Vilfredo Pareto (1848-1923).

Teoria Acţiunii Sociale 15

Vilfredo Pareto a fost un inginer, sociolog, economist, om de știință politică și filosof
italian. El a avut multe contribuții importante în economie, în special la studiul distribuției
veniturilor analiza opțiunilor indivizilor. Pareto a dezvoltat noțiunea de circulație a elitelor,
prima teorie a ciclului social în sociologie. De asemena, el este celebru pentru fraza: „istoria
este un cimitir de aristocrați”. Parteo a fost etichetat diferit de către exegeţii săi, unii afirmând
că a fost un sociolog pozitivist, iar alţii îl etichetează ca sociolog acţionist, deoarece consideră
că acţiunea socială este elementul reprezentativ pentru orice societate.
Pareto a devenit interesat de studiul sociologiei dorind să înțeleagă motivul din care
teoriile sale abstracte matematico-economice nu funcționau în practică. El a intuit şi cercetat
influenţa factoriilor sociali. Sociologia lui Pareto susține că cea mai mare parte a acțiunii
sociale este non-logică și că o mare parte a acțiuniilor cu caracter personal este proiectată a
oferi o logicalitate parazită acțiunilor non-raționale.
Pareto şi-a colectat materialul, scris dealungul timpului, şi l-a publicat în lucrarea sa cea
mai cunoscută, „Trattato di Sociologia Generale” (1916), lucrarea sa finală a fost „Compendio
di Sociologia Generale” (1920).
Teoria acţiunii sociale precizează că orice manifestare sau gest uman poate fi
caracterizat prin intenţionalitate şi cel puţin raţionalitate intrinsecă.
Astfel, Pareto specifică Acţiunea Socială este caracterizată prin: (1) interes - motorul
oricărei acţiuni (de câştig personal sau de grup, a unui fapt material sau de prestigiu); (2) relaţii
sociale - orice acţiune le generează (actorul săvârşeşte actul împreuna cu alte persoane; pentru
că este solicitat de alţii sau doreşte să-i determine într-un fel pe alţii); (3) varietate de forme –
prezentată de actiuni; implicit aceastae trebuie delimitate prin stabilirea: (a) structurii acţiunii;
(b) tipologiilor acţiunii.
Stabilirea structurii acţiunii (actor-mijloc-scop) – săvârşitorul acţiunii se numeşte:
actor (autor); al doilea element al acţiunii sunt mijloacele, iar al treilea element este scopul. Ori
de câte ori relaţia agent-mijloc-scop se desfăşoară fluent, tot de atatea ori numim acţiunea
logică; ori de câte ori această relaţie este afectată, tot de atatea ori numim acţiunea non-logică
(scopurile pot fi prea înalte în raport cu capacităţile individului; mijloacele pot fi nepotrivite în
raport cu scopul; actorul poate utiliza incorect mijloacele disponibile).
Vilfredo Pareto avertizează că acţiunile non-logice nu trebuie confundate cu acţiunile
ilogice. Acţiunea non-logică reprezintă o manifestare umană afectată de instinct, afectivitate şi
subiectivism, în timp ce acţiunea ilogică este caracterizată de o raţionalitate scăzută. Ulterior,
Pareto revine şi grupează: mijloace-operatii, scop-rezultat; în felul acesta el face ca distincţia
dintre acţiunea logică şi cea ilogică să devină mult mai clară.
Deoarece, ori de câte ori mijloacele deţinute de actor sunt utilizate corect în operaţii, iar
scopurile actorului se regăsesc în rezultatul obţinut, tot de atatea ori acţiunea este logică. Iar, ori
de câte ori aceste relaţii sunt perturbate, acţiunile sunt de tip ilogic. Astfel, singurele acţiuni de
tip logic sunt cele de cercetare ştiintifică şi cele economice, iar acţiunile non-logice sunt mult
mai numeroase decât cele logice şi prin urmare merită o abordare sociologică prioritară.

© CGT; AO & ED 15
 Vilfredo Parteo identifică două componente în structura acţiunilor non-logice, anume:
(a) rezidurile acţiunii – reprezentate de forţa instinctelor şi afectelor;
(b) derivaţii logice: - încercări timide de a da raţionalitate acţiunii dominate de instincte şi
afecte (ex: cuvinte disprate, aparent fără nici o legatură cu acţiunea;
interjecţii; invocarea autorităţii unei persoane sau forţe supranaturale; etc.)
În concluzie, putem spune că un numar mare de derivaţii logice corelate explicativ pot
deveni concepţii religioase sau filosofice. De asemenea, în cadrul acţiunilor non-logice,
rezidurile prin forţa şi varietatea lor sunt mult mai importante decât derivaţiile logice.
Vilfredo Parteo distinge două tipuri de reziduri ale acţiunii non-logice, anume (1)
reziduri principale; (2) reziduri secundare.
Rezidurile secundare
 rezidul exteriorităţii - înclinaţia actorului de a săvârşi fapte vizibile, care să obţină atestate;
 rezidul integrării - pornirea energică a individului de a-şi delimita spaţiul personal sau
proprietăţile personale;
 rezidul sociabilităţii - tendinţa oricărui individ, normal, de a intra în dialog cu semenii şi de
a obţine apartenenţa la anumite grupuri;
 rezidul sexualităţii - tendinţa speciei umane de a se reproduce (formele abuzive sunt aspru
condamnate de societate, de aceea acest reziduu tinde să devina din ce în ce mai raţional);
Reziduri principale
 rezidul persistenţei agregatelor (RPA) - opţiunea a indivizilor spre păstrarea şi conservarea
stării de confortabilitate deţinută la un moment dat (indivizii care deţin un astfel de rezidu
acceptă să fie numiţi conservatori şi implicit îşi asumă riscuri mici).
 rezidul instinctului combinaţiilor (RIC)- tendinţa naturală a individului este spre:
schimbare; inovare; de a aduce noutăţi în sfera raţională; modificarea modului de utilizare
a elementelor spaţiului din mediul înconjurător.
Cei mai mulţi sociologi consideră că omul este dominat de trebuinţa de noutate a
experienţei, în fapt de echivalentul rezidul instinctului combinaţiilor.
Vilfredo Parteo ne spune că societăţile pot fi definite, în esenta lor, prin tipurile de
reziduri pe care le vehiculeaza. Astfel, putem vorbi de mai multe tipuri de societăţi, anume:
 societăţi raţionale – în care, domină acţiunile logice în raport cu cele non-logice;
derivaţiile logice în raport cu rezidurile şi RIC în raport cu RPA.
 societăţi sălbatice - în care, domină acţiunile non-logice comparativ cu cele logice;
rezidurile în comparaţie cu derivaţiile şi RPA în raport cu RIC.
 societăţi normale – în care, indivizii prezintă episodic dominaţii fie ale RPA fie ale RIC;
rezidurile domină în raport cu derivaţiile; actiunile non-logice sunt mult mai numeroase
decât cele logice.
În concluzie, putem împărţi indivizii funcţie de rezidurile principale de care sunt
dominante, anume:
(1) rentieri – indivizi dominaţi de RPA (societăţile vor fi de tip conservator);
(2) speculanţi – indivizi dominaţi de RIC (societăţile vor avea mai multe şanse de
progres social cu cât numărul speculaţiilor va fi mai mare).

© CGT; AO & ED 15