Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu este o scriere memorabilă nu numai prin conţinut şi

semnificaţii, ci şi prin personajele lui. Astfel, pe lângă personaje principale: Vitoria Lipan, Nechifor
Lipan şi Gheorghiţă, un rol aparte în roman îl au şi personajele secundare sau episodice: părintele
Daniel, baba Maranda, negustorul David etc. Majoritatea acestor personaje sunt caractere puternice,
de o mare complexitate, specifice acelei lumi patriarhale pe care ele o reprezintă.
Vitoria Lipan este personaj principal al romanului fiind prezentă în toate momentele acţiunii şi
polarizând în jurul ei, toate celelalte personaje. Romanul poate fi socotit cartea acestei eroine
devenite tip reprezentativ de erou popular. Ea întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu
de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a
datinilor străvechi, de aceea „ea nu e o individualitate ci un exponent al speţei”. (G. Călinescu)
Portretul fizic reiese din caracterizarea directă, autorul oprindu-se la acele trăsături ale eroinei
care sugerează, pe de o parte frumuseţea şi farmecul ei fizic, iar pe de altă parte îngrijorarea femeii
pentru tăcerea soţului ei şi zbuciumul sufletesc: „Ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului erau duşi departe”, „acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute”.
Gândindu-se la Nechifor Lipan, care întârzia, Vitoria este foarte neliniştită şi se autoizolează de
lumea din jur: „în singurătatea ei femeia încerca să pătrundă la el”, apoi „se desfăcuse încet de
lucruri şi intrase oarecum în sine”.
Prin caracterizare indirectă se dezvăluie stările sufleteşti şi trăsăturile morale ale eroinei, care
reies din faptele, gesturile şi vorbele acesteia. Ea se defineşte prin dragostea şi credinţa faţă de soţ.
Nechifor Lipan este centrul universului ei: „aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa îi era şi acum,
când aveau copii mari cât dânşii”. Din această iubire statornică izvorăşte şi îngrijorarea ei faţă de
întârzierea soţului.
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte.
Femeie credincioasă, ea respectă obiceiurile strămoşeşti. Astfel, înainte de a pleca, se consultă cu
preotul. Credinţa puternică în Dumnezeu o face să meargă la Mănăstirea Bistriţa, unde se roagă
Sfintei Ana să-i lumineze sufletul şi mintea pentru aflarea adevărului. De asemenea ţine post
douăsprezece săptămâni. Se spovedeşte preotului şi se împărtăşeşte înainte de plecare, pentru
curăţirea sufletului de păcate, sau de orice pornire nepotrivită. Credinţa pare că-i întăreşte hotărârea
nestrămutată de a nu se întoarce până nu dă de urma lui Lipan.
Ca orice femeie a lumii satului arhaic, Vitoria Lipan este şi superstiţioasă, căci ea crede în vise şi
semne, în descântece şi vrăji. Ea merge şi la vrăjitoarea satului, baba Maranda, deşi nu crede în
prezicerea acesteia, că Nichifor ar fi părăsit-o pentru o altă femeie „cu ochii verzi”.
Vitoria ştie să interpreteze semnele vremii, visele şi crede în superstiţii. Astfel, brazii „mai negri
decât de obicei” şi norul negru de deasupra Ceahlăului sunt pentru ea tot atâtea semne ale vremii
care prevestesc o nenorocire. Visele sunt o altă sursă de îngrijorare, deoarece, atunci când îl visează
pe Nechifor Lipan „cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape” şi „cu faţa
încolo”, Vitoria înţelege că soţul ei nu se va mai întoarce acasă. Alt semn rău prevestitor vine din
superstiţii mitice în care ea crede cu toată fiinţa: atunci când cocoşul s-a întors „cu secera cozii spre
focul din horn şi cu pliscul spre poartă”, Vitoria ştie că trebuie să meargă în căutarea lui Lipan.
Eroina impresionează şi prin luciditatea şi stăpânirea de sine, pentru că, deşi, iniţial, se hotărâse
să-l trimită doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea
şi experienţa ei, şi pleacă împreună.
