RELAȚIE PERSONAJE SADOVEANU

Mihail Sadoveanu, considerat un prozator obiectiv, realizează în creațiile sale o prezentare

detaliată atât a locurilor si a evenimentelor, cât și a ființelor umane. În romanul „Baltagul”, prezintă un
personaj feminin puternic a cărui evoluție depinde și de relația pe care o stabilește cu celelalte
personaje, în special, cu fiul său pe care îl alege tovarăș de drum.

Romanul „Baltagul” dezvoltă mai multe teme printre care si pe cea a familiei, ilustrată în relația
dintre Vitoria Lipan și fiul său, Gheorghiță pe care îl educă cu atenție în vederea preluării unui rol extrem
de important, cel de cap al familiei. Călătoria celor doi este justificată și de statutul lor social. Vitoria este
soția celui dispărut, iar Gheorghiță, fiul supus si ascultător. Vitoria este munteancă, din zona Tarcăului,
soție de oier, care își asumă rolul de a petrece o mare parte din an singură, împovărată de
responsabilitățile gospodăriei. Ea preia rolul administrativ, dar și pe cel de mamă autoritară, impunându-
le alor săi respectarea cu sfințenie a tradiției. Pe parcursul drumului își asumă rolul de detectiv, iar, în
final, descoperirea adevărului o plasează în contextul unui alt statut social, cel de văduvă. De cealaltă
parte, Gheorghiță este un tânăr de 16 ani căruia abia începea „să i se înfiereze mustața”. Este plecat pe
apa Jijiei, la baciul Alexa pentru a fi inițiat în tainele oieritului cu scopul de a prelua cândva rolul lui
Nichifor Lipan. În timpul călătoriei, ascultă sfaturile mamei și, în final, acceptă provocarea, preluând
acest statut, de cap al familiei. Din punct de vedere psihologic, Vitoria se definește ca o femeie rațională
și echilibrată. Își maschează suferința si neliniștile, învățându-l pe fiul său să-și interiorizeze trăirile. În
ciuda dramei pe care o trăiește, Vitoria nu se lamentează, ci, din contră, își acceptă destinul, iar, după
respectarea promisiunii și legământului făcut lui Nechifor, Vitoria își reia viața. Astfel, îi mărturisește lui
Gheorghiță „ne întoarcem la măgura sa le luam pe toate de unde le-am lăsat”. În comparație cu ea,
Gheorghiță este lipsit de maturitate psihologică, dar fire ascultătoare, urmărește explicațiile mamei,
învață repede și se maturizează. În momentul în care trebuie să vegheze trupul tatălui său în groapa de
la crucea talienilor, Gheorghiță trăiește un moment esențial al maturizării. In acel moment, se realizează
transferul tată-fiu, chiar dacă Gheorghiță este dominat, pe moment de frică, acesta se fortifică și se
maturizează. Sub aspect moral, Gheorghiță devine un tânăr responsabil, care preia rolul de cap al
familiei, atunci când mama hotărăște că este capabil. Printre calitățile morale ale flăcăului se evidențiază
bunătatea și blândețea, dar, în același timp, firea receptivă și deschisă la nou într-o totală antiteză cu
Vitoria care este o fire conservatoare si rigida. Trăiește după reguli nescrise, pe care le impune și
celorlalți, în special Minodorei, cu care se comportă cu asprime. Pe de altă parte, Vitoria este inteligentă,
reușind să își facă un propriu traseu al anchetei, curajoasă și fiind capabilă să plece la drum cu un copil
pe care are obligația sa îl maturizeze, dar si superstițioasa, apelând, în situații disperate, la vrăjitoare și la
o interpretare personală a semnelor naturii.

Relația mamă-fiu evoluează previzibil de la o atitudine grijulie și, oarecum, dominatoare a

