Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Sixth Edition, 29–31 March 2012, Sibiu – Volume 2

Influenţe asupra socializării copilului aflat în medii de îngrijire alternativă

Maria MARCU

Universitatea Alma Mater din Sibiu, Str. Someşului nr. 57, Sibiu, 550003
Tel. 0269/25.00.08, e-mail marcu_mariaa@yahoo.com

Rezumat
Un drept fundamental al copilului este de a creste în propria familia alături de părinţii săi. Aceştia au
sarcina de a se îngriji de toate aspectele care privesc dezvoltarea biopsihosocială a copilului. În fapt
părinţilor le revine rolul de a pregăti copilul pentru viaţa de adult, pentru integrarea lui în societate.
Una dintre principalele sarcini ale părinţilor este de a asigura, în cadrul familiei, socializarea primară a
copilului. Atunci când nu este posibilă creşterea copilului în familie alături de părinţii săi, socializarea
acestuia se va produce în medii de îngrijire alternativă: familia rudelor, asistenţi maternali
profesionişti, centre de plasament. Caracteristicile acestor medii de îngrijire alternative, substitutive
familiei biologice, precum şi alţi factori externi vor influenţa procesul de socializare al copilului.
Cuvinte cheie: copil, medii de îngrijire, educaţie, socializare, integrare socială.

1. Introducere sunt primii agenţi de socializare iar familia primul

Formarea si dezvoltarea personalităţii în procesul
de socializare este influenţată de diferitele
caracteristici ale mediului social şi în primul rând
de ceracteristicile mediului familial şi educaţional.
Familia este principalul agent educativ prin
intermediul rolurilor părinţilor în cadrul familial şi
în societate.
Pe lângă familie, în socializarea individului
intervin şi alţi factori care pot avea un rol pozitiv
sau negativ din perspectiva modelelor
comportamentale pe care le oferă: şcoala, grupul
de prieteni, mass-media. Se impune o delimitare a
influenţei factorilor socializatori în funcţie de
diferitele etape ale procesului de socializare.
2. Rolul familiei în socializarea copiilor
Familia constituie primul factor în procesul de
socializare al copilului. În cadrul familiei se
realizează socializarea primară şi anticipativă prin
care copilul învaţă să se rapoteze, să comunice şi
să interacţioneze în societate (Batâr, 2004,108). În
primii ani de viaţă socializarea se realizează mai
ales sub influenţa părinţilor; copilul începe să se
identifice cu părinţii (in special cu părintele de
acelaşi sex) în perioada antepreşcolară. Părinţii
mediu de socializare.
Rolul lor este acela de a se preocupa, pe lângă
asigurarea satisfacerii nevoilor biologice şi de
securitate, de educaţia copilului. Socializarea
primară se realizează în perioada copilăriei până la
vârsta şcolară însă influenţa familiei în procesul
socializării continuă şi după această vârstă pe toată
perioada în care copilul se află în familie (Batâr,
2003, p. 67).
Socializarea primară presupune “învăţarea şi
adoptarea primelor norme, reguli de
comportament, ca şi a primelor forme de activitate
cu care fiinţa umană face faţă unor trebuinţe
primare”(Batâr, 2001,58). În această primă instanţă
a socializării, reprezentată de familie, copilul
deprinde noţiuni cu privire la: datorie,
responsabilitate, interdicţie. Atunci când copilul
devine capabil să înţeleagă, părinţii încep să-l
înveţe să acţioneze într-un mod acceptabil social.
Socializarea copilului se realizeză sub două tipuri
de influenţe: unele sunt spontane, neintenţionate,
altele sunt intenţionate, reprezentând educaţia
propriu-zisă.
Părinţii oferă copiilor modele de viaţă în funcţie de
afirmarea implicită a valorilor în cadrul familiei.
Când părinţii oferă copiilor exemple pozitive,
aprobă sau dezaprobă anumite fapte, transmit de

106
 Maria MARCU – Influenţe asupra socializării copilului aflat în medii de îngrijire alternativă
fapt copilului sistemul lor propriu de valori. Tot în
familie se realizează formarea deprinderilor
corespunzătoare vârstei copilului şi achiziţia
limbajului prin intermediul căruia se dezvoltă
capacitatea copilului de a gândi şi de a comunica şi
de a aprecia semnificaţia unor simboluri sociale, de
a face diferenţa intre bun - rău, frumos – urât.
