Stridiile

Nu trebuie să-mi pun prea mult memoria la încercare ca să-

mi amintesc în toate amănuntele amurgurile acelea ploioase de
toamnă, când stăteam cu tata pe una dintre străzile pline de
forfotă ale Moscovei. Parcă simt şi azi cum o boală ciudată pune
încetul cu încetul stăpânire pe mine… Nu mă doare nimic, dar
picioarele mi se moaie, cuvintele mi se opresc în gâtlej, capul
îmi cade într-o parte, fără vlagă… încă puţin şi am să mă
prăbuşesc fără cunoştinţă.
Dacă m-aş afla în clipa aceasta într-un spital, doctorii ar trebui
să scrie pe tăbliţa de la capătul patului: Famesi – boală despre
care manualele de medicină nu pomenesc nimic.
Lângă mine, pe trotuar, stă tata; poartă un pardesiu jerpelit şi
o căciuliţă de postav din care iese un smoc de vatelină albă. În
picioare are nişte galoşi mari şi grei. În deşertăciunea lui,
fiindu-i ruşine să-l vadă lumea că are galoşii pe piciorul gol, şi-
a pus nişte carâmbi vechi de cizmă.
Omul acesta caraghios, amărât şi fără minte – pe care-l iubesc
cu atât mai mult cu cât pardesiul lui, cândva elegant, e mai
jerpelit şi mai murdar – a venit acum cinci luni în capitală să-şi
caute un loc de copist. În aceste cinci luni a colindat tot oraşul,
cerând să i se dea de lucru, şi abia astăzi s-a hotărât să iasă în
stradă să cerşească…

1
 În faţa noastră se află o clădire cu trei etaje şi cu o firmă
albastră: „Restaurant”. Capul mi s-a lăsat uşor pe spate, într-o
parte, şi mă uit fără să vreau în sus, la ferestrele luminate ale
restaurantului. Siluete apar şi dispar în dosul geamurilor prin
care se zăresc colţul drept al pianului mecanic, două
cromolitografii, lămpi prinse în tavan… Privind mai stăruitor
pe una dintre ferestre, văd în fund pe un perete o pată albicioasă.
Pata nu se mişcă şi conturul ei dreptunghiular se desprinde pe
fondul cafeniu închis. Încordându-mi privirea, îmi dau seama
că pata nu este altceva decât un cartonaş alb. Stă scris ceva pe
el, dar ce anume nu pot desluşi…
Timp de o jumătate de ceas nu-mi iau ochii de la cartonaş.
Albeaţa lui îmi atrage privirea şi parcă mă hipnotizează. Încerc
mereu să citesc, dar strădaniile mele sunt zadarnice.
În cele din urmă, ciudata boală îşi cere drepturile ei.
Uruitul trăsurilor îmi pare tunet, în mirosul greu al străzii
încep să deosebesc mii de miasme, în lămpile restaurantului şi
în felinarele de pe stradă ochii mei văd fulgere orbitoare. Toate
cele cinci simţuri ale mele sunt încordate peste măsură, şi au o
putere de percepţie neobişnuit de mare. Încep să văd ceea ce nu
vedeam înainte.
— Stridii… izbutesc în sfârşit să citesc pe cartonaş.
Ciudat cuvânt! Sunt exact opt ani şi trei luni de când am venit
pe lume şi nu l-am auzit încă. Ce-o fi însemnând oare? Să fie
numele proprietarului restaurantului? Cu siguranţă că nu: firma
cu numele se atârnă deasupra uşii de la intrare, nu pe pereţii
restaurantului.
— Tată, ce înseamnă stridii? întreb cu voce răguşită pe tata,
încercând cu greu să întorc capul înspre el.
Tata nu aude. E atent la forfota mulţimii şi urmăreşte cu
privirea pe fiecare om care trece… Ghicesc din ochii lui că ar
vrea să spună ceva trecătorilor, dar cuvântul fatal rămâne aninat
ca o greutate de plumb de buza lui tremurătoare şi nu poate să

2
se desprindă. A făcut chiar un pas după unul dintre trecători, ba
i-a şi atins uşor mâneca, dar când necunoscutul s-a întors, tata a
bolborosit: „Iertaţi-mă” şi, ruşinat, s-a tras înapoi.
— Tată, ce înseamnă stridii? îl întreb iarăşi.
— Sunt nişte vietăţi… Trăiesc în mare…
Îmi închipui deodată această vietate marină necunoscută.
Trebuie să fie ceva între peşte şi rac. Dat fiind că este de mare,
de bună seamă că din ea se pregăteşte o ciorbă fierbinte foarte
gustoasă, cu piper şi foi de dafin, un borş acrişor cu zgârciuri,
un sos de raci sau răcituri cu hrean… Parcă văd cum e adusă
această vietate de la piaţă, cum repede e curăţată şi băgată în
oală, repede, repede, fiindcă tuturor le e foame… grozav de
foame! Din bucătărie vine miros de peşte prăjit şi de ciorbă de
raci.
Simt cum acest miros îmi gâdilă cerul gurii, nările, cum pune
treptat stăpânire pe întreaga mea făptură… Restaurantul, tata,
cartonaşul alb, mânecile mele – totul este îmbibat de acest
miros atât de îmbietor, încât mă trezesc mestecând. Mestec şi
înghit, ca şi cum în gura mea s-ar afla cu adevărat o halcă din
acest animal de mare…
Picioarele mi se moaie de desfătare şi, ca să nu cad, îl apuc pe
tata de mânecă şi mă lipesc de pardesiul lui ud. Tata tremură şi
se zgribuleşte. Îi e frig…
— Tată, stridiile sunt de post sau de dulce? întreb eu.
— Se mănâncă vii… răspunde tata. Trăiesc în scoici, ca
broaştele ţestoase, dar… au două jumătăţi.
Deodată mirosul îmbietor nu mă mai stăpâneşte şi iluzia se
duce şi ea… Acum înţeleg totul!
— Ce scârboşenie! mă înfior eu. Ce scârboşenie!
Vasăzică aşa sunt stridiile! Îmi închipui o dihanie
asemănătoare cu broasca. Broasca stă în scoică, se uită cu ochi
bulbucaţi, strălucitori, şi mişcă din fălcile ei scârboase. Parcă
văd iarăşi cum e adusă de la piaţă această dihanie vârâtă în