Bună cunoscătoare a firii oamenilor este un bun psiholog şi ştie să se comporte adecvat în situaţii
din cele mai diverse, cu scopul de a culege informaţii ce ar interesa-o. Astfel, la nunta întâlnită, ea
simulează veselia, mascându-şi neliniştea şi supărarea: „Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită”.
în tot ceea ce face, ea dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece ea nu
renunţă şi-şi va realiza dorinţa de a-1 găsi pe Nechifor Lipan şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel,
prin aceste puternice trăsături morale, spiritul ei justiţiar învinge, ea putând astfel să-şi reia viaţa, cu
îndeletnicirile ei paşnice.
Discreţia şi inteligenţa, tenacitatea şi dârzenia, îmbinate cu o logică impecabilă o ajută să
descopere rămăşiţele bărbatului iubit în râpa de sub Crucea Talienilor. Durerea şi deznădejdea se
împletesc cu ultimul strigăt de iubire pentru cel pierdut pe veci, chemându-1 cu numele lui tainic, de
alint. Deşi împovărată de durere, Vitoria se simte eliberată, deoarece toate căutările au luat sfârşit.
Forţa ei morală este uluitoare, deoarece îşi înăbuşă durerea şi, cu multă prezenţă de spirit, se
dovedeşte a fi în continuare o bună creştină şi păstrătoare a tradiţiei. Astfel, ea aprinde făclie lângă
mort, are grijă ca priveghiul şi înmormântarea să se desfăşoare după toate regulile datinei.
Adevărata măsură a inteligenţei, a abilităţii şi a tactului Vitoriei se manifestă la praznicul de
pomenire, unde cheamă, pe lângă localnici şi autorităţi, şi pe presupuşii ucigaşi. Ea creează o
atmosferă de teamă, sub pretextul că mortul ia spus totul. Dovedeşte un uimitor raţionament de
detectiv, creând mai întâi o stare de tensiune psihologică pentru Calistrat Bogza, cu întrebări
atacatoare, păstrând un calm şi o stăpânire demne de admirat. Setea de adevăr şi spiritul ei justiţiar
înving până la urmă ticăloşia criminalilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o
credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise: „cine ucide om nu se poate să
scape de pedeapsa dumnezeiască”. Odată împlinită datoria, viaţa reintră în normal, Vitoria
asumându-şi responsabilitatea totală a familiei sale.
în relaţie cu celelalte personaje, Vitoria apare în ipostaza de mamă devotată, grijulie şi atentă la
evoluţia copiilor, pe care îi învaţă să respecte datina şi să fie pricepuţi în ale gospodăriei. Faţă de
Gheorghiţă dovedeşte toleranţă, apărându-1 de mânia lui Nechifor Lipan, iar faţă de Minodora este
mai aspră, mai neîndurătoare, pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiţiei.
Ca soţie, Vitoria dovedeşte dragoste şi credinţă soţului, aşteptându-1 răbdătoare din lungile lui
călătorii. Din iubirea ei statornică izvorăsc îngrijorarea şi zbuciumul ei.
Trăsăturile ei deosebite o fac să fie admirată de cei din jur, începând cu Gheorghiţă care gândeşte
că „mama asta trebuie să fie farmăcătoare, cunoaşte gândul omului”. De altfel, şi Calistrat Bogza
este uimit de inteligenţa ei.
 Acţiunile eroinei, gândurile, vorbele sale conturează un personaj complex, prin spirit justiţiar,
sete de adevăr, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament, tenacitate.
Dialogul şi relaţiile cu celelalte personaje ale romanului evidenţiază o bună cunoaştere a
sufletului omenesc, o logică impecabilă şi o autentică vocaţie de detectiv. Modalităţile de
caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Mihail Sadoveanu foloseşte pe lângă caracterizarea
directă şi indirectă, mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice – labirintul interior, memoria
fictivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală – care determină faptele, vorbele şi atitudinile
eroinei, construind un caracter complex prin trăsături şi trăiri.
Toate aceste trăsături au făcut ca ea să fie numită fie „un Hamlet feminin” (G. Călinescu) sau o
Antigona a lui Sofocle, sau, mai simplu „un suflet tenace şi aspru de munteaneă, un caracter aspru
de o voinţă sălbatică, aproape neomenească”. (Perpessicius)