare centrale,
sfârşind cu o privire asupra presei locale.
Capitolul al II lea este dedicat unei analize comparative a presei românești
între diaspora și exil, iar în captolul al III lea sunt prezentate caracteristicile
generale ale comunităților românești din Italia și principalele publicații ale
acestora.
5
Ultimul capitol este destinat studiului de caz şi anume Ora României pe

baza căruia este realizată o radiografie sociologică, privind profilul şi audienţa
acestuia.
Originalitatea lucrării de față este conferită în primul rând de tema
abordată și de maniera prezentării informațiilor.
Capitolul 1
DE LA PRESA CENTRALĂ LA PRESA LOCALĂ
I.1. Strămoşii ziarelor
6
Nevoia de informare este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Am putea găsi
echivalenţele jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat
întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii care de la aezii greci, la trubadurii Evului Mediu şi la griots
africani, îndeplineau funcţia de comunicare şi adeseori de informare. „Preocuparea de a păstra
povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine, de la Homer până la cronicarii sfârşitului de
Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opere care, mutatis mutandis, se înrudesc cu
reportajele din zilele noastre”1. Pentru necesităţile administrative, marile ca şi micile imperii de
antichităţii au creat reţele de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau pentru
început sub formă orală, iar apoi în scris, noutăţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai mult
sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau prin placarde – afiş.
În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul, în limitata reţelelor „oficiale” corespondenţele
private constituiau pentru comunităţile organizate, pentru oamenii de afaceri şi pentru membrii claselor
conducătoare, o sursă periodică de noutăţi care depăşeau cadrul restrâns al relaţiilor personale sau
profesionale.
Dacă este posibil să regăsim „străbuni” ai ziarului şi al ziariştilor îi vom repera cu 2500 de ani
Î.H. în ţara Piramidelor, unde egiptenii au descoperit că papirusul poate fi folosit pentru inscripţionarea
textelor. Peste ani, în China, în timpul dinastiei HAN apare primul buletin informativ. Se numea Ti bao
şi cuprindea decrete şi dispoziţii imperiale. În decursul vremii nevoia de informare s-a dovedit a fi din ce
în ce mai mare, fiind în acelaşi timp, o constantă a vieţii sociale. Această nevoie a generat formele
primare ale jurnalismului şi a susţinut apariţia simultană a modalităţilor din ce în ce mai diversificate ale
presei. „În decursul unei istorii lungi de secole, marcată de curiozitate, ce a fost un catalizator atât pentru
public cât şi pentru producătorii mesajului scris, s-a făcut în sfârşit trecerea de la comunicarea orală la
era scrierii fonetice, aşa numita «eră Gutenberg»”2 .
„Jonh Genfleisch Gutenberg este acela care a dăruit lumii o invenţie care avea să ajute la
consemnarea cu fidelitate a datelor, a evenimentelor, a istoriei oferind astfel o nouă perspectivă vieţii.” 3.
În 1450, Gutenberg va deschide la Mainz, în asociere cu Johan Foust, primul atelier de tipografie.
Valoarea tipografiei va fi reperată imediat şi vor apărea curând tipografii în întreaga lume. Sistemul
tipografic era pus la punct, însă era nevoie de un sistem de difuzare. Aşa că Ludovic XI organizează
sistemul legăturilor în anul 1479.
1
Albert, Pierre, Istoria presei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 10.
2
Rusu-Păsărin, Gabriela, Prolegomene la o istorie mass - media, Ed. Universitaria, Craiova, 2006, p. 27.
3
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 26.
7
Filip cel Frumos dă monopolul poştelor imperiale austriece lui Franz von Tassis. Acesta va
dezvolta un serviciu internaţional de difuzare prin poştă. Condiţiile „exploziei” informaţionale
gazetăreşti erau deja create, iar gazetele nu se vor lăsa prea mult aşteptate. Dar ce este o gazetă? Dacă
este să ne oprim la etimologia cuvântului „gazetă”, el trimite la ebraicul „izgad” (după afirmaţia lui
Furetiére), la un etimon persan, „Kazed” „Kagir” (conform investigaţiilor lui Gurcin de Tassy) şi la
italianul „gazza”. Privind atmosfera gazetăriei, acesta din urmă pare adevărat, deoarece „gazza”
semnifică o coţofană, prin transfer de sens o femeie bârfitoare. Adevărat însă este şi faptul că pe
podurile Veneţiei se vindeau foi „d'avisi” (gazete manuscris) pe o monedă veneţiană de argint numită
„gazetta”. Oricare ar fi etimologia, gazeta va fi cunoscută ca o formă performantă a presei scrise graţie
francezului Theophraste Renaudot, cel care va publica la Paris în 1631 prima gazetă numită La Gazette.
Până în 1631, data oficială a unei gazete de excepţie, La Gazette, istoria presei reţine şi
controverse asupra paternităţii primului ziar. Prioritatea în domeniu, ca şi primatul informaţiei sunt două
mari deziderate ale pasionaţilor într-ale jurnalismului. În această idee George Chalmers propunea
primatul englezesc, susţinând că a descoperit la British Museum un English Mercurial din 1588.
Mărturia aceasta va fi contestată de M. Watts cinsprezece ani mai târziu. Şi tot ca o expresie a orgoliului
întâietăţii, Émile Socard susţine în Le jurnalism á Tróyes că aici, la Tróyes, ar fi apărut primul ziar, prin
1595.
Cercetarea fundamentală a lui E. Dubief4 consacră însă un alt nume şi un alt spaţiu cultural:
Abraham Verhoeve la Anvers publică jurnalul săptămânal Nieuwe Antwersche Tijdinghe. Argumentele
istoricului sunt numerotarea şi datarea jurnalelor. (Piére Albert va consemna în „Istoria” sa jurnalul lui
Verhoeve cu apariţie bilunară). Începutul fusese făcut, urma extinderea în întreaga lume. Europa
consemnează primele gazete la Strasbourg, la Stuttgard şi Praga în 1610, la Amsterdam în 1620. La
Londra primul curent va fi lansat în 1662, iar în Italia vor apărea primele gazete periodice în 1636 la
Florenţa şi în 1640 la Roma. În Spania, la Madrid, Gaceda se va impune începând din 1661.
Gazeta va deveni o permanenţă în spaţii culturale diferite; va păstra alura, principiile, scopul şi se
va individualiza prin tehnica jurnalistică şi prin originalitatea scriiturii, a discursului publicistic.
Presa din Statele Unite consemnează o primă publicaţie cu adevărat originală Pensylvania
Gazette, creaţia lui Benjamin Franklin apărută la Philadelphia.
Primele cotidiene au apărut în jurul anului 1776 şi se numeau Pensylvania Magazin şi Boston
Gazette.
4
Rusu-Păsărin, Gabriela, op.cit., p. 38.
8
La Londra se va edita în 1665, The Oxford Gazette, ce va deveni apoi The London Gazette care şi
azi este ziarul oficial britanic. „Istoria mai reţine şi acele gazete cunoscute sub numele de Gazettes de
Hollande, publicate de francezii exilaţi. Aceste publicaţii, adesea de opoziţie, au antrenat un «război al
peniţelor» care dubla războaiele Monarhiei, ale Republicii şi ale Imperiului Francez, fiind numite
generic Gazettes de Hollande datorită faptului că multe dintre ele erau tipărite în Olanda.”5
Aşadar, presa va deveni o veritabilă armă prin puterea ei de a influenţa cititorii, de a susţine
puncte de vedere, de a se implica în polemici în care sunt dezvăluite detalii ce pot favoriza sau defăima.
Alături de presa informativă s-au dezvoltat şi presa de factură populară sau culturală. Acest tip de
presă a apărut datorită nevoii umane ca pe lângă ştirile politice, sociale şi profesionale, să existe şi acele
ştiri care să delecteze, provocând imaginaţia, declanşând refulări, incitând spiritul în abordarea cu
detaşare a cotidianului stresant. Ştirile de acest gen au cunoscut o dezvoltare considerabilă începând cu
secolul XVI, însă cele mai vechi ştiri, tip zvon, datează încă din anul 1529. Ele au apărut în Franţa şi se
refereau la crime, catastrofe şi fapte supranaturale.
Dintr-o altă perspectivă în 1665 sub patronajul lui Colbert apare „Journal de Savants” 6 care va
avea o viaţă îndelungată. A şi azi sub patronajul Academiei de Ştiinţe Franceze cu acelaşi scop ca şi
atunci, şi anume informarea despre lucrările ştiinţifice apărute în Franţa şi în lume. După acest model se
vor regăsi publicaţii în toată Europa. La Londra se va edita în 1666 Philosophical transactions, iar la
Leipzig Acta eruditorium în 1682. În acelaşi timp apar jurnale specializate: Journal de Médicin, Journal
de Cammera.
În timp, se poate observa că secolele XVII şi XVIII sunt caracterizate prin diversificarea presei
în ceea ce priveşte exprimarea jurnalistică şi tehnica de realizare. Climatul politic şi social a generat o
creştere semnificativă a tirajelor. Evoluţia presei scrise fiind condiţionată de particularităţile fiecărei ţări.
De aceea, Anglia va cunoaşte o presă ascendentă, Franţa va avea momente de expansiune a presei, dar şi
de temperare în urma cenzurării, iar în Europa Centrală şi Meridională, evoluţia va fi lentă.
Existenţa în paralel şi în concurenţă a presei informaţionale şi a celei culturale sau de
divertisment a creat un larg spaţiu de manifestare ziariştilor şi scriitorilor. Publicul francez va fi atras de
forma inedită a ştirilor în versuri din La Musée Histrorique unde erau publicate scrisorile lui Jean Loret
adresate protectoarei sale, domnişoara de Longueville. O altă formă editorială publicată de Daniel Defoe
în The Review va fi editorialul politic ce va căpăta forma de eseu moral, predică sau dialog.
5
Albert Pierre, op. cit. , p. 26.
6
Toheveron, Gabriel, Istoria mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi 2003, p. 15
9
Presa morală va revendica două nume şi un simbol: Richard Steele şi Joseph Adison şi un The
Spectator care va pleda pentru echilibru sub aura filosofiei. Misteriosul Junius va publica în Public
Adventurier primele Scrisori pamflet începând cu 1769.
O altă specie literară „de frontieră” revendicată de presă este romanul foileton a cărui paternitate
nu este bine descifrată, evitându-se pe seama ei multe păreri, însă de remarcat este cea a lui Pierre Albert
care în cartea sa Istoria Presei, îl postează ca părinte fondator pe Daniel Defoe, cu romanul foileton
Robinson Crusoe.7 Acesta pare a fi primul foileton publicat în 1719 în The Daily Post. Acest gen a fost
unul controversat însă iubit de unii criticat de alţii, fiind strămoşul „telenovelelor” de azi savurate de
unii nesuportate de alţii.
I.2. Presa modernă – apogeu şi declin
Presa modernă a fost impusă începând cu secolul XVIII. Ca o sinteză a presei acestei perioade
se impun câteva repere:
 apariţia unui ziar care va deveni emblematic pentru presa modernă: John Walter va crea Daily
Universal Registrer (1785) care va deveni în 1788 celebrul Times.
 diversificarea presei: Journal économique (1759), Journal des thèatres, The Observator (1791).
 imaginea luptei dintre grupări sau imaginea războaielor: L'Ami du peuple şi L'Ami du roi, în
Franţa sau „Ştiri de ultimă oră asupra problemelor războiului şi lumii” în Germania, la Leipzig.
Astfel conflictul va crea gustul pentru noutăţi şi ştiri de ultimă oră.
 proclamarea libertăţilor presei prinDeclaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august
1789, urmată de limitarea şi apoi instaurarea unei cenzuri excesive.
Modernizarea presei se petrece pe fondul unor procese accentuate de urbanizare şi ridicare al
nivelului cultural al maselor populare. După cum scria Lamartine în 1831, în Revue Europeenne,
„înainte de sfârşitul acestui secol, jurnalismul va însemna o forţă imensă înglobând întreaga gândire
omenească. Singura carte posibilă de acum înainte este ziarul”.8
Într-adevăr, el va fi o forţă, progresele tehnice vor impulsiona dezvoltarea presei conferindu-i
titlul modern de „putere”. Au dus la acest fapt: cerneala de imprimerie pentru presele rapide, pusă în
practică de Lorilleux în anul 1818, apoi hârtia „de chifflon” care va înlocui hârtia „du bois” în jurul
7
Albert Pierre, op. cit., p. 90.
8
10
anilor 1870. Nicéphon Niepce va contribui în 1823 cu prima fotografie executată în paisprezece ore.
Samuel F.B. Morse va reuşi să trimită cu ajutorul sistemului electric primul mesaj între Washington şi
Baltimore. Folosirea acestui sistem a permis transmiterea ştirilor la distanţă şi a creat premisele apariţiei
agenţiilor de presă. Prima agenţie a fost „Agenţia Havas” fondată de Charles Auguste Havas în
decembrie 1835. Sistemul de culegere a ştirilor se baza pe reţeaua de corespondenţi din Franţa şi din
străinătate şi pe primirea de informaţii guvernamentale. Informaţiile despre companiile din Crimeea şi
Italia îi vor asigura notorietatea, Havas vinde ştiri şi anunţuri, definind astfel o nouă sursă de dezvoltare
financiară. La Berlin, în 1349 a fost creată Agenţia Wolff, aceasta fiind prima ce va utiliza telegraful
optic.
În octombrie 1851, Julius Reuter înfiinţează la Londra „Agenţia Reuter” iar dincolo de ocean la
New York, şase cotidiene se vor asocia în mai 1848 cu scopul de a culege informaţii şi vor crea
„Associated Press”.
Aşadar, agenţiile de presă au devenit o necesitate dar în acelaşi timp şi o oportunitate pentru
multe cotidiene.
De remarcat, o altă caracteristică a secolului XIX este presa ieftină şi populară. Primul care
sparge gheaţa în acest sens este Le Petit Journal care va apărea la 1 februarie 1863, având preţul de 5
centime, adresându-se unui public cu o cultură scăzută, dar dispus să cumpere la un preţ mai mic.
„Presa engleză era practic cea mai scumpă presă, însă odată cu propunerea «taxei pe ştiinţă» ea
va ajunge la preţul de 1 penny. În America primul ziar care scade preţul la 2 cenţi (1 penny) este The
Sun, lansat în 1833, la Daz. New York Herald în 1835 şi New York Tribune în 1841 se vor alinia presei
ieftine pentru a creşte vandalitatea. Lucrurile însă nu se opresc aici, Joseph Pulitzer va prelua
conducerea în 1883, la New York World şi va practica preţul de 1 cent, după care New York Journal
lansat în 1895 de W.R. Hearst, va practica acelaşi preţ. Presa «ieftină» a cucerit piaţa prin tehnica
persuasivă a ilustraţiilor, prin informaţiile de fapt divers, prin comentariile în limbaj accesibil cu
adresabilitate către cititorii cu o cultură medie, pe scurt o presă de «cod» slab. Istoria aşează pe un loc
privilegiat ziarul New York Times, pentru că el va însemna în jurul anilor 1900 «ziarul serios» cu
informaţii sigure.”9
În concluzie, dacă este să radiografiem secolul al XIX-lea, vom observa că acesta va impune
formele jurnalismului modern dar şi al celui popular. Cei care au prmovat aceste formule sunt Gordon
Bennet şi Joseph Pulitzer. Primul va pleda pentru reportaje, subiecte confidenţiale, fapte diverse şi va
9
11
angaja corespondenţi în Europa în timp ce al doilea va experimenta „jurnalismul popular al faptelor

diverse şi al reportajelor umane participând curajos la luptele electorale locale”10.
Acest sfârşit de veac avea să găsească jurnalismul britanic pe cele mai înalte culmi practicând
formula „noului jurnalism” iniţiată de fondatorul lui Daily Mail, Lord Northeliffe, acest „Napoleon al
presei”, care avea să mai înfiinţeze diverse publicaţii acreditând ideea că, „nu este greu să atingi tiraje
de 1 milion de exemplare dacă practici «noul jurnalism» bazat pe fapt divers, informaţie modernă, titluri
mari şi pagini aerate.”11. Acest sfârşit de veac duce pentru presa franceză o „belle époque”.
Cele două mari războaie îşi vor pune serios amprenta asupra presei. Presa va avea rol informativ,
însă va fi supusă unor mari dificultăţi financiare dar şi de cenzură. Acesta este cazul presei europene,
diferit de cel al presei americane, care va avea de câştigat reputaţie şi bani de pe urma conflictelor
mondiale. Corespondenţii de război americani reuşeau să se impună prin prestaţia profesională, prin
privilegiul de a fi „americani” şi erau sprijiniţi în obţinerea informaţiilor. Continentalii „se luptau” cu
imaginea de „aproape de casă” ceea ce înseamnă că „ar trebui să ştie”. Presa cotidiană este concurată în
continuare de presa de tip magazin şi chiar în structura aceluiaşi ziar, informaţia de actualitate este
concurată de reportajele romanţate şi paginile de monden.
Tehnica tipografică cunoaşte noi transformări, heliogravura şi offset-ul devin indispensabile
revistelor ilustrate. Graţie heliografului, fotografiile puteau fi transmise la distanţă. Prezenţa redactorilor
specializaţi devenind o necesitate dar şi o condiţie a supravieţuirii ziarelor în secolul XX.12
Cu toate că primele decenii ale secolului XX au adus o perioadă de maximă înflorire a presei,
sfârşitul Primului război Mondial va aduce un uşor declin. Deşi nu anunţa, acesta se va dovedi a fi de
durată. Ţara în care declinul este cel mai vizibil rămâne Franţa. În această ţară, înainte de Primul Război
Mondial erau 70 de cotidiene, iar în 1953 numărul lor scade la 12, iar astăzi apar doar 10 cotidiene.
Tirajul scade şi el semnificativ: astfel de la 6,5 milioane de exemplare în preajma celui de-al Doilea
Război Mondial la 4,3 milioane de exemplare în 1959, la 3,1 milioane de exemplare în 1975, şi doar 2,5
milioane de exemplare în 1991. Demn de subliniat este faptul că din punct de vedere al numărului total
de exemplare la mia de locuitori, în Franţa, cifrele sunt de două ori mai mici decât în Germania, Belgia,
Marea Britanie ori S.U.A. În S.U.A. Cifrele rămân oarecum stabile (din punct de vedere al tirajului,
situaţia este mult mai bună decât în Franţa: 60 milioane de exemplare raportate la 250 milioane de
locuitori). În Germania, presa cotidiană a crescut până în 1968, dată după care intervine o stabilizare: în
10
Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002, p.38.
11
12
12
1968, 23 milioane de exemplare, în 1980, 27 milioane de exemplare, în 1993, 25 milioane de

exemplare.
Notă cu totul aparte face Japonia, unde consemnăm o creştere constantă după cel de-al Doilea
Război Mondial: 27 milioane de exemplare în 1950, 68 milioane de exemplare în 1986 şi 71 milioane de
exemplare în 1993.
Japonia face notă aparte şi din punct de vedere al tirajelor nespus de mari ale unor cotidiene,
neîntâlnite în alte ţări cu o populaţie mai numeroasă ca a Japoniei. Trei cotidiene din această ţară -
Mainichi Shimbun cu 6 milioane de exemplare, Youniuri Shimbun cu 14 milioane de exemplare, Asuhi
Shimbun cu 12,6 milioane de exemplare – deţinând cam 50% din totalul tirajelor presei zilnice.13
I.3. Presa de provincie
Presa de provincie a debutat mult mai târziu şi foarte greu în comparaţie cu presa naţională. În
Franţa, privilegiile obţinute de jurnalele naţionale interziceau în fapt existenţa periodicelor de provincie.
Renaudot şi succesorii săi se ocupau de autorizarea tipografiilor în vederea retipăririi gazetelor. Existau
38 de astfel de reeditări între 1631 şi 1752, dintre care unele conţineau şi câteva ştiri şi anunţuri
originale. În cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, privilegiul de care se bucura ziarul Affiches a
început să scadă în favoarea editorilor din provincie. Affiches a fost, prin urmare, primul periodic de
provincie în adevăratul sens al cuvântului. Primul număr din Affiches a fost publicat în 1731, la
Strasbourg, următoarele numere la Lyon, în 1750 şi se inspirau din modelul „intelligenzblüttern”
german. „În 1788, existau 44 de asemenea ziare consacrate în esenţă publicării de anunţuri publicitare,
uneori acestea aveau şi rubrici de informaţii locale sau literare. Unele din acestea, Affiches, annonces et
avis divers, au primit titlul mai nobil de Journal”.14
Revoluţia franceză a dat un impuls puternic presei de provincie. Alături de vechile publicaţii de
anunţuri care au transformat în ziare de opinie, au apărut în aproape fiecare departament publicaţii cu
tendinţe bine delimitate care contribuiau la informarea provinciei în legătură cu ceea ce se petrecea la
Paris.
După 1815 presa franceză locală a cunoscut o dezvoltare destul de lentă. Fiecare oraş avea un
jurnal guvernamental aflat la ordinele prefectului sau subprefectului. }n micile oraşe nu existau decât foi
13
Dobrescu Paul şi Bărgăoanu, Alina, Mass Media şi Societatea, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 27.
14
13
de anunţuri apolitice. Publicaţiile opoziţiei aveau o existenţă şi adesea efemeră. Monarhia din Franţa
avea să facă însă posibilă apariţia câtorva veritabile publicaţii liberale. Cea de-a Doua Republică a fost
ocazia unei proliferări fără precedent a unor ziare care au dispărut imediat după iulie 1848. Deja la
începuturile celui de-al Doilea Imperiu, în marile oraşe cel puţin, se opuneau două sau trei jurnale a
căror concurenţă era arbitrată de prefect în favoarea celui care îl servea cel mai bine. În 1870 la Lille,
Bordeux şi Marsilia apăreau ziarele de cinci centime. Primul cotidian de provincie a fost Journal de
Guzenne, apărut în 1784. În 1812, existau în provincii cotidiene cu tiraj cumulat de 3.000 de exemplare.
În 1832, 32 de cotidiene cu 20.000 de exemplare, apoi în 1860 erau deja 60 de cotidiene cu 120.000 de
exemplare, după care în 1870 ajunseseră la 100 cu 350.000 de exemplare. Cifra de 1 milion de
exemplare a fost atinsă în 1880 şi era alocată unui număr de 190 cotidiene. Această cifră se va tripla în
1914 când existau 242 cotidiene. Astfel după 1914, presa locală era constituită din mii de titluri de ziare,
aproape fiecare prefectură dispunea de cotidienele sale. Marile oraşe dispuneau adesea de cel puţin şase
cotidiene fiecare. Însă succesul marilor regionali era evident, aceştia dominau piaţa în defavoarea
jurnalelor de opinie.
Succesul marilor publicaţii regionale s-a datorat creşterii numărului paginilor locale apărute în
numeroase ediţii, asigurând o superioritate decisivă asupra ziarelor pariziene, care nu puteau satisface
această curiozitate normală a publicului provincial.
Dacă nici un alt titlu nu a reuşit să atingă încă poziţii de monopol, comparabile cu cele ale
ziarelor de azi, totuşi în marile oraşe existau încă din 1939 nouă cotidiene, în cele mai multe cazuri
foarte vechi, care depăşeau un tiraj de 150 000 de exemplare: Quest-Éclar la Rénnes (350.000), La
Petite Gironde la Bordeaux (325.000), La Petite Dauphinoisla la Bordeaux (325.000), La Dépéche la
Toulouse (270.000), Le Réveil du Nord la L'ille (250.000), La France la Bordeaux (235.000), Le
Progrés la Lyon (220.000) şi Le Petit Provencal la Marsilia (165.000).15
În caracterizarea presei de provincie considerăm ca punct de reper presa franceză, deoarece ea a
fost deschizătoare de drumuri şi în acest domeniu al presei locale. În celelate regiuni ale Europei presa
regională s-a conturat mult mai greu decât în Franţa. De amintit poate fi faptul că primul ziar de
provincie englez a fost The Worchester Postman. Cel care reuşeşte să se remarce ca un cotidian veritabil,
este Manchester Furdiah după 1855. Fondată în 1821 de Jonh. E. Taylor, Manchester va fi preluat în
1872 de către C. P. Scot, care avea să fie director general până în 1929. De remarcat însă faptul că şi în
acea epocă ca şi azi, ziarele regionale au avut o puternică atracţie la public reuşind uneori să fie mult mai
dorite decât jurnalele naţionale care s-au dovedit în multe cazuri de departe „profesioniste” în ale presei.
15
Idem, p. 105.
14
Într-o privire politică se poate observa progresul remarcabil al unei lumi în continuă
transformare, „lumea presei”. Nu am putea astăzi vorbi de un prezent fără acest trecut prezentat succint
în acest capitol. Pentru că România s-a integrat în Uniunea Europeană este privită într-un context
internaţional.
Pornind de la originile acestui fenomen. Această succintă istorie a presei realizată în acest capitol
se doreşte a fi o privire panoramă asupra unui domeniu mereu revoluţionar, marcat de inedit şi
senzaţional, ce ar trebui să fie caracterizat de ingeniozitate, obiectivitate, echidistanţă, profesionalism,
pasiune şi talent.16
I.4. Rădăcinile presei româneşti
Presa românească, asemeni culturii româneşti, are o particularitate care o individualizează în