mamei la o atitudine bazată pe respect si încurajare fata de fiu. O secvență relevantă este cea în care
Vitoria îi cere lui Gheorghiță să se ducă în căutarea tatălui. Fire blândă și supusă, băiatul acceptă
propunerea mamei, în ciuda faptului că nu se simte capabil să ducă la bun sfârși o asemenea sarcină. Nu
are curajul să își contrazică mama, tocmai de aceea, firea blajină a tânărului este pe placul mamei care îl
protejează. Astfel, Gheorghiță răspunde la rugămintea ei „m-oi duce, dacă spui, dar e mai bine să îmi
arăți ce și cum, ca să știu ce să fac”. Pentru a-l încuraja, Vitoria îi aduce ca argument sfatul părintelui „m-
am sfătuit cu părintele...fiind singuri aicia-n sat și fără neamuri, trebuie să te trimet pe tine ca un bărbat
ce ești , să-l cauți si sa-l afli”. O altă secvență relevantă este cea din finalul operei, când rolurile se
inversează, răzbunarea tatălui îl transformă pe Gheorghiță în bărbat, iar Vitoria îi acceptă acest rol. Cu
toate acestea, femeia îi explică, în detaliu, care este programul zilelor următoare, încercând să îi
inoculeze ideea de obligație și recunoștință „vino încoace Gheorghiță... vezi de țeseală caii... facem cu
domnu Toma toate socotelile și plătim cinstit, mulțumindu-i frumos”. Vitoria este dispusă să accepte
totul, mai puțin concesiile făcute față de Minodora. În concepția femeii, asta nu se negociază, fata
trebuie să păstreze tradițiile și să se căsătorească cu un cioban „iar pe soră-ta să știi ca nici c-un chip nu
mă pot invoi ca să o dau după feciorul acela înalt si cu nasul mare al dăscăliței lui Topor”.

Dintre elementele de structură, semnificative sunt modalitățile de caracterizare. Prin

intermediul acestora, se evidențiază trăsături ale Vitoriei și ale fiului său. Prin caracterizare directă
făcută de către narator, este redat un sumar portret fizic al Vitoriei. Astfel, expresivitatea ochilor este
esențială trădând zbuciumul interior al femeii „ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie
a părului erau duși departe”. Într-o altă notație a naratorului, aceiași ochi ai femeii redau neliniștea, dar
și inteligența femeii „acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute”. Tot prin caracterizare
directă, Gheorghiță îi evidențiază rafinamentul psihologic, concretizat în capacitatea muntencei de a
intui oamenii „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare, cunoaște gândul omului”. Aceeași trăsătură este
redată și prin autocaracterizare, suplimentată fiind și de recunoașterea unei lipse de educație
sistematice „eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte”. Gheorghiță este surprins de narator ca un
adolescent simpatic și taciturn „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei. Nu prea era
vorbăreț”. Vestimentația redată tot de narator redă statutul social al flăcăului „avea un chimir nou și îi
plăcea vorbind să-și desfacă bondița înflorită”. Chipul frumos al tânărului îl făcea atrăgător, fiind
așteptat la petrecerile tinerilor din sat „întorcea un zâmbet frumos, ca de fată și abia începea să-i
înfiereze mustăcioara”. Prin caracterizarea făcută de Vitoria, este redată eleganta tânărului, dar și
modestia și lipsa de maturitate „îl văzu sfios și nesigur”. Prin caracterizare indirectă, ce reiese din
gesturile flăcăului se observă firea sa religioasă, „băiatul se închina la icoane, mulțămind lui Dumnezeu
pentru masă”, atitudine inoculată de mamă care, la rândul său, este o femeie credincioasă, fiecare
suferință și necaz al său exprimându-se atitudinal prin apropiere de Dumnezeu, post și rugăciune.
Inteligența Vitoriei este redată tot prin mijloace indirecte, astfel munteanca reușește să identifice,
printr-un comportament adecvat, semnele care o conduc spre descoperirea vinovaților. Curajul Vitoriei
este asociat faptelor, astfel plecare în această călătorie, împreună cu un copil, susțin curajul evident al
femeii. Un alt element relevant este limbajul card accentuează caracterul rural al celor doi care utilizează
regionalisme și expresii populare „m-oi duce”, mâni dimineață”, s-a duce sorâ-ta”, „te cetesc”. Mai mult,
limbajul devine o forma de exteriorizare a suferinței și zbuciumului sufletesc, dar ș al bunului-simț, astfel
Vitoria și Gheorghiță întâlnesc, în drumul lor, o nuntă și un botez și reușesc sa facă o frumoasă urare
miresei, folosind un limbaj specific, în ciuda durerii pe care o simte femeia.

Romanul „Baltagul” prezintă, prin relația mamă-fiu, un exemplu de devotament, din partea
tânărului și dăruire din partea mamei, Sadoveanu având ca intenție și ilustrarea modului în care, în
lumea rurală, se face transferul între generații.