Raicu Ioana Teodora

Grupa 1

Ce Înţelege Aristotel prin virtutea ca medie între două excese

În Cartea a II-a din ”Etica Nicomahică”, Aristotel propune o viziune asupra virtuţii, definind-o ca

pe o medie între două excese. Vorbind despre natura virtuţii, despre relaţiile ei cu plăcerea şi durerea, cu

afectele care ne caracterizează, cu acţiunile şi sentimentele şi despre găsirea medietăţii prin raportare la noi

înşine, Aristotel face o demonstraţie utilă a situării virtuţii între două vicii.

Aristotel împarte virtuţile în două clase: virtuţile dianoetice, despre care spune că pot fi dezvoltate

prin învăţătură, şi virtuţile etice, câştigate prin exerciţiu, prin obişnuinţă. El consideră că ”virtuţile le

dobândim după ce mai întâi am depus o activitate” 1. Concluzia la care ajunge este următoarea: ”din acte

asemănătoare se nasc dispoziţii habituale de aceeaşi natură.” 2 Hughes formulează astfel: ”dezvoltarea

unui hexis apare doar printr-o formă de antrenament; şi, de vreme ce antrenamentul poate fi bun sau rău,

putem dezvolta obişnuinţe bune sau rele.” 3 Astfel se ajunge la dimensiunea circulară a virtuţilor. Ele se

nasc prin activităţi conforme lor (deprindere), iar activităţile devin virtuoase pentru că autorul activităţii

are virtutea respectivă. Aristotel explică prin exemplul cumpătării: ”datorită faptului că ne abţinem de la

plăceri devenim cumpătaţi şi, devenind astfel, ne putem abţine cel mai bine de la ele” 4. Cauzele care

generează virtutea, îi favorizează şi dezvoltarea.

În partea a V-a a Cărţii a II-a, Aristotel intenţionează să stabilească natura virtuţii, despre care

decide, prin eliminiare, că nu este nici un afect (mânia, bucuria, ura, mila etc), nici o facultate (care ”ne dă

posibilitatea să resimţim toate acestea” 5). Aristotel încadrează virtuţile în categoria dispoziţiilor habituale,

care îşi au originile, alături de afecte şi facultăţi, conform teoriei filosofului, în suflet. Dispoziţiile habituale

sunt cele datorită cărora reacţionăm într-un fel sau altul atunci când suntem sub influenţa unor afecte.

În ”Etica Nicomahică”, viziunea conform căreia virtuţile pot fi definite ca ”stări de calm şi

impasibilitate”6 este considerată greşită. Virtutea este opusă viciului, deoarece virtutea, consideră

Aristotel, este capacitatea cuiva de a săvârşi actele cele mai frumoase. Dar, aşa cum Kosman afirmă, ”viaţa

bună este o viaţă a activităţii – o viaţă în care astfel de dispoziţii sunt realizate si nu doar deţinute de

persoane de valoare.”7

1
Aristotel – Etica Nicomahică; Tr. Stella Petecel, Iri, Bucureşti, 1998; Cartea a II-a, partea 1, 1103b31-32
2
Aristotel [1998] II.1, 1104a21-22
3
G.J. Hughes – Aristotle on Ethics; cap. Moral Virtues and Moral Training ; Routledge, London, 2001, pp.55
4
Aristotel [1998] II.2, 1104b33-35
5
Aristotel [1998] II.5, 1106a26
6
Aristotel [1998] II.3, 1105a23
7
L.A. Kosman – Being Properly Affected: Virtues and Feeling in Aristotle’s Ethics, în A.O. Rorty (ed.) – Essays on Aristotle’s Ethics,

University of California Press, Los Angeles, California, 1980, pp. 103

1
 Făcând o paralelă cu exerciţiile fizice şi cu mâncarea, ale căror lipsă, dar şi exces, pot dăuna

sănătăţii, Aristotel prezintă natura degradabilă a virtuţilor, prin insuficienţă sau prin exagerare. Platon şi

Aristotel se folosesc de doctrina medicală a medietăţii şi ”amândoi văd sănătatea corpului uman analogă

cu sănătatea sau bunătatea sufletului uman”8, după cum demonstrează Hursthouse.