În procesul de socializare în cadrul familiei copiii
preiau “acele modele comportamentale specifice
clasei sociale din care părinţii lor fac parte, datorită
capitalului cultural pe care- l deţin, îl oferă şi îl
impun copiilor, acele conduite de viaţă care convin
cel mai mult apartenenţei lor profesionale, de clasă
şi se regăsesc în habitaclul de clasă ca viziune şi
explicare a existenţei sociale”(Batâr, 2003, p. 73).
Socializarea permite copilului, prin insuşirea
modelelor culturale specifice, adecvarea
conduitelor acestuia la cerinţele impuse de familie
compatibile cu valorile şi normele societăţii. P.
Mureşanu (1985) consideră invăţarea socială ca
fiind mecanismul fundamental al socializării, dar
în asimilarea conduitelor de grup împortantă este şi
influenţa socială, controlul social, presiunea
socială şi creativitatea socială.
Rolul familiei în socializarea copilului este
primordial în primii ani de viaţă. “Cei şapte ani de
acasă” sunt rezultatul modului în care familia şi–a
exercitat funcţia de socializate şi a pregătit copilul
pentru a fi membru al societăţii, pentru roluri şi
statusuri viitoare.
3. Socializarea în medii de îngrijire alternative
Fiecare copil are dreptula la o familie în care să fie
cresut şi îngrijit de părinţii săi. Am menţionat că
rolul principal în socializare revine părinţilor în
perioada copilăriei. Ce se intâmplă insă cu copiii
care nu pot fi crescuţi în familia de origine şi cine
preia funcţia de socializare a familiei?
Copilul crescut într-un mediu substitutiv, fie că
este vorba despre o altă familie decât cea de
origine fie că este vorba despre o instituţie, se
confruntă, cu trauma creată de deprivarea maternă,
în special, dar şi de cea paternă. Majoritatea
copiilor dezvoltă ataşament puternic faţă de părinţi,
intensitatea relaţiei de ataşament (Şoitu, 2004, p.
105) fiind direct proporţională cu intensitatea
interacţiunii cu părinţii. Notele particulare ale
dezvoltării sale ca fiină socială sunt rezultatul
interacţiunilor primare în timpul traversării
stadiilor de dezvoltare cognitivă şi morală.
107
Întreaga dezvoltare a individului uman este
influenţată de caracteristicile interacţiunii dintre
copil şi mediu în primii ani de viaţă. Atunci când
factorii externi exercită asupra copilului o acţiune
pozitivă, dezvoltarea copilului, fizică şi psihică, se
realizează în sensul constuirea unei personalităţi
armonice. În condiţii de mediu nefavorabile
construcţia Eului şi a Sinelui sunt distorsionate.
În opinia mea, procesul socializării copiilor din
sistemul de protecţie este puternic influenţat de
discrepanţa între caracteristicile familiei de origine
şi cele ale mediului alternativ de îngrijire în special
atunci când această discrepanţă se manifestă în
cadrul caracteristicile culturale.
Abordând problematica copiilor din medii
substitutive de îngrijire, trebuie luat în cosiderare
statutul copilului în cadrul unei alte familii, în
special atunci când în familie există şi copii
naturali. Dacă ne referim la centrele de plasament
situaţia este şi mai sumbră datorită dificultăţii de a
asigura continuitatea în asigurarea îngrijirii şi
educării copilului, în special datorită numărului
mare de copii comparativ cu cel din cadrul unei
familii şi a resurselor de personal insuficiente
precum şi a modului de organizare a mediului
instituţional.
Copilul în cadrul sistemului de protecţie este de
multe ori mutat de la o familie la alta, de la o
familie într-un centru de plasament sau dintr-un
centru de plasament în altul.
rocesul de socializare are în acest context un
caracter discontinuu: dacă socializarea în familie
este influenţată de caracteristicile familiei pe care
le putem consiera, în condiţii de normalitate,
afectogene şi stabile, socializarea copilului în
sistemul de protecţie este influenţată de
caracteristicile mediului de îngrijire, mediu care nu
poate fi considerat stabil şi nici afectogen. O parte
din rolurile familiei de origine nu pot fi preluate de
sistemul de protecţie; transmiterea rolurilor
parentale consider a fi posibilă numai în cadrul
familiei.
