CONCEPTUL DE

SOCIETATE
Filosofie
Postovan Marina
GRUPA: C-303

SOCIETATE
De-a lungul istoriei sociologii, savanţi s-au întrebat : „ Ce reprezintă societatea? ” „ Cum este cu putinţă
instituirea şi conservarea ordinii sociale? ”

Distingându-se de restul lumii animale prin capacitatea sa cognitivă, prin uzajul raţiunii, omul este
produsul şi creatorul corpului social , adică al acelui complex de elemente şi procese care regizează
interacţiunile dintre indivizi, grupuri şi comunităţi.
Incontestabil, omul trăieşte în comunitate cu semenii săi; nu există elemente care să probeze că el ar fi fost
vreodată ( în zorii istorie sale ca specie ) un singuratic . Dar care este „ motivul ” vieţii în comun?
Răspunsurile la această întrebare s-au structurat în jurul a două ipoteze principale :

1. a) prin natura sa, omul este o fiinţă socială; nefiind autosuficient, omul posedă un
„ instinct social ” care îl conduce la cooperarea ( fie ea şi conflictuală ) cu ceilalţi indivizi
ai speciei sale ;
2. b) cealaltă ipoteză pleacă de la premisa că nu există o înclinaţie naturală pentru viaţă
socială; societatea este produsul unui acord ( contract ) intervenit între oamenii care,
iniţial, au fost egali şi liberi ( nelegaţi de nici o normă socială ); imposibilitatea de a-şi
conserva viaţa şi proprietatea în absenţa regulilor de comportament şi a unei autorităţi care
să arbitreze conflictele şi să garanteze protejarea dreptului fiecăruia i-a determinat pe
oameni să renunţe la libertatea lor absolută din starea naturală şi să creeze societatea
civilă.
Aşadar, cele două explicaţii ale stării de socialitate se bazează, în primul caz, pe o motivaţie instinctuală,
iar în al doilea caz, pe una raţională ( societatea ca produs al raţiunii, al calcului . ( Bocancea, Cristian,
Neamţu,George. Elemente de asistenţă socială. Iaşi: Polirom, 1999 p. 16 ).
În sociologie conceptul de „ societate ” are sens , după cum a observat G. Simmel, numai în cazul în care
este opus unei sume simple de indivizi.

Care sunt caracteristicile de bază ale societăţii?

1) Prima caracteristică a societăţii o constituie teritoriulîn cadrul căruia are loc consolidarea
legăturilor sociale dintre indivizi. Planeta noastră le-a creat posibilitatea mai multor comunităţi să-şi
găsească nişa lor ecologică pentru a satisface necesităţile vitale ale indivizilor. Condiţiile naturale,
climaterice au condus la apariţia unor trăsături specifice ale indivizilor în diverse spaţii ale globului.
Teritoriul constituie nucleul spaţiului social, în cadrul căruia indivizii interacţionează ..
2) Cea de-a doua caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea ei de a menţine şi reproduce o
intensitate înaltă a interlegăturilor interne. Evidenţiind stabilitatea în calitate de criteriu al societăţii,
sociologii o explică în mod diferit. E. Dukheim considera drept factor de bază al stabilităţii
societăţii conştiinţa colectivă, voinţa colectivă, care frânau forţa egoismului uman. R. Merton susţinea că
societatea îşi păstrează echilibrul în virtutea „ valorilor fundamentale, însuşite de către majoritatea
indivizilor, valori ce orientează fiecare individ spre reflectarea normelor convieţuirii în comun. Э.
Шилz este convins că societatea funcţionează numai datorită „ puterii colective ”, care asigură controlul
asupra întregului teritoriu şi impune o cultură unică. (Основы социологии. Курс лекции. Изд-2-е. Часть
11. Отв. Ред. Эфендиев, A.Г.. М..1994. с.48 ).
Desigur, este necesară o abordare mai nuanţată a acestei probleme. În fazele timpurii ale istoriei omenirii
stabilitatea constituia un efect al interacţiunii indivizilor. Oamenii erau uniţi prin legături de rudenie şi
teritoriale, care porneau de la premise emoţionale, de la semiinstinct, de la deprinderi, de la frica de a
rămâne fără ajutor şi susţinere.

Treptat însă, odată cu creşterea numărului populaţiei, echilibrul societăţii nu putea fi menţinut numai în
baza interacţiunii individuale dintre indivizi. Principalul factor de stabilitate devine structura socială.
3) Cea de-a treia caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea acesteia de a funcţiona autonom şi
un nivelul înalt de autoreglementare. Capacitatea de autonomie este asigurată de existenţa mai multor
funcţii, de posibilitatea creării condiţiilor necesare pentru satisfacerea nevoilor diverse ale indivizilor şi
acordării acestora a posibilităţilor pentru afirmare. Societatea pune la dispoziţie indivizilor forme de
organizare a vieţii, care le facilitează acestora atingerea scopurilor personale. Societatea este reglementată
şi gestionată de instituţii şi organizaţii, de norme şi principii care apar şi se constituie în cadrul ei.
Autonomia societăţii se manifestă tocmai prin lipsa impulsurilor de gestionare externe.
4) În al patrulea rând, societatea se caracterizează printr-o capacitate considerabilă de integrare. Ea
( societatea ) socializează fiecare generaţie nouă de indivizi, îi introduce în sistemul relaţiilor sociale
existente. Datorită acestei calităţi, societatea percepe noul, include în componenţa sa norme, instituţii
sociale noi ( Ibidem, p.50).