cadrul peisajului universal. Exemplul cel mai elocvent este dat de faptul că de la primele încorsetări în
versuri ale limbii române până la „Luceafărul poeziei româneşti” nu au trecut decât 50 de ani. Alte
naţiuni au avut nevoie de secole. Capacitatea de excepţie de a arde etapele şi de a asimila istoria lumii
într-un timp record fac din cultura românească un unicat. Revenind la origini ajungem în secolul XV
când este remarcat Macarie, numele de care se leagă primele tipărituri. Astfel, în la 1508, la Târgovişte,
se tipăreşte în slavonă Liturghierul, carte de cult de 256 pagini, descoperită de Al. Odobescu la Bistriţa
Olteană, în vara anului 1860.17
Părintele limbii româneşti, Coresi, diaconul tipograf, va impune graiul muntean în toate ţinuturile
limbii româneşti, devenind fundamentul limbii literare de azi. În 1544, Coresi tipăreşte la Sibiu în limba
română un Catehism, lucrare despre care se aminteşte într-o foaie din Germania. La Cluj şi Sibiu apar
tipărituri în latină, maghiară şi germană. Se tipăresc cărţi de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare,
dar şi texte laice. Specific în cultura românească este apariţia lucrărilor beletristice înaintea ziarelor.
Reportajul modern va fi „prefaţat” de celebra pagină despre „năvălirea lăcustelor” a lui Miron Costin.
Tonul pamfletelor se conturează persuasiv în discursul literar al lui Dimitrie Cantemir în a sa Istorie
hieroglifică. Constantin Cantacuzino Stolnicul introduce în limba română cuvântul „ziar”.
Boierii români au început să se aboneze la gazetele din Olanda, Polonia, Viena.
16
17
Rusu-Păsărin, Gabriela, op. cit., p. 57.
15
Apare nevoia de informaţie tot mai pregnantă , episcopul de Rîmnic, Chesario era foarte
nemulţumit în 1778 pentru că primea doar gazeta Litteraires des politiques.
Prima gazetă atestată pe teritoriul României apare la Timişoara sub numele de Temeşvaurer
Nachrichten tipărită în limba germană. Dr. Ioan Piunaru Molnar cere în 1789 Curţii de la Viena
autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română. Din motive financiare, proiectul nu se va
realiza. Interesul pentru publicarea de gazete româneşti este tot mai mare printre cei care fac încercări,
Alexie Lazăru şi Teodor Racoce care încearcă prin discursuri memorabile să realizeze acest deziderat
însă primele ziare româneşti vor apărea abia în secolul al XIX-lea.18
Pe fondul unor procese de defăimare a feudalismului şi de dezvoltare a capitalismului,
amplificate de lupta pentru deşteptarea conştiinţei naţionale au apărut în 1829 Curierul Românesc şi
Albina Românească. Primul apare la Bucureşti la 8 aprilie 1829 prin grija lui Ion Heliade Rădulescu, iar
cel de-al doilea la 1 iunie 1829 la Iaşi, condus fiind de Gheorghe Asachi. 19 El a încercat să ofere o
informaţie diversă, de la politic la cultural, să impună o limbă corectă, să culturalizeze masele.
În anul 1838, la 12 martie, apare Gazeta de Transilvania sub îngrijirea lui Gheorghe Bariţiu. Cu
o grijă deosebită pentru tineri, Bariţiu propune prin noul ziar un mod de culturalizare şi „iluminare” a
maselor. Diversitatea tematică, adresabilitatea largă, promovarea ideilor iluministe, lupta pentru unitatea
naţională şi respectul pentru limba română vor face din cele trei ziare fundamentul presei româneşti.
La 1 ianuarie 1838 este tipărit sub titlul România, primul ziar românesc a cărui apariţie era
motivată de N. Iorga astfel: „omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii;
doreşte să afle orice întâmplare şi născocire dar omul este şi nerăbdător; numai o gazetă cotidiană, care
să este în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea”.20
Ca şi în peisajul presei universale şi în ţara noastră presa culturală îşi va crea rolul ei bine stabilit.
Presa românească având sorgintea în climatul cultural va purta girul personalităţilor care au întemeiat-o
sau care au colaborat cu articole în care discursul literar şi discursul publicistic au fuzionat fericit.
În preajma revoluţiei de la 1848, acestea vor prolifera, câteva distingându-se prin tematică,
obiective şi impact asupra publicului: Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840 – 1845),
Propăşirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia (1845). M. Kogălniceanu le va conduce pe primele
trei, iar N. Bălcescu şi A. Teboniu Laurian se vor ocupa de ultima. Ţinta acestor reviste culturale era
preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă viaţa poporului român, şi se adresau românilor din toate
18
Georgiu Grigore, Istoria culturii române moderne, Ed. Comunicare.ro, 2002, p. 52
19
Idem, p. 60.
20
Iorga Nicolae, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1999, p. 88.
16
provinciile. Programul Daciei Literare a fost cel mai comentat de istoria literaturii, considerându-l
esenţial pentru spiritul epocii şi pentru dezvoltarea ulterioară a culturii româneşti. Articolele lui N.
Bălcescu din Magazin istoric ...” exprimau întregul crez, cel al unei generaţii revoluţionare care pregătea
momentul istoric crucial.”21
Lupta pentru unitate va fi susţinută în Bucureşti de ziarul Concordia, înlocuit cu Românul,
considerat cel mai important periodic bucureştean apărut în perioada formării stilului naţional român. D.
Bolintineanu va conduce un alt periodic bucureştean, Dâmboviţa ce va reflecta opinia cercurilor
progresiste din această epocă.
În acest secol XIX se va dezvolta presa specializată. De remarcat sunt câteva nume de reviste
împreună cu propulsorii acestora:
 Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte (1861) condusă de Al. Odobescu.
 Foiţa de istorie şi literatură (1860) condusă de B. P. Haşdeu.
 Instituţiunea (1860 – 1876) condusă de Al. Zane.
 Reviste ştiinţifice:
 Agronomia (1859 – 1861)
 Natura (1856 – 1865)
 Reviste economice:
 Analele economice (1860 – 1864)
 Analele statistice (1860 – 1869)
 Publicaţii juridice:
 Dreptul (1862)
 Publicaţii militare:
 România militară (1864).
Viaţa culturală a epocii a fost susţinută printr-o varietate de publicaţii care găzduiau în coloanele
lor opiniile marilor personalităţi ale vremii. Publicistica devine astfel o tibună de la care „vocile
rezonante”22 ale epocii se adresau poporului şi Europei. Aşadar această perioadă aduce o
profesionalizare a presei generaliste şi o înflorire a presei populare.
Un alt stil de presă va fi cea umoristică care a fost apreciată în epocă. Astfel, publicaţii ca
Trompeta Carpaţilor a lui C. Bolliac sau Traian a lui B. P. Haşdeu s-au caracterizat printr-o pronunţată
atitudine de critică la adresa vocilor regimului politic existent la acea dată în România. Cea mai folosită
21
Petcu, Marian, Istoria presei române – antologie, Ed. Triton, Bucureşti, 2002, p. 64.
22
Antip, Constantin, Contribuţii la istoria presei române, Ed. Uniunea ziariştilor, Bucureşti, 1964, p. 37.
17
formă de exprimare a fost satira incisivă, rareori abuzivă, cu adresare directă ceea ce a atras şi atacurile
la adresa lor şi a determinat existenţa scurtă în peisajul publicistic românesc.
Ziarul cu glume diversificate în care apărea şi caricatura numit Cicala (1865, Bucureşti) va fi
întrerupt. În Nichipercea (1866), Haşdeu atacă acid adversarii săi politici. Ghimpele lui G. Dem
Teodorescu (1866 -1879) va fi continuat într-un stil care va face proverbial şi titlul şi autorul, Moftul
român al lui I. L. Caragiale, Moş Teacă a lui Anton Balabaşa vine să completeze tabloul satiric al vremii.
I.5. Repere ale presei moderne româneşti
Atât legea presei promulgată de A.I. Cuza în 1862 cât şi Constituţia din 1866 consfinţesc
libertatea presei şi dreptul oricui de a-şi exprima liber ideile prin presă.
Cele trei ziare care au constituit fundamentul presei româneşti: Curierul românesc, Albina
Românească şi Gazeta de Transilvania vor fi urmate în epocă de alte ziare care vor avea acelaşi rol
catalizator în promovarea ideilor umaniste, de unitate a limbii şi de unire a românilor: Românul (1857),
Timpul (1876), Adevărul (1888), Universul (1884). Acesta din urmă va fi ziarul care datorită lui Luigi
Cazzavillan, cel care va introduce rotativa, va creşte ca tiraj şi va scădea ca preţ de la 10 la 5 bani.
Universul va deveni lider de piaţă fiind distribuit într-un număr de 8.000 exemplare. Românul se putea
prezenta cu un tiraj de 1.900 – 2.700 exemplare. 23 Diversificarea presei presupune şi diversificarea
surselor de informare. Bucureştiul găzduia sucursale ale agenţiilor de presă străine între care
deschizătoare de drumuri a fost „Agenţia Havas” (agenţie franceză), a urmat apoi „Corrubureau”
(agenţie austriacă), „Wolff” (agenţie germană) şi agenţia germană „Reuter”. Era nevoie de o agenţie
românească, înfiinţarea ei semnificând performanţa jurnalistică în colectarea informaţiilor interne şi
externe. S-a întâmplat în 1889 prin organizarea agenţiei telegrafice „Agenţia română”, care va funcţiona
până în 1916.
De remarcat că o amprentă deosebită asupra presei în a doua jumătate a secolului XIX a fost
pusă de către M. Eminescu, I.L. Caragiale şi B. Ştefănescu Delavrancea, fără de care presa românească
ar fi fost incompletă.
Presa românească de la începuturi până în secolul XX demonstrează vocaţia de sincronizare cu
spaţiul european având capacitatea de a prolifera forme jurnalistice de o certă valoare şi de a impune
modele culturale. Pe aceeaşi coordonate presa românească îşi va continua destinul şi în secolul XX.24.
23
Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi 2000, p. 80.
24
18
Primele decenii ale acestui secol vor fi marcate de presa socialistă, cea mai importantă publicaţie
de această factură fiind România muncitoare care a apărut la 1 ianuarie 1902. Alături de presa
muncitorească se va afirma şi presa democratică prin ziarele Protestarea, Viaţa socială şi Făclia editate
de N. D. Cocea. Presa generalistă rămâne în centrul atenţiei. Adevărul şi Dimineaţa îşi vor continua
programul de informare largă iar Universul va găzdui în paginile sale senzaţionalul şi reclama,
argumente pentru o mare audienţă la public.
Între cele două războaie, publicistica va cuprinde reviste ca: Viaţa românească, Vremea,
Economia naţională, Bursa, Revista de filosofie, Revista istorică, Monitorul oficial, Gazeta sporturilor
etc. De remarcat că tot în această perioadă apare şi presa comunistă. Inedite în peisajul presei din această
vreme sunt Bilete de papagal(1928 – 1929; 1930 şi 1937) unde Tudor Arghezi îşi exersează magistral
arta pamfletului.
Au apărut noi surse de informare cum ar fi „Agenţia telegrafică”, „Orient radio” (RADOR),
agenţia „Presa” şi „Danubius Press”. Prima dintre acestea va fi cumpărată în 1925 de Ministrul de
externe devenind astfel „Agenţia naţională” a României.
Presa comunistă va avea ca moment de început apariţia ziarul Scânteia la 15 august 1931. Era un
ziar central de partid care îşi va păstra statutul până la revoluţia din 1989.
Istoria presei scrise româneşti aduce noi argumente pentru susţinerea ideii că domeniul îşi are
sorgintea în cultura românească. Cu un asemenea fundament, susţinută în devenirea sa de personalităţi
marcante ale spiritualităţii româneşti, presa românească statuează un principiu esenţial: „trebuie să vii
din cultură şi să serveşti culturii într-un timp social pentru recuperarea timpului cultural”. 25 Poate astfel
se explică vocaţia singulară a presei româneşti de a asimila în timp uimitor de scurt creaţia lumii şi a
oferi acesteia valori care să proiecteze cultura românească în patrimoniul universal. Valoarea este
singurul mod de recomandare peste timp.
I.6. 1990 – explozia presei româneşti
Era seara de 22 decembrie 1989, momentul în care ziarele, radioul şi televiziunea aveau să
transmită primele produse mediatice necenzurate. Acesta era momentul – punte între presa românească
în perioada de dictatură şi deschiderea ei către sistemul liberal - democratic. „Întreaga suflare
românească se trezise din amorţire. Trebuia să reînvăţăm a gândi, a vorbi, a scrie.”26 Atunci însă
25
Idem, pag. 109.
26
Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut- Aspecte ale presei româneşti post-decembriste, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 16.
19
„foamea” de senzaţional ca şi nevoia de a avea acces la informaţia diversă, au constituit un adevărat

