Cuprins

Introducere................................................................................................................................................3
1. Fenomenul politic roman......................................................................................................................4
2. Specificațiile gîndirii social-politice romane........................................................................................4
2.1 Dezvoltarea gîndirii politice romane..............................................................................................4
2.2 Teza guvernării mixte a lui Polibiu.................................................................................................5
2.3 Democrația sclavigistă a lui Lucretius Carrus..............................................................................6
2.4 Stoicismul roman.............................................................................................................................7
Concluzie....................................................................................................................................................8

2
 Introducere
Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de
dezvoltare a civilizației umane:
- perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice;
- perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra
celui politic;
- perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă;
- epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, iar
politologia se afirmă ca știință/teorie politică aparte;
- epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca
știință socio-umană distinctă.
Ideile politice exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în
lupta pentru putere.
Primele elemente ale gândirii politice apar încă din Antichitate, de care se leagă etimologia
termenului "politică" (în greacă polis - "cetate", "oraș", "stat"). De-a lungul timpului, acest termen a
cuprins diverse semnficații, cum ar fi: artă de guvernare a societățillor umane, de conducere
religioasă, până la accepția modernă de istorie activă și filozofie politică participativă. Dacă în
Antichitate nu exista o delimitare clară a științelor care studiau societatea, în Evul Mediu asistăm la
dezvoltarea influenței Bisericii asupra societății. Mai târziu, Renașterea și Iluminismul vor aduce
eliberarea de sub tutela dogmatico-religioasă. În epoca modernă asistăm la o delimitare clară a
noțiunilor. Astfel, în 1948, la Colocviumul internațional care a avut loc la Paris, s-a stabilit
semnificația termenului de "știință politică" și obiectul acesteia de studiu.
Roma antica si imperiul pe care l-a creat, au constituit societatea care a determinat si
influentat, uneori in mod decisiv, existenta si evolutia lumii antice, i-a trasat si imprimat liniile
definitorii ale dezvoltarii materiale, spirituale, politice si comunitare. Fara Roma si imperiul sau,
antichitatea nu ar fi cunoscut maretia si stralucirea de care s-a bucurat, iar dezvoltarea de tip
sclavagista clasica nu ar fi capatat profunzime, maturitate si universalitate, nu s-ar fi impus nici ca
mod de viata, nici ca sistem social-politic.

3
 1. Fenomenul politic roman
Fenomenul politic roman s-a format si afirmat in procesul trecerii societatii romane de la
epoca gentilica la organizarea statala, adica odata cu constituirea republicii, secolul al 6-lea i.e.n. Pe
masura dezvoltarii vietii materiale si spirituale, ideile si institutiile politice au dobandit o puternica
identitate, delimitandu-se tot mai mult si mai clar de celelalte idei si institutii sociale, in special de
cele morale si religioase.Acest proces a prins contur si a devenit o componenta a vietii sociale odata
cu secolul 2 i.e.n.
Desi pastreaza in cea mai mare masura trasaturile generale ale spiritualitatii antice, in
existenta si evolutia sa, gandirea si mai cu seama politica romana au fost influentate de actiunea
unor factori proprii numai lumii romane cum ar fi:
- gradul inalt al dezvoltarii culturii si civilizatiei materiale si spirituale romane. Acest fapt s-a
reflectat in mod pozitiv si asupra evolutiei politicului, atat a aspectului sau teoretic, dar mai ales a
practicii politice;
- interferenta si asimilarea de catre societatea romana a culturilor si civilizatiilor popoarelor
cucerite, acestea constituind adevarate surse si izvoare de dezvoltare a lumii romane, inclusiv a
teoriei si practicii sale politice;
- existenta in timp istoric si imensul spatiu teritorial-geografic in care s-a miscat si evoluat
societatea romana, i-a permis acesteia si componentelor vietii sale sociale, atat dezvoltarea si
maturizarea sa, cat si confruntarea ei cu o mare diversitate de problematici practico-politice care au
obligat si stimulat dezvoltarea gandirii si mai cu seama practica politica romana.
Nivelul diferit de dezvoltare al societatilor si sistemelor social politice incorporate de imperiul
roman, diversitatea si specificul lor etnic, comunitar, i-a determinat pe romani sa gaseasca si sa
creeze modalitati diferite de organizare si functionarea vietii politice, fapt ce a impus un efort
considerabil din partea politicului pe linia dezvoltarii si perfectionarii sale. Sub influenta si actiunea
acestor factori, viata politica romana a dobindit o serie de note, distincte, care i-au conferit
originalitatea, individualitatea si particularitatea in cadrul spiritualitatii politice antice.

