Sunteți pe pagina 1din 3

Caracterizarea personajului principal,

Vitoria Lipan
Romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului omului
simplu”, o „Mioriţă în dimensiuni mari” (G. Călinescu) şi, mai mult, prin eroina principală, V.L., care
dă sensul întregului roman, acesta devine „romanul unui suflet de munteancă”.
El este o scriere memorabilă nu numai prin conţinut şi semnificaţii, ci şi prin personajele lui.
Astfel, pe lângă personaje principale: Vitoria Lipan, Nechifor Lipan şi Gheorghiţă, un rol aparte în
roman îl au şi pesonajele secundare sau episodice: părintele Daniel, baba Maranda, negustorul David
etc. Majoritatea acestor personaje sunt caractere puternice, de o mare complexitate, specifice acelei
lumi patriarhale pe care ele o reprezintă.
V. L. este personaj principal al romanului, imaginar, fiind prezentă în toate momentele acţiunii
şi polarizând în jurul ei, toate celelalte personaje. Romanul poate fi socotit cartea acestei eroine
devenite tip reprezentativ de erou popular. Ca eroină populară, ea întruneşte calităţile fundamentale ale
omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor
strămoşeşti şi a datinilor străvechi, de aceea „ea nu e o individualitate ci un exponent al speţei”. (G.
Călinescu)
Portretul fizic sumar reiese din caracterizarea directă, Sadoveanu restrângând trăsăturile eroinei
la cele care sugerează, pe de o parte frumuseţea şi farmecul ei fizic, în pofida vârstei, iar pe de altă
parte îngrijorarea femeii pentru tăcerea soţului ei şi zbuciumul sufletesc: „Ochii ei căprii în care parcă
se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi departe”, „acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări
necunoscute”.
Gândindu-se la Nechifor Lipan, care întârzia, Vitoria este foarte neliniştită şi se autoizolează de
lumea din jur: „în singurătatea ei femeia încerca să pătrundă la el”, apoi „se desfăcuse încet de lucruri
şi intrase oarecum în sine”.
Prin caracterizare indirectă, Mihail Sadoveanu dezvăluie stările sufleteşti şi trăsăturile morale
ale eroinei, care reies din faptele, gesturile şi vorbele acesteia. Axa fundamentală a sufletului femeii o
constituie dragostea şi credinţa faţă de soţ. Nechifor Lipan este centrul universului ei: „aşa-i fusese
dragă în tinereţă Lipan, aşa îi era şi acum, când aveau copii mari cât dânşii”. Din această iubire
statornică izvorăşte şi îngrijorarea ei faţă de întârzierea soţului.
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte.
Femeie credincioasă, ea respectă obiceiurile strămoşeşti. Astfel, înainte de a pleca, se consultă cu
preotul, dar respinge ideea că soţul ei ar întârzia la petreceri mai mult de o zi sau două, pentru că
dragostea lor este profundă şi trainică: „ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”. Credinţa
puternică în Dumnezeu o face să meargă la Mănăstirea Bistriţa, unde se roagă Sfintei Ana să-i
lumineze sufletul şi mintea pentru aflarea adevărului. De asemenea posteşte douăsprezece săptămâni.
Se spovedeşte preotului şi se împărtăşeşte înainte de plecare, pentru curăţirea sufletului de păcate, sau
de orice pornire nepotrivită. Credinţa pare că-i întăreşte hotărârea nestrămutată de a nu se întoarce
până nu dă de urma lui Lipan.
Ca orice femeie a lumii satului arhaic, Vitoria Lipan este şi superstiţioasă, căci ea crede în vise
şi semne, în descântece şi vrăji. Ea nu uită să meargă şi la vrăjitoarea satului, baba Maranda, deşi nu
crede în prezicerea acesteia, că Nichifor ar fi părăsit-o pentru altă femeie „cu ochii verzi”.
Vitoria ştie să interpreteze semnele vremii, visele şi crede în superstiţii. Astfel, vântul care
şuieră „prin crengile subţiri ale mestecenilor”, pădurea care „dădu şi ea zvon”, brazii „mai negri decât
de obicei” şi mai ales norul negru de deasupra Ceahlăului sunt pentru ea tot atâtea semne ale vremii
care prevestesc o nenorocire. Visele sunt o altă sursă de îngrijorare, deoarece, atunci când îl visează pe
Nechifor Lipan „cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape” şi „cu faţa încolo”,
Vitoria înţelege că soţul ei nu se va mai întoarce acasă. Alt semn rău prevestitor vine din superstiţii
mitice în care ea crede cu toată fiinţa: atunci când cocoşul s-a întors „cu secera cozii spre focul din
horn şi cu pliscul spre poartă”, Vitoria este convinsă că „dă semne de plecare” şi se hotărăşte să
meargă în căutarea lui Lipan.
Eroina respectă cu aceeaşi fermitate şi credinţe religioase şi-l roagă pe preot să facă slujbe
pentru ca Dumnezeu s-o lumineze, să-i arate calea pe care trebuie s-o urmeze ca să-şi găsească
bărbatul.
Neliniştea, zbuciumul şi frământările Vitoriei Lipan semnifică labirintul interior, un drum al
căutării pe care-l parcurge cu mintea şi cu sufletul, de la îngrijorare la certitudinea că ceva rău s-a
întâmplat cu soţul ei. Labirintul interior constituie un mijloc artistic de caracterizare indirectă specific
prozei sadoveniene.
În exterior, Vitoria pare mereu aceeaşi, dar viaţa ei interioară e profundă, acolo în sine „se
orânduieşte totul”. Aşadar, eroina impresionează prin luciditatea şi stăpânirea de sine, pentru că, deşi
iniţial se hotărâse să-l trimită doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are
nevoie de mintea şi experienţa ei, şi pleacă împreună.
Vitoria dovedeşte o inteligenţă deosebită, manifestată într-o diversitate de împrejurări.
În primul rând, reuşeşte să-l convingă pe Gheorghiţă de necesitatea plecării la drum,
argumentând cu faptul că „jucăriile au stat. De acum trebuie să te arăţi bărbat”.
În al doilea rând, reface în minte drumul pe care ar fi trebuit să-l urmeze Lipan, culege cu
abilitate informaţii de la cei din jur, dovedind că intuiţia ei nu a dat greş.
Femeie aspră şi energică, Vitoria călătoreşte între „răsăritul şi asfinţitul soarelui”, pe parcursul
drumului arătându-se înţeleaptă şi dotată cu un acut simţ al investgaţiei. Bună cunoscătoare a firii
oamenilor este un bun psiholog şi ştie să se comporte adecvat în situaţii din cele mai diverse, cu scopul
de a culege informaţii ce ar interesa-o. Astfel, la nunta întâlnită, ea simulează veselia, mascându-şi
neliniştea şi supărarea: „Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită”.
Felul ei de a vorbi dovedeşte incontestabil o inteligenţă nativă. Uneori, cuvintele ei sunt
veritabile maxime: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte” sau „cine nu ceartă, nu izbuteşte” sau
„cel ce spune multe, ştie puţine”. Vorba Vitoriei este când insinuantă, atunci când vrea să afle veşti,
când hotărâtă, drastică, neiertătoare faţă de copii sau faţă de cei care i se împotrivesc sau încearcă să o
împiedice. Alteori, vorbele sunt ironice, muşcătoare sau sensibile, afectuoase, în funcţie de împrejurări
şi de persoana căreia i se adresează.
În tot ceea ce face, ea dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece ea nu
renunţă şi-şi va realiza dorinţa de a-l găsi pe Nechifor Lipan şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel, prin
aceste puternice trăsături morale, spiritul ei justiţiar învinge, ea putând astfel să-şi reia viaţa, cu
îndeletnicirile ei paşnice.
Discreţia şi inteligenţa, tenacitatea şi dârzenia, îmbinate cu o logică impecabilă o ajută să
descopere rămăşiţele bărbatului iubit în râpa de sub Crucea Talienilor. Durerea şi deznădejdea se
împletesc cu ultimul strigăt de iubire pentru cel pierdut pe veci, chemându-l cu numele lui tainic, de
alint. Deşi împovărată de durere, Vitoria se simte eliberată, deoarece toate căutările au luat sfârşit.
Forţa ei morală este uluitoare, deoarece îşi înăbuşă durerea şi, cu multă prezenţă de spirit, se dovedeşte
a fi în continuare o bună creştină şi păstrătoare a tradiţiei. Astfel, ea aprinde făclie lângă mort, are grijă
ca priveghiul şi înmormântarea să se desfăşoare după toate regulile datinei.
Adevărata măsură a inteligenţei, a abilităţii şi a tactului Vitoriei se manifestă la praznicul de
pomenire, unde cheamă, pe lângă localnici şi autorităţi, şi pe presupuşii ucigaşi. Ea creează o
atmosferă de teamă, sub pretextul că mortul ia spus totul. Dovedeşte un uimitor raţionament de
detectiv, creând mai întâi o stare de tensiune psihologică pentru Calistrat Bogza, cu întrebări
atacatoare, păstrând un calm şi stăpânire demne de admirat. Setea de adevăr şi spiritul ei justiţiar
înving până la urmă ticăloşia criminalilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vvin dintr-o
credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise: „cine ucide om nu se poate să scape
de pedeapsa dumnezeiască”. Odată împlinită datoria, viaţa reintră în normal, Vitoria asumându-şi
responsabilitatea totală a familiei sale.