Un număr mare de copii sunt incluşi în sistemul de
ocrotire în perioada primilor ani de viaţă şi nu au
experienţa unor relaţii bazate pe dragostea
părintească, nu au sentimental propriei identităşi şi
le lipseşte sentimental de apartenenţă. În acest
context dezvoltarea sinelui, în relaţie cu exteriorul
este distorsionată. Precaritatea procesului de
comunicare, în special în instituţii, este însoţită de
efectele asupra dezvoltării copiilor în aria afectivă,
cognitivă, de relaţionare.
 Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Sixth Edition, 29–31 March 2012, Sibiu – Volume 2
Apare anxietatea şi izolarea, dependenţa exagerată,
incapacitatea de a construi relaţii stabile,
agresivitatea (Muntean, 2001, p. 196).
4. Şcoala ca mediu de socializare
Copilul până la vârsta preşcolarităţii se află, în
condiţii de normalitate, în excusivitate în grija
familiei sale. Atunci când este inclus în sistemul de
invăţământ, copilul îşi petrece o parte din timp în
cadrul instituţiei în care este şcolarizat însă
instituţiile educative nu pot înlocui familia, pot
doar să o sprijine desăvârşirea educaţiei copilului
şi în asigurarea continuităţii procesului de
socializare.
Procesul de formare a copilului presupune luarea
in considerare a două perspective: cea a
socialăzării, prin care copilul învaţă să se
conformeze normelor sociale sub influenţa
mediului social şi cea a educaţiei prin care copilul
asimilează experienţa socio-culturală în mod dirijat
şi sistematic.(Batâr, 2003,pp. 81). Atât socializarea
cât şi educaţia vizează ca finalitate integrarea
socială.
Durkheim (1911, 1926 p.39 - 43), considera în că
educaţia este o “socializare metodică a tinerei
generaţii” exercitată de societate asupra individului
în scopul modelării sale ca fiinţă umană; educaţia
“este o funcţie esenţialmente socială”.
Educaţia (Creţu, 1999, p. 26) are următoarele
forme:
– Educaţia formală - procesul educaţional se
desfăşoară în cadrul instituţiilor de învăţământ,
pe baza unor programe de specialitate elaborate
de către specialişti, are obiective clar definite şi
vizează dezvoltarea unor capacităţi şi atitudini
în scopul acumulării de cunoştinţe necesare
facilitării integrării sociale a individului. O
latură importantă a educaţiei formale o
constituie evaluarea, ca proces de raportare a
cunoştinţelor dobândite la obiectivele stabilite.
– Educaţia informală – este un proces de
asimilare de valori, modele, cunoştinţe necesare
pregătirii pentru integrare socială; această
formă include fenomene de socializare şi
aculturaţie şi acţiuni sociale cu efecte educative
care au şi funcţii de modelare a conştiinţei.
– Educaţia nonformală (definită tot în funcţie de
gradul de organizare), se realizează prin acţiuni
educative, filiere de instruire şi reţele de
învăţare organizate în afara sistemului de
învăţământ ca răspuns la cerinţele sociale şi
108
nevoile individuale de permanentizare a
învăţării. Atât educaţia informală cât şi cea
nonformală au caracter complementar faţă de
instituţiile şcolare, oferind adesea soluţii
alternative de formare profesională sau general-
culturală.
În cadrul şcolii ca formă de organizare socială,
elevul de diferite vârste învaţă să se supună unor
noi tipuri de norme şi să asimileze valori comune
tuturor membrilor acestui tip de instituţie care
acţioneză în prelungirea celor asimilate în
interiorul familiei. Pentru copii care au crescut în
afara unui cadru familial favorabil, în familii
substitutive sau în instituţii de ocrotire, cadrele
didactice pot constitui repere morale şi persoane de
sprijin în procesul de socializare.