2
Pentru a sesiza mai adecvata conceptul în cauză mai invocăm încă câteva opinii ale
sociologilor. Э. Шилz enumără următoarele caracteristici ale acesteia:
1) Comunitatea nu este parte componentă a unui sistem mai mare;

2) Căsătoriile se încheie între membrii acestei comunităţii;

3) Ea îşi completează rândurile cu copii indivizilor care deja sunt recunoscuţi ca membri componenţi ai
comunităţii;

4) Asociaţia dispune de un teritoriu pe care-l consideră propriu / al ei;

5) Asociaţia / comunitatea are un nume ( o denumire ) şi istorie proprie;

6) Ea dispune de un sistem propriu de conducere;

7) Comunitatea există mai mult decât durata medie a vieţii unui individ;

8) Comunitatea îşi asigură coeziunea prin intermediul unui sistem propriu de valori ( obiceiuri, tradiţii,
norme, legi, reguli, moravuri ), care sunt numite cultură. (Apud: Кравченко А.И. Введение в
социологию ,М.. 1997, p. 20. ). Nu este greu de sesizat că aceste condiţii le întrunesc atât statele
contemporane, care numără sute de milioane de oameni, cât şi triburile preistoriei, care încap pe teritoriul
unui cartier dintr-un oraş contemporan.
În viziunea lui Virgiliu Constantinescu , Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu pentru ca un grup uman să
poată fi considerat o societate este nevoie ca, în cazul acestuia, să se verifice existenţa următoarelor
caracteristici specifice:
1. a) grupul trebuie să fie capabil să-şi asigure comunitatea mai mult decât durata vieţii unui
individ;
2. b) noii membri ai grupului trebuie ca, cel puţin în parte, să se nască în cadrul grupului;
3. c) grupul trebuie să fie unit prin ataşamentul faţă de acesta şi printr-un „ sistem general
de acţiune ”;
4. d) sistemul de acţiune trebuie să fie „ autosuficient ”

Diversele feluri de societăţi care au existat în trecut sau există în prezent sunt divizate de către sociologi
în   anumite tipuri. Dacă în calitate de criteriu de bază se alege existenţa scrisului, atunci toate societăţile
se divizează în societăţi care nu au cunoscut scrisul şi societăţi care au cunoscut scrisul. Chiar dacă
scrisul a apărut cu aproximativ 10 mii de ani în urmă, până în prezent unele triburi rătăcite prin anumite
zone alr globului pâmântesc aşa şi nu-l cunosc. Inventarea scrisului este un indice al unui nivel înalt de
cultură al popoarelor respective.
O altă tipizare divide societăţile în simple şi complexe ( compuse ). În calitate de criteriu se aplică
numărul nivelurilor de conducere şi gradul diferenţierii sociale.
În societăţile simple nu există conducători şi supuşi, bogaţi şi săraci. Drept exemplu pot servi triburile
preistorice. În societăţile complexe, câteva niveluri de conducere, câteva straturi de populaţie sunt
repartizate de sus în jos, în funcţit de descreşterea veniturilor. Inegalitatea socială este consfinţită prin
mecanisme juridice, economice, religioase şi politice. Premisa principală a apariţiei societăţilor complexe a
constituit-o formarea unei instituţii deosebit de puternice – statul. Aceasta s-a întâmplat aproximativ cu
vreo 6 mii de anii în urmă. Societăţile simple au apărut cu vreo 40 mii ani în urmă sub forma unor structuri
antestatale.
La baza următoarei tipizări a societăţilor a fost pus modul de dobândire a mijloacelor de existenţă. Cel
mai vechi mod de asigurare a existenţei l-a constituit vânătoarea şi culesul. Corespunzător, este
evidenţiată societatea vânătorilor şi culegătorilor primitivi. Ea era alcătuită din grupuri locale care se aflau
în relaţii de rubedenie, dar la distanţe mari unul de altul. Aceste societăţi au existat sute de mii de ani.
În locul acestui tip de societate   au venit două noi tipuri şi, respectiv, moduri de producţie
– vităritul şi legumăritul. Odată cu inventarea agriculturii a luat naştere statul, oraşele, clasele, scrisul.

