România în al Doilea Război Mondial

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul

României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul
britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei
naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu
sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și
intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar
teritoriile luate de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei
ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până
în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică
fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul
pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea
armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai
l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea
României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două
campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din
vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul
diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a
semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

Anii dinaintea războiului

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie

constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc,
Partidul Național Liberal, Partidul Național Creștin, „Frontul Român” și alte grupări
mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să folosească violența și luptau împotriva
democrației parlamentare : „legionarii” și comuniștii. Tulburările politice și
economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea
politică, precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor
1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituția
din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza
alegeri anticipate.

Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor
tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron
Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27
februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul
avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă. Printr-un decret-lege, toate partidele
politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renașterii Naționale, din care
legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care avea
însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și
consolidarea dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care,
mai apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceștia
s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu.

O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase

frontierele României prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului
României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare și
bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările naționaliste ale
minorităților conlocuitoare și de grupările politice extremiste, printre care partidul
nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea
formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se
așează el însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist
și creștin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și
asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este
păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea Arbitraj de la
Viena Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un
sfert din populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6
septembrie 1940.

Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul

Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și
României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de
Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului.
România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a adăpostit refugiații polonezi și, mai ales,
a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina
până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile
românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a
fost nevoită să evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord. Pe
lângă aceste teritorii, a mai fost răpit și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din
Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și
administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două
treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome
pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind
anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o
campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin
interzicerea valorilor românești.
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste,
guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german, potrivit
cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul
Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră Primul Război Mondial
și care solicitau din ce în ce mai virulent revizuirea granițelor[5]. Astfel că, la 30
august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze
Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept
„Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas
sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova,
„Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al
II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională.
Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare,
însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu,
cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor,
desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui”
guvernul format de Antonescu. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra
la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și
din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii
desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I,
România a fost declarată „Stat Național Legionar”.

Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de
„Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi
discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor
nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalități de a le ocoli. Același
domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în
România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii
dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților
Evreiești, și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca
nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul
român din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în
Franța. În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21
ianuarie 1941, a aplicat strict legislația anti-semită existentă și a înăsprit prigoana
evreilor mult peste aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni
mai devreme, de către comuniști în Basarabia evacuată. Conform ideologiei sale
xenofobe, Mișcarea Legionară a reactivat și legislația împotriva comercianților armeni
și greci. Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea,
Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră
eliminați și fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită
de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului
parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60
de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27 noiembrie
1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui
Codreanu. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și
fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un
fost ministru, considerați de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui
Codreanu.

Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul

anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi
folosite de comuniști șase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci
(îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca parlamentară.

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii

fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a
încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea
legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l înlăture pe Antonescu de la
putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și muncitorimii. Dar, în
mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile, Antonescu
a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și
aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000
fiind internați în lagăre

Eliberarea Basarabiei și campania din URSS

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania

din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea
München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta
împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins
între munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală și cu mult în
urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce grupul de armate
centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două uriașe pungi, la Minsk
și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane abia cu greu
făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române.
La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se
îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este
eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16
iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este
eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului
frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului
Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca,
Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea
și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către
Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. Într-o lună de lupte, armata
română înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi
înaintaseră peste 600 de kilometri.

Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu,

s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea
adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru
eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de
Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere
teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești,
Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în momentul în care s-a
înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau
până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este războiul
românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă
Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel
că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și
totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face
poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la
Dunăre și de la Marea Neagră”.

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia

de la Odesa a fost sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge
cercul de apărare al orașului. Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut
17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți, în total 92.608 oameni. Cu toate aceste
sacrificii, trupele române nu au ocupat însă Odesa prin asalt direct, iar garnizoana
sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la ordinul lui Stalin numai când
Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la Odesa au fost mutate la Sevastopol,
unde au rezistat până la mijlocul anului 1942.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general

german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad.
La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au
adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în
Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicâdu-se la
182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus
considerabil capacitatea combativă a armatei române.

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară

pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7
divizii românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras,
înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor
din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.
În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai
restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul
Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului
1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au
fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a
si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul
României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub
denumirea „Ucraina de Sud”.

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei

cu petrol, cereale, precum și produse industriale.

România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când
au fost atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal
Wave).

Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a
continuat ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România și Holocaustul
Trenurile morții: 30 iunie-6 iulie 1941

În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg,

autoritățile române i-au exclus din serviciul public pe funcționarii evrei. Etnicilor
evrei li s-a interzis exercitarea oricăror funcții publice, fiind înlăturați nu numai din
aparatul funcționăresc, din armată și din magistratură, ci și din societățile comerciale,
din echipele sportive etc. Totodată, li s-a interzis cumpărarea de imobile. În
continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr.
193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja
existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au
fost naționalizate.

Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-numitele

trenuri ale morții (trenuri cu deportați plimbate atâta timp prin Moldova, până când
pasagerii au murit de sete și de foame) au fost uciși aproximativ 4.400 de evrei.În
conformitate cu raportul oficial al Comisiei Internaționale privind Studierea
Holocaustului în România: „În trenul morții care a plecat din Iași către Călărași, în
sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns
la destinație în viață după șapte zile. (Poliția română a numărat 1.258 de trupuri).
Trenul morții către Podu Iloaiei (la 15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la
plecare, dintre care doar 700 au mai coborât în viață. Trupele române care au ocupat
orașul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic și din
lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora 40.000 de evrei au fost împușcați
în toamna anului 1941