Un aspect esenţial în formarea identităţii
adolescentului îl constituie pregătirea profesională.
Pregătirea lui pentru rolurile vieţii, inclusiv în plan
profesional este influenţată încă din copilărie de
către părinţi sau persoanele care îngrijesc copilul în
lipsa lor, prin orientarea pe care aceştia o dau
copilului în funcţie de nivelul lor educaţional,
statutul social, propriile aspiraţii şi aspectele
culturale specifice grupului de provenienţă sau ale
mediului substitutiv.. Desăvârşirea educaţiei şi
opţiunea pentru o profesie se realizează pe
parcursul şcolarităţii. Interesele comune, aspiraţiile
şi modalitatea de proiectare a viitorului sunt factori
care influenţează dinamica grupului de prieteni ai
adolescentului.
Între procesul de educaţie şi cel de socializare
există elemente comune, relaţia între cele două
procese poate fi considerată ca relaţie de
interdependenţă: socializarea se realizează prin
educaţie iar educaţia are ca finalitate socializarea.
Procesul educaţiei şi cel al socializării au o
finalitate comună: integrarea socială.
5. Rolul grupului de prieteni în socializare
În jurul vârstei de trei ani mediul social al copilului
se diversifică. De acum şi până la vârsta micii
şcolarităţi activitatea principală a copilului este
jocul. Primele reacţii de cooperare cu alţii de
aceeaşi vârstă copilul le manifestă în cadrul jocului
cu reguli. Acest tip de relaţii este posibil datorită
faptului că în cadrul jocului se stabilesc anumite
reguli pe care toţi copiii implicaţi în joc trebuie să
le accepte şi să le respecte, ceea ce reprezintă un
câştig imens în planul dezvoltării sale socio-
afective şi morale.
 Maria MARCU – Influenţe asupra socializării copilului aflat în medii de îngrijire alternativă
Ulterior, jocul cu subiect şi rol, de la formele cele
mai simple şi până la jocul de creaţie, permite
copilului să înţeleagă diferenţele şi asemănările
dintre el şi ceilalţi, copilul devine conştient de
propria lui persoană şi de aceea a modelului pe
care îl imită. Prin joc se dezvoltă conştiinţa de sine
a copilului şi sentimentul de apartenenţă la grup. În
cadrul grupului de copii de aceeaşi vârstă se
formează primele relaţii de prietenie, relaţii care
au, la această vârstă, un caracter instabil. În jurul
vârstei de cinci ani copilul devine tot mai sensibil
la evenimentele din jurul său şi este capabil să
„judece”, relativ corect comportamentul altora şi
pe al său. Este cunoscut „sindromul bomboanei
amare” care se manifestă la copil atunci când a
primit o recompensă nemeritată.(Verza,1993, 54-
59)
a) La vârsta şcolară mică (7-10 ani) copilul se
imprieteneşte cu colegul de bancă; prieteniile se
stabilesc mai ales în funcţie de sex (băieţii cu
băieţii, fetele cu fetele). După vârsta de 8-9 ani
prieteniile încep să devină mai stabile. Punctul
de reper pentru copil rămâne în continuare
familia. În timp, dorinţa de independenţă a
copilului creşte şi acesta doreşte să petreacă tot
mai mult timp alături de cei de vârsta sa.
b) La vârsta şcolară mijlocie (11-15 ani) dorinţa
de independenţă se manifestă uneori prin
comportamente opoziţioniste sau impulsive
care pot determina, în funcţie de reacţiile
părinţilor, apariţia unor neînţelegeri grave.
Sentimentul apartenenţei la grup este foarte
puternic. Creşte interesul faţă de sexul opus şi
nevoia de afirmare în cadrul grupului care este
acum mult mai stabil. Copii fac judecăţi de
valoare asupra comportamentului celorlalţi
parteneri de joc iar respectarea regulilor în
timpul jocului este un criteriu în menţinerea
partenerilor de joacă (Verza,1993, pp.99-101).
c) La vârsta şcolară mare (14,15-18,20 ani),
concomitent cu nevoia de independenţă apare şi
nevoia de afirmare. Deşi scopurile sunt in
continuare orientate de adult, se constată o
premeditare a copilului în ceea ce priveşte
propriile acţiuni pentru atingerea scopului.