3
Civilizaţia agrară a fost înlocuită cu 200 în ani în urmă de industrie. A început era societăţi industriale. În
opinia mai multor specialişti, în anii 70 ai secolului XX a început procesul constituirii societăţii
postindustriale.
În sociologia contemporană toate tipurile nominalizate şi-au găsit întruchiparea într-un model de sinteză.
Autorul acestuia este considerat sociologul american Daniel Bell. El a divizat istoria universală în trei
stadii : preindustrial, industrial şi postindustrial. Atunci când un stadiu al dezvoltării este înlocuit de
altul se modifică tehnologia, modul de producţie, forma de proprietate, instituţiile sociale, regimul politic,
cultura, modul de viaţă, numărul populaţiei.
Societatea industrială se caracterizează prin producţia maşinizată, printr-un sistem de comunicaţii
dezvoltat şi mobilitate socială intensă. În cadrul acesteia se îmbină raţional libertatea şi interesul
individului cu normele şi valorile sociocultarale. Societatea industrială s-a manifestat în două variante : a)
capitalistă şi b) socialistă – ca forme de organizare a gospodăriei şi sisteme specifice ale organizării
sociale. Sistemul socialist reprezenta o formă închisă
( totalitară ) a societăţii, bazată pe proprietatea obştească şi prioritatea colectivităţii asupra individului.

În acelaşi timp, cea de-a doua revoluţie industrială a stimulat trecerea sistemului capitalist la o societate
deschisă, democratică, în cadrul căreia revoluţia în domeniul proprietăţii şi a veniturilor a creat un nou
sistem economico-social – „statul bunăstării generale”.

Principiile de bază ale societăţii industriale sunt :

– Proprietatea privată          ca bază a creşterii economice, libertăţii personale şi asigurării ordinii sociale.
Corelaţia dintre rezultatul muncii şi lucrători se realizează şi prin deţinerea acţiunilor ( difuzia
capitalului ) ;
– Businessul ca forţa motrice a progresului social ( figura principală o constituie antreprenorul);
– Managerismul – ca formă de conducere ( figura principală – administratorul instruit ) ;
– Democraţia pluralistă, care asigură consensul politic ( lipsa în cadrul societăţii a grupurilor social-
politice dominante ca bază a dictaturii );
– Deideologizarea vieţii sociale, care conduce la dispariţia antagonismelor conflictelor sociale
( conştiinţa planetară care are la bază calculul raţional şi constituţionalismul, adică fără ideologie, drapele
roşii, parade de 1 mai );

– Corporatismul ca formă supranaţională de dezvoltare a societăţii ( de exemplu, Piaţa

comună ). ( Капитонов, Э. А. Социология XX века. p. 99-100 ).
            Obiectivele principale ale societăţii industriale sunt :
– în domeniul activităţii umane : creşterea producţiei materiale ;
– în domeniul organizării producţiei : activitatea de antreprenoriat Puterea reală aparţine nu
proprietarilor mijloacelor de producţie, ci specialiştilor, în dependenţă de meritul profesional;
– în domeniul organizării schimbului :economia de piaţă ;
– în domeniul relaţiilor politice: statul de drept şi societatea civilă;
– în sfera democraţiei : divizarea uniformă a puterii execitive, legislative şi judiciare ca barieră în calea
autoritarismului şi totalitarismului ;
– în domeniul statalităţii : garantarea de către stat a „ regulilor de joc „ elaborarea legislaţiei, asigurarea
ordinii sociale, promovarea politicii fiscale, investiţionale, elaborarea programelor sociale ( fără a
interveni, însâ, în joc) ;
– tripartismul : asigurarea de către stat a parteneriatului social dintre organizaţiile libere şi egale ale
antreprenorilor şi lucrătorilor ;
– în domeniul structurilor sociale : prioritatea structurilor tehnice, care cuprind domeniul organizării
producţiei, veniturilor ;
– în domeniul consumului : consumul ca epicentru al vieţii ( nici un fel de bogăţie nu este recepţionată ca
„ suficientă „) ;
– în domeniul relaţiilor dintre popoare şi culturi : convergenţa ca mişcare spre consensus în baza
compromisurilor .( Ibidem, p.100 – 101 ).
Trăsăturile principale ale societăţii postundustriale, în viziunea lui D, Bell sunt:
1. a) cunoştinţele teoretice ( dar nu capitalul ) ca element organizaşional principal, „ nod de
nervi „ al sistemului social;
2. b) „revoluţia cibernetică”, care determină perfecţionarea tehnologiilor.

4
 3. Bell a formulat cinci componente ale viitorului model de societate :
– în sfera economică : deplasarea epicentrului activităţii de la producţia de mărfuri la prestarea serviciilor ;

– în domeniul ocupaţional : predominarea clasei specialiştilor profesionişti şi a tehnicienilor ;

– principiul axei : rolul hotărâtor al cunoştinţelor teoretice în asigurarea inovaţiilor şi determinarea politicii
în societate;

– controlul asupra tehnologiei şi evaluării tehnologice a activităţii ;

– procesul adoptării hotărârilor : elaborarea „tehnologiilor intelectuale noi „

Sistemele şi subsistemele sociale pot atinge grade diferite de diferenţiere şi integrare. În funcţie de aceste
aspecte se poate stabili o tipologie a sistemelor sociale. Astfel, deosebim:
1. diferenţiate şi integrate;
2. integrate, însă slabi diferenţiate;
3. sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu niveluri variate în ceea ce priveşte
interacţiunea lor cu alte sisteme;
4. sisteme cu niveluri diferite de acomodare, asimilare, competiţie şi cooperare în relaţie cu
alte sisteme.