catalizator care a dus la apariţia unui număr foarte mare de ziare.
Primul ziar liber al Revoluţiei Române avea să fie Libertatea (cotidian existent şi azi). Titlul unui
articol al acelor zile este de remarcat: „Libertatea ne-am câştigat-o murind, să nu o pierdem neştiind cum
să trăim liberi”.27 Viitorul avea să demonstreze că nu ştiam să trăim liberi, nu eram pregătiţi pentru o
schimbare profundă, ci doar pentru un neo-comunism „iliescian”. În acele zile, unele cotidiene şi-au
schimbat denumirea, aşa cum este cazul „oficiosului” PCR Scânteia, care între 22 şi 25 decembrie se va
numi Scânteia Poporului, după care va prelua numele Adevărul.
Un alt cotidian de mare tiraj a fost şi România Liberă, ziar condus de Petre Mihai Băcanu. De
remarcat că Băcanu a fost eliberat din închisoare în 22 decembrie 1989, după ce împreună cu alţi trei
colegi a publicat în ilegalitate un ziar la începutul lui '89.
Presa scrisă s-a dezvoltat cel mai rapid, ajungând la un număr de aproximativ o mie de noi
publicaţii de factură diversă. Pornind de la satiră, cum ar fi Caţavencu la naţionalism, precum România
Mare, de la ziar de partid ca Azi la independentul Expres. În unele cazuri o publicaţie îşi încheia apariţia
însă o alta îi lua locul şi astfel pare imposibil de estimat câte publicaţii au existat în acea perioadă.
Tirajele ziarelor principale România Liberă şi Adevărul erau impresionante în comparaţie cu azi, astfel
ele se situau la 2 milioane de exemplare pentru Adevărul şi la 1,2 milioane exemplare pentru România
Liberă. „Vechii comunişti erau azi remarcabili fesenişti care nu puteau să facă doar ce ştiau cel mai bine:
Să cenzureze! Dar neputând să facă acest lucru, au trecut la opresiune. Astfel publicaţiile care şi-au
manifestat opoziţia faţă de FSN au fost obligate să plătească cheltuielile de tipărire în avans, iar hârtia
era plătită de trei ori mai mult decât de către cele favorabile puterii. Directorii de la România Liberă,
Expres şi 22 au semnalat faptul că ziarele lor nu ajungeau la abonaţi, ba chiar aceştia primeau în schimb
Adevărul, favorabil noii puteri”.28
Depăşind această perioadă, urmează presa anilor 1991 – 1992 când se constată o saturaţie
mediatică, caracteristică fiind pierderea credibiltăţii presei scrise cât şi a celorlalte mijloace mediatice
percepute de public ca fiind dependente de executiv şi instituţia prezindenţială sau de interese de partid
(în această ultimă categorie situându-se chiar şi ziarele autointitulate independente).
După acea explozie numerică a ziarelor în anul 1990 avea să urmeze reculul firesc, rămânând în
centrul atenţiei ziare care publicau lucrurile interzise în perioada ceauşistă, cum ar fi cele legate de
27
Ziarul Libertatea, nr. 32/1990.
28
Gross, Peter, op. cit , p. 92.
20
furturi, violuri, can-can-uri. Avea să se remarce cotidianul Evenimentul zilei, cotidian independent, de
rezonanţă în anii 1939 -1944, care va avea mare audienţă la un public avid de senzaţional.
Ziarul Democraţia, care între anii 1888 – 1890 a fost condus de B. S. Delavrancea, reapare în 22
ianuarie 1990, la Bucureşti. Acesta va reuni în paginile sale numele unor mari oameni de cultură precum
Răzvan Teodorescu, Dinu Săraru sau Ştefan Milcu.
Tentaţia senzaţionalului într-un timp al căutărilor şi al tranziţiei va înclina balanţa spre
jurnalismul bazat pe opinie şi pe informaţie incompletă. În timp ce în presa occidentală prima pagină a
cotidienelor cuprinde de obicei aceleaşi subiecte (fiind şi o probă de obiectivitate şi profesionalism), în
presa scrisă românească apariţia altor subiecte pare a da notă de profesionalism, în fapt de individualism,
iar cifrele vehiculate sunt rareori apropiate. Informaţiile punctuale nu sunt aceleaşi şi sentimentul la
finalul lecturii este că ai citit despre alt fapt petrecut în acelaşi loc şi în aceeaşi zi.
„O problemă a jurnaliştilor avea sa fie «limbajul de lemn» pentru cei cu o anumită vârstă şi lipsa
de cultură generală, de specialitate, cât şi de cultură politică pentru tinerii entuziaşti care s-au avântat în
tainele jurnalismului. După 17 ani de presă post-decembristă s-a conturat cu claritate că presa liberală
trebuie să se bazeze pe profesionalism şi credibilitate.” 29
Cea mai grea „boală” a jurnalismului poate fi considerată anonimatul, iar cel mai greu de câştigat
dar şi cel mai uşor de pierdut este credibilitatea. Diferenţa între credibilitatea presei şi credibilitatea
jurnaliştilor este o temă de actualitate. Este o situaţie probată de fapt de sondajele de audienţă. Greu de
crezut este că jurnaliştii înşişi au mai puţină încredere în presă decât chiar publicul ţintă. Cercetările
întreprinse sub egida Institutului de Sociologie al Academiei Române arată pentru anul 2002 că: dacă
8% din public afirmă că are multă încredere în mass-media, numai 3% din jurnaliştii chestionaţi
împărtăşesc această părere; 51% din public are destul de multă încredere, dar numai 31% dintre
jurnalişti; 35% din public are puţină încredere faţă de 40% din jurnalişti; 7% din public nu are deloc
încredere faţă de 9% din jurnalişti.30 Curba credibilităţii se modifică în funcţie de comportamentul
jurnalistic. Este un proces în derulare marcat de gradul de performare a actului jurnalistic.
Evoluţia presei după 1989 a cunoscut perioade în care explozia informaţională a fost motivată de
„foamea” de informaţii şi comunicare, după o epocă a totalitarismului şi a cenzurii.
Aviditatea cu care erau aşteptate ziarele a favorizat tendinţa de abordare a subiectelor din
domeniul spectaculosului, a faptului divers, valoarea discursului jurnalistic s-a salvat prin prezenţa
articolelor semnate de scriitori, vizând domeniul memorialistic şi cel al comentariului social descătuşat
29
Idem, p 102.
30
Marinescu, Valentina, Mass Media în România – o lectură sociologică, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 75.
21
de rigorile cenzurii. Şi ca în orice perioadă de trecere bruscă de la un regim totalitar la unul democratic,
nu de multe ori libertatea de exprimare s-a transformat în libertinaj verbal.31
Numărul mare de ziare apărute imediat după revoluţie a necesitat angajarea unor ziarişti care nu
întotdeauna aveau o formare filologică, cu atât mai puţin jurnalistică. Este cauza primă a folosirii unui
limbaj caracteristic pentru submediocritate, improvizaţie facială, superficialitate în tratarea subiectelor
de presă şi incapacitatea ierarhizării evenimentelor din agenda setting.
„Ziarele de tradiţie s-au salvat de la această tendinţă graţie prezenţei în redacţii: a ziariştilor cu
experienţă care în ciuda faptului că încă se confruntau cu «limbajul de lemn» au reuşit totuşi sa fie
receptivi la noua «ordine» pe piaţa media şi la noile cerinţe ale publicului cititor, reuşind să convertească
spectaculosul în evenimenţial. După o perioadă de descătuşare a rigorilor era firesc reculul. Presa,
«câinele de pază al societăţii», este din nou acuzată de pierderea echidistanţei, acceptarea intruziunii
politicului şi economicului în politica editorială.”32
Presa de tranziţie îşi păstrează locul privilegiat în ierarhia preferinţelor publicului cu un succes
constant. Presa de autoritate, presa de informaţie rămâne însa un reper esenţial în peisajul publicistic
românesc. Gustul publicului cititor ca şi concurenţă reală ca număr şi diversitate a publicaţiilor vor
determina audienţa, tirajul şi în ultimă instanţă existenţa sau dispariţia acestora din peisajul mediatic
românesc.
I.7.Principalele ziare centrale
Câteva repere din presa scrisă actuală33, cu precizarea caracteristicilor esenţiale, vor putea oferi
imaginea ofertelor editoriale şi a publicului - ţintă vizat:
 Adevărul - cotidian de informaţie generală, avându-l ca fondator pe regretatul publicist Dumitru
Tinu, a avut o evoluţie cu „istorii”. Fosta Scânteie, Adevărul de azi a avut un început ezitant,
amintindu-se frecvent că provine din organul de presă al Partidului Comnuist. Profesionalismul
gazetarilor va învinge însă şi astfel se motivează tirajul mare (130.000 exemplare în 2004) şi
premiile obţinute: Premiul Internaţional „Kurt Schort” acordat ziaristului Liviu Avram pentru
jurnalism de investigare – 2003, 2004; Premiul II al Concursului „Jurnalism de educaţie” acordat
redactorului Eugen Chelemen, de către Comisia Naţională a României pentru UNESCO; Premiul
31
Rusu Păsărin, Gabriela, op. cit. p. 62.
32
Gross, Peter, op. cit., p 112.
33
Rusu-Păsărin, Gabriela, op. cit., pp. 120 – 123.
22
„Analistul de Politică Externă al Anului” în cadrul Premiilor Anuale ale Diplomaţiei, acordat
redactorului şef adjunct Bogdan Chiriac – 2003 şi altele. După moartea lui Dumitru Tinu, un
grup de publicişti printre care amintim pe Cristian Tudor Popescu şi Bogdan Chiriac, împreună
cu un grup de angajaţi din domeniul tehnic şi administrativ vor demisiona de Adevărul şi vor
fonda Gândul. În ciuda acestui fapt, Adevărul îşi continuă istoria dovedind că fidelitatea
publicului poate salva un cotidian de la un moment dificil pe piaţa media.
 Cotidianul - a fost fondat de omul politic Ion Raţiu în anul 1992. Format broadsheet, cotidianul
care îşi poartă numele oferă cititorilor şi un supliment săptămânal numit Cotidianul de weekend.
 Cronica Română - a apărut pe piaţa presei scrise în 1993, având ca fondator pe publicistul Horia
Alexandrescu. Cotidian cu un tiraj de 15.00 exemplare, se doreşte a rămâne un „cotidian
naţional de informaţie şi certitudine”.
 Curentul - cotidian cu difuzare naţională a fost apreciat pentru contribuţia la dezvoltarea
cooperării Est – Vest, promovarea integrării României în Structurile Euro Atlantice primind
Medalia Aniversară „Manfred Worner” în anul 2002. Academia Română îi va acorda Diploma
„Distincţie Culturală”.
 Curierul Naţional - fondat de omul de afaceri Valentin Păunescu în anul 1990, cotidian de format
broadsheet are un tiraj de 30.000 de exemplare, cu o arie de distribuţie naţională.
 Evenimentul zilei este cotidianul care a revoluţionat viaţa consumatorului de presă scrisă,
oferindu-i o presă de senzaţie, cu titluri şocante, cu limbaj jurnalistic agresiv care a avut ca efect
redirecţionarea gustului publicului spre zona spectacularului. Evenimentul zilei va marca şi
debutul presei tabloide din România spre care se vor îndrepta multe ziare după anul 1992, însă
acest cotidian va rămâne un reper pentru presa scrisă românească, post-decembristă, prin
spargerea canoanelor de redactare, vizând un impact psihologic asupra publicului cititor.
 Jurnalul Naţional - un cotidian de informaţie generală, fondat de omul de afaceri şi politician în
acelaşi timp Dan Voiculescu, în anul 1993. Un alt tabloid cu tiraj de peste 200.000 exemplare.
Pentru a coaliza interesul cititorilor, alături de deja tradiţionalul supliment TV, profesat şi de alte
ziare, Jurnalul Naţional va lansa la începutul anului 2004 Ediţia de Colecţie cu un mare impact
la public. Noutate şi diversitate, format nou, însoţit de revista glossy de 36 de pagini (suplimentul
Tv). Iată câteva argumente ale cerinţei pieţei, pa care Jurnalul Naţional le-a respectat
asigurându-şi popularitatea pe piaţa media.
 Libertatea - îşi are originea în fosta Informaţia Bucureştiului, transformat de către trustul de
presă elveţian „Ringier” într-un reprezentativ tabloid românesc. Apărut în zilele revoluţiei, ziarul
23
Libertatea are peste un milion de cititori. Conform cercetătorilor Biroului Român de Audit al
Tirajelor realizate în perioada mai 2003 – mai 2004, profilul cititorului era: sex: bărbaţi - 55%;
vârstă: 25 – 54 ani – 67%; educaţie: studii medii şi superioare – 70%.
 România Liberă - a fost şi înainte de 1989 un ziar de mare tiraj datorită rubricii Mica publicitate.
La începutul anului 1990, va fi privatizat prim metoda MEBO, vânzarea către angajaţi a
acţiunilor, şi va fi, cu acest nou început, un ziar al opoziţiei politice faţă de reminescenţele
comuniste post – decembriste. Petre Mihai Băcanu, directorul general al cotidianului, va fi unul
dintre cei mai virulenţi publicişti împotriva comunismului. Cu o serie de distribuţie naţională şi
externă, cu un tiraj de peste 70.000 de exemplare, România Liberă şi-a format un public relativ
tânăr, cu vârste cuprinse între 25 şi 44 ani (46,7%), cu o educaţie medie şi cu superioară şi va fi
apreciat (implicit cumpărat) de cititori din oraşele cu peste 200.000 de locuitori (72%).
 Ziua - fondat în 1930, a reapărut sub conducerea publicistului Sorin Roşca Stănescu pe 15 iunie
1994. Fondatorul Roşca Stănescu a dorit să impună un puternic ziar de investigaţie în România.
Pentru acoperirea tematică şi informaţională zonală, Ziua are 4 ediţii locale: Ziua de Vest, Ziua
de Iaşi, Ziua de Constanţa şi Ziua de Hunedoara. Două elemente de noutate sunt de reperat:
editat la New York şi „Ziua on - line” este o premieră pentru anul 1996.
Între cotidianele naţionale specializate amintim: Ziarul Financiar, Bursa, cotidian finaniciar
economic, Economistul, Gazeta Sporturilor, PRO Sport.
Săptămânalele Academia Caţavencu şi Formula As sunt unele dintre cele mai citite ziare pentru
că oferă publicului informaţia bazată pe divertisment. Discursul publicistic vizează delectarea cititorilor,
generând buna dispoziţie.
Săptămânalul Magazin, fondat în anul 1957 a rămas de-a lungul unei jumătăţi de veac, un
săptămânal cultural - ştiinţific, paginile sale dedicate fenomenului răpirilor OZN sau locurilor şi
fenomenelor puţin cunoscute din lume, fiind aşteptate cu un real interes. Magazin este săptămânalul ce
a popularizat rezultatele celor mai importante cercetări ştiinţifice din lume şi descoperirile ştiinţifice
notabile în plan mondial. După 50 de ani de la prima apariţie Magazin este săptămânalul cultural-
ştiinţific care nu a abdicat de la limbajul publicistic elevat, dar accesibil, ţinuta decentă a faptelor
comentate, probitatea profesională a corpului redacţional.
Periodicele sunt un alt capitol al presei scrise specializate şi cu un public - ţintă bine definit.
Casa mea, Avantaje, Datini (revistă de cultură populară), Filatelia (revistă culturală filatelică), Historia,
Naţional Geografic România, Rebus (fondator N. GH. Popescu, 1931) sunt doar câteva exemple.
24
I. 8. Presa locală românească
Era firesc ca odată cu decembrie '89, presa locală din România să cunoască perioadă
„înfloritoare”. Aceasta datorită exploziei de cotidiene, săptămânale , lunare şi bilunare, ziare şi reviste de
diverse facturi. Prima transformare au cunoscut-o ziarele ce înainte de decembrie '89 au fost organ de
presă ale comitetelor judeţene ale PCR. Acestea, peste noapte au luat alte drumuri cât mai
„revoluţionare”. „Entuziasmul revoluţionar însă avea să aducă cotidienele locale la tiraje destul de
crescute datorită dezvăluirilor cu privire la foşti demnitari comunişti la nivel local. Mulţi dintre aceştia
tremurau în acele zile iar ziarele erau unul dintre coşmarurile lor. Însă totul trece – si aşa a trecut şi acea
perioadă iar cei care au devenit apoi „mari ziarişti” sunt nimeni alţii decât vechii securişti. Informaţia era
deţinută de ei, aşa că acum puteau folosi aceasta pentru a-şi forma o carieră în presă”34.
I. 9. Criza ziarelor
Criza economică actuală a debutat în 2007 și la fel ca în alte sectoare și în cazul mass mediei, cu
precadere în cazul presei scrise după o creștere record, din 2008 au început regrese rapide. Ziare
consacrate din România au început să dispară de pe piață, unele păstrandu-și totuși ediția online. Firmele
și societățiile comerciale aflate în contextul constrângerilor economice au redus vizibil cheltuielile
pentru publicitate, care reprezintă o sursa principală de venit a presei scrise.
Bugetul presei scrise din România din publicitate a scăzut la 27 mil. euro față de 82 mil. euro cât
încasa la începutul anului 2008.
Pe fondul greutățiilor financiare mai multe ziare s-au închis, unele de referință. Amintesc aici
cotidienele Ziua, Gardianul, Cotidianul și Gândul(ultimele două continuă drumul în variante digitale).
Vânzările ziarelor naționale cotidiene rămase pe piață au scăzut în 2011 cu aproximativ 33% față
de cifrele de anul trecut.
Efectele au fost și mai devastatoare în presa scrisă locală care a avut dintotdeauna de suferit din
cauza altor factori suplimentari printre care existenta titlurilor naționale. A cunoscut un proces de
reinventare de mai multe ori - prima fiind diferențierea subiectelor tratate de cele din ziarele naționale. O
problemă comună prezentă la multe dintre instituțiile media este coexistența paginii online în care sunt
postate articolele existente deja în varianta print în mod identic. Instituțiile de presă locală sunt de regulă
34
Gross, Peter, op. cit., p. 29.
25
mult mai sărace față de cele naținale iar atragerea publicității este dificilă, motiv pentru care unii patroni
aleg alte căi de finațare mai puțin convenționale, devenind o presă tot mai puțin independentă.
Potrivit unui studiu realizat de Rogalski-Grigoriu în perioada martie-aprilie 2009 sub denumirea “Presa
locală sub semnul crizei” care a urmărit viitorul presei scrise locale și presiunile cu care se confruntă s-a
constatat că pe plan local, există un grad ridicat de preocupare referitor la evoluția și conservarea
gradului de independență a presei. Percepția redactorilor șefi referitor la viitorul presei locale este mai
degrabă pesimistă iar lipsurile financiare și obstacolele întâmpinate pentru a obține finanțare riscă să
afecteze independența publicațiilor locale.
Capitolul II
PRESA DIASPOREI ROMÂNEȘTI ȘI AL STILULUI
ROMÂNESC
II.1. Diaspora și exil concepte cheie
Exil, emigratie, diaspora exprimă o anumita situatie in care s-au aflat sau se afla inca o parte
dintre romani in diferite perioade ale istoriei noastre nationale, respectiv cea de parasire a tarii natale din
varii motive: politice, economice sau de alta natura, stabilindu-se in alte tari care le ofereau conditii
pentru satisfacerea nevoilor lor de afirmare si exprimare libera. Fenomenul plecarii in masa a romanilor
spre alte meleaguri dateaza din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Dupa cucerirea puterii de catre
generalul Ion Antonescu, si in special dupa lichidarea rebeliunii legionare, foarte multi legionari au
parasit tara. Numarul romanilor stabiliti in strainatate a sporit brusc dupa 23 august 1944, cand numerosi
diplomati, militari de cariera, oameni de afaceri, ziaristi, medici, juristi, profesori universitari, care au
refuzat sa traiasca intr-o tara in curs de comunizare, au parasit Romania (circa 20.000). Au urmat
26
romanii care reuseau sa plece in misiune in strainatate si "alegeau libertatea", si romanii "rascumparati"
de rudele bogate sau de oameni politici influenti.
Migraţia internaţională este un fenomen relativ nou pentru România contemporană şi probabil
abia perioada de după 1998 incepe sa definească tendinţele care vor căpăta stabilitate in viitor.
Definiţia dată de Organizaţia Naţiunilor Unite termenului de „migrant" este foarte pertinentă:
„orice persoană care îşi schimbă teritoriul unde locuieşte de obicei". Astfel, in această categorie nu intră
turiştii şi oamenii de afaceri, deoarece călătoriile lor nu implică schimbarea locului obişnuit de rezidenţă.
Statistic, populaţia migratoare poate fi direct determinata in funcţie de numărul de străini care se găsesc
într-o ţară: cei înregistraţi in funcţie de tara natală sau acel procent al populaţiei cu naţionalitate străină.
În planul ştiinţelor sociale, poate fi reţinută opinia profesorului V. Miftode care consideră că
„migraţia este o expresie spaţială a mobilităţii sociale" , apreciindu-se faptul că migraţia nu este o simplă
deplasare in teritoriu iar procesul nu este doar unul fizic, presupunând doar o schimbare a cadrului
natural, ci unul complex, cu efecte sociale.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii
de imiarare si emigrare:
• imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, in cadrul
migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse in acest flux migratorul se numesc persoane imigrante
• emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, in cadrul
migra ţiei internaţionale).
Mişcările migratorii au implicaţii profunde in cadrul societăţilor contemporane, identificându-se
trei paliere asupra cărora migraţiile produc efecte importante: efectele migraţiei asupra populaţiei de
origine, asupra migranţilor înşişi. Conform studiilor sociologice, există nenumărate consecinţe pe care
migraţiile le produc la nivelul acestor trei nivele dintr-o societate.
În literatura ştiinţifică actuală, relaţia dintre migratia internaţională si globalizare este prezentată,
in general într-o manieră simplificată şi incompletă. Cele mai multe abordări ale globalizării s-au limitat
doar la o parte a fenomenului sau la un singur punct de vedere, cum ar fi raporturile dintre globalizarea
economică (comerţ, turism si comunicaţii in expansiune) si intensificarea migratiei internaţionale.
Diaspora română este un termen care cuprinde întreaga populație a românilor din afara României
și Moldovei. De obicei, termenul nu îi numără pe acei români autohtoni care locuiesc în statele vecine,
în special românii din Ucraina și Serbia. De asemenea, numărul diasporei pune la socoteală și cetățenii
de origine română născuți în țări respective. Numărul tuturor românilor din străinătate este estimat la
aproximativ 4-12 milioane de oameni, în funcție de înțelesul termenului „român”.
27
În 2006, președintele României, Traian Băsescu a anunțat că diaspora română este estimată la
aproximativ 8 milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei locuind în fosta URSS, Europa de Vest,
America de Nord, America de Sud, Australia șiNoua Zeelanda. Cu toate acestea, nu se știe cu certitudine
dacă Băsescu a inclus în estimările sale și populații care nu s-ar identifica neapărat cu etnia română. Ca
urmare, nu se știe dacă Basescu a inclus evreii români, etnicii maghiari care sunt nativi în nordul
României (cunoscuți sub numele de ceangăi sau secui) și sașii de origini germanice ca români când a
raportat estimările, precum și a treia generație a persoanelor fizice în Statele Unite și Canada.
Exilul este o formă de pedepsire prin care o persoană (sau un grup de persoane) este forțată să-si
părăsească căminul, sau o măsură prin care i se interzice întoarcerea acasă sub amenințarea închisorii
sau a pedepsei cu moartea.
Se face deosebirea dintre exilul intern, (schimbarea forțată a domiciliului în interiorul propriei
țări) și exilul extern sau deportarea în afara țării de reședință.
Exilul a fost folosit ca o formă de pedepsire, în mod special pentru oponenții politici ai celor
aflați la putere. Folosirea exilului pentru scopuri politice poate fi uneori folositoare pentru guverne,
pentru că împiedică exilații să mai organizeze lupta împotriva puterii, sau nu îi transformă în martiri în
cazul în care ar cădea în luptă sau ar fi executați.
Exilul a reprezentat o pedeapsă severă pentru oameni precum Ovidiu sau Du Fu, exilați în
regiuni ciudate sau subdezvoltate, rupți de sursele de venit, de familie și de prieteni. Dante descrie
suferințele exilului în Divina Comedie.
II.2. Presa între Diaspora și Exil
Deşi e greu să distingem între diasporă şi exil, chestiunea pare încheiată din punct de vedere
istoric, observa şi cercetătoarea Eva Behring, căci „exilul românesc nu poate fi considerat ca atare decât
dacă privim fenomenul expatrierii din unghi exclusiv politic.” Termenul de „exil” nu trebuie abuzat,
precizarea terminologiei ajutând la clarificarea unor situaţii, la disjungerea unor cauze culturale, politice
şi chiar personale, la diferenţierea motivaţională a opţiunii emigraţioniste.
În privinţa „dispersării geografice”, aceasta a fost destul de vastă, emigraţia românească
ajungând atât în ţările Occidentului european, dar şi în cele două Americi, în Canada, ba chiar în
Australia. Între ţările favorite rămân, desigur, Franţa, Italia şi Spania, dar şi Germania ori Suedia sau alte
state care au devenit „a doua patrie pentru exilaţi”.
28
Astfel, pentru prima perioadă (1948-1970) sunt de menţionat importante publicaţii culturale,
precum Buletin de Informaţii al Românilor din Exil (B.I.R.E., apărut la Paris în perioada 1948-1990);
Luceafărul (Paris, 1948, 1949), Uniunea Română (Paris, 1948-1950), Destin (Madrid, 1951-1972),
Gânduri libere (Paris, 1951-1952), Vatra (Roma, 1951-1994), Almanahul Pribegilor Români (Paris,
1952-1966), Buletinul Bibliotecii Române. Studii şi documente româneşti (Freiburg, 1953-57-58; 1967-
68; 1990-91); Revue des Etudes Roumanies (Paris, 1953-75), Romania (Roma, 1954-57), Anotimpuri
(Paris, 1955), Acta Philologica (Roma, 1958-76), Fapta (Madrid, 1956-58; 1963-64); Semne (Paris,
1960-1963), Cuvinte în exil (München, 1962-67), Revista Scriitorilor Români (München, 1962-1990),
Drum (Ciudad de Mexico, 1963-1983), Fiinţa Românească (Paris, 1963-68), Limite (Paris, 1969-1986).
Pentru „a doua perioadă” (cea de după 1970 şi până în 1989) sunt amintite: Apoziţia (München, 1973-
1988), Ethos (Paris, 1973-1984), International Journal of Romanian Studies (Amsterdam, 1976-1989),
Dialog (Köln, Frankfurt pe Main şi Dietzenbach, 1977-1987), Curentul (Munchen, 1978-1980), Lupta
(Paris, 1983-1997).
La toate aceste colabora elita emigraţiei româneşti de pretutindeni, toate aceste publicaţii reuşind
a realiza aşa-numita coeziune a unei cauze confraterne, împletindu-se în paginile respectivelor publicaţii
literatura beletristică cu comentariul politic şi articolul de atitudine. Nu e de uitat nici faptul că regimul
politic din România, interesat în a-şi promova o imagine pozitivă, a intenţionat şi o „îndulcire” a
exilanţilor, o infiltrare a unor colaboraţionişti, ba chiar a încredinţat unor „emisari” misiuni de contact,
ameliorare, racolare. Între fruntaşii exilului cultural românesc, iniţiatori şi prezenţi în diferite publicaţii,
amintim la loc de cinste pe Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Alexandru şi
George Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, George Uscătescu, Mircea Popescu, Ştefan Baciu, Emil
Cioran, N.I.Herescu, Horia Stamatu, Aron Cotruş, Nicu Caranica. În ultimii ani, mai ales în epoca
postdecembristă, au apărut şi în cultura română iniţiative de recuperare a literaturii şi culturii
emigraţioniste, menţionarea unor autori fiind nu numai pilduitoare, dar chiar obligatorie: Eva Behring,
Ion Calafeteanu, Pavel Chihaia, Nicolae Florescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Florin
Manolescu, Cornel Ungureanu, Aurel Sasu, Vl. Tismăneanu, Gabriel Stănescu, Sorin Alexandrescu.
Presa cultural-literară a exilului românesc este doar o „parte” din această amplă, complicată şi încă
neelucidată problematică, iar o adevărată istorie a literaturii române trebuie neapărat să integreze aceste
generaţii la locul binemeritat şi nu într-un capitol-anexă privind pe scriitorii-emigranţi, cum se
procedează adesea, ci în contextul mai larg şi diversificat al epocii în care au trăit şi s-au afirmat.
II.3. Presa diasporei românești

29
În spaţiul public din România, fenomenul migraţiei forţei de muncă a devenit o temă de agendă
permanentă. După aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, se constată o anumită
„instituţionalizare” a acestei teme: „instituţionalizarea poate fi înţeleasă ca o proprietate a unor
organizaţii/instituţii specifice, dar semnifică totodată şi consolidarea unei cunoaşteri practice cotidiene şi
a unor valori. Astfel, presa şi televiziunile îşi reconfigurează formatul editorial prin introducerea unor
rubrici speciale şi adoptarea unor strategii de mediatizare.
Aceeaşi temă devine o constantă a discursului politic (guvernamental, electoral etc.), legitimând politici
publice şi reconfigurări instituţionale. Decidenţii utilizează argumentul diasporei pentru a promova
diverse politici. Experienţa delocalizării, a diverselor forme de mobilitate şi, în general, imaginea
străinului sunt argumente utilizate frecvent de către oamenii politici care caută modele sau reţete de
acţiune publică eficiente. A devenit un reflex larg răspândit în sfera decizională raportarea la forme de
alteritate şi mobilitate transnaţională – un fenomen teoretizat în ştiinţele politice prin termenul policy
transfer.fenomenul diasporic redeschide dezbaterea despre imaginea internaţională a României şi
contribuie la instrumentalizarea acestei teme, prin impunerea în spaţiul public a conceptului „brand de
ţară” (acelaşi fenomen generează, în prezent, o dezbatere legată de oportunitatea introducerii sistemului
de vot prin corespondenţă). Migraţia forţei de muncă şi „noua diasporă” se regăsesc, aşadar, la nivelul
diverselor „agende” (media, politicul, diversele instituţii etc.), a vieţii cotidiene şi imaginarului naţional.
În consecinţă, apar „rubrici”, „politici” şi „discursuri” – diverse „contracte de comunicare” (în spaţiul
public din România, „noua diasporă” şi/sau „noua migraţie” este un termen convenţional şi se referă la
fenomenul migraţiei forţei de muncă, ca urmare a liberalizării circulaţiei forţei de muncă în spaţiul
european; termenul este, aşadar, echivalent cu „migraţia intra-UE”). Comunităţile de români din
străinătate indică o anumită realitate economică, socio-instituţională şi culturală. În jurul acestui
fenomen se rearticulează imaginarul social referitor la identitatea naţională, imaginea de ţară şi la
repertoriul de oportunităţi pentru individ şi societate. Implicaţiile includ, deopotrivă, ţara de origine şi
teritoriul gazdă. Pe de altă parte, migraţia forţei de muncă reprezintă un fenomen constitutiv al aşa-
numitei europenizări a politicilor naţionale şi a culturilor publice. Se pune de aceea întrebarea în ce
măsură media abordează tema comunităţilor transnaţionale şi, în mod special, migraţia intra-UE, ca
fenomene specifice construcţiei europene şi proceselor globalizării. Altfel spus, devine important de
analizat dacă diaspora este în continuare înţeleasă şi problematizată ca o realitate mai degrabă
„exterioară” societăţii.
30
Atât teoriile migraţiei, ale globalizării, democraţiei cosmopolitane şi transnaţionalismului, cât şi