Cerinţele externe sunt transformate în cerinţe
proprii, atingerea scopului are o motivaţie
internă iar voinţa apare ca mijloc de autoreglare
a comportamentului.
Se disting trei forme de conduite ale adolescentului
(Rousselet, 1969-apud.Verza, 1993, p. 107-109):
109
– conduita revoltei, caracterizată prin refuzul a tot
ceea ce a învăţat, manifestarea unor atitudini
negativiste şi de opoziţie critică faţă de adult;
– conduita inchiderii în sine, marcată de
introspecţie, cenzură a sentimentelor şi
observare critică a celor din jur,
– conduita exaltării şi a afirmării marcată de o
permanentă confruntare cu alţii pentru
cunoaşterea propriilor forţe.
În prima parte a adolescenţei relaţiile cu cei de
aceeaşi vârstă au o intensitate maximă. Integrarea
în grup este rezultatul dorinţei de comunicare, de
relaţionare şi de adaptare la solicitările grupului de
referinţă. Adolescentul îşi petrece în grup cea mai
mare parte a timpului liber, se simte independent
faţă de adulţi; grupul îi oferă un model de
nonconformism în vestimentaţie, limbaj,
comportament, prin care se poate opune adulţilor.
Nonconformismul se manifestă printr-un
comportament care eludează anumite norme şi
generează manifestări comportamentale
neaşteptate fără a intra însă în sfera patologicului.
Conflictele şi tensiunile interioare rezolvate,
detemină manifestarea unor „conduite normale”, ca
rezultat al echilibrului şi adaptării la normele de
convieţuire (Verza, 1993, 116). Există situaţii în
care manifestarea comportamentului
nonconformist, în lipsa unui control social adecvat
al persoanelor investite cu autoritate faţă de copil,
poate evolua spre un comportament anormal,
deviant sau chiar delicvent, care încalcă atât
normele morale cât şi cele juridice. „Conduitele
anormale” (Verza, 1993,116) sunt rezultatul unor
deprivări(fizice, psihice, educaţionale) sau sunt
rezultatul unor influenţe educative şi sociale
nefavorabile(autoritate excesivă sau insuficientă,
lipsa supravegherii şi a controlului, modele
negative).
Comportamentul deviant apare ca rezultat al
socializării negative sub acţiunea unor modele
negative în cadrul anturajului, asociat cu dorinţa
individului de a fi acceptat cu orice preţ în grupul
cu a cărui subcultură se identifică. Riscul
identificării cu astfel de modele este cu atât mai
mare cu cât modelele de comportament dezirabil i-
au lipsit copilului pe parcursul dezvoltării sale.
Consider o categorie cu risc crescut de a fi
ademeniţi în grupuri infracţionale copiii şi tinerii
din sistemul de protecţie: în lipsa unui mediu
afectiv securizant şi stabil şi a unor repere stabile
în viaţă sunt gata să se afirme în orice mediu le
oferă această posibilitate .
 Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Sixth Edition, 29–31 March 2012, Sibiu – Volume 2
6. Raportul ereditate/mediu/educaţie
în procesul de socializare
Fiecare copil se naşte cu o zestre ereditară care îi
confer unicitate biologică şi psihică, zestre
transmisă, de la antecesorii săi sub forma unor
predispoziţii şi potenţialităţi care se pot manifesta
sau rămâne latente în diferite stadii de vârstă sub
influenţa factorilor de mediu şi a celor
educativi.Mediul, definit ca “totalitatea
elementelor cu care individual interacţionează,
direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale”
poate acţiona asupra dezvoltării copilului o acţiune
stimulativă propice dezvoltării sale armonioase
(mediu favorabil) sau dimpotrivă, poate frâna
evoluţia pozitivă a acestuia (mediu nefavorabil).
Orice individ are o anumită ereditate şi evoluează
într-un mediu dat: natural-geografic şi social.
Ambii factori, ereditari şi de mediu sunt factori
iminenţi ai dezvoltării oricărui individ. Pe lângă
aceşti factori, în societatea contemporană, un rol
important este atribuit educaţiei.(Cosmovici, Iacob,
[1998] 2005, p. 25-30).