2. Specificațiile gîndirii social-politice romane

2.1 Dezvoltarea gîndirii politice romane
Lumea romana nu a excelat in teoria politica propriu-zisa, ci ea s-a evidentiat mai mult prin
practica politica si instrumentele exercitarii acesteia. Elaborarea unor conceptii, teorii, definitii
politice nu a constituit o preocupare in sine, ci ea avea un caracter secundar, complementar

4
domeniului juridic, dovada fiind in acest sens faptul ca ideile si institutiile politice romane au
evoluat intr-o permanenta confruntare, cursa cu cerintele practicii.
Daca in Gecia Antica politicul s-a creat si dezvoltat in stransa legatura cu filosofia, ca
filosofie politica, in Roma evolutia teoretica a politicului s-a facut in relatie, in unitate cu juridicul.
In consecinta, numeroase elemente ale politicului au aparut si au evoluat alaturi de cele juridice.
Din acest motiv, la Roma antica, chiar si ganditorii politici isi vor expune conceptiile si ideile in
stansa legatura cu juridicul si sub influenta acestuia.
Ca si in celelalte societati sclavagiste si la Roma antica, gandirea si mai cu seama practica
politica, a cunoscut doua planuri distincte: cel al raportului dintre stapanii de sclavi si sclavi; cel al
problemei puterii, a detinatorilor acesteia, a eficientei si formelor de exercitare a ei, intr-un cuvant a
guvernarii.
Numarul mare al sclavilor rezultati din numeroasele cuceriri, severitatea regimului sclavagist,
criza acestuia, a dat nastere in Roma antica, la numeroase si puternice rascoale ale sclavilor, in
special in secolele II-I i.e.n., asa cum a fost cea a sclavilor din Sicilia (138-132 i.e.n.), de sub
conducerea lui Eunous si Cleon. O mare rascoala a reizbucnit in Sicilia (104-101), condusa de
Trifon si Atenian si mai ales cea condusa de Spartacus (74-71 i.e.n.). Aceste rascoale ale sclavilor la
care s-au adaugat in numeroase cazuri si plebeii saraci de la orase si sate, marile eforturi facute
pentru infrangerea lor, victoriile, chiar si temporare ale rasculatilor a facut ca adeseori acest raport
dintre stapanii de sclavi si sclavi sa ocupe locul central in relatiile politice ale Romei antice. El
evidentia pe de o parte natura si continutul sclavagist clasic al statului roman, iar pe de alta parte
criza sistemului sclavagist, necesitatea restructurarii si transformarii acestuia.
Persistenta in timp, marea intindere teritorial-geografica a Imperiului Roman, aspiratiile sale
de mare putere, au determinat o mare varietate de forme de guvernare (monarhica, aristocratica,
republicana, democratica si mixta), o permanenta confruntare dintre gruparea democratica si cea
aristocratica pentru putere, pentru gasirea celor mai eficiente mijloace de exercitare a acesteia.