studiile media subliniază faptul că diaspora nu mai poate fi analizată doar ca o categorie istorică
referitoare la migranţii care îşi părăseau ţara de origine pentru a se refugia – din motive de cele mai
multe ori politice – într-o altă ţară (cazuri emblematice, în acest sens, le constituie evreii, armenii,
africanii etc.).
În prezent, termenul de diaspora a dobândit o accepţiune mai largă, în contextul globalizării, al
mobilităţii transnaţionale şi al expansiunii noilor tehnologii de comunicare (satelit, Internet, telefonie
mobilă, digitalizarea structurilor administrative etc.). Diaspora indică mai degrabă comunităţi şi indivizi
care se află pentru o perioadă, de regulă, temporară într-o ţară de destinaţie, practică unul sau mai multe
tipuri de mobilitate (profesională, economică, culturală etc.), îşi creează în ţara respectivă reţele şi
afilieri, însă, în acelaşi timp, nu sunt deconectaţi de ţara de origine. Sunt, aşadar, comunităţi
transnaţionale, indivizi care integrează în viaţa lor cotidiană informaţii, practici şi imaginaruri provenite
atât din spaţiul de provenienţă, cât şi din ţara în care au ales să muncească. Un argument esenţial în
favoarea acestei accepţiuni subliniază faptul că mobilitatea şi accesarea diverselor sisteme
comunicaţionalefac parte integrantă din condiţia actorului social în societatea globalizată şi digitalizată.
Deteritorializarea, mobilitatea şi conectivitatea sunt procese esenţiale pentru înţelegerea
fenomenului actual al diasporei. Experienţa transnaţională influenţează sensibilitatea identitară a
migrantului; contribuie de asemenea la formarea unor atitudini şi practici cosmopolite, mobilizate în
diversele interacţiuni cotidiene. Cosmopolitismul în viaţa cotidiană şi publică presupune un anumit mod
de înţelegere a realităţilor, pornind de la argumentul complementarităţii. Diaspora indică ethosul pe
care îl construiesc, la un moment dat, actorii sociali situaţi într-un context transnaţional, inclusiv
diversele forme de angajament public şi poziţionări faţă de diversele sfere de sociabilitate, de acţiune
civică, afirmare identitară. Georgiou (2006) reţine, dubla dimensiune a conceptului de diaspora: una
sociologică (diaspora, o categorie socială tipică pentru cultura mobilităţii, respectiv pentru „mobilitatea
ideilor, artefactelor şi a oamenilor în timp şi spaţiu”) şi una teoretică (diaspora, o categorie analitică
necesară pentru înţelegerea unor „condiţii sociale precum coeziunea socială, conflictul, cultura globală şi
globalizarea culturală”) . Acelaşi autor consideră că studiile despre diaspora nu mai pot fi reduse doar la
„relaţia lineară” dintre diaspora şi ţara . de origine şi/sau de destinaţie, în condiţiile în care actorii
diasporei sunt conectaţi la o varietate de reţele „paralele şi concurenţiale” . Referindu-se la lucrările lui
Cohen despre diaspora, Aksoy şi Robins (2000) sugerează necesitatea de a depăşi clişee precum
„comportamentul diasporic” şi de a focaliza, în schimb,analiza asupra practicilor simbolice prin care
migranţii, ca individualităţi distincte, se autodefinesc şi reflectează asupra poziţiei lor în diversele
31
interacţiuni şi medii – cum gândesc, interpretează şi resimt situaţiile . Altfel spus, ar trebui identificate
formele emergente de manifestare a diasporei, cele care rezultă din modul în care actorii respectivi se
raportează la o diversitate de reţele de apartenenţă, de sociabilitate, de acţiune civică, de afirmare
identitară. Studiile atrag atenţia asupra importanţei pe care o au mass-media, internetul şi, în general,
noile tehnologii de comunicare în formarea şi manifestarea comunităţilor transnaţionale. Modul în care
migranţii utilizează noile resurse de comunicare în viaţa cotidiană şi publică sau modul în care ei
consumă mediile transnaţionale (receptarea televiziunii din ţara de origine prin satelit, programele
concepute special pentru comunităţile din afara ţării etc.) sunt arii de cercetare curente, la fel ca şi tema
modalităţilor prin care migrantul participă − mai ales în contextul noilor medii – la cultura civică şi
publică a spaţiilor de apartenenţă. Mass-media şi internetul redefinesc imaginarul distanţei şi al
proximităţii cu ţara de origine, în primul rând prin faptul că migrantul poate integra ritmurile cotidiene
din ţara respectivă într-un orizont de tipul „acum şi aici”. Sincronizarea şi conectivitatea devenind astfel
posibile, experienţa transnaţională este percepută ca un continuum între spaţiile de apartenenţă şi de
afiliere. Din acest motiv, se schimbă reprezentarea pe care migrantul o are asupra informaţiei şi a
programelor mediatice din ţara de origine (nu mai este atât de pregnant sentimentul că prin astfel de
informaţii se „recuperează” aşa-numitul decalaj de percepţie a realităţilor „din ţară”). Consumul acestor
tipuri de informaţii devine unul dintre ritualurile cotidiene, o activitate ca oricare alta. Cadrul de
interpretare a mesajelor mediatice nu mai este exclusiv cel al apartenenţei la o comunitate imaginată
(etnică, naţională etc.). Consumul mediatic al televiziunii transnaţionale cunoaşte un proces de
individualizare, în sensul că migrantul, pe lângă faptul că este perceput ca făcând parte dintr-o
comunitate aparent distinctă („noi”, cei din diaspora), este, în primul rând, un actor social cu un stil de
viaţă, cu anumite afinităţi şi opţiuni. Interpretarea mesajelor media printr-o grilă nostalgică sau militant-
ideologică ar fi completată şi de o lectură „utilitaristă” sau pragmatică, axată mai mult asupra nevoii de
cotidian a migrantului.
Media nu reuşeşte să valorizeze indivizii ca actori culturali semnificativi într-un context propice
dezvoltării unor noi atitudini culturale. Câtă vreme diasporicii nu au voce, este greu de invocat impactul
culturii globale asupra comunităţii şi, în consecinţă, identificarea diasporicilor drept o comunitate
cosmopolită. Pe de altă parte, atunci când migranţii dobândesc o „voce” în cadrul articolului de presă,
afirmaţiile lor nu sunt comentate într-un fel sau altul de către jurnalişti. Discursul raportat (diverse forme
de citare) structurează articolul pe principiul că faptele vorbesc de la sine. Desigur, prin colajul de citate
rezultă un discurs – implicit – al jurnalistului, accentuându-se totodată efectul distanţării de realitatea
diasporică. O altă tendinţă este practica jurnaliştilor români de a prelua – sub forma „discursului
32
raportat” – articole ale jurnaliştilor din ţara gazdă. De altfel, trebuie subliniat faptul că interviurile sau
reportajele de la faţa locului sunt rare, majoritatea declaraţiilor fiind preluate de la sursa primară a
articolului (respectiv, articolul publicat în presa străină). Mass-media construieşte, cu predilecţie,
reprezentarea migrantului ca actor individual, care are povestea lui şi este plasat într-o intrigă generică:
„«Presa despre diaspora» ridică problema relaţiei care se instituie între actorii diasporici şi publicul
autohton prin intermediul construcţiei mediatice. Ştirile sunt polarizate: unii fac lucruri bune, alţii rele,
unii suferă, alţii sunt fericiţi.
Presa scrisă, televiziunea şi dispozitivele specifice internetului fac parte dintre mecanismele
spaţiului public prin care se gestionează vizibilitatea persoanelor integrate într-o comunitate diasporică:
acestea obţin un beneficiu şi/sau trăiesc o suferinţă (disconfort) fizică sau morală cauzată de asumarea
explicită a unei situaţii de risc.
II. 4. Presa exilului românesc
Exilul este, în cele mai multe împrejurări, o pedeapsă sau e resimţit ca atare şi ispăşit sau expiat
nu o dată cu preţul vieţii şi al morţii. Modelul lui Ovidiu, poetul alungat din Roma imperială între
barbari, în ţinutul neprielnic al Pontului Euxin, s-a repetat în istorie din antichitate până în zilele noastre,
indiferent de formele particulare ale exilului şi de motivaţiile atât de complexe care îi stau la bază,
mereu fiind supus unor cercetări şi interpretări din cele mai diverse. Există şi un paralelism cu ipostaza
biblică a omului căzut în păcat şi, pentru acest fapt, alungat din rai sau a neamului cel ales de Domnul
pedepsit pentru greşelile sale prin pierderea şi recuperarea, doar după mari suferinţe îndurate, a
Pământului Făgăduinţei. Situat între libertate şi speranţă, exilul, chiar atunci când e ales voit de cel în
cauză drept o cale, adesea singură, de salvare a individului, nu e privit ca o favoare a sorţii, ci, cel mai
adesea, ca un fapt anormal de viaţă. Condamnarea la exil e resimţită ca o nedreptate a istoriei şi ca un
efect la rândul lui condamnabil al luptei omului cu o condiţie existenţială precară şi deseori absurdă.
Alegerea sau acceptarea exilului trece drept o opţiune categorică în apărarea libertăţii omului, indiferent
de condiţiile istorice traversate, improprii ori de-a dreptul ostile speranţei în mai bine. Nuanţa politică a
exilului e dată de radicalizarea conflictului dintre forţele sociale divizate în ceea ce priveşte înţelegerea
propăşirii omenirii spre viitor, dar nici nuanţa estetică, strict literară sau artistică, nu e de neglijat,
autenticii oameni de spirit fiind capabili să se desprindă, cu preţul unor serioase sacrificii, de un mediu
nefavorabil manifestării în libertate a creativităţii. Drama e accentuată şi în planul intim al fiinţei prin
33
aceea că exilul produce o sfâşiere lăuntrică, o rupere de spaţiul originar şi de un timp auroral, care
marchează venirea pe lume şi ieşirea în lumină a oricărui individ.
Exilul românesc, în multitudinea ipostazelor sale, a ajuns, îndeosebi după schimbările de ordin
politic ale anului 1989, mai bine cunoscut şi mai sistematic studiat în întreg spectrul său istoric de
manifestări. Numeroase publicaţii şi lucrări ştiinţifice, precum şi foruri de dezbateri publice au consacrat
fenomenului analize din multiple puncte de vedere, scopul declarat fiind o mai dreaptă evaluare a
specificului său, dar şi, consecinţă imediată, o recuperare a valorilor sale esenţiale spre a fi reintegrate
într-o viziune unitară în ansamblul culturii naţionale. Dacă se apreciază că au dispărut condiţiile reale de
proliferare actuală a exilului, graţie democratizării relaţiilor internaţionale şi asigurării libertăţii de
mişcare a persoanelor, studierea fenomenului se află încă în curs tocmai spre a-i detecta caracteristicile
şi a-i releva aspectele inedite, rolul său în progresul spiritual al omenirii, întrucât şi în momentul de faţă
există elemente contradictorii, dar şi interpretări controversate ale unora din dimensiunile sociale şi
estetice ale exilului.
Presa româneascã din exil reprezintã, la fel ca şi literatura, o componentã de neignorat a culturii
române. Studiile despre acest interesant fenomen mediatic sunt abia la început, din motive lesne de
înţeles. Existã, din fericire, douã excelente instrumente de lucru, care pot constitui punctul de plecare al
unei cercetãri privind presa româneascã din exil: Enciclopedia exilului literar românesc (2003), a lui
Florin Manolescu, şi lucrarea lui Aurel Sasu, Cultura românã în Statele Unite şi Canada (1993), care
conţin (ambele) un inventar destul de bogat (dar incomplet) al publicaţiilor din exil. De asemenea, şi
clasica lucrare a lui Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1987) oferã date despre
numeroase publicaţii româneşti apãrute în strãinãtate. De altfel, ar fi posibil ca începuturile presei în
limba românã sã fie fãcute chiar de publicaţiile din exil (aici trebuie lãmurit sensul cuvântului exil). De
pildã, Crestomaticul românesc, din 1820, editat de Teodor Racoce, a apãrut la Cernãuţi, care era atunci
capitala Galiţiei. Biblioteca româneascã (1821-1834), coordonatã de Zaharia Carcalechi, a apãrut la
Buda, iar Fama Lipschii (pentru Dacia) (19 mai - nov. 1827) a apãrut la Leipzig, în Saxonia. Românii
din exil au tipãrit ziare mai întâi pentru a se explima în limba lor maternã. Aceste publicaţii au fost „un
exerciţiu de limbã şi de credinţã. S-ar putea spune, un exerciţiu de românism la mai multe mii de
kilometri depãrtare. A fost, apoi, un mod de a comunica, de a lupta împotriva uitării.
Apariţia revistelor literare ale exilului românesc nu s-a produs dintr-o necesitate de auto-afirmare
a unor scriitori dornici de glorie. Cei care au semnat în paginile acestora erau personalităţi formate,
puternice, deja cunoscute. Ceea ce avea să-i reunească se configura sub forma gravă a unei necesităţi
imperioase de a găsi un răspuns la dezlănţuirea celei mai grave crize pe care o cunoscuse neamul
34
românesc în lunga şi dramatica lui istorie. Comunismul, adus în ţară pe tancurile trupelor invadatoare ale
Rusiei Sovietice, îşi inaugura dominaţia în România prin ofensiva, de o violenţă fără precedent,
îndreptată împotriva întregii societăţi româneşti, a instituţiilor, a economiei, a învăţământului, a ştiinţei,
a istoriei, a culturii, a spiritualităţii şi în general a tuturor acelor valori prin care românii, într-o perioadă
istorică deosebit de scurtă îşi legitimaseră – în chip strălucit – apartenenţa de fapt şi de drept la valorile
culturii şi civilizaţiei europene.
Metodele de a smulge mărturisiri pe o scară neînchipuit de largă, fiecare ducând la noi şi noi
arestări, erau infailibile. Puţini erau cei care rezistau torturilor fizice la care erau supuşi în timpul aşa-
numitelor interogatorii, a căror inventivitate şi bestialitate erau de aşa natură încât chiar şi oamenii cei
mai rezistenţi se prăbuşeau până la urmă”.
II.5. Cultura ca formă de luptă politică
În presa literară a exilului românesc se remarcă ca trăsătură esenţială dimensiunea combativă.

Ea devine astfel un mod permanent de asumare şi concretizare a datoriei, obsesiv repetată, privind
conservarea şi apărarea memoriei. În lipsa unei asemenea poziţionări, imponderabila şi indelebila
amprentă prin care se lasă întrezărită identitatea spirituală a unei naţiuni ar fi condamnată la o rapidă şi
definitivă disoluţie. Efect previzibil manifestările acestei revuistici vor tinde şi către o demantelare a
falacioaselor proiecţii emanate de utopia comunistă. Dar totodată, pe traseul impus de amintitele
circumstanţe, vom constata că raţiunile, temeiurile şi modurile de structurare au fost cu totul altele decât
acelea care, de-a lungul timpului generau apariţia unor publicaţii literare. Până şi faptele propriu-zise de
comunicare (literară, analitică, socială, strict informativă sau ştiinţifică) indiferent de forma abordată,
generează şi chiar au o modalitate specifică de a păstra conotaţiile unei atmosfere tensive și din
perspectiva pe seama căreia sunt vehiculate se manifestă, subsidiar, ca elementele unei nesfârşite
confruntări.
Evenimentele şi situaţiile pe care umanitatea veacului XX a fost silită să le traverseze, prin
complexitatea lor, întunecă – dacă nu chiar – blochează, în mare parte, puterea de analiză, înţelegere şi
reflecţie asupra lor. Structura esenţială a valorilor lumii de până nu demult suportase o devastatoare
disoluţie. După al doilea război mondial lumea căpătase un cu totul alt chip, necunoscut şi – în parte –
35
de-ne-cuprins într-o normalitate a înţelegerii, pentru că, evident, se situase undeva dincolo de tot ceea ce
până atunci se crezuse că ar aparţine Omenescului.
Exilul literar din perioada Ceauşescu înregistrează o progresie a numărului de cazuri din 1965
până în 1989 - este constatarea cea mai banală ce se poate face şi observaţia generală cea mai la
îndemână. E foarte simplu să găsim acestei perioade două viteze de centrifugare culturală: acalmia
relativă a intervalului 1965-1970 şi accelerarea ritmului exilării scriitorilor după 1971, odată cu
enunţarea alarmantă a tezelor din iulie, care înseamnă instaurarea cultului personalităţii lui Ceauşescu şi
dezvăluirea noilor metode anti-culturale ale dictaturii comuniste (masificarea culturii, festivalul naţional
"Cântarea României", înteţirea cenzurii).
Cercetând statistic exilul românesc, după ţările de destinaţie, înregistrăm următoarea ierarhie a
preferinţelor: 1. în Franţa avem din 1941 până în 1989 aproximativ 60 de scriitori exilaţi; 2. în
Germania, aproximativ 35 de scriitori români; 3. în USA, în jur de 30; 4. ar urma Israelul, cu cel puţin
30 de scriitori evrei de limbă română, dar am spus că e impropriu să vorbim de exil în cazul lor; 5. ar
mai fi de notat Suedia cu cel puţin 10 scriitori români exilaţi; ar veni la rând, Canada, cu până la 10;
Anglia, Australia, Olanda, cu până la 5. Curios e că Spania este preferată numai de primul val al exilului,
de către vinovaţii participării la politica extremei drepte din România anilor '40.
Analizând pe genuri literare acest tablou al scriitorilor români exilaţi în anii 1965-1989, putem
face cele mai banale reflecţii despre proporţia de dramaturgi (doi: Al. Mirodan şi Matei Vişniec), poeţi
(foarte puţini şi fără şanse de a se afirma ca poeţi români sau de altă limbă în exil), prozatori (cei mai
mulţi, unii capabili să-şi continue activitatea literară ca prozatori şi să se afirme ca atare în exil), critici
literari rămaşi în zona publicisticii în limba română sau în altă limbă şi, în sfârşit, universitarii (plecaţi
din ţară ca universitari şi rămaşi universitari şi în exil, devenind nume importante în mediul academic
internaţional).
Consecinţa plecării acestor scriitori în exil a fost retragerea cărţilor lor din biblioteci la "fondul
secret" şi interdicţia de publicare a oricărei referinţe (în presa literară, în cărţile de critică) despre opera
şi numele lor - ceea ce a însemnat o sărăcire continuă a imaginii literaturii române, aşa cum era ea
vehiculată acasă. Din păcate, din această traumă a cenzurii nu ne-am revenit pe deplin nici astăzi, după
aproape douăzeci de ani de la reîntregirea literaturii române.
36
Capitolul III
PRESA DIASPOREI ROMÂNE DIN ITALIA
III.1.Comunitatea românească din lume