Pentru definirea virtuţii, Aristotel alege o metodă, am putea spune, matematică, geometrică (deşi

cercetătorii lămuresc faptul că media despre care vorbeşte filozoful nu este aceeaşi cu media în matematică

sau alte ştiinţe exacte, conceptul se păstrează în aceeaşi sferă), matematica fiind un limbaj universal,

aplicabil în toate sferele existenţei. Iar opţiunea lui Aristotel poate fi dovada caracterului practic, aplicabil

al lucrării sale, despre care, la început, menţionează că ”nu are, ca altele, un scop teoretic” 9.

Deci, Aristotel plasează, ca pe o axă, virtutea ca medie aflată între două excese. Avem un exces prin

lipsă, prin insuficienţă, simbolizat prin minus (-) şi un exces prin surplus, prin exagerare, simbolizat prin

plus (+). Mijlocul sau egalul (=) se află la distanţă egală între cele două extreme. Însă medietatea la care se

referă filosoful este cea raportată la noi înşine, ”nu comportă nici exces, nici insuficienţă şi acesta nu este

nici unic, nici acelaşi pentru toţi.”10

Shields se foloseşte de unul dintre tipurile de exemple date de Aristotel, creionând o paralelă între

”producerea” unui caracter bun, a unui om bun şi producerea unui obiect bun, util; despre crearea unui

obiect desăvârşit: ”we find ourselves agreeing that a kind of equilibrium or balance has been reached:

adding or subtracting anything at all would only detract from the product.”11

Hughes propune o terminologie bazată pe folosirea termenilor ”supra-” (over-) şi ”sub-” (under)

pentru a caracteriza viciile generate de exces sau insuficienţă.12

Aristotel realizează o tablă a virtuţilor pentru câteva cazuri particulare, deoarece consideră

exemplele o bună metodă de expunere a teoriei. Astfel, curajul este plasat ca virtute între frică şi

temeritate, cumpătarea este punctul de mijloc între exagerarea săvârşită prin desfrâu şi respingerea totală

a plăcerilor, caracteristică celor insensibili. Între avariţie şi risipă stă măsura justă a generozităţii, iar

grandoarea sufletească este virtutea aflată între micime sufletească şi vanitate. Excesele regăsite în

irascibilitate şi apatie corespund virtuţii blândeţii, sinceritatea este medietate între disimulare şi

lăudăroşenie, între bufonerie şi grosolănie se regăseşte veselia, ca măsură potrivită. Indignarea poate fi

situată între invidie şi răutate. Insistând asupra curajului, Aristotel demonstrează cum uneori extremele

tind să deţină o oarecare asemănare cu meditatea (temeritatea mai apropiată de curaj decât laşitatea.)

8
R. Hursthouse – cap. The Central Doctrine of the Mean, în Kraut, Richard (ed.) – The Blackwell Guide to

Aristotle’s „Nicomachean Ethics”; Blackwell, Oxford, 2006, pp.109

9
Aristotel [1998] II.2, 1104a27
10
Aristotel [1998] II.6, 1106b31-33
11
C. Shields – Aristotle; cap. Living well, 8.4 The Virtues of Character; Routledge, New York, 2007, pp.235
12
Hughes [2001] pp.62

2
 Din „schema” abstractă a lui Aristotel, putem trage concluzia că extremele axelor virtuţilor se

opun, dar există opoziţie şi între extreme şi mijloc. Pentru că virtutea se află în conformitate cu binele

suprem şi cu perfecţiunea, în opinia lui Edwin Hartman, ilustrarea acestor poziţii ar trebui să urmeze mai

degrabă conturul unei potcoave, cu extremele aflate la capetele de jos şi virtutea situată la mijloc, în

