Terapia

cognitiv-comportamentală

-referat-

Terapia comportamentală s-a dezvoltat ca formă de protest faţă de punctul de vedere

psihanalitic ce consideră că în spatele tuturor tulburărilor comportamentale se află forţe
subiective inconştiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate în cadrul
cercetărilor privind condiţionarea şi învăţarea . Abia la sfârşitul secolului trecut a început să se
vorbească despre terapiile behavioriste şi comportamentale. Contribuţiile teoretice majore la
dezvoltarea acestor terapii au fost aduse de Skinner-1935, Wolpe-1958 şi Eynsenk-1962 care
au dezvoltat strategii terapeutice care au valorificat rezultatele cercetărilor privind
condiţionarea şi învăţarea realizate de I.Pavlov, J.B.Watson, E.L.Thorndike, N.E.Muller.
(Dafinoiu, 2005)

Terapeuţii comportamentalişti definesc terapia ca proces de eliminare a simptomelor

de învăţare a unor răspunsuri adaptative. Pentru ilustrarea ideii enunţate, reţinem definiţia pe
care L.J.Reyna o dă psihoterapiei “ Psihoterapia poate fi considerată un set de proceduri
destinate să elimine o varietate de răspunsuri cu efecte emoţionale negative precum şi
comportamente indezirabile, nefolositoare şi să creeze comportamente mai efeciente pentru
controlul şi adaptarea la sarcini cotidiene, persoane şi situaţii” (David, 2006)

Terapia cognitivă s-a dezvoltat îndeosebi datorită cercetărilor asupra depresiilor

realizate de A. Beck începând din 1959. În prezent, terapia cognitivă este indicată într-o
multitudine de stări psihopatologice: anxietate, atacuri de panică, obsesii, tulburări alimentare
(anorexie şi bulimie), alcoolism etc.

Iată cum rezumă A. Beck, într-o lucrare recentă, terapia cognitivă: “Terapia cognitivă
se bazează pe o teorie a personalităţii care afirmă că felul în care cineva gândeşte determină în
mare măsură felul în care simte şi se comportă”. Terapia este un proces colaborativ între
terapeut şi pacient, de cercetare empirică, testare a realităţii şi rezolvare de probleme.
Interpretările şi concluziile neadaptative ale pacientului sunt cosiderate ipostaze testabile.
Pentru examinarea unor interpretări alternative şi generarea unor argumente contrare ce
stimuleză credinţe mai adaptative şi conduc la schimbare terapeutică sunt utilizate
experimente comportamentale şi proceduri verbale” (Holdevici, “Strategiile psihoterapiei
cognito-comportamentale”, 2007)

Psihoterapia se bazează pe supoziţia conform căreia chiar în cazul unei patologii de tip
somatic, modul în care individul va percepe şi evalua starea sa precum şi strategiile adaptative
pe care le foloseşte.

1
 Obiectivul fiecărei psihoterapii constă în a înţelege comportamentul pacientului şi de a
modifica acest comportament astfel încât dificultăţile existenţiale ale acestuia să fie înlăturate
sau măcar diminuate. În acest scop, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a
personalităţii pacientului, căutând să pună în evidenţă problemele principale şi particularităţile
psihice ale acestuia.

Principiile şi postulatele terapiei comportamentale

Spigler şi Guevremont (1998) ne prezintă câteva caracteristici ale terapiei

comportamentale (Holdevici, “Elemente de psihoterapie”, 2005)

 Terapia comportamentală are la bază principii ştiinţifice derivate din cercetarea

experimentală din domeniul învăţării, principii bazate pe date de observaţie şi
nu pe convingeri personale. Principiile învăţării se aplică în mod sistematic
pentru a-i ajuta pe oameni să se debaraseze de comportamentele dezadaptative.
 Terapia comportamentală se ocupă de problemele curente ale clienţilor şi de
factorii care le influenţează în prezent, fără a pune accent pe perspectiva
istorică .
 Clienţii joacă un rol activ în timpul terapiei, angajându-se în diverse acţiuni
menite să-i ajute să-şi rezolve problemele şi nu doar să vorbească despre ele.
 Terapia comportamentală se desfăşoară pe cât posibil în mediul natural al
clientului.
 Terapia comportamentală pune accent pe tehnicile de autocontrol
comportamental.
 Tehnicile terapeutice sunt astfel construite îcât să se potrivească fiecărui client
în parte.
 Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare între client şi terapeut,
acesta din urmă informând permanent clientul cu privire la natura şi progresele
terapiei.
 Psihoterapia evoluează de la simplu la complex, de la situaţii facile la unele
dificile, şi de la unele mai puţin ameninţătoare la unele ameninţătoare.
 Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzând mai puţine
şedinţe de psihoterapie şi un interval mai puţin extins, comparativ cu alte
sisteme terapeutice.
 Tehnicile terapeutice se combină în anumite pachete de strategii în vederea
creşterii eficienţei psihoterapiei.