- AFRICA -
AFRICA DE SUD
Un număr de 3 000 de originari români s-au stabilit aici, atraşi de mirajul prosperităţii.
- AMERICĂ DE NORD–
CANADA
Primii emigranţi români şi-au făcut apariţia în Canada între 1882 şi 1918. În marea lor majoritate
emigranţii erau muncitori agricoli, care au lucrat la început la construcţia de căi ferate şi în agricultură.
Al doilea val poate fi considerat cel de după primul război mondial până în 1929, nefiind foarte
consistent. Acesta a cuprins rude şi prieteni ai celor deja stabiliţi în Canada, unii dintre ei reuşind să
obţină slujbe în comerţ sau în profesii care le-au permis accesul în rândul clasei de mijloc.
Al treilea val este consemnat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, până în anul 1955.
Motivele emigrării au fost, în principal, de ordin politic.
37
Al patrulea val poate fi apreciat că fiind în perioadă anilor ’70 şi ’80, mulţi dintre emigranţi
având o bună pregătire profesională. Conform statisticilor oficiale canadiene, în 1986 erau înregistraţi
peste 60 000 de români - canadieni (origine unica sau multiplă). Potrivit oficialilor de la „Imigration
Canada”, după 1990 circa 3 000 de români, mai ales tineri, s-au stabilit, anual, în Canada (ţară care
încurajează multiculturalismul etnic/emigraţia, prin intermediul Ministerului Federal al Emigraţiei şi
Cetăţeniei, reprezentat şi la nivel provincial)
Dacă primul şi al doilea val cuprindeau mai ales ţărâni veniţi din Transilvania, Bucovina şi
Dobrogea, ultimele reunesc români de diverse profesii din întreaga ţară.
În prezent, în Canada trăiesc peste 100 000 de români şi originari din România, potrivit unor
surse neoficiale. Cei mai mulţi dintre etnicii români se afla în provinciile Ontario, Quebec, Alberta,
Saskatchewan, British Columbia şi Manitoba. Orăşele cele mai populate de români sunt: Toronto,
Montreal, Kitchener, Windsor, Vancouver, Edmonton şi Hamilton.
Caracteristică principală a noilor veniţi după 1990 este diversitatea de vârste şi profesii, cele mai
multe intelectuale, dar şi unele legate de diferite meserii. Cauzele invocate sunt de ordin economic,
dublate uneori şi de motivaţii de ordin politic.
Există, în prezent, în Canada numeroase personalităţi ştiinţifice de origine romană. În provincia
Quebec sunt, de exemplu, 116 profesori universitari între care şi Nicolae Mateescu-Matte (membru de
onoare al Academiei Romane).
Comparativ cu alte etnii din Canada, emigraţia de origine romană nu este compactă şi foarte bine
organizată, are o structura amorfă şi ocupă poziţii economice, politice şi sociale relativ modeste.
În cadrul comunităţii există o mare diversitatea de opinii şi atitudini faţa de România, unii
mentinandu-se, însă, pe poziţii conservatoare, având reţineri şi resentimente.
Există o preocupare crescândă pentru recuperarea proprietăţilor din ţară, deşi mulţi dintre
emigranţi nu au făcut, încă, vreun demers legal în acest sens şi nu sunt, în general, la curent cu legislaţia
romană în acest domeniu.
Se remarcă, de asemenea, o valorificare insuficientă a posibilităţilor de cooperare cu operatori
economici din România.
Dacă generaţia veche a reuşit să se grupeze în special în jurul bisericilor (care, din păcate, aparţin
încă de episcopii diferite), noi emigranţi, deşi au o pregătire profesională superioară, se confruntă cu
greutăţile începutului vieţii în Canada şi nu reuşesc să constituie asociaţii puternice (intervin şi
considerente financiare).
Organizaţiile diasporei romane acţionează pentru păstrarea tradiţiilor culturale şi spirituale,
afirmarea valorilor româneşti în Canada, strângerea relaţiilor cu patria de origine. Între acestea
menţionăm: Federaţia Asociaţiilor Românilor din Canada, Asociaţia Românilor Canadieni din Ontario,
Societatea „Graiul Românesc” din Windsor, Clubul „Mihai Eminescu” din Regină, Asociaţia Saşilor
38
Transilvăneni, Asociaţia folclorică „Baladă” din Edmonton, Societatea „George Enescu” din Montreal,
“Câmpul Românesc” de la Hamilton, s.a.m.d.
În ceea ce priveşte activitatea editorială, între publicaţiile în limba romană, mai importante sunt
„Cuvântul Românesc”, revistă „Mioriţă”, jurnalul „TEC Canada”, ziarul „Pulsul Românesc”, postul de
radio „Mioriţă”, posturile TV „Tele Românie” (Montreal) şi „Tele România” (Vancouver).
Pe plan confesional, majoritatea românilor din Canada sunt creştini ortodocşi. Una dintre cele
mai vechi biserici româneşti din Canada (şi din Americă de Nord) se afla la Regină, fiind construită în
1902. După primul război mondial s-au construit biserici româneşti în Alberta, Saskatchewan şi
Monitoba. În ultimul timp s-au construit parohii noi pe coastă de est a Canadei, la Ottawa, şi pe coastă
de vest, la Vancouver. Singură catedrală românească din Canada se găseşte la Windsor.
Cele trei biserici ortodoxe din Montreal sunt subordonate unor mitropolii diferite: Biserică „Bună
Vestire” este subordonată Mitropoliei Ortodoxe Ruse din afară (Mitropolitul Vitalie), biserică „Ioan
Botezatorul” îl recunoaşte pe Mitropolitul Victorin (alături de alte 32 de biserici din S.U.A. şi Canada),
iar Misiunea Ortodoxă din Americă - pe episcopul Nathaniel (împreună cu alte 58 de biserici şi 24 de
misiuni ortodoxe romane din S.U.A. şi Canada).
O serie de personalităţi marcante ale comunităţii româneşti din Canada au vizitat România, între
care: profesor universitar Nicolae Mateescu-Matte, Ionela Manolescu - scriitor, Ion Taranu - fost
preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor Românilor din Canada, dirijorul Remus Tzincoca, etc.
STATELE UNITE ALE AMERICII
Statisticile oficiale nord-americane au înregistrat pentru prima dată în 1881, 11 emigranţi din
teritoriile româneşti. În prezent se estimează că în SUA trăiesc peste 1 milion de americani de origine
romană. Cea mai mare concentrare a originarilor din România se afla în orăşele din nord-estul SUA - în
statele Ohio, Indiană, Michigan, Illinois, Pennsylvania şi la New York.
Organizarea instituţională a românilor din Americă a constituit una din formele importante de
conservare şi afirmare a identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase. Alături de societăţi
înfiinţate în primele decenii ale secolului nostru, au fost create asociaţii şi fundaţii în diferite zone ale
SUA care au păstrat vie spiritualitatea românească în rândul românilor stabiliţi pe pământul american.
Multe dintre acestea au stabilit şi menţin legături strânse cu instituţii similare din ţară, au organizat
biblioteci, colecţii permanente, expoziţii şi muzee de arta românească. Publicistică constituie un element
esenţial de prezervare a limbii şi etnicităţii românilor din SUA, de perpetuare a tradiţiilor istorice, de
cultura şi civilizaţie românească. Tot mai multe emisiuni în limba romană se difuzează prin intermediul
posturilor de radio şi televiziune din Statele Unite. La New York şi Los Angeles funcţionează posturi de
televiziune conduse de români sau originari români stabiliţi în SUA.Un rol deosebit de important în
conservarea identităţii românilor din SUA îl are şi Biserică Ortodoxă Romană. Încă din 1929 românii
39
ortodocşi din Statele Unite şi Canada au înfiinţat "Episcopia Misionară", ridicată la rangul de
Arhiepiscopie în 1974.
În prezent asistenta religioasă este asigurată de preoţi şi diaconi români în majoritatea lăcaşurilor
de cult, având biserici şi case parohiale proprii. În afară acordării asistentei religioase credincioşilor,
Parohia desfăşoară o susţinută activitate culturală, organizând expoziţii, spectacole, gale de filme,
reuniuni folclorice. Arhiepiscopia editează almanahul anual "Credinţă" şi ziarul trimestrial cu acelaşi
nume.
În cadrul diasporei romane din Americă de nord s-au afirmat valoroşi oameni de ştiinţă, filozofi,
literaţi, maeştri ai artei interpretative muzicale, profesori universitari, artişti plastici, publicişti etc.
Menţionăm printre aceştia pe profesorii Emil Palade, distins cu premiul Nobel în 1974 pentru
descoperiri în domeniul organizării structurale şi funcţionale a celulei, Emanuel Mardingher, prof. univ.
Radu Florescu, istoricul George Ursu, prof. univ.Stephen Fischer-Galati, Anghel Rugină, prof. univ.
Măria Manoliu Mânea, prof. Virgil Nemoianu, prof. Matei Calinescu, prof. Toma Pavel, etc.
Comunitatea romană din S.U.A. reprezintă, după standardele americane, un grup etnic de
mărime mijlocie. Conform datelor statistice ale recensămintelor din S.U.A., aproape 400 000 de cetăţeni
americani se declară de origine romană, plasând comunitatea romană pe locul al 20-lea, că mărime, în
rândul celor 71 de grupuri etnice de origine europeană recunoscute oficial. Numărul românilor care
trăiesc în S.U.A. este, însă, mult mai mare, ţinând seamă de faptul că mulţi dintre ei nu îşi declară
originea, fluxul de imigrări continuă, iar mulţi dintre cei stabiliţi în S.U.A. nu au dobândit cetăţenia
americană.
Cea mai mare grupare de comunităţi româneşti, numărând fiecare câteva zeci de mii de persoane,
se afla statele din nord-este - New York, New Jersey, Pensylvania, Ohio, Michigan, Illinois, zone de
destinaţie ale primelor valuri de imigranţi români, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. California
şi Floridă, destinaţii mai recente de imigrare a celor veniţi din România şi de reaşezare a unor români
americani din valurile anterioare de imigrare, cunosc o dinamică aparte a comunităţii româno-americane,
ajungând să se plaseze pe locurile doi şi după New York, în privinţa numărului de membri. În ultimii ani,
s-au constituit comunităţi româneşti care se afla într-un proces de consolidare şi de creştere numerică, în
state precum Oregon, Washington. Georgia, Texas, Arizona. În fapt, comunităţi româneşti există în toate
statele S.U.A., chiar dacă, în unele cazuri, de dimensiuni foarte mici.
Pe lângă comunităţile româneşti constituite că atare, grupate în jurul unor biserici proprii, există
mici grupuri de români, alcătuite din câteva familii, care frecventează o biserică aparţinând altei etnii.
Există americani de origine romană care trăiesc izolaţi de orice comunitate românească, fie din raţiuni
40
subiective (nu doresc să întreţină legături cu membrii comunităţii din zona), fie din motive obiective
(trăiesc în zone în care nu există alţi români).
Un alt segment important al comunităţii romane din S.U.A., care se suprapune atât comunităţilor
constituite, cât şi categoriei celor care trăiesc izolaţi de comunitate, este reprezentat de sutele de
profesori şi studenţi români sau de origine romană care îşi desfăşoară activitatea în universităţi din
aproape toate statele S.U.A.
Gradul de coeziune al comunităţii româno-americane este, în general, redus. Foarte frecvent,
orice iniţiativă sau acţiune a unei persoane sau a unui grup de persoane este întâmpinată cu rezerve,
printr-o atitudine marcată de divergentele şi rivalităţile personale între membrii comunităţii, suspiciunile
reciproce, veleităţile şi ambiţiile unor lideri de organizaţii locale sau cu aspiraţii naţionale. Există, însă
unele comunităţi locale (Cleveland, Detroit, Chicago) în cadrul cărora se manifestă o anumită coeziune,
ele reuşind să se mobilizeze şi să antreneze un număr semnificativ de membri, în special în cadrul unor
manifestări cu caracter cultural, de păstrare a obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti. Recent înfiinţatul
Centru Cultural Românesc, iniţiativă privată a Societăţii Center Focus Publishing, casa de editură care
tipăreşte şi singurul anuar al întreprinzătorilor români din Americă, după cunoştinţele noastre singură
lucrare de acest gen a comunităţilor româneşti din lume, condusă de inimosul Steven Bonica. Acesta a
iniţiat şi o campanie de lobby pentru integrarea României în structurile NATO, prin relaţiile sale
personale făcând cunoscute oamenilor politici americani, cultura şi spiritualitatea românească. Din câte
cunoaştem este una din puţinele iniţiative private de acest gen.
Viaţa comunităţilor româneşti se desfăşoară, cu preponderentă, în jurul bisericilor, unde se
manifestă autoritatea morală şi spirituală a preotului, credinţă comună constituie elementul de coeziune,
iar problemele financiar-administrative, care trebuie rezolvate pentru funcţionarea instituţiei, sunt privite
cu responsabilitate. Sunt remarcabile eforturile unor comunităţi care, pe măsură ce se încheagă şi se
constituie în noi parohii româneşti, se mobilizează pentru construirea unei biserici, sau eforturile
comunităţilor mai vechi care, la un moment dat, simt nevoia construirii unei noi biserici. Nu lipsesc,
însă. Nici aici disensiunile şi sciziunile, existând cazuri de divizări ale unor parohii, separări şi
constituiri de noi parohii numai datorită neînţelegerilor dintre credincioşi. Nu este lipsită de relevantă,
din acest punct de vedere, existenţă, în S.U.A., a două episcopate ortodoxe româneşti.
Participarea românilor americani la viaţa socială şi politică a S.U.A., precum şi la acţiuni de
susţinere a intereselor comunităţii lor sau ale ţării de origine este, în general, lipsită de pregnantă. Sunt
foarte rare cazurile în care membri ai comunităţilor romane s-au afirmat, cu succes, în viaţa politică
locală, aceştia fiind, cu regularitate, reprezentanţii generaţiilor mai vechi. A existat un primar de origine
romană al oraşului Indiană Harbor, Walter Jeorse. Unul dintre primării oraşului Cleveland, Ralph
41
Locher, era născut în România, dar din părinţi americani. George Dobrea a fost preşedintele Consiliului
pentru Educaţie din Cleveland, iar Eugen Raica este, în prezent, director al Agenţiei pentru Dezvoltare
Urbană din statul Michigan.
Cu atât mai dificilă a fost ascensiunea în cercurile politice la scară naţională a unor americani de
origine romană, cum ar fi cazul lui Martin Hoke, fost membru în Camera Reprezentanţilor a Congresului
S.U.A. pentru statul Ohio, a cărui mama era născută în România.
Activismul redus al românilor americani şi-a pus amprentă şi asupra capacităţii lor de a
întreprinde acţiuni eficiente pentru susţinerea propriilor interese sau a intereselor ţării lor de origine.
Românii americani au reuşit, totuşi, să îşi asume, în diferite etape istorice, un rol în susţinerea intereselor
României, dar acţiunile lor de lobby nu au fost consecvente şi nu au avut decât rareori un efect
important. În anumite perioade, din cauze obiective, presiunile românilor americani asupra cercurilor
politice americane s-au îndreptat chiar împotriva ţării de origine.
În general, românii americani care intra în afaceri se limitează la activităţi de amploare redusă,
orientate cu precădere spre servicii destinate membrilor comunităţii - magazine şi restaurante cu specific
românesc, agenţii imobiliare, de transport sau de expediere a coletelor în România, medicină, avocatură
etc. În ultima vreme, se remarcă, totuşi, din ce în ce mai mult, prezenţa unor specialişti de origine
romană în funcţii importante, în cadrul unor mari companii americane.
Există un număr important de organizaţii româneşti locale cu profil cultural, care îşi propun să
contribuie la păstrarea identităţii membrilor comunităţii romane prin organizarea de evenimente cultural-
artistice. Astfel de centre sau asociaţii culturale îşi desfăşoară activitatea în zone de concentrare a
românilor americani cum sunt New York, Cleveland, Chicago, Los Angeles, Sân Francisco, Seattle,
Atlanta, Floridă. Activitatea lor este inegală şi se datorează, de regulă, pasiunii şi devotamentului unui
grup foarte restrâns de persoane, iar frecvenţa evenimentelor organizate variază foarte multe. Unele
dintre ele au înfiinţat ansambluri folclorice, mici muzee de arta populară şi istorie a comunităţii locale.
Deseori, ele participă la evenimente multietnice locale. În multe cazuri, însă, în jurul lor se dezvolta
sentimente de invidie şi rivalităţi personale, obstrucţionări şi acţiuni de discreditare din partea unor
membrii ai comunităţii.
Un alt tip de organizaţii locale, care îşi propun un caracter de reprezentare al comunităţilor din
anumite zone, îl constituie asociaţiile de tipul celor înfiinţate în Chicago (The Romanian American
Association of Atlanta)sau în Sân Antonio (The Romanians of Texas Association). Din păcate,
activitatea lor este mai mult veleitară, departe de activismul altor comunităţi etnice, caracterizandu-se
prin inconsecventă, amploare redusă şi formalism.
42
Consiliul Româno-American, din sudul Californiei, cu participarea tuturor bisericilor româneşti,

indiferent de confesiune, pare să se apropie cel mai mult de tipul de organizaţie reprezentativă a
românilor dintr-o anumită zona a S.U.A., prin activismul liderilor şi ambiţia obiectivelor propuse.
Organizaţiile profesionale ale românilor americani - Romanian Medical Society, Romanian
American Lawyers’ Association, Asociaţia Generală a Inginerilor Româno-Americani - pot fi
considerate organizaţii locale, întrucât ele grupează un număr restrâns de membri dintr-o anumită zona a
S.U.A.
Printre cele mai proeminente asociaţii profesionale se numără Academia Româno-Americană de
Arte şi Ştiinţe (A.R.A.) şi Societatea pentru Studii Româneşti (S.R.S.), care grupează membri de elită ai
lumii academice din România şi S.U.A. Preocupările A.R.A. şi S.R.S. tind, însă, să aibă un caracter
conceptual teoretic, mai puţin sau deloc orientat spre realizarea unor activităţi de lobby direct în S.U.A.
Dar fiecare dintre cele două organizaţii are capacitatea de a contribui la formarea, în S.U.A., a unei
opinii privind evoluţiile din România.
Există şi câteva organizaţii ale unor grupuri etnice originare din România, ai căror membru sunt,
de asemenea, grupaţi într-o zona restrânsă sau într-o anumită localitate. The Alliance of Transylvanian
Saxons este organizaţia societăţilor de tip fraternal ale germanilor originari din România, care grupează
un număr de 27 de societăţi din statele din Mid West. Ziarul sau, „Volksblatt”, reflecta viaţa acestei
comunităţi care păstrează legătură cu ţară prin acţiuni de ajutorare ale comunităţilor din zonele locuite
de minoritatea germană din România. Congress of Macedo-Romanian Culture reprezintă un mic grup de
macedo-români din statul Connecticut, care se raportează cu mândrie la România, ţară lor de origine şi
organizează activităţi cu caracter cultural în Bridgeport.
Evreii americani de origine romană constituie grupul cu cea mai mare proporţie de reuşite
individuale în viaţa politică sau în lumea afacerilor. O mare parte dintre evreii americani proveniţi din
România sunt ataşaţi sentimental de România, iar unii dintre aceştia încearcă să acorde sprijin ţării de
origine, în mod individual. Afirmarea unei asociaţii a evreilor americani proveniţi din România nu s-a
realizat încă, din cauza campaniei evreilor care acuza nerecunoaşterea de către România a Holocaustului
din Basarabia, a problemelor privind restituirea proprietăţilor şi a unor acuzaţii - sporadice, dar puternice
- privind antisemitismul în România.
Organizaţiile naţionale:
La nivel naţional, cea mai veche organizaţie a românilor americani, Uniunea şi Liga Societăţilor
Romane din Americă, grupează un număr de 32 de societăţi fraternale din 15 state. Activitatea acestor
societăţi este însă în declin, fiind orientată cu precădere către organizarea de evenimente cultural-etnice
şi, din ce în ce mai rar, către implicarea ceva mai activă în viaţa social multietnică a localităţilor lor.
43
Componentă lor este îmbătrâniţi, numărul membrilor lor scade continuu, din ce în ce mai puţini
reprezentanţi ai noilor generaţii (în fapt, membri ai aceloraşi familii) manifestând interes pentru
continuarea acestui tip de implicare comunitară.
Segmentul de comunitate ce alcătuieşte componentă Uniunii şi ligii este din ce în ce mai mult
afectat de „americanizare” şi manifestă un interes scăzut pentru problemele româneşti. În prezent,
activismul organizaţiei se datorează, în principal, unui grup restrâns de persoane care perseverează în
cultivarea relaţiilor cu cercurile politice din Ohio şi Michigan şi reuşeşte să impună atenţiei acestora
unele acţiuni în sprijinul intereselor României (clauză naţiunii celei mai favorizate, aderarea la N.A.T.O.,
cazul Ilascu). Ziarul Uniunii şi Ligii, „Americă”, continuă să reprezinte o voce românească (deşi este
scris mai mult în limba engleză), bucurandu-se de prestigiul celor peste 90 de ani de apariţie
neîntreruptă. Editarea lui este mai mult rodul efortului personal al domnului Petre Lucaci, care i s-a
dedicat mai bine de 40 de ani.
O organizaţie creată recent, mai modernă şi cu obiective, cel puţin în intenţie, mai apropiate de
conceptul american de lobby este Congress of Romanian Americams (C.O.R.A.). Înfiinţată în anul 1990,
la sugestia lui Richard Schifter - în acel moment asistent al secretarului de stat al S.U.A. - şi a
congresmenului Frank Wolf, care a insistat asupra necesităţii unirii organizaţiilor românilor americani
într-un comitet de acţiune reprezentativ, C.O.R.A. a reunit, iniţial, reprezentanţi ai Episcopatului
Ortodox Roman, ai Arhidiocezei Misionare Romane şi al Diocezei Greco-Catolice Romane.
C.O.R.A. organizează, anual, la Washington, întâlniri ale membrilor organizaţiei, în cadrul cărora
sunt dezbătute probleme legate de evoluţiile din România, implicaţiile acestora asupra relaţiilor
comunităţii româno-americane cu ţară de origine şi modalităţi de susţinere a intereselor României în faţa
Administraţiei şi a Congresului S.U.A. Prin preşedintele organizaţiei, Armând Scală, care locuieşte în
zona Washington şi poate menţine legătură cu reprezentanţii cercurilor politice din capitală, C.O.R.A.
reuşeşte, într-o anumită măsură, să prezinte factorilor politici americani poziţia unui segment important
al comunităţii romane din S.U.A., inclusiv în ce priveşte sprijinul pentru România.
Organizaţia are, însă. Unele slăbiciuni care îi afectează eficientă. Modul selectiv în care are loc
înscrierea în C.O.R.A., pe baza unei contribuţii financiare, restrânge accesul multor români americani la
organizaţie şi îi diminuează şansele de a deveni o organizaţie reprezentativă. Contestarea caracterului de
reprezentativitate al organizaţiei şi, mai ales, al preşedintelui acesteia, de către alte organizaţii sau
reprezentanţi ai comunităţii face că aspiraţia C.O.R.A. de a deveni o organizaţie a tuturor celorlalte
organizaţii româneşti din S.U.A. să fie nerealistă. Pe lângă această, organizaţia este nevoită, uneori, să se
plieze la unele poziţii adoptate în cadrul Coaliţiei Est-Europene (asociaţie a organizaţiilor grupurilor
44
etnice central şi est-europene, unde C.O.R.S. reprezintă comunitatea româno-americană), care nu

corespund întotdeauna intereselor specifice ale României.
Organizaţiile ce îşi desfăşoară activitatea prin Internet:
În ultima vreme, simultan cu dezvoltarea comunicării prin reţeaua Internet, s-au înfiinţat o serie
de organizaţii de tip nou, care utilizează acest mijloc de stabilire a unor legături cu ajutorul
calculatorului. Potenţialul lor de lobby este foarte important, întrucât toate instituţiile politice americane
au adrese e-mail, prin care pot fi contactate şi prin care li se pot transmite opinii, proteste, poziţii
individuale sau de grup în legătură cu anumite probleme de competenţa acestor instituţii.
Grupuri de români din Americă şi din alte ţări (în primul rând Canada) au creat, la rândul lor,
astfel de organizaţii - Romanian Lobby, Diasporă Romană - care îşi propun să susţină interesele
României, în principal aderarea la N.A.T.O. Organizaţia Diasporă Romană acţionează, însă, şi că un
lobby american tradiţional, angajând o firmă de specialitate din Washington.
a gradului ridicat de coeziune al comunităţilor parohiale, numărului şi repartizării lor în teritoriu,
organizării bine structurate la nivel naţional. Acţiunile de lobby nu constituie, desigur, obiectivul lor
principal, dar există o disponibilitate reală în această direcţie. Sunt relevante, în acest sens, participarea
celor două Episcopate ortodoxe la activitatea C.O.R.A. şi implicarea unui număr mare de biserici
româneşti din S.U.A., aparţinând tuturor cultelor, în campania pentru aderarea României la N.A.T.O.
Religia are un rol foarte important în societatea americană, iar ecleziastii se bucura de influenţa,
respect şi acces la factorii politici de decizie.
Numărul statelor în care există biserici ale românilor americani se ridică la 27, ceea ce face,
teoretic, că un lobby coordonat al bisericilor româneşti să aibă capacitatea de a influenţa un număr
majoritar de membri ai Congresului S.U.A., inclusiv 54 de senatori. O problemă esenţială, dar nu
insurmontabilă, rămâne realizarea unităţii de acţiune a organizaţiilor religioase ale românilor americani.
Organizaţiile religioase româneşti se pot constitui în grupuri de presiune şi pot acţionă sectorial,
chiar în absenţa unei unităţi interconfesionale. Bisericile ortodoxe, prin cele două Episcopate, reprezintă
50-60% dintre americanii de origine romană, deci pot vorbi în numele unui număr important de cetăţeni
americani. Dioceză Greco-Catolică şi bisericile membre pot exercita influenţa asupra segmentului de
factori politici catolici din S.U.A. şi pot antrena sprijinul Bisericii Catolice din această ţară, deosebit de
puternică. Asociaţia Baptistă Romană şi Asociaţia Bisericilor Penticostale Romane pot acţionă asupra
segmentului majoritar neoprotestant reprezentat de Congresul şi Administraţia S.U.A. Forţă de
persuasiune a asociaţiilor neoprotestante este sporită de legăturile strânse ale acestora cu asociaţiile de
care ţin la nivel naţional.
Trebuie menţionată, însă, sensibilitatea manifestată de membrii bisericilor greco-catolice şi
neoprotestante romane din S.U.A. faţa de orice problemă perpetuată sau nou apărută în relaţia dintre
45
bisericile corespondenţe din România şi Biserică Ortodoxă Romană majoritară, statul roman sau opinia
publică din ţară noastră. Orice astfel de problemă afectează, instantaneu, pe românii greco-catolici sau
neoprotestanti din S.U.A., importantă ei este de multe ori amplificată, iar potenţialul de lobby pro-roman
se întoarce, în astfel de situaţii, împotriva României.
- AMERICĂ LATINĂ -
MEXIC
Emigraţia romană din Mexic este alcătuită din aprox. 50 de familii, fiind concentrată în special în
capitală. În cadrul acestei emigraţii, aprox. 20% sunt români, restul reprezentând etnici evrei, unguri şi
germani. Până în prezent, comunitatea românească din această ţară nu a fost organizată în asociaţii
culturale şi nu are organe de presă.
- AMERICĂ DE SUD -
ARGENTINA
În Argentina sunt stabilite cca. 10 000 persoane de origine romană, majoritatea fiind concentrate
în Buenos-Aires, iar în grupuri mai mici în Mendoza, La Plată, Cordoba şi Rosario.
Mare parte dintre ei, dispun de o pregătire profesională superioară, fiind ingineri, profesori,
istorici, comercianţi, care ocupă poziţii relevante în viaţa economică şi politică din Argentina.
În marea lor majoritate, aceştia participă la acţiunile vizând promovarea tradiţiilor naţionale,
culturale şi istorice.
Din punct de vedere social-politic, emigraţia romană din Argentina este împărţită în 2 categorii:
emigraţia economică (stabilită înaintea primului război mondial şi în perioadă interbelică) şi emigraţia
politică (venită la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în momentul instaurării dictaturii comuniste
în România.)
BRAZILIA
În Brazilia, primele concentrări de români au apărut în perioadă interbelică, în special în zonele
Rio de Janeiro şi Sao Paulo, alcătuind emigraţia economică. Începând cu anul 1960, în Brazilia s-au
stabilit, prin căsătorie, reîntregiri de familie etc., un număr relativ mare de persoane, în general tineri, cu
pregătire superioară în diverse domenii, care s-au integrat în viaţa socială şi economică. Datorită faptului
că în momentul stabilirii în Brazilia, majoritatea emigranţilor români erau persoane tinere, descendenţii
lor sunt în general, educaţi în spiritul şi tradiţiile acestei ţări.
În preajmă aniversării unor momente semnificative din istoria poporului nostru, în cadrul
comunităţilor româneşti din Brasilia, Rio de Janeiro şi Sao Paulo s-au organizat acţiuni constând din
gale de filme, vernisajul unor expoziţii de arta etc., care s-au bucurat de audienţa în rândul
participanţilor şi au fost reflectate corespunzător în mass-media locală.
La oră actuală sunt estimaţi cca. 1 300-1 400 de români şi originari români, concentraţi în Sao
Paulo, Rio de Janeiro, Curitiba, Porto Alegre şi Belo Horizonte. Există un număr semnificativ de
46
institute şi societăţi româno-braziliene, aceştia fiind recunoscuţi că iubitori ai culturii şi spiritualităţii