2
În relaţie cu celelalte personaje, Vitoria apare în ipostaza de mamaă devotată, grijulie şi atentă
la evoluţia copiilor, pe care îi învaţă să respecte datina şi să fie pricepuţi în ale gospodăriei. Faţă de
Gheorghiţă dovedeşte toleranţă, apărându-l de mânia lui Nechifor Lipan, iar faţă de Minodora este mai
aspră, mai neîndurătoare, pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiţiei.
Ca soţie, Vitoria dovedeşte dragoste şi credinţă soţului, aşteptându-l răbdătoare din lungile lui
călătorii. Din iubirea ei statornică izvorăsc îngrijorarea şi zbuciumul ei.
Trăsăturile ei deosebite o fac să fie admirată de cei din jur, începând cu Gheorghiţă care
gândeşte că „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare, cunoaşte gândul omului”. De altfel, şi Calistrat
Bogza este uimit de inteligenţa ei.
Acţiunile eroinei, gândurile, vorbele sale conturează un personaj complex, prin spirit justiţiar,
sete de adevăr, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament, tenacitate. Dialogul şi relaţiile
cu alte personaje ale romanului evidenţiază o bună cunoaştere a sufletului omenesc, o logică
impecabilă şi o autentică vocaţie de detectiv. Modalităţile de caracterizare sunt cu totul aparte,
deoarece Mihail Sadoveanu foloseşte pe lângă caracterizarea directă şi indirectă, mijloacele artistice
ale introspecţiei psihologice—labirintul interior, memoria fictivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea
ancestrală—care determină faptele, vorbele şi atitudinile eroinei, construind un caracter complex prin
trăsături şi trăiri.
Toate aceste trăsături au făcut ca ea să fie numită fie „un Hamlet feminin”(G. Călinescu) sau o
Antigona lui Sofocle, sau, mai simplu „un suflet tenace şi aspru de munteancă, un caracter aspru de o
voinţă sălbatică, aproape neomenească”.(Perpessicius)