Vilfredo Pareto (1848-1923).

Teoria Echilibrului Social în Istorie 16

Vilfredo Pareto a fost un inginer, sociolog, economist, om de știință politică și filosof
italian. El a avut multe contribuții importante în economie, în special în studiul distribuției
veniturilor și în analiza opțiunilor indivizilor. Pareto a devenit interesat de studiul sociologiei
dorind să înțeleagă motivul din care teoriile sale abstracte matematico-economice nu funcționau
în practică. El a intuit şi cercetat influenţa factoriilor sociali.
Sociologia lui Pareto susține că cea mai mare parte a acțiunii sociale este nonlogică și că
o mare parte a acțiuniilor cu caracter personal este proiectată a oferi o logicalitate parazită
acțiunilor non-raționale. El a dezvoltat, de asemenea, noțiunea de „circulație a elitelor” - prima
teorie a ciclului social în sociologie. Pareto şi-a colectat materialul scris, dealungul timpului, şi
l-a publicat în lucrarea sa, cea mai cunoscută, „Trattato di Sociologia Generale” (1916),
lucrarea sa finală a fost „Compendio di Sociologia Generale” (1920).
Vilfredo Parteo distinge două tipuri de reziduri ale acţiunii non-logice, anume (1)
reziduri principale; (2) reziduri secundare. Rezidurile principale sunt:
 rezidul persistenţei agregatelor - opţiunea a indivizilor spre păstrarea şi conservarea stării
de confortabilitate deţinută la un moment dat (indivizii care deţin un astfel de rezidu
acceptă să fie numiţi conservatori, implicit îşi asumă riscuri mici).
 rezidul instinctului combinaţiilor - tendinţa naturală a individului este spre: schimbare;
inovare; de a aduce noutăţi în sfera raţională; modificarea modului de utilizare a
elementelor spatiului din mediul înconjurător.
Pareto ne spune că societăţile umane sunt spaţii maozaicate, ce cuprind indivizi de
diverse rase, calităţi fizice şi intelectuale diferite, având apartenenţe religioase diferite. Astfel,
indivizii care au indicii cei mai înalţi fac parte din elita societăţii, iar indivizii care au indicii cei
mai scăzuţi fac parte din componenta - masele societăţii.
Analizând societatea, Pareto a găsit că aceasta are o structură a populaţiei
cvasipiramidală şi fiecare etaj social este dominat de anumite tipuri de reziduri, astfel:
(1) Elita – etajul situat în vârful piramidei sociale; (a) reprezintă partea cea mai puţin
numeroasă a societăţii; (b) deţine cele mai importante poziţii politice şi cea mai mare
parte a bazei materiale; (c) manipulează şi controlează manifestările celorlalte etaje
sociale. În cadrul acestei clase sociale de obicei prevalează rezidul instinctului
combinaţiilor.
(2) Clasa mijlocie - – etajul situat în mijlocul piramidei sociale; (a) membrii acestei clase
sunt mai numeroşi decât elita, dar numeric inferior maselor; (b) oscileaza contextual fie
de partea elitei, fie de partea maselor; (c) are şanse de pătrundere în spaţiul social
destinat elitei, în condiţiile în care este utilizată ca „spărgatoare de grevă” sau elita a fost
decimată de evenimente istorice. Această clasă socială prezintă într-o formă echilibrată
atât rezidul persistenţei agregatelor cât şi rezidul instinctelor combinate.
(3) Masele- – etajul situat la baza piramidei sociale; (a) reprezintă cea mai mare parte a
corpului social; (b) capitalurile socio-culturale deţinute nu sunt decisive pentru societate;
(c) sunt manipulate şi subordonate de celelalte etaje ale piramidei sociale. În cadrul
acestei clase sociale domină rezidul persistenţei agregatelor.

© CGT; AO & ED 16
 Vilfredo Parteto conchide (în anul 1916), anume:
 Elitele reprezintă structura esenţială a societaţii şi indivizii care o compun pot fi
consideraţi „că au tras lozul câştigător al vieţii”. De asemenea, în cadrul acestei clase
sociale intră numai indivizi care au performanţele cele mai mari în domeniul lor de
activitate.
 Elitele pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. după poziţia faţă de putere:
a. Elita guvernamentală – detine puterea şi doreşte păstrarea ei;
b. Elita nonguvernamentală – nu deţine puterea, dar aspira la obţinerea ei.
2. după modul în care obţine puterea:
a. Elita leu - prin forţă;
b. Elita vulpe - prin viclenie.

Elita leu - elită guvernamentală – obţine puterea prin forţă şi urmăreşte păstrarea
puterii; în acest scop recurge la: creşterea aparatului represiv, utilizarea promptă a forţei;
diversificarea legilor în aşa fel încat controlul social să fie arhi-extins. Elita-leu este dominată
de rezidul persistenţei agregatelor
În interiorul acestei elite se produc sciziuni: o parte rămâne ultra-conservatoare -
respectă legea de dragul legii (nu caută benefici sociale) şi o parte devine permisivă - doreşte să
adauge la avantajele politice şi avantajele economice (doreşte îmbogăţirea rapidă).
Gruparea leu-permisivă aspiră la preluarea puterii şi înlăturarea grupării leu-ultra-
conservatoare, în acest scop elita-leu-permisivă se apropie de elita-vulpe-neguvernamentală.
Curând, elita-vulpe va cauza pierdera puterii de către elita-leu.
Elita vulpe - elită guvernamentală – accede la putere şi creează un climat psihosocial
de mare emulaţie, stimulează libera iniţiativă rezultând apariţia elemente de progres care
provoacă manifestarea progresului. Elita-vulpe este dominată de rezidul instinctelor combinate.
Ulterior se va constata o scădere a încrederii populaţiei în autoritatea publică, deoarece
elita-vulpe (din dorinţa de a se îmbogăţi rapid) recurge la corupţie, nepotism, favoritism, şantaj
etc. Astfel, masele şi clasa mijlocie vor fi nemulţumite de nivelul dezordinii sociale şi devin
nostalgice faţă de ordinea socială („domnia legii”) din perioada guvernării elitei-leu.
Pentru a prelungi perioada de deţinere a puterii, elita-vulpe recurge la măsuri de ultimă
instanţă: promovarea în poziţii cheie, administrative a unor lideri provenind fie din rândul
maselor, fie din perimetrul clasei mijlocii (liderii de sindicat sunt cooptaţi în guvern). Atunci,
elita-leu care este neguvernamentală va agita nemulţumirile etajelor sociale inferioare (masele şi
clasa mijlocie) şi în pofida măsurilor de temperare a nemulţumirilor propuse de către elita-
vulpe, aceasta sfârşeste prin a fi înlocuită de către elita-leu.
Vilfredo Pareto concluzionează că: istoria este un „cimitir imens de elite”; echilibrul
social în orice societate se produce numai în urma circulaţiei legice a elitei. De asemenea; acolo
unde nu există elite şi implicit nu există o circulaţie a elitelor se ajunge la utilizarea dictatorială
a puterii. Această terorie a fost scrisă de Pareto, în anul 1916, cu un an înainte de apariţia
primului stat socialist din lume; teoria sa explică modul de instituire a regimurilor socialiste
dictatoriale.

© CGT; AO & ED 16