româneşti.
PERU
Diasporă romană din Peru s-a constituit prin emigrări, care au avut loc în special până în 1970 şi
prin căsătorii mixte. Conform unor date statistice din 1987, numărul persoanelor care formează colonia
romană era de aproximativ 100.
VENEZUELA
Diasporă romană din Venezuela este formată din aproximativ 10 000-12 000 de persoane, având
ramificaţii în cele mai diverse cercuri financiare şi comerciale din această ţară. Se observă activitatea
unor nuclee de originari români în special la Puerto la Cruz, Maracaibo, Maracay şi Puerto Ordaz. În
Caracas, după statisticile oficiale, se afla în jur de 400 de emigranţi originari din România, grupaţi în
jurul "Casei Romane". În anul 1996, în lună iunie, la Caracas urmă să fie sfinţită o biserică, executată în
România, după modelul bisericilor tradiţionale de lemn din Maramures.
COLUMBIA
În Columbia trăiesc în prezent cca. 40 de persoane de origine romană, stabilite în această ţară
după anul 1970, în general, prin căsătorie cu cetăţeni columbieni care şi-au efectuat studiile superioare
în România.
Aceste persoane, în majoritatea lor, nu dispun încă de o situaţie materială deosebită şi poziţii
importante în structurile de putere şi administrative columbiene. Că o caracteristică a diasporei romane
din Columbia este participarea constantă a membrilor acestora la acţiunile culturale dedicate României,
organizate sub egidă "Asociaţiei de Prietenie Româno - Columbiană".
Această asociaţie este condusă din 1993, de Simona Prepeliţă de Diaz Rincon (preşedinte) şi
Gabriela Bocanete de Ullca (secretar).
- AUSTRALIA -
AUSTRALIA
În Australia se afla aproximativ 50 000 de persoane originare din România, cifra care include, în
afară de români şi etnicii maghiari, greci, evrei, germani, sârbi şi croaţi proveniţi din ţară noastră. În cea
mai mare parte aceştia sunt concentraţi în marile oraşe australiene: Sydney, Melbourne, Adelaide,
Brisbane, Perth, New Castle etc.
Primii români au ajuns în Australia la sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul lor crescând
sensibil în perioadă interbelică. După al doilea război mondial, cei mai mulţi au provenit din lagărele de
refugiaţi din Austria, Germania, Italia, Turcia şi Grecia.
Înainte de decembrie 1989, românii au ajuns în Australia atât pe căi legale, cât şi ilegale,
îndeosebi prin lagărele de imigrare. După 1990, autorităţile australiene au iniţiat o campanie de atragere
47
a tinerilor specialişti din Europa de Est, în România inregistrandu-se în acest context mai multe cereri de
emigrare în această ţară.
Evoluţia situaţiei politice din România a fost urmărită cu viu interes de comunitatea romană din
Australia, reprezentanţi ai acesteia participând la diversele întâlniri organizate de conducerea statului
roman cu diasporă romană.
Românii din Australia sunt organizaţi în asociaţii, societăţi culturale sau sunt arondaţi unor
biserici ortodoxe romane din marile metropole australiene.
În cazul aplicării politicii multiculturale (concept formulat în perioadă 1972-1975 de guvernul
condus Gough Whitlam) în rândul celor 160 de grupuri etnice, autorităţile australiene au creat instituţiile
şi infrastructură necesară. La nivel federal instituţia care coordonează întreaga activitate în domeniul
etnice şi al imigrării este Ministerul Imigrării şi Afacerilor Multiculturale („Department of Immigration
and Multicultural Affairs”) - M.I.A.M. condus de un ministru numit de partidul de guvernământ. În
fiecare stat funcţionează, de asemenea câte un minister care se ocupă de această problematică numai la
nivelul statului respectiv. Acestea sunt în conexiune directă cu ministerul federal reusindu-se astfel
aplicarea unei politici unitare pe întreg teritoriul Australiei.
La fiecare centru, pentru fiecare grup etnic, a fost creat un comitet coordonator numit „Steering
Committee”, care este condus de un reprezentant al Ministerului Imigrării şi Afacerilor Multiculturale
(M.I.A.M.) din statul respectiv şi care este compus din toţi şefii de asociaţii şi organizaţii ale grupului
etnic respectiv.
Acest comitet se întruneşte lunar discutând probleme legate de comunitatea etnică, se fac
propuneri privind activităţile de viitor etc. Prin această acţiune autorităţile australiene cunosc în amănunt
toate activităţile grupului etnic respectiv, preocupările şi frământările sale. Informaţiile se analizează şi
stochează pentru a se urmări evoluţia comunităţii etnice în cauza. La nivel de stat, fiecare grup etnic mai
important are una sau mai multe asociaţii care desfăşoară activităţi de servicii în slujba comunităţii
respective. Ele beneficiază de fonduri de la guvernul fiecărui stat, care se aloca anual pe baza unui
program de activităţi pentru care se întocmeşte un plan de cheltuieli şi se aprobă un buget.
O atenţie deosebită este acordată de autorităţi mass-mediei cu profil etnic. Funcţie de posibilităţi,
comunităţile etnice pot tipări publicaţii în limba proprie şi pot avea emisiuni la posturile de radio şi TV.
În acest scop la dispoziţia grupărilor etnice se afla postul naţional radio - TV S.B.S. („Special
Broadcasting Services”) unde pot difuză emisiuni de concepţie proprie. Fondurile necesare funcţionării
acestui canal radio-TV sunt acoperite de la bugetul federal. Pe lângă acest post naţional mai există statii
locale radio-TV care se autofinanţează din donaţii şi reclame.
„Multiculturalismul” în Australia
48
Australia este un stat federal constituit din 5 provincii şi 2 teritorii, cu o populaţie în componentă
căreia intra circa 160 de etnii. Numărul mare de indivizi de origine diferită se datorează, în principal,
masivei imigrări de după cel de-al doilea război mondial, statisticile oficiale înregistrând în 1997 4,5
milioane de cetăţeni, a căror limba maternă este altă decât engleză, reprezentând aproximativ 25% din
populaţia ţării. În deceniul al IX-lea s-a înregistrat numărul cel mai mare de imigranţi (cca. 1,1 milioane
de persoane), depăşind astfel cu două treimi nivelul acceptat de SUA şi Canada, proces care s-a datorat,
în principal, atitudinii permisive a guvernului de la Canberra, ce a pus în aplicare un program special de
reunificare a familiilor, 70 % din cei sosiţi beneficiind de acesta, şi a redus condiţiile impuse pentru
imigrare. Deşi, din punct de vedere al sporului de populaţie, acest fenomen a avut un impact deosebit, în
plan economic statul s-a confruntat cu probleme majore, o mare parte din cei veniţi neputandu-se integra
în sistemul australian al pieţei forţei de munca, semnificativ fiind faptul că, la începutul anilor '90,
aproximativ 27% din imigranţii deceniului anterior trăiau numai din ajutorul social acordat de guvern,
situaţie care a generat o presiune considerabilă asupra bugetului, cu consecinţe negative pentru datoria
externă a ţării.
Încă de la începutul apariţiei fenomenului de imigrare, după constituirea statului federal,
autorităţile australiene nu i-au definit pe noii veniţi drept „minoritari”, ci „grupuri etnice”, noţiune care
s-a perpetuat în timp, indiferent de politicile succesive adoptate în această problematică. Ignorând că
fiecare dintre aceste etnii a adus în Australia tradiţiile şi obiceiurile proprii poporului din care provine,
autorităţile australiene au încercat iniţial să aplice o politică dura, de asimilare forţată, care nu a dat
rezultatele scontate, datorită gradului mare de diversitate şi condiţiilor sociale şi economice precare
existente în prima jumătate a acestui secol. Pe de altă parte, distanţă faţa de ţările de provenienţă,
sentimentul izolării şi respingerea lor de către populaţia locală i-au determinat pe imigranţi să caute
modalităţi de a se întâlni unii cu alţii, să-şi construiască lăcaşuri de cult, să se organizeze în asociaţii
culturale şi de ajutor şi să-şi editeze propriile publicaţii. Această realitate şi evoluţia societăţii au
determinat treptat autorităţile să acorde mai multă atenţie şi importantă procesului de integrare a
imigranţilor. Astfel, în anul 1970, Malcom Fraser, prim-ministru din acea perioadă, a introdus conceptul
de „multiculturalism” pentru a defini adevărată structura a societăţii australiene, abandonandu-se astfel
oficial politică de asimilare aplicată până atunci. Noţiunea respectivă cuprinde un complex de mijloace
şi metode de acţiune vizând coordonarea unei diversităţi de interese către un vector comun, în scopul
făuririi unei societăţi în care să fie integrate toate grupurile etnice. Răspunderea pentru aplicarea acestui
program revenea atât grupurilor etnice, cât şi Ministerului pentru Imigrare şi Afaceri Multiculturale.
49
O componentă importantă a programului respectiv o reprezintă „presă etnică” care cuprinde

totalitatea publicaţiilor în limba maternă, engleză sau bilingve, editate de către diferitele grupuri etnice
din Australia, în scopul păstrării caracteristicilor etnolingvistice şi culturale.
Importantă deosebită a acestor publicaţii în domeniile social şi cultural este determinată de
obiectivele urmărite: facilitarea interacţiunilor sociale; difuzarea unor informaţii privind realizările
culturale înregistrate în ţară de origine şi în Australia; oferte de munca şi alte facilităţi privind
posibilităţile de calificare în diverse profesii; accesul la diferite servicii sociale; mediatizarea
evenimentelor de ordin social din cadrul grupului etnic respectiv sau al altor comunităţi, precum şi din
întreaga societate australiană; acordarea de asistenta pentru integrarea rapidă în societate a noilor veniţi.
Adesea revistele conţin adevărate forumuri de dezbatere publică asupra principalelor probleme de
politică internă şi externă ale Australiei.
Urmând evoluţia socială şi transformările din cadrul comunităţilor etnice, mai mult de 50% din
publicaţii au apărut în ultimii 10 ani, o treime dintre ele aparţinând unor companii, 25% au coproprietari
persoane fizice, iar restul sunt editate de diferite asociaţii şi organizaţii ale comunităţilor. Situaţia
financiară a presei etnice este de cele mai multe ori precară, în prezent circa 25% din acestea
supravieţuind datorită publicării, contra cost, a unor reclame şi anunţuri ale guvernului federal.
Datorită lipsei de experienţa şi slabei pregătiri a redactorilor, multe din revistele respective sunt
considerate de către specialiştii autohtoni că lipsite de conţinut, deoarece se referă mai mult la propriile
tradiţii şi în consecinţă masă largă a societăţii australiene nu este interesată să le achiziţioneze. La
nivelul grupurilor etnice însă, se apreciază că este mai puţin importantă calitatea stilistică a acestora,
mult mai relevant fiind rolul lor în menţinerea şi cultivarea identităţii etnolingvistice proprii.
Pentru a asigură stabilitatea şi a evita apariţia unor conflicte sociale, guvernul monitorizează
presă etnică şi intervine deseori pentru corectarea, dirijarea sau sprijinirea ei financiară. În acest sens
Ministerul Imigrării şi pentru Afaceri Multiculturale iniţiază periodic studii sociologice asupra
principalelor 100 de publicaţii etnice, concluziile acestora fiind folosite pentru stabilirea unor noi direcţii
de acţiune, iar acolo unde sunt constatate anumite tendinţe de polarizare a atenţiei editorilor spre
probleme de interes pentru autorităţi, se intervine „măşcat” sub formă acordării unei asistente de
specialitate.
Motivaţia oficială invocată de autorităţi pentru efectuarea unor astfel de analize o constituie
realizarea unei întrepătrunderi între interesele sociale specifice grupurilor etnice şi cele ale întregii
societăţi, precum şi ale politicii guvernului, evidentiindu-se rolul presei etnice în stabilirea unei legături
între diferitele sectoare sociale, între stat şi cetăţeni, precum şi diferitele comunităţi şi populaţia
majoritară.
50
Deşi este realizat sub o formă aparent democratică, în realitate controlul guvernului se
transforma într-o supraveghere şi dirijare strictă, cu caracter politic, ce urmăreşte asimilarea treptată a
grupurilor etnice.
În cadrul programului „multicultural”, de integrare a grupurilor etnice în societatea australiană, la
iniţiativă guvernului şi cu sprijinul comunităţilor şi al marilor companii a fost elaborat proiectul „Piaţă
Multiculturală”, în care sunt cuprinse domeniile comunicării, marketingului şi reclamei. Astfel, a fost
constituită o „reţea de consultări bilingve”, în engleză şi limbile materne ale principalelor grupuri etnice,
destinată să acorde asistenta companiilor, organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale interesate
de dezvoltarea legăturilor cu aceste categorii de populaţie.
Cu toate că activitatea guvernului în problemă grupurilor etnice a fost apreciată de specialişti,
conducând la o accelerare a procesului de integrare a comunităţilor în societatea australiană, eforturile
de subvenţie şi consecinţele acestora asupra unor ramuri economice au determinat luarea unor poziţii
opuse politicii statului privind imigranţii. Astfel, în 1994, un grup de cercetători în domeniul etnic şi
social atrăgea atenţia autorităţilor asupra acestui fenomen, sustinandu-se ideea reducerii la 50.000 a
numărului de imigranţi acceptaţi anual. În acelaşi timp se solicita reconsiderarea şi reformularea
programelor pentru sprijinirea comunităţilor etnice, deja constituite sau în curs de formare, în scopul
reducerii cheltuielilor uriaşe necesare aplicării acestora. La grupul respectiv au aderat ulterior şi alte
personalităţi din domenii legate de această problemă, care au încercat să demonstreze că noţiunea de
„multiculturalism” este depăşită de evoluţia socială. Reprezentanţii organizaţiilor etnice au atacat foarte
dur aceste tendinţe, acuzandu-i pe promotorii lor de rasism şi încălcare a drepturilor omului.
În 1995, în timpul guvernării laburiste, Biroul pentru cercetări în domeniul imigrării,
multiculturalismului şi populaţiei, de pe lângă Ministerul Imigrării, a elaborat un studiu autorizat prin
care a prezentat guvernului concluzii aproape similare cu cele ale grupului de specialişti menţionat
anterior.
Astfel, se aprecia că, o perioadă de timp, „multiculturalismul” a avut un efect benefic asupra
dezvoltării societăţii australiene, când imigranţii au putut să se integreze rapid şi să-şi aducă o
contribuţie însemnată la constituirea unor relaţii democratice. După anul 1990, însă, situaţia a început să
se schimbe, economia precară a unor state asiatice generând o imigrare masiva, iar persoanele
respective, prin tradiţiile, cultura şi obiceiurile lor total diferite de cele ale europenilor au condus la
crearea unor blocuri compacte, foarte greu de pătruns cu metodele rafinate ale „multiculturalismului”.
În aceste condiţii, pentru autorităţile australiene devine tot mai evidenţă necesitatea reformulării
noţiunii respective sau chiar înlocuirea acesteia cu un alt program care să corespundă etapei actuale de
dezvoltare a societăţii.
- EUROPA -
51
AUSTRIA
Comunitatea romană din Austria numără peste 23 000 de persoane organizaţi în asociaţii. Un
liant al comunităţii romane îl constituie Comunitatea Ortodoxă şi Parohia Romană din Viena, precum şi
cea din Salzburg.
În rândul diasporei romane din Austria se numără personalităţi de prestigiu: Ioan Holender,
directorul Operei de Stat din Viena, prof. Ana-Măria Altman, dipl. ing. Silvia Brandstatter, artistul
Teodor Ciurdea, prof. univ. Leonora Geantă, Luminiţă Nielsen, om de afaceri, familia medicilor
Savulescu, Fritz Frank, actorul Dinu Dumitrescu, scriitorul Amos Chitta etc.
NR. ROMÂNI potrivit Ambasadei României – 30 000.
BELGIA
Procesul de constituire a emigraţiei româneşti din Belgia a început în contextul social politic al
celui de-al doilea război mondial. Se apreciază că diasporă romană din Belgia numără, înainte de 1990,
cca 700 de persoane. Imigranţii români mai vechi sau mai noi, în general cu un nivel de pregătire
universitară, s-au integrat în mod firesc în societatea belgiană, fără însă a ocupă poziţii importante pe
plan politic sau economic; ei s-au afirmat cu precădere în viaţa ştiinţifică şi cultural artistică. Din anul
1990 s-au mai stabilit în Belgia cca. 2 500 cetăţeni români, din care cca 2 400 au cerut azil politic,
românii situandu-se pe primul loc la cereri de azil în această ţară. Din punct de vedere al statului juridic,
o parte însemnată a etnicilor români din Belgia a renunţat la cetăţenia romană, adoptând-o pe cea
belgiană. Se remarcă, totodată, că persoanele care s-au căsătorit cu cetăţeni belgieni, în marea lor
majoritate beneficiază de statutul de cetăţeni români cu domiciliul în străinătate.
În viaţa ştiinţifică şi cultural artistică belgiană se evidenţiază prezenţa unor personalităţi de
prestigiu de origine romană, recunoscute că atare, printre care acad. prof. dr. Radu Balescu, membru al
Academiei Regale a Belgiei şi membru de onoare al Academiei Romane, profesorii universitari Michel
Steriade, Mihai Nasta, Ion Negrutiu, violonistă Lolă Bobescu, s.a.
Emigraţia romană din Belgia trăieşte în cea mai mare parte la Bruxelles. Deşi numeric redusă,
acesta a reuşit, prin eforturi proprii sau cu sprijinul unor personalităţi autohtone, să-şi constituie propriile
forme de organizare, care i-au facilitat menţinerea legăturilor cu patria mama şi promovarea valorilor
spirituale româneşti peste hotare. Un rol important în menţinerea în rândul comunităţii romane din
Belgia a conştiinţei de neam şi de credinţă revine Bisericii Ortodoxe, subordonată Patriarhiei Romane.
Sub îngrijirea acesteia apare publicaţia trimestrială "Strană strămoşească".
La Universitatea din Liège funcţionează un lectorat de limba, cultura şi civilizaţie românească.
DANEMARCA şi alte ţări nordice
Circa 2 000 de români trăiesc în Danemarca, aproximativ 800 în Norvegia (după unele statistici,
numărul lor s-ar ridică la peste 2 000) şi câteva sute în Finlanda. Nu avem alte date concrete despre
aceste comunităţi.
52
ELVETIA
Numărul românilor stabiliţi în Elvetia se ridică la câteva mii, fiind stabiliţi în jurul celor două
mari oraşe Geneva şi Lausanne, precum şi în Elvetia germană sau în Ticino. Etnicii români din Elvetia
au constituit comunitatea romană din Elvetia, care grupează doar aproximativ 10 % din numărul total al
acestora.
Din 1991 la Geneva funcţionează biserică "Sfântul Ioan Botezatorul", la care serviciul religios
este oficiat de un preot roman. Tot la Geneva funcţionează bisericile ortodoxe romane "Învierea
Domnului" şi "Naşterea Maicii Domnului", iar la Lausanne biserică "Sfântul Gheorghe".
Comunitatea romană din Elvetia editează revistă "Căminul Românesc" care apare trimestrial.
Printre personalităţile marcante ale comunităţii romane din Elvetia se afla Printul Dimitrie
Sturză, om de afaceri, Alexandru Safran, rabin şef al Genevei, Mihai Sanzianu, pictor, Pascal Rutta,
scriitor, medicul Dan Mirescu şi alţii.
FRANTA
Primii emigranţi români la Paris au fost intelectuali atraşi de ideile Revoluţiei franceze din 1789.
În 1939, românii din Pariş s-au organizat într-o Societate Românească cu bibliotecă proprie,
constituindu-se colonia romană. În contextul istorico-politic interbelic şi în perioadă imediat următoare
celui de-al doilea război mondial, numărul emigranţilor români din Franţa a sporit semnificativ.
În prezent, diasporă romană din Franţa este apreciată la aproximativ 60 000 de persoane.
Din punct de vedere al stătutului juridic, cea mai mare parte a etnicilor români din Franţa a
renunţat la cetăţenia romană, optând pentru cea franceză. Bipatrizii, în număr mai redus, au continuat să
menţină şi unele legături cu ţară, cu precădere de natură familială.
O categorie restrânsă de etnici români o reprezintă apatrizii. Aceştia, renunţând la cetăţenia
romană, la cererea lor expresă sau prin retragere, şi nefiind în măsură să îndeplinească condiţiile cerute
de reglementările ţării de reşedinţă în materie de naturalizare, au fost marginalizaţi de autorităţile
franceze şi de mediile în care trăiesc.
Caracteristică principală a emigraţiei romane din Franţa o constituie faptul că majoritatea
acesteia, mai veche sau mai nouă, are o poziţie pozitivă faţa de patria de origine.
O parte relativ importantă a intelectualităţii de origine romană, a fost şi este apreciată unanim în
viaţa culturală franceză contemporană, fiind ilustrată de nume că dramaturgul Eugen Ionescu, filosoful
Emil Cioran, actriţă Elvira Popescu, sculptorii George Apostu, Etienne Hajdu şi Idel Ianchelevici,
compozitorul Vladimir Cosma, scriitorul Petru Dumitriu, Dumitru Tepeneag, Paul Gomă, cineastul Paul
Barbaneagra şi mulţi alţii.
Emigraţia romană din Franţa este concentrată în marea ei majoritate la Pariş şi în unele centre
urbane, printre care Marsilia, Bordeaux, Montpellier, Metz, Grenoble, Saint Nazaire, Narbonne,
Avignon, Verneuil, Valance etc. În decursul anilor această şi-a creat, prin eforturi proprii sau cu sprijinul
53
unor personalităţi autohtone, unele asociaţii cu caracter cultural, destinate propagării valorilor spirituale
româneşti.
Nr de români din Franţa şi Belgia este estimat de Ambasadele României în aceste ţări la 60 000
de persoane.
GERMANIA
Emigraţia din Germania s-a constituit în valuri succesive, îndeosebi după anul 1940. Surse ale
Ministerului Federal de Interne al Germaniei estimează numărul saşilor şi al şvabilor originari din
România la cca. 550 000 persoane, iar cel al azilanţilor proveniţi din România la cca. 150 000 de
persoane. Ambasadă României în Germania estimează însă numărul de români că fiind de 200 000 plus
cei aproximativ 1,5 milioane de saşi şi şvabi vorbitori de limba romană.
În Germania, Biserică Ortodoxă Romană, că singură formă instituţională acceptabilă, ar putea
juca un anumit rol, prin Mitropolia Ortodoxă pentru Germania şi Europa Centrală şi parohiile sale din
Hamburg, Munchen, Offenbach, Salzgitter, Baden-Baden şi Nürenberg, în cultivarea tradiţiilor
româneşti şi păstrarea identităţii lingvistice şi religioase. Numirea recentă a Episcopului Sofronie, tânără
personalitate a ortodoxismului românesc, aduce cu sine o speranţă în reîntregirea comunităţii şi
implicarea ei în păstrarea şi promovarea spiritualităţii româneşti în lume.
Printre personalităţile de prestigiu romane stabilite în Germania se numără prof. dr. ing. Radu
Popescu-Zeletin, prof.dr. Eugen Coseriu, Radu Barbulescu, redactor şef al revistei "Observator",
istoricul de arta Pavel Chihăia, prof. Vladimir Iliescu, Ion Iancu Bidianu, directorul Institutului din
Freiburg, prof. Vasile Barba, prof.dr. Dionisie Ghermani, dr. Viorel Roman, consilier academic la
Universitatea din Bremen, dr. Gheorghe Olteanu, publicist, dna. Brânduşă Massion, fondatoarea CROM-
RHINMAIN, dl. Mircea Tudoran, publicist, familia Ciurea, cunoscuţi scriitori şi publicişti, istoricul de
arta Eugen Cojocaru şi mulţi alţii.
ITALIA
În ultimii 20 de ani s-au constituit comunităţi româneşti în zonele oraşelor Roma, Milano,
Torino, Bari, Verona, Florenta şi altele, cu precădere în jurul bisericilor ortodoxe româneşti. În Italia
funcţionează mai multe asociaţii culturale, centre de studii, fundaţii cu caracter românesc, dintre care
unele editează şi publicaţii în limba romană.
Predarea limbii şi civilizaţiei romane se bucura de o veche tradiţie în Italia, îndeosebi la
Universităţile din Roma, Milano, Torino, Florenta, Napoli, Padova, Pişa, Udine, Cătănia. La
universităţile din Roma, Pişa, Torino, Padova, Milano funcţionează, pe lângă catedrele de romană, şi
lectori trimişi de Ministerul Educaţiei Naţionale din ţară.
Între personalităţile de prestigiu romane sau originare din România stabilite în Italia menţionăm
pe compozitorul Roman Vlad, pe istoricul prof. Bianca Valota-Cavalotti, pe lingviştii Sorin Staţi şi
Alexandru Niculescu, pe artiştii plastici Lucky Galaction, Radu Dragomirescu şi Camilian Demetrescu,
54
pe artistele lirice Elenă Cerni, Gabriela Cegolea şi Ioana Ungureanu, pe violonistă Liliana Stefanescu
Scagno, pe balerini Gheorghe Iancu şi Marinel Stefanescu şi alţii.
Fundaţia are bucuria de a fi contribuit la înfiinţarea unei noi forme asociative şi anume
„Asociaţia Românilor din Milano” condusă de dna. Prof. Marioara Cârlan Salvadeo.
Conform Ambasadei României în Italia ar trăi meleaguri italiene în jur de 200 000 de români
dintre care doar 40 % cu stătut legal.
LUXEMBURG
În Marele Ducat de Luxemburg trăiesc aproximativ 300 de români.
OLANDĂ
Diasporă romană din Olandă este estimată la cca 2 000 de persoane. În Olandă funcţionează o
biserică ortodoxă romană deservită de un preot numit de Patriarhia Romană, care editează revistă anuală
"Mărturie ortodoxă".
În rândul reprezentanţilor de seamă ai comunităţii romane din Olandă se numără Monica
Savulescu-Voudouris, prof. dr. Sorin Alexandrescu, prof.dr.ing. Constantin Gallin, Radu Manoliu, Petre
Calaraseanu, Gheorghe Pop etc.
POLONIA
Pe teritoriul Poloniei, în afară populaţiei majoritare, trăiesc, în prezent, conform aprecierilor
oficiale, circa 1,5 milioane cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, ceea ce reprezintă aproximativ
4% din numărul total de locuitori ai ţării.
Comunitatea romană numără mai puţin de o mie de persoane, majoritatea fiind stabiliţi în
Polonia prin căsătorie şi având profesiuni diverse, în cea mai mare parte însă fără a deţine poziţii sociale
deosebite.
Ambasadă României de la Varsovia organizează anual întâlnirea de ziua naţională cu minoritatea
romană, membrii acesteia răspunzând, în general, pozitiv şi la alte manifestări îndeosebi pe linia
culturală.
În Polonia se afla mici grupări etnice de armeni (8-15 mii), tătărî (5 mii) care nu sunt considerate
minorităţi naţionale, având însă tradiţii culturale şi religioase distincte.
PORTUGALIA
În Portugalia trăiesc aproximativ 500 de români. Nu avem însă numărul exact al celor plecaţi sau
stabiliţi după 2002, când s-a început migrarea forţelor de munca către aceste ţări.
SLOVACIA
O comunitate de aproximativ 9 000 de originari din România se afla în sudul Slovaciei,
majoritatea acestora provenind din rândul etnicilor slovaci întorşi în patria lor de origine.
În Republică Slovacă nu se poate vorbi despre existenţă unei comunităţi româneşti propriu-zise.
Numărul persoanelor de origine etnică romană este de câteva zeci care s-au stabilit în această ţară
urmare a unor căsătorii mixte, cu cetăţeni slovaci.
55
În aceste condiţii, prin intermediul actualelor lor familii, cetăţenii de origine romană au fost
asimilaţi complet de mediul în care trăiesc. Nu există şcoală sau biserică românească.
SPANIA
În Spania trăiesc aproximativ 2 500 de români, în zone că Madrid, Barcelona, Bilbao, având o
puternică parohie în capitală ţării, şcoli şi secţii în limba romană la Madrid şi Salamanca. Au fost create
unele asociaţii româneşti, cum sunt: "Comunitatea românilor din Spania" (Barcelona), "Fundaţia
Culturală Romană" (Madrid). În Spania au activat şi activează personalităţi de origine romană că Vintilă
Horia, Alexandru Cioranescu, George Uscatescu şi alţi scriitori, artişti, medici, ingineri. Din cauza
migraţiei recente a forţelor de munca, numărul românilor care s-au stabilit în Spania este în continuă
creştere. Aceştia şi-au creat mici comunităţi în jurul cărora gravitează toată activitatea culturală, fiind
înfiinţate chiar clase de limba romană pe lângă bisericile existente. Că şi în Portugalia, românii ajunşi în
această ţară după 2000 şi-au înfiinţat mai multe ziare prin care ţin la curent conaţionalii lor cu
actualitatea din ţară, dar în care îşi oferă şi serviciile. Din cauza acestei fluctuaţii de populaţie originară
din România nu putem avea un număr exact al etnicilor români trăitori în Spania însă Ambasadă
României în Spania îi estimează la 100 000 dintre care doar 40% au stătut legal.
SUEDIA
În Suedia trăiesc circa 13 000 de originari din România dar şi mulţi români timoceni (de pe Valea
Timocului sârbesc), al căror număr nu îl cunoaştem nici măcar cu aproximaţie. În cea mai mare parte
sunt de origine romană, existând şi grupuri compacte de maghiari, şi un număr redus de evrei.
Aproximativ 2 000 au statutul de cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, 21% dintre aceştia fiind
maghiari.
În ultimii ani, numărul originarilor din România care au obţinut dreptul de şedere şi munca în
Suedia a cunoscut o creştere însemnată, însă este de remarcat că românii nu figurează, din punctul de
vedere numeric, în statisticile oficiale referitoare la emigranţi în raport cu cei proveniţi din Finlanda,
Grecia, Turcia, Polonia, Ungaria. Având în vedere că este relativ recentă, imigraţia romană nu dispune
de o organizaţie proprie la nivelul Suediei.
Unii români au reuşit, totuşi, să ocupe posturi în concordantă cu pregătirea lor profesională
(învăţământ, cultura şi chiar mass-media), însă sunt foarte puţini cei care au acces la valorile culturale şi
spirituale autohtone şi care să ocupe funcţii pe plan administrativ, economic ori politic. Românii din
Suedia originari din România sunt grupaţi, în general, în principalele centre economice, Stockholm,
Göteborg şi Malmö, unde există şi parohii ortodoxe.
Conform statisticilor suedeze din 1996, în Suedia trăiesc următoarele categorii de români sau
originari din România:
- 7015 cetăţeni suedezi de origine romană;
- 4186 cetăţeni români;
56
- 1605 cetăţeni suedezi de origine romană – a două generaţie (născuţi în Suedia);