”vârf”.13

Aceste medii nu pot fi, evident, măsurate exact, deoarece, după cum reiese din prescripţia lui

Aristotel, trebuie raportată la noi înşine si nu la lucrul în sine. Deoarece diferim din punct de vedere fizic şi

psihic, nu avem aceleaşi puncte de echilibru în diferitele etaje ale existenţei. De asemenea, circumstanţele

sunt detalii vitale în stabilirea mediei potrivite. Deci, găsirea acestei medietăţi, a punctului în care acţiunea

sau afectul este cel potrivit, este în măsură justă, trebuie să ţină cont de contextul în care ne aflăm, context

care poate varia în nenumărate feluri, fiind definit de numeroşi parametri: momentul, locul, persoanele

implicate şi, nu în ultimul rând, propria noastră persoană. Valentin Mureşan vorbeşte despre ”o medie

flotantă (după circumstanţe) şi ea este singura adecvată înţelegerii virtuţii etice”. 14

Hughes observă că găsirea acestui răspuns se face (trebuie făcut) prin intermediul unui proces

controlat de raţiune. ”Pentru ca un răspuns emoţional să fie virtuos trebuie să fie conform cu ceea ce

raţiunea judecă a fi adevăratele cerinţe ale situaţiei, de vreme ce raţiunea ţinteşte adevărul.” 15 În viziunea

lui Hughes, Aristotel vrea să spună că sentimentele nu sunt acceptate pur şi simplu. 16 Ele trebuie trecute

prin filtrul gândirii.

O altă indicaţie a autorului ”Eticii Nicomahice” este conformarea codului nostru comportamental

în funcţie de înclinaţiile naturale. Acest lucru poate fi reuşit, spune filozoful, prin examinarea a ceea ce

simţim (durere sau plăcere) în situaţiile respective. 17 Pentru că tindem să alegem ceea ce ne provoacă

plăcere putem greşi, iar tratamentul se aplică prin a opta pentru ceea ce este opus tendinţelor noastre.

Astfel putem conştientiza modul în care ne apropiem mai bine de linia mediană, evitând excesul sau

insuficienţa.18

Concluzia lui Aristotel despre această căutare spune că ”este dificil să atingem desăvârşirea; căci în

orice lucru este dificil să atingi punctul de echilibru, la fel cum centrul unui cerc nu poate fi determinat de

oricine, ci numai de un cunoscător.” 19 Avem infinite şanse să greşim, dacă luăm în considerare diversitatea

ridicată a factorilor care influenţează evaluarea măsurii juste. Chiar şi reprezentarea grafică este o ilustrare

13
Prof. Dr. T. Cătineanu, Curs 3 Etică Generală
14
V. Mureşan – Etica lui Aristotel (Proiect); pe academia.edu.documents.s3.amazonaws.com/358676/Etica_lui_Aristotel.pdf;

cap. Virtutea etică; ultima accesare: 15.01.2011, pp.52

15
Hughes [2001] pp.65
16
Hughes [2001] pp.65
17
Aristotel [1998] II.9, 1109b2-5
18
Aristotel [1998] II.9, 1109b5-7
19
Aristotel [1998] II.9, 1109b24-26

3
a acestui fapt. Cum pe axa numerelor, între oricare două puncte (numere), se află o infinitate de alte

puncte (numere), aşa şi pe axa sau curba virtuţilor, între viciu şi virtute se află o infinitate de alte puncte,

care sunt diferite de mijlocul perfect (singurul în care se găseşte virtutea), deci sunt vicii.

Cercetătorii fac de multe ori clarificarea asupra următorului fapt: media despre care vorbeşte

Aristotel nu trebuie confundată cu mediocritatea, cu caracteriul mediu al unui fapt, cu non-excelenţa.