2.2 Teza guvernării mixte a lui Polibiu

In anumite perioade istorice, cum a fost cazul elenismului, organizarea politica romana a
influentat viata politica a numeroase societati, inclusiv a Greciei antice, ea constituind pentru
eficienta ei un model de urmat. Numerosi ganditori, cum a fost cazul lui Polibiu, grec romanizat, au
vazut in organizarea politica romana cheia succeselor si victoriilor sale. Pornind de la modelul
roman, de la caracterul ciclic al formelor de guvernare, Polibiu va formula teza guvernarii mixte.
Dupa el, fiecare forma de guvernare cunoaste un ciclu de evolutie, se dezvolta, ajunge la apogeu si
apoi decade, ca in cele din urma ciclul sa fie reluat. Astfel, monarhia se transforma in tiranie, iar

5
aceasta in aristocratie, care reprezinta maxima inflorire a statului. La randul ei, aristocratia duce la
oligarhie, care se transforma in democratie, aceasta fiind ultima treapta a ciclului, ducand statul la
decadere. De la democratie ciclul este reluat din nou.
Aplicand aceasta teza la organizarea politica romana, Polibiu constata ca nici una din formele
de guvernare pure nu se regasesc in conducerea romana, ca aceasta de fapt este o imbinare
armonioasa a celor trei institutii, incat cu greu s-ar putea spune ca respectiva guvernare este de
esenta monarhica, aristocratica sau democratica.
Polibiu considera ca fiecare forma de guvernare luata separat contine atat elemente pozitive,
dar si negative, acestea din urma in timp conduc la decaderea statului. De aceea, nici una din
formele de guvernare nu este singura in masura sa asigure forta, stabilitatea, eficienta actului de
guvernare, fapt ce-l determina pe Polibiu sa sustina guvernarea mixta.
Teza guvernarii mixte l-a influentat si pe Cicero, care in conditiile acutizarii crizei sistemului
politic roman de la inceputul secolului I i.e.n., a luptei dintre democratie si aristocratie, vedea in
aceasta singurul mijloc eficient de impunere a actului de guvernare.

2.3 Democrația sclavigistă a lui Lucretius Carrus

Cel mai de seama ideolog al democratiei sclavagiste romane a fost Titus Lucretius Carrus. De
pe principii contractualiste, L. Carrus a incercat sa explice modul de aparitie al societatii, al statului,
dreptului si legii. Dupa el, toate acestea sunt rezultatul unui contract intervenit intre oameni prin
care ei se angajeau sa nu-si pricinuiasca reciproc pagube si violenta.
A fost un sustinator al democratiei sclavagiste, considerand ca puterea aleasa de popor este o
forma de conducere progresista fata de puterea monarhica. Aflat insa sub influenta conceptiilor
morale ale lui Epicur, L. Carrus a adoptat o atitudine pasiva, contemplativa fata de societate si viata
politica, sustinand ca scopul vietii il constituie fericirea, obtinuta prin linistea si calmul spiritului. In
schimb, a fost un adversar al razboaielor, considerand ca acestea nu sunt mijloacele adecvate pentru
solutionarea litigiilor dintre state, militand pentru solutiile pasnice.
L. Carrus a fost totodata un ateu iluminist incercand sa demonstreze ca zeii nu au nici o
legatura cu ceea ce exista, ca oamenii pentru a fi liberi trebuie sa se debaraseze de credinta in zei,
ori pentru acea vreme si intr-o societate unde religia constituia o componenta importanta a
subordonarii spiritual-ideologice, acest fapt reprezenta o forma a luptei politice, de protest si de
negare a sistemului social-politic.