Dacă ne referim la aspectele legate de influenţa
eredităţii, mediului şi educaţiei asupra procesului
de socializare şi de integrare socială a individului,
putem lua în considerare următoarele combinaţii
(Macavei, 1997, p. 127-130).
Ereditate-mediu:
– potenţialul ereditar favorabil poate fi stimulat în
cazul condiţiilor favorabile de mediu
– ereditatea favorabilă este anulată de un mediu
nefavorabil
– mediul nu poate compensa absenţa unui factor
ereditar nefavorabil
Ereditate - educaţie
– Educaţia dirijează intenţionat transfomarea
potenţialului ereditar în capacităţi
– În cazul unei eredităţi nefavorabile rezultatele
educaţive sunt doar parţiale
Educaţie – mediu
– Educarea copiilor proveniţi dintr-un mediu
nefavorabil este dificilă iar şansele de reuşită
sunt reduse
– Ereditate- mediu- educaţie
7. Concluzii
Toţi aceşti factori – potenţialul nativ, afectiv,
volitiv, se dezvoltă în condiţii de mediu şi educaţie
favorabilă şi au un rol propriu în formarea şi
110
dezvoltarea personalităţii, în socializare şi în final,
în procesul de integrare socială. Rolul primar,
consideră E. Macavei, îi revine educaţiei.
Procesul de socializare presupune o îngrijire
corespunzătoare în condiţii de securitate fizică şi
afectivă, dezvoltarea unor relaţii de ataşament
sigur în cadrul familiei, existenţa unor modele de
comportament şi a unor repere care să ghideze
evoluţia copilului în drumul său spre viaţa de adult.
Familia asigură socializarea primară a copilului şi
încurajează manifestarea potenţialului copilului.
Achiziţiile ulterioare ale copilului, sub influenţa
altor agenţi ai socializării, se sedimentează pe
temelia clădită în primii ani de viaţă în familie.
Structurarea personalităţi copilului este influenţată
de zestrea ereditară, factorii de mediu şi educaţie.
Socializarea pozitivă a copilului este premisa unei
integrări sociale de succes. Procesul de integrare
socială presupune integrare familială, educaţională,
profesională, comunitară.
Iată de ce reprezintă o provocare pentru specialiştii
din sistemul de protecţie şi nu numai, identificarea
unor medii alternative de îngrijire, substitutive
familiilor biologice, care să poată asigura o
îngrijire adecvată nevoilor copilului şi o socializare
pozitivă, ca premisă a integrării sociale a viitorului
adult.
Bibliografie
Allport W. G. [1937]1991. Structura şi dezvoltarea
personalităţii.(Trad. Ioana Herseni). Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică
Banciu Dan, Rădulescu M.S., Voicu M. 1987.
Adolescenţii şi familia(Socializare morală şi
integrare socială). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Batâr D. 2001. Sociologie. Probleme generale. Sibiu:
Editura Alma Mater
Batâr D. 2003. Normalitate şi devianţă în
comportamentul tinerilor. Sibiu: Editura
Universităţii „Lucian Blaga”.
Batâr D. 2003. Sociologie. Editura Universităţii „Lucian
Blaga”
Batâr D. 2004. Familia în dinamica societăţii. Sibiu:
Editura Universităţii “Lucian Blaga”.
Bernstein B. 1975. Toward a Theory of Educational
Transmission.Londra: Routlege & Kegan Paul
Chelcea S. 2010. Cum să redactăm o lucrare de licenţă,
o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul
ştiinţelor socioumane. Bucureşti: Comunicare.ro
 Maria MARCU – Influenţe asupra socializării copilului aflat în medii de îngrijire alternativă
Cosmovici A., Iacob L. (1998). 2005. Psihologie
Şcolară. Iaşi: Editura Polirom.
Dîmboreanu C. 2010. Deficienţe care caracterizează
sistemul de protecţie socială în România. Revista
Română de Sociologie. Nr. 3-4.
Durkheim E. [1930] 1980. Educaţie şi sociologie (trad,
Stoian, Iorgu) Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică
Erikson H. Erik. 1950 . Childhood and Society. New
York.Norton & Company Inc.
