BALTAGUL - CARACTERIZARE

VITORIA LIPAN
 Eroina principală, Vitoria Lipan, este cea care dă sensul romanului “Baltagul”, personaj
care se manifestă în toate momentele acţiunii şi în jurul căreia se ordonează întâmplările.
Munteancă din Măgura Tarcăului, trăieşte o viaţă specifică muntenilor, respectând tradiţia,
obiceiurile, trăind în cultul adevărului şi al dreptăţii. Mamă a doi copii, Minodora şi
Gheorghiţă, veghează cu grijă şi dragoste asupra creşterii şi educaţiei lor. Soţia unui înstărit
oier.
Este prezentată în mod direct prin descriere şi în mod indirect prin fapte, atitudini,
opinii ale altor personaje şi prin dialog. Portretul fizic este succint, realizat în mod direct
prin descriere. Are aproape patruzeci de ani, ochii “căprii”, păr castaniu, gene răsfrânte;
autorul surprinde în mod direct şi alte trăsături: “nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe
neobişnuită în priviri”.
Expoziţiunea o surprinde stând îngrijorată pe prispă şi torcând: “fusul se învârtea
harnic, dar singur” – semn al îngrijorării şi al neliniştii. Trăind într-o lume izolată, femeie
simplă, harnică şi iscusită duce grija unei gospodării întregi, în lipsa lui Lipan, şi a creşterii
celor doi copii, fapt ce dovedeşte devotamentul faşă de familie.
Dragostea de mai bine de douăzeci de ani faţă de soţul ei, determină îngrijorarea
atunci când Nechifor a plecat la Dorna să cumpere oi şi nu s-a mai întors. Se frământă fără
să-şi aline gândurile, desluşind pentru sine vise şi semne ale naturii. Visul în care Lipan
trecea o apă mare fără să privească spre ea “este cel dintâi semn care a împuns-o în inimă
şi a tulburat-o”. Apoi cântecul cocoşului cu pliscul întors către poartă îi întăreşte
îngrijorarea şi îl resimte ca pe un avetisment în legătură cu soarta lui Lipan.
Hotărâtă să afle despre soarta soţului ei, cheamă pe Gheorghiţă, cere sfatul
părintelui Dănilă şi o iscodeşte şi pe baba Maranda. Fiind o bună creştină,
se duce la mănăstirea Bistriţa, se roagă la icoana Sfintei Ana şi primeşte
sfatul stareţului Visarion. Anunţă autorităţile de la Piatra, fără să-şi pună
mare nădejde în aflarea adevărului.
Ţărancă aprigă, tenace, iubitoare a adevărului, Vitoria ia hotărârea să
plece cu Gheorghiţă, încă nevârstnic, nepriceput şi temător în descoperirea
adevărului. Orânduieşte meticulos gospodăria şi vinde produse pentru a
face bani de drum. Prevăzătoare, lasă banii la părintele Dănilă peste noapte
şi dă poruncă să I se facă lui Gheorghiţă un baltag, iar pentru sine ia la
drum puşca.
Porneşte la drum, după frământări nenumărate, se fereşte pentru a
nu fi prădată şi invocă alte motive ale călătoriei, simţind că numai aşa poate
să afle ceea ce doreşte şi poate fi în siguranţă.
 Deşi stăpână până acum doar pe gospodăria de la Măgura Tarcăului,
Vitoria dovedeşte o inteligenţă ieşită din comun, un curaj admirabil, o
înţelegere neaşteptată pentru firea oamenilor de la care reuşeşte să obţină
informaţii folositoare. Reface în minte şi în suflet popasurile lui lipan,
parcurgând un adevărat labirint care o poartă dintr-o lume cunoscută într-o
lume străină. În drumul pe care porneşte, după ce s-a purificat sufleteşte
postind şi făcând daruri bisericii, se ghidează după semnele naturii şi
cosmice: răsăritul, asfinţitul, vântul, dezgheţul, norii, primele semne de
primăvară, etc.
Comuniunea femeii cu natura este atât de profundă, încât natura devine
oglindă a sentimentelor, zbuciumului sufletesc. Cu abilitate îşi face din
oamenii întâlniţi aliaţi în căutările ei şi în aflarea adevărului. Prin monolog
interior este zugrăvit teribilul zbucium sufletesc, hotărârea de a-l afla pe
Nechifor, izvorâtă din dragostea ei pentru soţ „n-am să am odihnă, cum n-
are apa Tarcăului pân’ce nu l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Deşi presimţirile
sunt întărite de semne şi vise, deşi „se socotea moartă ca şi omul ei care nu
era lângă dânsa”, munteanca este sociabilă, respectă tradiţia şi se supune
datinei când întâlneşte la Borca botez şi la Cruci o nuntă. Discretă, nu îşi
dezvăluie suferinţa, participă la bucuria oamenilor, mascându-şi neliniştea
şi supărarea: „arăta veselă faţă şi limba ascuţită”.
Când presimţirile muntencei se transformă în certitudini află că la
Suha au poposit doar doi ciobani, reface în minte fidelitate întâmplările
dintre Suha şi Sabasa, găseşte câinele şi apoi rămăşiţele lui Lipan la Crucea
Talienilor. Deşi dureroasă, descoperirea aduce linişte în sufletul Vitoriei
care, pregăteşte exemplar momentul recunoaşterii omorului de către
ucigaşi.
 La praznic uimeşte stăpânirea ei de sine, disimularea, falsa linişte, logica
observaţiilor şi a întrebărilor prin care îl sileşte pe Bogza să recunoască
omorul. La îndemnul Vitoriei, Gheorghiţă pedepseşte pe ucigaşi cu baltagul
cu care se înfăptuise omorul. După ce a împlinit datina faţă de cel răpus şi a
dovedit făptaşii, ca o adevărată creştină, orânduieşte celelalte pomeniri ale
mortului şi se gândeşte la copii şi la viitorul gospodăriei. Întreprinzătoare, îşi
face planuri de redobândire a turmei de la Rarău, dorind ca apoi să-i arate şi
Minodorei mormântul tatălui ei. Tăria, loialitatea faţă de soţ, voinţa
neclintită în căutarea adevărului şi judecata limpede sunt trăsături
dominante ale Vitoriei.
Personaj complex, alcătuit din umbre şi lumini, chipul Vitoriei prinde
contur prin retrospectivă, monolog interior, descriere, dialog, atitudinea în
faţa vieţii. Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche, românească.
Frumuseţea şi complexitatea interioară sunt trăsături dominante ale acestui
„suflet tenace şi aspru de munteancă”.