2
Rolul terapeutului în cadrul terapiei comportamentale

Terapeuţii comportamentalişti utilizează tehnici comune ale altor abordări cum ar fi:
reflecţia, clarificarea, rezumarea întrebările deschise dar şi unele specifice.

Astfel după Spigler şi Guevermont (1998) terapeutul comportamentalist deţine

următoarele atribuţii:

 culege în mod sistematic informaţii referitoare la antecedentele cu caracter

situaţional,
 clarifică problema clientului,
 planifică şi stabileşte comportamentele ţintă,
 formulează împreună cu clientul obiectivele terapiei,
 identifică acele condiţii care menţin problema
 implementeză planul de schimbare,
 evaluează succesul demersului terapeutic,
 conduce viitoarele demersuri de evaluare.

Strategiile şi tehnicile terapeutice specifice psihoterapiei comportamentale

EVALUAREA

Începe cu evidenţierea problemelor şi simptoamelor clientului, a antecedentelor legate

de acestea, precum şi a consecinţelor lor. Clientul va monitoriza frecvenţa şi intensitatea
problemelor-simptom, aceste monitorizări devenind un instrument al terapiei care permite
alcătuirea unor planuri terapeutice şi evaluarea efectelor strategiilor aplicate.

TEHNICI DE RELAXARE

Relaxarea reprezintă o metodă de autoreglare care presupune destinderea musculară şi

calmarea psihică. Există o multitudine de tehnici de relaxare.

DESENSIBILIZAREA SISTEMATICA

Strategia comportamentală elaborată de Joseph Wolpe (1958) cere clientului să-şi

imagineze situaţii progresiv anxiogene.

Clientul îşi însuşeşte o tehnică de relaxare şi i se cere ca în această stare să-şi

imgineze situaţi anxiogene. Treptat acesta devine tot mai puţin sensibil la stimulii care îi
produceau înainte anxietate.

3
STRATEGIILE DE EXPUNERE

Spre deosebire de desensibilizarea sistematică, în cazul acestora expunerea se

realizează în plan real. Se cunosc două variante a strategiilor de expunere:

Desensibilizarea “in vivo” persupune confruntarea progersivă cu situaţii tot mai

anxiogene în planul vieţii reale. Clienţii pot încheia experienţa de expunere atunci când
anxietatea devine intolerabilă. Expunerea poate fi realizată împreună cu terapeutul sau cu o
persoană de sprijin special instruită. Acesta va însoţi clientul în călătoria sa şi îl va ajuta să se
confrunte progresiv cu fobia sa.

Metoda în sesiuni (“flooding”) constă în expunerea prelungită în plan real sau

imaginar la stimulii generatori de anxietate fără declanşarea unor comportamente de reducere
a acesteia. Ideea care stă la baza acestei tehnici constă în aceea că şi în cazul în care clientul
trăieşte o stare intensă de anxietate, consecinţele de care acesta se teme nu se produc cu
adevărat.

4
 Bibliografie:

1. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii scurte - strategii, metode, tehnici. În I. Dafinoiu,

Psihoterapii scurte - strategii, metode, tehnici. Iași: Polirom.

2. David, D. (2006). “Psihologie clinică şi psihoterapie”- fundamente. În D. David,

“Psihologie clinică şi psihoterapie”- fundamente (p. 169). Iași: Editura Polirom.

3. Holdevici, I. (2005). “Elemente de psihoterapie”. În I. Holdevici, “Elemente de

psihoterapie”. Iași: Editura Polirom.

4. Holdevici, I. (2007). “Strategiile psihoterapiei cognito-comportamentale”. În I.

Holdevici, “Strategiile psihoterapiei cognito-comportamentale” (p. 229). Bucureşti:
Editura Dual Tech.