Hamberger A. 2008. Integration Of Immigrants. În
Revista de Asistenţă Socială Nr 1-2.
Ionescu M. (coord.) 1998. Educaţia şi dinamica ei.
Bucureşti: Editura tribuna Învăţământului.
Kebbon L. 1986. Normalization integration and the
quality of life andthe reality, University of Kent
Cantebury, Instituteof Social and Applied
Psychology.
Landecker W.S.(1951). Types of Integration and they
Measurement. American Journal of Sociology.
Lewis M., Feiring C.(1981). Direct and Indirect
Interaction in Social Relationships.În L. Lipsitt (ed).
Advanced in Infancy Research. Vol 1. New York.
Macavei E. 1980. Familia şi casa de copii.Bucureşti:
Editura Litera.
Macavei E. 1997. Pedagogie. Propedeutică, Didactică.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Marshal G. (ed.)[1994] 2003. Dicţionar de Sociologie.
Bucureşti. Editura Univers Enciclopedic.
Maslow A. 1943. A Theory of Hum,an Motivation in
Psihological Review. 50.
Mead H. G. 1934. Mind, Self and Society. Chicago: The
University of Chicago Press.
Merton K. Robert. 1968 Social Theory and Social
Structure, 2nd Ed. NEW York Press.
Mihu A. 2001. Antropologie culturală. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
Mitulescu S. 2008. Tranziţia tinerilor către statulul de
adult: scoala şi familia ca instanţe de sprijin în
dobândirea autonomiei. Revista Română de
Sociologie nr.3-4.
Muntean A. 2001. Familii şi copii în dificultate. Note de
curs. Timişoara: Editura Mirton.
Mureşan P.1981. Învăţarea socială. Bucureşti: Editura
Albatros.
111
Neculau A. 1977. Grupuri de adolescenţi. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
Nirje B. 1970. The Normalization Principle Implications
and Comments, British Journal of Mental
Subnormality, nr.16.
Parsons T.[1949]. 1954. Essays in Sociological Theory,
New York
Piaget J.[1967] 1976. Construirea realului la copil.
Bucureşti: Editura Didactică şi pedagogică.
Popovici D.V. 1999. Elemente de psihopedagogia
integrării. Bucureşti: Editura Pro Humanitate.
Rădulescu M. S., Banciu D. 1990. Introducere în
socilogia delicvenţei juvenile.(Adolescenţa – între
normalitate şi devianţă). Bucureşti: Editura
Medicală.
Rădulescu. M. S., Piticariu M. 1989. Devianţă
comportamentală şi boală psihică. Bucureşti: Editura
Republicii Socialiste România.
Rousselet J. 1969. Adolescentul, acest
necunoscut.(Trad. Leonard Altbuch şi Iulia
Giroveanu). Bucureşti: Editura Politică.
Scheff T. J. 2007. A Concept of Social Integration,
Philosophical Psychology, 20: 5, 579-593.
Stănciulescu E. 1997. Sociologia educaţiei familiale.
Volumul 1. Strategii educative ale familiei
contemporane. Iaşi: Editura Polirom.
Stănciulescu E. 1998. Sociologia educaţiei familiale.
Volumul II. Familie şi educaţie În societatea
romînească. O istorie critic a intervenţionismului
utopic. Iaşi: Editura Polirom
Strauss-Levi C. Les structures elementaires de la
parents, Mountaine, La Haye.
Şchiopu U., Verza E. 1981. Psihologia Vîrstelor
(ciclurile vieţii). Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică.
Şoitu C., T. 2004. Adolescenţii instituţionalizaţi.
Implicaţii psiho-sociale ale mediului rezidenţial.
Iaşi: Editura Fundaţiei Axis.
Voinea M. 2005. Familia contemporană. Mică
enciclopedie. Bucureşti: editura Focus.
Zazzo B. 1966. Psichologie differentielle de l'
adolescence. Paris:P.U.F.
Zigler F. E., Finn-Stevenson M. 1986). Children
Development and Social Issues.Chicago: Ray Ellis.
Zlate M. 2002. Eul şi personalitatea. Bucureşti: Editura
Trei.