- 839 români născuţi în Suedia, prima generaţie;
În realitate, se consideră că această cifra este cu cca. 3 000 mai mare, deoarece statisticile
suedeze nu-i cuprind decât pe cei care au rezidentă permanentă (PERMANENT UPEHOLTISTON) care
se acordă numai după 3 ani de şedere neîntreruptă în Suedia.
Cea mai mare concentrare de persoane originare din România este în partea de sud a Suediei, în
zona Malmo-Solvesborg-Goteborg, unde trăiesc cca. 70% din total. În zona Stockholm se apreciază că
există cca. 2 000 de români.
Pe categorii profesionale, predomină pensionării şi persoanele cu funcţii destul de modeste în
diverse sectoare de activitate. Cei mai bine situaţi sunt medicii, inginerii, cercetătorii – în număr însă
redus. Şi mai puţini sunt oamenii de afaceri de anvergură, iar funcţii politice nu sunt ocupate de persoane
din diasporă romană.
Că şi pe alte spaţii, emigraţia romană este slab organizată şi puţin unită comparativ cu cea
poloneză sau maghiară.
TURCIA
Poate fi subliniat că în Turcia există mult mai mulţi români decât cei 800 atestaţi statistic, adică
aproximativ 30 000, plecaţi la lucru, emigraţi pe motiv economic sau în cadrul căsătoriilor mixte cu
cetăţeni turci.
MAREA BRITANIE şi IRLANDA
Se apreciază că numărul românilor stabiliţi în Marea Britanie este de circa 1 500-2 000 de
persoane.
Diasporă românească este concentrată în zona marilor oraşe din sudul Angliei: Londra,
Birmingham şi Nottingham.
O parte a comunităţii româneşti este grupată în jurul Bisericii Ortodoxe Romane, cu un preot
numit de Patriarhia de la Bucuresti.
O activitate remarcabilă desfăşoară „Centrul Cultural Roman” – asociaţie cu stătut legal a
comunităţii româneşti din Marea Britanie – al cărui preşedinte este Dl. Nicolae Ratiu.
Conform datelor recente ale Ambasadei României la Londra numărul de români trăitori în Marea
Britanie ar fi ajuns la 15 000 iar al celor din Irlanda la 7 000.
- ORIENTUL MIJLOCIU -
ISRAEL
Cu toate că nu există statistici oficiale complete privind provenienţă emigranţilor din Israel pe
ţări de origine, din datele oficiale rezultă că în Israel ar trăi în prezent 450 000 de evrei originari din
România. Ambasadă României în Israel îi estimează că fiind 10% din populaţia întregii ţări, adică în jur
de 500 000. Evreii originari din România sunt organizaţi în diferite asociaţii etnice şi profesionale la
57
nivel naţional şi regional. Fundaţia noastră nu a stabilit nici o legătură cu vreo asociaţie românească din
Israel.
Totuşi cea mai importantă formă asociativă este "Organizaţia evreilor originari din România"
(HOR), înfiinţată în anul 1954. Conducerea organizaţiei este asigurată de un comitet central, un comitet
executiv, preşedinte şi vicepreşedinţi pe ramuri de activitate (cultural, financiar, organizatoric, etc.). Are
în compunere 4 regionale (Ierusalim, Haifa, Nazareth-Illit şi Ber-Sheva), care acoperă întreg teritoriul
Israelului, dar doar regionalele Haifa şi Nazareth-Illit recunosc autoritatea centrală. „Cercul originarilor
din România” (COR) – membri în Histabrut (Confederaţia Generală a Muncii) – a apărut din necesitatea
sprijinirii evreilor originari din România care acţionează în structurile de conducere sindicale. Există o
strânsă colaborare între HOR şi COR.
Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România (ACMEOR) reuneşte în
rândurile sale evrei originari din România având că activitate principală cercetarea istoriei evreilor din
România.
Ziarele şi revistele în limba romană sunt cele mai numeroase publicaţii care apar într-o limba
străină în Israel. Se remarcă în primul rând ziarele în limba romană "Viaţa noastră" şi "Ultima oră", care
are un număr important de cititori (aproximativ 50 000). Se mai editează "Faclă", publicăţie de tip
magazin săptămânal, "Adevărul", "Revistă familiei", "Secolul XX", revistă lunară cu caracter artistic,
"Izvoare", revistă trimestrială editată de Asociaţia scriitorilor israelieni de limba romană, "Revistă mea",
etc.
Evreii originari din România au emisiuni în limba romană la posturile de radio şi televiziune.
III.2.Comunitatea românilor din Italia
III.2.1. Date statistice

Românii reprezintă cea mai numeroasă comunitate de străini rezidenţi în Italia, cu 968.576 de
persoane dintr-un total de 4.570.317 de străini. Se înregistrează astfel o creştere simţitoare faţă de anul
trecut, anunţă Raportul anual privind străinii rezidenţi în Italia, realizat de Institutul Naţional de
Statistică, publicat ieri pe pagina de Internet. Cei mai mulți români se află în Lazio.
Statisticienii din Italia au constatat că fiecare comunitate de străini a înregistrat o creştere în actele
Birourilor de Evidenţa Populaţiei ale primăriilor. În cazul românilor, numărul lor a crescut în 2012 cu
80.813 persoane faţă de 2011, transmite Agerpres.
58
Regiunea Lazio, din centrul Italiei, găzduieşte cei mai mulţi români. Ei reprezintă 36,2 la sută
din numărul total de străini din întreaga regiune, adică 196.000 de români înregistraţi oficial.
În ceea ce priveşte distribuţia românilor în nordul Italiei, în regiunea Piemonte sunt 137.000 de
români şi cu 1.000 mai mulţi în regiunea Lombardia. Aproximativ 102.000 de cetăţeni români au
preferat regiunea Veneto.
III.2.2. Comunitatea între trecut și prezent

Pentru a descrie comunitatea din care fac parte ar trebui sa încep cu îndepartatul 106 d.C. când
Traian cuceri Dacia. Asa s-a nascut poporul daco-roman. Populatia, deja romanizata a conservat limba
si identitatea latina intacte în toate aceste secole, chiar daca a fost supusa dominatiei otomane, influentei
ruse si apoi austro-ungarice. Ajungând la secolul trecut, pot spune ca influenta dictaturii a lasat
profunde limitari în comportamentul nostru. Ma refer la lipsa noastra de încredere, nu numai în afara dar
si în interiorul comunitatii noastre, care ne împiedica sa fim mai bine organizati si mai bine informati,
dar nu numai, în acest mod riscam sa pierdem radacinile culturale, traditiile, limba iar în aceste conditii
este mai usor sa devii vulnerabil din punct de vedere emotiv. Singurile oportunitati pentru a ne reuni ne
sunt oferite de bisericile românești care încearca cu mijloacele sale sa ne tina uniti, si ne ajuta sa nu ne
simtim lasati în voia sortii într-o tara straina.
Întorcâdu-ne la tema integrării, chiar dacă rădăcină limbii române este limba latină ceea ce ne
uşurează învatarea limbii italiene iar cultura noastră este foarte apropriată de cultura italiană, integrarea
este oricum complexă.
Fiind ieşiţi dintr-o dictatură pentru noi este înca dificil să întelegem întregul semnificat al
democraţiei, sunt oricum scimbari pozitive, începem să o apreciem; cresc atitudinile pozitive şi
capacitatea noastră de a ne integra. Începem să învatam să acceptăm drepturile şi îndatoririle noastre, şi
încetul cu încetul să organizăm mai bine viaţa noastră în comunitate.
III.2.3. Politica şi emigraţia românească din Italia

Este pentru prima dată în istoria românilor când există o comunitate românească atât de
importantă într-o singură ţară. Din acest motiv pot să apară anumite situaţii în care, pe fondul
dificultăţilor cu care se confruntă elitele politice naţionale din ţările de emigraţie în a regulariza
procesele sociale, o comunitate nou formată să fie ţinta atacurilor cu caracter xenofob şi rasist.
Anul 2007 reprezintă momentul istoric în care comunitatea românească din Italia a intrat în atenţia
mass-mediei locale. Evenimentul care a produs o emoţie majoră şi care a declanşat o adevărată stare de
psihoză, generată prin intermediul mass-media, în rândul italienilor a fost asasinarea Giovannei Reggiani
de către Romulus Nicolae Mailat. Ferocitatea cu care acea femeie a fost asasinată a revoltat opinia
publică italiană şi a declanşat o isterie generală, care a fost promovată cu asiduitate de presă şi media. În
59
scurt timp, întreaga comunitate românească a intrat în atenţia italienilor. Ceea ce a urmat începând cu
sfârşitul anului 2007 a fost un adevărat linşaj mediatic la care a fost supusă comunitatea românească. Şi
asta pe fondul alegerilor pentru parlamentul italian din anul 2008. De-a lungul mai multor luni, a apărut
o aşa zisă „problemă românească” ce a invadat canalele de ştiri şi paginile ziarelor. „Problema
românească” a fost prezentată în matricea etnico-naţionalistă, ajungându-se să se creeze imaginea
profund distorsionată dată de ecuaţia: român = delincvent sau violator. A fost momentul în care guvernul
Berlusconi, care a fost expresia coaliţiei de centru-dreapta ce a câştigat alegerile prin exacerbarea
xenofobiei împotriva românilor, a început să pună în practică aşa numitele „politici de securitate”, prin
impunerea Parlamentului a unei serii de reglementări, la început promovate sub forma unor ordonanţe de
urgenţă devenite ulterior legi, care au fost votate prin procedura asumării răspunderi. Aceste legi şi mai
ales modul în care au fost prezentate acestea cetăţeanului italian a creat falsa impresie că un anume tip
de imigraţie este egal cu criminalitatea şi că lupta împotriva imigraţiei este egal cu asigurarea securităţii
personale. Pornindu-se de la acest principiu, au fost elaborate o serie de măsuri care au fost reunite în
aşa numitul „pachet al siguranţei”, care a fost votat în vara anului 2009. Prin intermediul acestor legi, a
fost introdusă, pentru prima dată în dreptul penal italian, infracţiunea de „imigraţie clandestină”, ce
priveşte doar cetăţenii extracomunitari.
Pe acest fond de suspiciune reciprocă, între comunitatea românească şi guvernul italian s-a
instaurat o stare de indiferenţă reciprocă. Românii, deşi sunt cetăţeni comunitari şi reprezintă o
comunitate importantă din punct de vedere numeric, au dreptul de a vota la alegerile administrative din
Italia, nu reprezintă o ţintă atractivă pentru politicienii italieni. Şi asta pentru că este o comunitate
dezbinată, nu are puncte de referinţă în interiorul ei (în Italia acţionează peste 100 de asociaţii
româneşti), iar atunci când membrii săi votează, preferă să-şi exprime acest drept natural în favoarea
candidaţilor italieni şi nu a reprezentanţilor propriei comunităţi.
Partito dei Romeni d’Italia - Identità Romena (PIR). Înfiinţat în anul 2006, acest partid politic a
avut încă de la început particularitatea de a nu fi o construcţie politică cu un caracter etnic. Membrii
fondatori ai partidului sunt: Giancarlo Germani, care a lucrat ca gardian în penitenciarele italiene,
actualmente este căsătorit cu o româncă, Iuliana Manta, sindicalist în cadrul UIL, unde apără interesele
muncitorilor români care lucrează în construcţii, a fost preşedinte al Ligii Românilor din Italia şi
preşedinte al asociaţiei Vocea Românilor. Printre cei care au sprijinit apariţia şi organizarea partidului au
mai fost: Florin Bouriţa, coleg cu Manta la UIL, soţia lui, Mariana Bouriţa (jurnalistă, de-a lungul
timpului a lucrat la Adevărul, iar acum colaborează cu BBC), Miruna Căjvăneanu (jurnalistă la Gazeta
Românească şi la Hotnews).
60
Existenţa acestui partid este importantă deoarece, odată cu trecerea timpului, reuşeşte să fie o
interfaţă între interesele membrilor comunităţii româneşti din Italia şi societatea civilă italiană. Existenţa
unui partid care să apere drepturile constituţionale ale românilor din această ţară va crea, în timp, un
dialog între cele două părţi. Acest dialog va permite o cunoaştere a problemelor reale cu care se
confruntă românii din Italia şi va crea premisele integrării acestora în realităţile interne ale ţării de
adopţie. Integrarea este un deziderat şi un obiectiv care trebuie să fie promovat atât de reprezentanţii
instituţiilor statului italian, cât şi de reprezentanţii comunităţii româneşti.
III.3. Principalele ziare ale comunității românești din Italia
III.3.1.Istoria publicațiilor românești în Italia
De-a lungul timpului, în Italia, românii au încercat de mai multe ori lansarea unor reviste sau
publicățîi destinate propriei comunități. Inaccesibilă în mare parte publicului larg din România, presă
românească de peste hotare sfârşeşte deseori într-un nemeritat anonimat. Sunt însă multe publicaţii care
au dreptul la o soarta mai bună.
Inaccesibilă în mare parte publicului larg din România, presă românească de peste hotare
sfârşeşte deseori într-un nemeritat anonimat. Sunt însă multe publicaţii care au dreptul la o soarta mai
bună. Pentru că miile de pagini tipărite dincolo de frontierele ţării îşi au întotdeauna rostul lor şi nu
ajung în ţară. În multe cazuri, un ziar, o revistă sau un minut de emisie în limba romană înseamnă, pur şI
simplu, dreptul la propria identitate. În altele, presă românească descrie treptele supravieţuirii într-o ţară
străină. Acum, când în Italia trăiesc aproximativ un milion de români, cu sau fără acte în regulă, ziarul
lor este mai mult decât un ghid al vieţuirii.
În afară de Adevărul.it, care oferă știri în timp real tuturor românilor indiferent de locul în care
aceștia se găsesc, pe piața italiană au rezistat până în prezent doar două ziare: Marche-Romania, Gazeta
Românească (Roma) și Ora României (Torino). Printre cele dispărute sau despre a căror existență nu se
mai cunosc date sunt și Noua Comunitate, Jurnalul Românesc, Obiectiv și Milenium.
III.2.2. Marche- Romania

„Marche-România”, are 20 de pagini color și apare în fiecare lună. Se distribuie gratuit și își
propune să fie cât mai aproape de comunitatea românească, în special din regiunea Marche.
61
Materialele cuprinse în acest ziar conţin interviuri, articole despre evenimente din regiune,
realizări ale românilor, alături de pagini dedicate copiiilor. Cei mici vor participa la concursuri în care
vor traduce, din limba română în italiană, poveşti şi creaţii româneşti. Astfel, publicaţia îşi propune să
continue eforturile de promovare a culturii noastre în Italia.
Cu o redacție formată din zece membri, publicația a fost lansată oficial în data de 3 aprilie 2010
la Ancona. Aceasta a fost concepută de către asociația italo-română „Democrazia e libertà” și este
susținută de Consulatul Onorific al României la Ancona. Tirajul actual este de 4.000 de exemplare iar
din punct de vedere editorial își propune să confere o majoră vizibilitate comunității românești din
Peninsulă și, în același timp, să promoveze România, ca potențială destinație turistică, partener cultural
sau oportunitate economică. „Nu vom scrie despre infractori, prostituate sau tot felul de găinării pe care
le găsim de obicei pe prima pagină în presa locala italiană, când e vorba de comunitatea de români”
declară Andi Rădiu, coordonatorul redacției. „Nu vor lipsi proiectele, realizările şi evenimentele din
comunitatea noastră, pagini cu poveştile conaţionalilor din această zonă şi interviuri cu politicienii
italieni din regiune. Am decis să creem o pagină de turism în care să prezentăm locuri deosebite din
Marche dar şi din Romania.
62
Figura 1. Ziarul Marche Romania
III.3.3. Gazeta Românească
"Gazeta Românească", ziarul românilor din Italia, apare la Roma, de patru ani. Are 24 de pagini,
apariţie bilunară, 20.000 de exemplare la fiecare număr, având peste 40.000 de cititori. Şi propria istorie.
"Când am venit, am găsit un ziar plin de greşeli de ortografie, scris de neprofesionişti (s.n.). Şi acum ne
mai scăpa ceva, erori de corectură din cauza grabei, dar este altceva. Ziarul are cap şi coada, ia din ce în
ce mai des atitudine în probleme grave cu care se confruntă comunitatea românească din Italia,
determinând o schimbare şi în mentalul imigranţilor. Dacă până la apariţia acestei publicaţii, se poate
spune, comunitatea românească nu există, acum a început să capete identiate", consideră Sorin Cehan,
directorul "Gazetei Româneşti".
Important este faptul că "GER", cum le place românilor să spună, se găseşte la chioşcurile de ziare din
peninsulă de la primul număr. După puţin timp, a devenit cea mai vândută publicăţie străină din această
63
ţară. În 2002, cotidianul "Îl Tempo" catalogă ziarul că pe un "fenomen cu succes fulgerător la public".
Explicabil, mărturiseşte directorul Gazetei: "aparent interesată de proiectele editoriale pentru imigranţi,
mass-media italiană păcătuieşte însă prin prisma unui stereotip şi anume că imigranţii au un nivel
cultural scăzut. De aici şi "surpriză" în faţa unor ziare de limba străină cu succes de public în Italia. La
un moment dat, redacţia ziarului era aproape zilnic vizitată de televiziuni centrale şi de ziarişti de la
marile cotidiene, că la Maglavit. Materialele începeau apoi aproximativ aşa: iată-i, nu dau la lopătă, ci
stau în faţa unor computere. Există şi astfel de imigranţi în Italia".
Aventură "Gazetei" a început graţie unui învestitor privat italian. Gianluca Luciano, de profesie avocat, a
observat cum creşterea numărului de imigranţi înseamnă mai multe probleme, multe datorate lipsei acute
de informare. A deschis o pagină web pentru străinii din Italia, într-o casa de la periferia oraşului Roma.
Lumea se uită strâmb, segmentul de piaţă al imigranţilor nefiind cuprins în nici un buget publicitar
italian. De atunci, s-au schimbat multe, www.stranieriinitalia.it, a devenit un site cu peste 70.000 de
vizitatori lunar, iar "Stranieri în Italia" srl un grup editorial. Cu milioane de euro cifra de afaceri şi 14
ziare tipărite în 14 limbi pentru străinii din această ţară. Între ele "Gazetă Românească", considerată des
o "perlă a coroanei".
Tema prioritară tratată de Gazetă este imigraţia. Tot ce înseamnă noutăţi de interes pentru
extracomunitarii din Italia îşi găseşte loc în paginile ziarului. "Informaţiile despre normele privitoare la
şederea în Italia, consideră Sorin Cehan, sunt cele mai citite. Cum este, de exemplu, rubrică de sfaturi pe
marginea legislaţiei, unde întrebările cele mai frecvente aduc în discuţie procedura de obţinere a unui
permis de şedere, contract de munca sau alte documente. Viaţa noastră este foarte condiţionată de aceste
probleme". Există spaţiu şi pentru cronicile albe şi negre, ale comunităţii româneşti, în primul rând. Apoi
sunt ştirile. Diverse, de la politic la informaţii externe. Pentru Sorin Cehan, "difuzarea de ştiri despre tot
ce se întâmpla în Italia sau în lume constituie un pas către integrare". Nu în ultimul rând, ziarul
descoperă şi pune în pagină gravele abateri de la lege şi morală ale românilor care volens-nolens vor fi
trimişi acasă.
Pentru românul ajuns în Italia, "Gazeta Românească" este deja un titlul cunoscut. În paginile ei,
găseşte periodic veşti de acasă şi, la fel de important, învăţa să nu-şi uite limba. Pentru că, în Italia,
asimilarea românilor este doar o chestiune de timp. Mai mult, cititorii afla şi ce îi aşteaptă dacă nu
respecta legile ţării în care trăiesc.
64
Figura 2. Gazeta Romaneasca
III.3.4.ORA – un nou ziar pentru romanii din Italia
Începând cu 10 Iulie 2010, în Italia există un nou ziar tipărit în limba romană. Este idea lui
Cristian Gaitã care trăieşte la Torino din 2003. Cristian este şi unul dintre fondatorii Asociaţiei Ora
României născută la Torino în 2007. Ziarul ORA apare de 2 ori pe lună şi are că obiectiv disitribuția la
nivel naţional, cu prioritate în oraşele în care trăiesc mari comunităţi de români.
65
Capitolul IV
ORA ROMÂNIEI
-STUDIU DE CAZ-
IV.1. Profilul ziarului
ORA, sau "ORA României" cum este cunoscută de către public, este o publicație
independentă înregistrată la Tribunalul din Torino prin decizia numărul 40 din 23 iulie 2010. Conținutul
este de tip magazin și este prezentat cititorilor în limba română. Redacția își desfășoară activitatea la
Torino, beneficiind de serviciile unei rețele de colaboratori extinsă în toată Italia. Astfel, în funcție de
evenimente, colaboratorii de la fața locului trimit știri, reportaje, interviuri sau materiale multimedia.
Figura 3- Ora României