6
 2.4 Stoicismul roman
In peisajul social-politic al lumii romane a fost prezenta si scoala stoica, creata si dezvoltata
sub influenta celei grecesti. In esenta, stoicismul roman a facut apologia statului sclavagist, a
sustinut caracterul vesnic si imuabil al acestuia, a urmarit sa apere si sa legitimeze interesele
aristocratiei sclavagiste, sa atenueze tensiunile si disputele sociale, sa le confere o alta turnura si o
alta cale. In acest sens, ei au promovat ideea armoniei sociale dintre oameni, indiferent de clasa lor
sociala.
Desi unii dintre stoici au criticat societatea romana, luxul si bogatia acesteia, nedreptatea si
exploatarea ei, in baza principiului ataraxiei, au promovat ideea realizarii linistii sufletesti, a
impacarii cu soarta, cu destinul si ceea ce in practica echivala cu pasivismul sau nonactivismul
social-politic.
Intemeiatorul stoicismului roman, al scolii Noua stoa a fost Lucius Annoeus Seneca (63 i.e.n.-
65 e.n.). A facut parte din randul marii aristocratii, din casta cavalerilor, de aceea intreaga sa
conceptie filosofica, morala si politica au avut ca scop slujirea acestei clase. Fatalismul, misticismul
grefate pe idealismul subiectivist au constituit caracteristicile majore ale conceptiei promovate de
Seneca. Fericirea spunea Seneca salasluieste inauntrul nostru si nu depinde de lumea exterioara. In
natura domnesc destinul, fatalitatea. Nu putem schimba cu nimic mersul evenimentelor in lume
Referindu-se la om si la relatia acestuia cu societatea, Seneca spunea: Virtutea omului consta
in a se impaca cu soarta si in a i se supune. Nu sta in puterea noastra sa schimbam ceva in lumea
exterioara, in viata sociala si politica
Din dorinta de a consolida statul sclavagist, de a legitima sclavia si exploatarea sclavilor, dar
si de a diminua tensiunile sociale si a dezorienta lupta sclavilor, Seneca a promovat o teorie potrivit
careia toti oamenii, inclusiv sclavii sunt frati intrucat au aceeasi natura rationala. Daca corpul
sclavilor apartine stapanilor, astfel se justifica sclavia si exploatarea, spiritul lor este liber si ii
apartine acestuia.
Tot in cadrul stoicismului roman se incadreaza si conceptia moral-politica a lui Epictet. Sclav
eliberat, prin ideile promovate, acesta a incercat sa se prezinte ca un reprezentant al maselor, al
celor asupriti si exploatati, in primul rand al sclavilor. A fost adeptul democratismului sclavagist,
considerand ca participarea la viata publica este o datorie a tuturor cetatenilor, iar scopul urmarit
trebuia sa-l constituie realizarea binelui general si nu folosul personal.
Desi a considerat ca esenta omului este ratiunea sustinand nemurirea sufletului si existenta
vietii de apoi, ca adevarata fericire se afla in viata de pe pamant, Epictet a acceptat fatalismul,
predestinatia rolului si statutului fiecarui om, imposibilitatea interventiei omului in desfasurarea si
schimbarea evenimentelor, indemnand la supunere, la acceptarea soartei si a destinului, ceea ce in

7
practica sociala insemna acceptarea randuielilor existente, renuntarea la lupta, la viata sociala si
politica.

Concluzie
In cadrul gandiri social-politice romane de remarcat este paleta mult mai larga si mai variata a
problematicilor abordate. Daca in cazul celorlalte societati sclavagiste, inclusiv in Grecia antica
problematica demersului a fost doar tangential atinsa de gandirea politica, la Roma putem spune ca
problematica maselor, conceptiile si interesele lor au fost exprimate in adevarate programe politice.
Mai mult, in Roma antica chiar si sclavii si-au avut proprii lor ganditori politici, asa cum a fost
cazul sclavului eliberat Epictet.
Viabilitatea in timp a societatii romane va confrunta gandirea social-politica a acesteia cu o
problematica noua, care in alte societati sclavagiste nu a cunoscut amploarea si disputa ca in
Imperiul Roman - crestinismul.
Prin diversitatea problematicii abordate, a puterii de influentare si chiar a originalitatii sale,
gandirea si mai ales practica politica romana au constituit pentru antichitate un puternic focar de
cultura si civilizatie politica, un important segment din mecanismul vietii sociale care i-a asigurat
puterea si maretia politica.
Rezultat al dezvoltarii sociale gandirea politica a antichitatii constituie si astazi o importanta
sursa de inspiratie si meditatie pentru cercetatorii politicului. Multe din elementele sale teoretice dar
si din principiile practicii politice, isi pastreaza si astazi valabilitatea, dovedind seriozitatea si
profunzimea cu care ganditorii lumii antice s-au aplecat asupra studiului politicului, importanta
deosebita pe care ei au acordat-o acestui domeniu al vietii sociale.