Filozoful explică: ”prin esenţa ei şi prin conceptul care o defineşte, virtutea este o medietate; în raport însă

cu binele suprem şi cu perfecţiunea, ea reprezintă punctul cel mai înalt.” 20 Reprezentând măsura justă nu

mai are nevoie de nimic în plus sau în minus şi nu poate fi asociată unui concept negativ precum

mediocritatea. De asemenea, Hughes este convins de următoarele: ”Clar, atunci, când Aristotel vorbeşte

despre virtuţi morale ca despre a te afla la mijloc («lying in mean»), nu spune că o persoană virtuoasă este

cea având un caracter predispus să aibă doar răspunsuri emoţionale moderate.”21

Aristotel admite existenţa unor afecte care sunt prin definiţie negative şi nu se poate vorbi în cazul

lor despre exces sau insuficienţă. Ele sunt prin natura lor vicii şi nu există niciun context în care li se poate

găsi o măsură corectă, ci aparţin numai greşelii. 22 ”Cineva nu poate atinge nivelul corect de ciudă sau

invidie”23, afirmă Hughes. Există şi acţiuni de acest gen, cum ar fi adulterul sau furtul care nu pot deţine şi

o linie de mijloc pentru că sunt din start greşite. Analizând opusul, Aristotel trasează o simetrie cu virtuţile

curajului şi cumpătării, în care nu poate fi vorba de exces sau insuficienţă, pentru că acestea se află deja în

măsura potrivită.24 Filozoful închieie partea a VI-a trăgând concluzia că ”într-un cuvânt, nu există nici

medietate în exces şi în insuficienţă, nici exces şi insuficienţă în medietate.” 25

Cartea a II-a a ”Eticii Nicomahice” este o bună ilustrare a intenţiei lui Aristotel de a scrie o lucrare

cu caracter aplicabil. Indicaţiile oferite pentru a construi imaginea unei modalităţii a atingerii fericirii sunt

demonstrate atât prin teorie, cât şi prin expunerea unor exemple practice, la îndemâna cititorului. Deşi

considerată evidentă, reprezentarea virtuţii ca medietate între două excese excelează prin natura practică a

viziunii filozofului grec. Spre deosebire de Platon, Aristotel promovează principiul măsurii în toate

lucrările sale, fără să tânjească, de exemplu, la un stat ideal, ci la un stat moderat, realizabil. 26 Cartea a II-a

defineşte şi plasează virtutea morală pe o hartă a sufletului uman, a afectelor, a acţiunilor umane, lăsând

loc aplicării convingerilor regăsite în text.

Bibliografie

ARISTOTEL – Etica Nicomahică; Tr. Stella Petecel, Iri, Bucureşti, 1998; Cartea a II-a

20
Aristotel [1998] II.6, 1107a6-8
21
Hughes [2001] pp.61
22
Aristotel [1998] II.6, 1107b9-18
23
Hughes [2001] pp.62
24
Aristotel [1998] II.6, 1107b22-23
25
Aristotel [1998] II.6, 1107b25-26
26
Asistent Drd. C.Ducu, Seminar Etică Generală

4
HUGHES, G.J. – Aristotle on Ethics; cap. Moral Virtues and Moral Training ; Routledge, London, 2001

HURSTHOUSE, R. – cap. The Central Doctrine of the Mean, în Kraut, Richard (ed.) – The Blackwell Guide to

Aristotle’s „Nicomachean Ethics”; Blackwell, Oxford, 2006

KOSMAN, L.A. – Being Properly Affected: Virtues and Feeling in Aristotle’s Ethics, în A.O. Rorty (ed.) – Essays on

Aristotle’s Ethics, University of California Press, Los Angeles, California, 1980

MUREŞAN, V. -Etica lui Aristotel (Proiect); pe

academia.edu.documents.s3.amazonaws.com/358676/Etica_lui_Aristotel.pdf; cap. Virtutea etică; ultima accesare:

15.01.2011

SHIELDS, C. – Aristotle; cap. Living well, 8.4 The Virtues of Character; Routledge, New York, 2007