Aspecte tehnice:
Format super-tabloid: 30x40 centimetri
Pagini: 32 în policromie completă
Tiraj: între 10.000 și 15.000 exemplare pe ediție
66
Apariție: bilunară
Ca şi aşezare în pagină, Ora României se prezintă astfel:
Pagina 1
Prima pagină este realizată color şi are în componenţă titlul ziarului scris cu font mare de culoare
albă pe fundal rosu (care se păstrează la fiecare număr), titlurile articolelor importante, precum şi
trimiterile într-una din paginile ziarului.
Pagina 2 – Editorial
Pe această pagină sunt prezentate principalele titluri ale ediției cu mici rezumate pentru a trezi
interesul cititorilor
Pagina 3 – Publicitate
Paginile 4, 5, 6 şi 7 - Actualitate
Cele patru pagini sunt dedicate principalelor știri de interes pentru românii din Italia.
Pagina 8 – Italia pe scurt
Această pagină este dedicată principalelor evenimente petrecute în Italia de la ultima apariție a
ziarului.
Paginile 9 și 10 - Actualitate
Pagina 11- Publicitate
Pagina 12 – Actualitate în Italia
Pagina 13 – Anunțuri publicitare
Paginile 14, 15– Internațional
Paginile 14 și 15 sunt acordate principalelor evenimente petrecute în lume.
Paginile 16, 17 – România pe scurt
Aceste pagini sunt destinate în exclusivitate evenimentelor petrecute în țară pe județe
Pagina 18 - Comunitate
Această pagină este dedicată informațiilor de interes general pentru românii din comunitatea din
Italia .
Pagina 19 – Horoscop
Pagina 19 este acordată previziunilor astrale pe următoarele două săptămâni.
Paginile 20, 21- Sanatate
Un loc aparte în ziar este acordat discuțiilor cu privire la problemele de sănătate.
Paginile 22,23-Sport
Paginile 24-27-Integrame
67
Paginile 28-32-Publicitate
Cele 4 pagini sunt dedicate anunţurilor de mică publicitate din întreaga Italie şi cuprind: vânzări,
cumpărări, închirieri imobiliare, oferte de serviciu, cursuri de calificare, prestări servicii, vânzări diverse.
De asemenea sunt prezente reclame ale cotidianului care prezintă sediul biroului de publicitate şi
anunţuri de angajare în cadrul ziarului.
Date socio-demografice privind profilul cititorilor cotidianului Ora României:

Cititorii cotidianului Ora României sunt în mare parte bărbaţi. Principala cauză este faptul că
ziarul oferă un spaţiu larg evenimentelor sportive. Un alt punct de atracţie al bărbaţilor îl constituie
incisivitatea articolelor. Pentru femei principala sursă de atracţie este reprezentată de sănatate și
integrame, prezente în fiecare număr.
Figura 4. Cerc de structură în plan privind cititorii ziarului Ora României în funcție de sex.
Prezentaţi după categoriile de vârstă, cititorii cotidianului Ora României sunt reprezentaţi în mod
aproximativ egal.
O înclinaţie mai mare către acest cotidian o au persoanele cu vârstă medie şi anume cei cu vârste
cuprinse între 45 - 54 ani şi cei între 35 - 45 ani, care acoperă o arie de 29, respectiv 24% dintre cititori.
Aceasta se datorează în special faptului că ziarul se prezintă într-o formă grafică de excepţie
situată la standarde europene, fapt care îl recomandă ca un ziar matur.
Cel mai puţin este citit de către persoanele care au peste 55 ani datorită în special incisivităţii şi
limbajului agresiv - fapt care îl face neplăcut unei generaţii conservatoare (Figura 5).
68
Figura 5. Cerc de structură în plan privind vârsta cititorilor cotidianului Ora României.
În urma sondajelor efectuate, rezultă că cititorii de Ora României sunt în majoritate căsătoriţi.
Aceasta denotă faptul că în cadrul familiei, fiecare membru găseşte ceva atractiv în paginile ziarului.
Cumpărat în special de către bărbaţi, cotidianul este citit de aproape toţi membrii familiei. Persoanele
necăsătorite sunt reprezentate de un procent de 22% (Figura 6).
69
Figura 6. Cerc de structură în plan privind starea civilă a cititorilor cotidianului Ora
României.
Clasificaţi după studii, cititorii sunt încadraţi în diverse categorii. Majoritatea au absolvit liceul
sau şcoala postliceală (50%) sau o instituţie de învăţământ superior (18%). Acest fapt denotă că Ora
României a atras de partea ei, alături de publicul reprezentat de clasa de mijloc, şi un public intelectual
care apreciază conţinutul cotidianului. Motivele principale ale acestui tip de cititor pot fi caracterizate de
cuvinte precum: incisivitate, pragmatism, modern, european, serios.
Nici procentul celor care au mai puţine studii nu este de neglijat (Figura 7).
Figura 7. Cerc de structură în plan privind ultima şcoală absolvită de către cititorii Ora României
IV.2. Audienţa ziarului
Cotidianul Ora României având o audienţă în majoritate din bărbaţi cu vârste cuprinse între 35 şi
54 de ani, cu studii medii şi superioare în proporţie de peste 70%, s-a dovedit a fi un ziar de succes.
Acesta a reuşit să îşi depăşească concurenţa de pe piaţa media, în special la capitolul prezentare grafică,
cât şi prin stilul său incisiv şi pragmatic care a atras un număr mare de cititori (atât un public cititor
dornic de senzaţional, cât şi unul conservator).
70
Din punct de vedere statistic putem considera că audiența ziarului Ora României este în continuare
creștere astfel că vânzările medii lunare ale cotidianului au fost în continuă creştere, aceasta dovedind
ascendenţa ziarului. Dacă luna ianuarie a anului 2011 avea să aducă un număr de 5.000 exemplare
vândute, în următoarele şase luni vânzările aveau să se dubleze, astfel încât în iunie s-a ajuns la un
număr de aproximativ 11.103 exemplare vândute.
În ceea ce priveşte repartiţia cititorilor cotidianului Ora României în principalele oraşe ale Italiei
se constată că principalul consumator este orașul Torino. El deţine aproximativ 65% din numărul
cititorilor. Acest lucru se datorează în special faptului că majoritatea articolelor se învârt în jurul
evenimentelor din Torino. Tot în Torino fiind şi redacţia propriu-zisă a ziarului. Celelalte reşedinţe de
judeţ şi anume Milano, Roma se situează în grafic la o distanţă semnificativă de Torino.
În ceea ce priveşte frecvenţa citirii cotidianului Ora României se constată că peste 45% dintre
consumatori au citit mai mult de şase numere. Acest fapt duce la concluzia că în Italia ziarul este unul
bine citit şi implicit unul vândut. Cititorul care cumpără şi citeşte cel puţin şase numere dovedeşte că a
găsit în acesta un cotidian demn de încredere şi care necesită toată atenţia. Prin urmare acesta va
cumpăra ziarul mult mai des decât restul cititorilor care se dovedesc a fi fluctuaţi de la o perioadă la alta.
Există şi o altă categorie de cititori, reprezentaţi în procent de 5, 20%, care au citit cotidianul Ora
României o singură dată şi a fost suficient. Aceştia nu au găsit în paginile cotidianului nimic care să îi
facă să îl mai cumpere sau să îl mai citească a doua oară. Mai există o altă categorie de cititori ai
cotidianului Ora României, în procent destul de mare - 18, 30% care au avut curiozitatea să citească cel
puţin patru numere ale cotidianului însă nu au devenit consumatori ci doar cititori de conjunctură
(Figura 8).
71
Figura 8. Histogramă în plan privind frecvenţa citirii cotidianului.
În funcţie de proporţia paginilor citite, Ora României este un cotidian cu articole interesante în
marea lui majoritate. Un procent de 34,60% dintre cititori au interesul de a lectura tot ziarul. Alte 34,30
procente citesc trei sferturi din ziar.
Un fapt care duce la astfel de rezultate este prezentarea grafică cât mai atractivă şi în special
titlurile cât mai incisive ce provoacă curiozitatea de a citi materialul ce le însoţeşte. Există şi un mic
procent, nesemnificativ, de 1% care se mulţumeşte doar cu răsfoirea cotidianului, citind doar unul sau
două articole care reuşesc să le atragă atenţia. (Figura 9).
Figura 9. Histogramă în plan privind proporţia paginilor citite ale cotidianului.
IV.3. Interpretarea datelor
Studiind istoria cotidianului Ora României privind profilul şi audienţa acestuia, se constată că
ziarul este unul apreciat, care a reuşit să îşi atragă de partea sa un public matur.
Prezentarea din punct de vedere statistic a cotidianului privind evoluţia acestuia raportată la
publicul cititor oferă o imagine de ansamblu a fenomenului studiat (Tabelul 1):
72
Tabelul 1. Criterii de studiu privind cotidianul Ora României.
Criteriul Funcţia Rezultatul

Profilul cititorului Sex Masculin – 62%
Vârstă 35 – 54 ani – 53%
Studii Medii şi superioare
Stare civilă Căsătoriţi -71%
Audienţa cotidianului Regiune 65% în Torino
Frecvenţa citirii Peste 6 numere – 45%
Proporţia paginilor citite Tot ziarul – 34,60%
De aici rezultă că ziarul Ora României are cititori în principalele orașe ale Italiei fiind în
majoritate bărbaţi cu studii medii şi superioare, cu vârste cuprinse între 35-54 ani.
În ceea ce priveşte vânzările cotidianul are o cotă destul de bună comparativ chiar cu unele ziare
naţionale. Ca audienţă regiunea cu cel mai mare procent în numărul cititorilor este orașul Torino care
deţine un procent de 65%. Privind frecvenţa citirii cât şi proporţia paginilor citite, se constată că ziarul
Ora României este un ziar bine citit întrucât peste 45% dintre cititori au lecturat peste 6 numere ale
cotidianului iar un procent peste 34% citeşte tot cotidianul.
73
CONCLUZII
Aflată într-o lume în continuă schimbare şi plină de surprize, lumea mass-media, unde
televiziunea este regină, iar radioul şi internetul o străjuiesc de o parte şi de alta, cel din urmă căutând
supremaţia, presa deschizătoare de drum a acestei lumi, încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.
Lucrarea de faţă şi-a propus prezentarea unei imagini de ansamblu a presei scrise locale a
comunității românești din Italia.
Prima parte a lucrării oferă o privire panoramă asupra acestui domeniu numit presa marcat de
inedit şi senzaţional, care a cunoscut la început o dezvoltare trepidantă ca urmare a inventării tiparului,
devenind forţa dominantă a spaţiului public. Urmează declinul începând cu al treilea deceniu al secolului
XX, ca apoi să îşi stabilizeze raza de acţiune undeva asupra unui procent de 6 - 7% din populaţie.
Îndreptându-ne spre istoria presei scrise româneşti şi concluzionând, se constată că presa
românească îşi are originea în cultura poporului nostru. Cu un asemenea fundament, susţinută în
devenirea sa de personalităţi marcante ale spiritualităţii româneşti, presa românească statuează un
principiu esenţial, şi anume că trebuie să vii din cultură şi să serveşti culturii într-un timp social pentru
recuperare timpului cultural. Poate astfel se explică vocaţia singulară a presei româneşti de a asimila
într-un timp uimitor de scurt creaţia lumii şi de a oferi valori care să proiecteze cultura românească în
patrimoniul universal.
Într-un concept mondial al presei în cele mai diverse forme de manifestare, presa românească are
o personalitate distinctă, susţinută de modele culturale şi formată pe o matrice identitară, valoare
acesteia fiind singurul mod de recomandare. După o perioadă glorioasă, presa românească ajunge la
declin în anii treizeci ai secolului trecut, declin care va continua o dată cu intrare într-o zonă întunecată,
marcată de perioada comunistă.
După revoluţia din 1989, presa românească va cunoaşte o explozie pe toate planurile, cauzată de
“foamea” de senzaţional ca şi nevoia descătuşată de a avea acces la informaţia diversă, necenzurată.
Problema fenomenului migraţionist va atrage atenţia opiniei publice pentru o lungă perioadă de
timp. Migraţia este un proces care se desfăşoară pe parcursul mai multor decenii şi, pe fondul
globalizării, va primi un puternic imbold. Imaginile provenite din ţările UE, care reflectă un grad de
prosperitate net superior în raport cu un număr important de state de pe toate continentele, vor atrage ca
74
un magnet imigranţi atraşi de mirajul economic. Elitele locale şi naţionale împreună cu forurile de
decizie de la nivelul UE vor trebui să dea un răspuns convingător propriilor cetăţeni care se află în
dificultate economică din cauza consecinţelor crizei mondiale. În funcţie de aceste răspunsuri, vom şti
care va fi viitorul Europei comunitare: o Europă care se va închide în sine sau o Europă care se va
deschide integrării. Pe acest fond de aşteptare, cei aproximativ 4.000.000 de cetăţeni români care au
migrat vor fi afectaţi în mod direct de politica în privinţa emigraţiei.
Reprezentarea mediatică a actorului diasporic nu evidenţiază particularităţile experienţei
diasporice în contextul diverselor tipuri de mobilitate şi conectivitate la reţele diverse. Diaspora este
prezentată ca o realitate abstractă, sub forma unor personaje idealizate vs. personaje negative. Media
instituie astfel un imaginar al compasiunii şi atenţiei binevoitoare.Predomină reprezentările
substanţialiste asupra diasporei în sensul că presa se raportează la diaspora ca la un grup social omogen,
definit schematic. Fenomenul diasporic se instituie ca o realitate exterioară publicului naţional, românii
care lucrează în străinătate fiind definiţi ca personaje generice (victime, eroi etc.). Media se afirmă astfel
mai puţin ca un mediator şi mai mult ca un actor statutar, care instituie o viziune normativă despre
migraţia forţei de muncă şi experienţa diasporică.
Presa literară a exilului românesc a avut în permanenţă un caracter combativ. Axată fiind, în cea
mai mare parte, pe un demers consecvent, ea încerca să determine o prezervare a spiritualităţii şi
memoriei colective ca principale dimensiuni identitare. Această încercare, în paralel, se identifică şi cu
un efort de asigurare a continuităţii cu realizările mai importante din punct de vedere cultural din
perioada interbelică, adică cu tot ceea ce procesul de aculturaţie totalitară dorea în mod deliberat şi
consecvent să distrugă. Faptul a presupus, inevitabil, acerbe confruntări cu ideologia stalinistă,
transportând în întregime demersurile publicistice în sfera politicului.
De-a lungul timpului, în Italia, românii au încercat de mai multe ori lansarea unor reviste sau
publicații destinate propriei comunități. Inaccesibilă în mare parte publicului larg din Romania, presa
româneasca de peste hotare sfârșește deseori într-un nemeritat anonimat. Sunt insă multe publicații care
au dreptul la o soartă mai bună.
Studiul de caz al lucrării încearcă privind istoria cotidianului local Ora României să confirme
faptul că românii din diaspora au resursele necesare pentru a ieşi din tranziţie şi a porni pe drumul cel
bun. Caracterizat de incisivitate şi pragmatism, cu o prezentare grafică şi tehnică de excepţie, având o
echipă redacţională foarte tânără, străjuită de nume rezonante ale presei naţionale, Ora României a
ajuns în topul celor mai bine cotate ziare româneşti din Italia.
75
De remarcat este asemănarea dintre istoria acestui cotidian şi istoria culturii şi a presei româneşti.
Ora României a reuşit într-un timp extrem de scurt să recupereze decalajul pe piaţa media, egalându-şi
adversarii, concurând cu ei de la egal la egal şi chiar depăşindu-i.
Istoria cotidianului Ora României demonstrează că încercarea de a se încadra în spaţiul mediatic
european nu este doar o “himeră”, ci o realitate. Un cotidian al diasporei românești poate fi competitiv,
se poate prezenta la standarde grafice de excepţie şi poate concura cu oricare alt ziar din Europa.
76
BIBLIOGRAFIE
1. Albert Pierre, Istoria presei, Ed. Institutul European, Iaşi 2002.

2. Antip, Constantin, Contribuţii la istoria presei române, Ed. Uniunea ziariştilor, Bucureşti, 1964.
3. Beciu, Camelia, Europa» ca format mediatic. Construcţia problemelor publice în discursul
presei din România, în Beciu, C.; Perpelea, N. (coord.), Europa şi spaţiul public. Practici
comunicaţionale, reprezentări, climat emoţional, Bucureşti, Editura Academiei, 2007.
4. Bertrand, Claude-Jean, Introducere în presa scrisă şi vorbită, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
5. Brubaker, Rogers, The ‘diaspora’ diaspor, Ethnic and Racial Studies, vol. 28, no. 1, January, p.
1−19, 2005.
6. Chelcea, Septimiu, Iniţiere în cercetarea sociologică, Ed. Comunicare.ro 2004.
7. Chiciudan, Ion, Halic, Bogdan, Imagologie. Imagologie istorică, Ed. Comunicare.ro, 2001.
8. Chişu, Lician, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
2002.
9. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
10. Coman, Mihai, Manual de Jurnalism, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
11. Coman, Mihai, Mass-media, mit şi ritual, o perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
12. Dobrescu Paul şi Bărgăoanu Alina, Mass Media şi Societatea, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti,
2003.
13. Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut - Aspecte ale presei româneşti post-decembriste, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999.
14. Gross, Peter, Mass-media şi democraţia în ţările Europei de Est, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
15. Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Ed. Comunicare.ro, 2002.
16. Hangiu, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990, Bucureşti, 1996
17. Mouilloud, Maurice, Tetu, Jean Francois, Presa cotidiană, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.
18. Marinescu Paul, Managementul instituţiilor de presă din România, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
19. Mouilloud, Maurice, Tetu Jean Francois, Presa cotidiană, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.
20. Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi 2000.
21. Petcu, Marian, Istoria presei române – antologie, Ed. Triton, Bucureşti, 2002.
22. Petcu, Marian, Jurnalist în România, Istoria unei profesii, Ed. Comunicare.ro 2005.
77
23. Rusu-Păsărin, Gabriela, Prolegomene la o istorie mass-media, Ed. Universitaria, Craiova, 2006.
24. Rusu-Păsărin, Gabriela, Dizidenţă sau rezistenţă prin cultură – dialoguri incomode, Ed. Helicon,
Timişoara, 1993.
25. Rusu-Păsărin, Gabriela, Portrete în oglinzi paralele, Ed. Horion, Rîmnicu Vîlcea, 1997.
26. Sorlin, Pierre, Mass Media, Institutul European, Iaşi, 2002.
27. Toheveron, Gabriel, Istoria mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi 2003.
28. Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981.
29. Verhulst, Stefaan, Diasporic and transnational communication: technologies, policies and
regulation, în The Public, vol. 6, 1, p. 29−36, 1999.
30. Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Ed. Victor, Bucureşti, 2000.
31. Vişinescu, Victor, Jurnalism contemporan, Ed. Victor, Bucureşti, 2002.
32. Wodak, Ruth,„Fragmented identities. Redefining and recontextualizing national
identity”, în Politics as Text and Talk – Analytic approaches to political discourse, ed. by Paul
Chilton, Christina Schäffner, John Benjamins, Publishing Company, (2002).
33. http://www.ass-columna.org/asociatii.html
34. http://www.diasporaro.com/
35. http://www.gazetaromaneasca.com/
36. http://www.identitatearomaneasca.it/ro/statut.html
37. http://www.cresec.it/immigrazione/romeni/ro_presentazione.pdf
38. http://www.infotravelromania.ro/recensamant.html
39. http://www.frontex.europa.eu/situation_at_the_externa2484.0
40. http://www.identitatearomaneasca.it/smf/index.php?topic=2425.l_border/art15.html
41. http://www.identitatearomaneasca.it/smf/index.php?topic=129.msg193#msg193
42. http://www.identitatearomaneasca.it/smf/index.php?topic=0
43. http://www.oraromaniei.com/red/
44. http://www.marcheromania.eu/.
78

Presa Locala A Comunitatii Romanesti Din Italia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Presa Locala A Comunitatii Romanesti Din Italia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE DIPLOMĂ

IV.3. Interpretarea datelor 74

Datorită diversităţii şi complexităţii a problematicii presei românești şi în

Integrarea României în Uniunea Europeană a deschis noi orizonturi în toate

Ultimul capitol este destinat studiului de caz şi anume Ora României pe

DE LA PRESA CENTRALĂ LA PRESA LOCALĂ

I.1. Strămoşii ziarelor

I.2. Presa modernă – apogeu şi declin

angaja corespondenţi în Europa în timp ce al doilea va experimenta „jurnalismul popular al faptelor

1968, 23 milioane de exemplare, în 1980, 27 milioane de exemplare, în 1993, 25 milioane de

I.3. Presa de provincie

I.4. Rădăcinile presei româneşti

Presa românească, asemeni culturii româneşti, are o particularitate care o individualizează în

I.5. Repere ale presei moderne româneşti

I.6. 1990 – explozia presei româneşti

„foamea” de senzaţional ca şi nevoia de a avea acces la informaţia diversă, au constituit un adevărat

I.7.Principalele ziare centrale

I. 8. Presa locală românească

II.1. Diaspora și exil concepte cheie

II.2. Presa între Diaspora și Exil

II.3. Presa diasporei românești

Atât teoriile migraţiei, ale globalizării, democraţiei cosmopolitane şi transnaţionalismului, cât şi

II. 4. Presa exilului românesc

II.5. Cultura ca formă de luptă politică

În presa literară a exilului românesc se remarcă ca trăsătură esenţială dimensiunea combativă.

PRESA DIASPOREI ROMÂNE DIN ITALIA

III.1.Comunitatea românească din lume

Consiliul Româno-American, din sudul Californiei, cu participarea tuturor bisericilor româneşti,

etnice central şi est-europene, unde C.O.R.S. reprezintă comunitatea româno-americană), care nu

institute şi societăţi româno-braziliene, aceştia fiind recunoscuţi că iubitori ai culturii şi spiritualităţii

O componentă importantă a programului respectiv o reprezintă „presă etnică” care cuprinde

- 1605 cetăţeni suedezi de origine romană – a două generaţie (născuţi în Suedia);

III.2.Comunitatea românilor din Italia

III.2.1. Date statistice

III.2.2. Comunitatea între trecut și prezent

III.2.3. Politica şi emigraţia românească din Italia

III.3. Principalele ziare ale comunității românești din Italia

III.3.1.Istoria publicațiilor românești în Italia

III.2.2. Marche- Romania

Figura 1. Ziarul Marche Romania

III.3.3. Gazeta Românească

Figura 2. Gazeta Romaneasca

III.3.4.ORA – un nou ziar pentru romanii din Italia

IV.1. Profilul ziarului

Figura 3- Ora României

Date socio-demografice privind profilul cititorilor cotidianului Ora României:

IV.2. Audienţa ziarului

Figura 8. Histogramă în plan privind frecvenţa citirii cotidianului.

Figura 9. Histogramă în plan privind proporţia paginilor citite ale cotidianului.

IV.3. Interpretarea datelor

Tabelul 1. Criterii de studiu privind cotidianul Ora României.

Criteriul Funcţia Rezultatul

1. Albert Pierre, Istoria presei, Ed. Institutul European, Iaşi 2002.

S-ar putea să vă placă și