Poemă în oglindă (G.

Bacovia)

1.DATE GENERALE DESPE AUTOR ȘI TEXT

George Bacovia este unul dintre cei mai importanți poeți români din prima jumătate a
secolului XX. Debutează în presa literară la granița dintre secolul al XIX-lea și cel următor,
poeziile sale ilustrând cel mai autentic în literatura noastră orientarea simbolistă. Totuși,
complexitatea poeziei sale nu se restrânge la valențele simboliste. Chiar și în volumul său
inițial regăsim nuanțe care anticipează orientarea modernistă.
Volumul de debut al poetului este publicat în 1916 – Plumb – și adună poeme
publicate anterior (inclusiv pe acela care dă titlul volumului). Deși poemele care îl alcătuiesc
dovedesc o constantă a stărilor și a sentimentelor pe care le exprimă (angoasa, apăsarea
interioară, sentimentul absenței oricărei soluții la problemele cu care se confruntă eul), există
și câteva poezii care depășesc linia unei construcții riguroase, simetrice și prezintă deschideri
către modernitate.
Una dintre acestea este Poemă în oglindă, un text poetic amplu, care aduce în fața
cititorului o lume interioară a eului proiectată la nivel simbolic prin intermediul obiectelor ce
compun cadrul poetic, propunând câteva teme specifice imaginarului simbolist bacovian:
natura ca loc al corespondențelor interioare, dezintegragrea iubirii și a eului.
2.TEMELE POEZIEI
Tematica poeziei este în strânsă legătură cu imaginarul poetic bacovian, remarcându-
se dispunerea cadrului poetic în jurul a două coordonate: cea exterioară și cea interioară
(element specific liricii lui Bacovia).
Cadrul exterior este reprezentat de grădină (unul dintre laitmotivele prin care se face
trimitere la tema naturii). Spațiu închis, restrâns, grădina este sinonimă cu apăsarea interioară
pe care poetul o resimte puternic. Atributul cangrenată, care o însoțește constant, adaugă
sentimentul puternic al singurătății poetului (ipostază a eului liric), ce îi determină o
dezintegrare interioară.
Cadrul interior este constituit de salon (laitmotiv specific liricii lui Bacovia), simbol al
sufletului îndrăgostitului (ipostază a eului liric), conturat încă din prima secvență lirică prin
sintagma plin de vise. Astfel, se figurează celelalte două teme principale din text: visul (temă
caracteristică simbolismului) – ca spațiu al interferenței dintre conștient și subconștient,
dintre realitate și dorință – și iubirea ratată, aflată în descompunere, prin proiectarea
cuplului.
3.ANALIZA ELEMENTELOR DE STRUCTURĂ DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ
Poezia este construită prin intermediul celor două planuri – interior și exterior (aflate
în corespondență); realitate și vis (care creează un contrast puternic). Legătura dintre acestea
este mediată de simbolul regăsit încă din titulul poemului: oglinda. Acesta este și principalul
obiect decorativ al salonului, suprins în cel de-al doilea vers: În oglinda larg-ovală încadrată
în argint. Imaginea surprinde complexitatea funcțiilor oglinzii – forma ovaloidă,
asemănătoare feței, subliniază că oglinda aduce în lumină o altă fața a lumii – cea a
interiorului eului; în timp ce cadrul de argint (o variațiune a griului din Plumb) amintește de
apăsarea interioară.
Un prim aspect pe care oglinda îl revelează este imaginea toamnei (motiv legat de
tema naturii), care a pus stăpânire asupra eului. Poetul (ipostază a eului liric) se simte
dezintegrat sufletește, cangrenat, amorțit, fapt motivat de stările lui interioare descrise
simbolic în următoarele două strofe.
Strofa a doua figurează imaginea iubitei, indiferentă, nobilă, inertă, în contrast cu
îndrăgostitul (cealaltă ipostază a eului poetic). Plictisul și dizolvarea iubirii reies din
monotonia unei scene aproape casnice, în care iubita stă, la amurg (Pe când cade violetul) în
fotoliu, citind o poemă. Sinestezia O poemă decadentă, cadaveric parfumată/ Monotonă
proiectează în fapt realitatea. Universul creat, imaginat de îndrăgostit se dizolvă treptat, cade
pradă unei monotonii simbolizate și de culoarea amurgului. Parfumul cadaveric accentuează
sentimentul că iubirea celor doi este aproape de sfârșit, însă reluarea versului cu funcție de
refren, Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare, exprimă speranțele, iluziile îndrăgostitului.
Totuși, portretul iubitei din strofa următoare și utilizarea conjuncției adversative dar
(Dar pierdută, cu ochi bolnavi), alături de alternarea persoanei I și a II-a singular accentuează
antiteza dintre cei doi îndrăgostiți și prefigurează destrămarea cuplului. Atitudinea
contemplativă a iubitei, care, în final, adoarme, are și ea funcție simbolică: iubirea lor este
sortită eșecului.
Secvența finală, reprezentată de un monolog liric de tip confesiv (în penultima
strofă), aduce viziunea propriei morți pe care eul o proiectează. Ritualul funerar este privit cu
ironie, moartea fiind una metaforică – o moarte a cuplului și o dizvolare a sufletului
îndrăgostitului odată cu aceasta: În vestmintele-mi funebre/ Mă întind ca și un mort/ Peste
mine punând roze, flori pălite,-ntârziate/ Ca și noi. Comparația subliniază că totul este doar o
butaforie, o prefacere, un joc al propriei morți, cu valoare simbolică. Pentru cuplu, totul este
întârziat.
Strofa finală pecetluiește ruptura iubirii – motivul clavirului, sinonim al monotoniei –
împreună cu plânsul apei se află în corespondență, exprimând strigătul de disperare și
plictisul îndrăgostitului. Finalul are o notă ironică – iubita rămâne inertă și contemplează,
prin intermediul aceleiași oglinzi, suferința care îl copleșește pe îndrăgostit (Vezi, din anticul
fotoliu -/ Agonia violetă/ Catafalcul,/ Și grădina cangrenată.).
Un ultim aspect de remarcat în legătură cu poemul bacovian este muzicalitatea.
Textul are o cadență aparte la care contribuie atât cele două versuri cu funcție de refren, care
alternează (În oglinda larg-ovală, încadrată în argint...; respectiv, Eu prevăd poema roză a
iubirii viitoare), cât și pauzele exprimate de punctele de suspensie și de liniile de pauză, ce
pun accentul asupra trăirilor puternice ale îndrăgostitului și disonanța unor sonorități care
compeltează fundalul: lectura nazalizată a poemei, plânsetul apei, melodia clavirului prăfuit.