3
scoica ei, cu cleşti de rac, cu ochi strălucitori şi cu piele
lunecoasă… Copiii fug şi se ascund cu toţii, iar bucătăreasa,
cutremurându-se de silă, o apucă de cleşte, o pune pe o farfurie
mare şi o duce în sufragerie. Acolo, oamenii în toată firea o iau
şi o mănâncă… O mănâncă de vie, cu ochi, cu dinţi, cu labe cu
tot! Iar ea chiţăie şi încearcă să-i muşte de buze…
Mă cutremur şi eu, dar… de ce dinţii mei încep să mestece?
Dihania e scârboasă, respingătoare, mi-e frică de ea, dar o
mănânc, o mănânc cu lăcomie, temându-mă să-i ghicesc gustul
şi mirosul. Nici n-am dat-o bine pe gât şi văd strălucind ochii
bulbucaţi ai alteia, apoi ai unei a treia… le mănânc şi pe astea…
Până la urmă mănânc şervetul, farfuria, galoşii tatei, cartonaşul
cel alb. Mănânc tot ce văd cu ochii, fiindcă simt că numai
mâncând o să-mi treacă boala. Stridiile holbează ochii
înfricoşător, sunt dezgustătoare, tremur la gândul lor, dar vreau
să mănânc! Să mănânc!
— Stridii! Daţi-mi stridii! izbucneşte un strigăt din pieptul
meu şi întind mâinile.
— Ajutaţi-mă, domnilor! aud eu în acelaşi timp glasul
înăbuşit al tatălui meu. Mi-e ruşine să cerşesc dar… Doamne!
Nu mai pot!
— Daţi-mi stridii! urlu iarăşi, trăgându-l întruna pe tata de
pulpană.
— Cum, tu aşa mic, mănânci stridii? aud un glas lângă mine.
În faţa noastră stau doi domni cu cilindru şi mă cercetează cu
privirea râzând.
— Cum, băieţaşule, tu mănânci stridii? Adevărat? Foarte
interesant! Şi cum le mănânci?
O mână vânjoasă mă trage spre restaurantul luminat. Un
minut după aceea, în jurul meu se adună o mulţime de oameni
şi se uită la mine curioşi, făcând haz. Stau la o masă şi mănânc
ceva lunecos, sărat, cu iz de igrasie şi mucegai. Mănânc cu
înverşunare, fără să mestec, fără să mă uit sau să întreb ce

4
mănânc. Mi se pare că dacă voi dezlipi pleoapele voi zări
numaidecât ochii bulbucaţi, cleştii şi dinţii ascuţiţi.
Dintr-odată încep să mestec ceva tare. Se aude pârâitură.
— Ha, ha, ha, mănâncă şi scoicile! râde mulţimea…
Prostuţule, astă nu se mănâncă…
După aceea îmi mai aduc aminte de o sete groaznică. Stau
întins pe pat şi nu pot dormi de arsuri şi de gustul ciudat pe care-
l simt în gura care-mi arde ca focul. Tata se plimbă dintr-un colţ
în altul al încăperii, dând din mâini.
— Mi se pare că am răcit! bolboroseşte el. Simt ceva în cap…
Parcă ar şedea cineva în el… Poate că e numai din pricină că…
cum să spun… nu am mâncat azi… Zău că sunt un om sucit, un
netot… Văd cum domnii aceia plătesc zece ruble pentru stridii
şi eu nu mă duc să le cer… să-mi împrumute şi mie ceva. Cu
siguranţă că mi-ar fi dat.
Spre dimineaţă adorm şi visez o broască cu cleşti care stă într-
o scoică şi roteşte ochii. La amiază mă trezeşte setea şi îl caut
din ochi pe tata: el tot se mai plimbă prin odaie dând din mâini.

Apărută pentru prima oară în revista Budilnikii, 1884, Nr. 48, autoriz.
cenz. din 6 decembrie, cu subtitlul: (Schiţă). Semnată: A. Cehonte. Fără
modificări a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg,
1886. Eliminându-se câteva fraze a fost inclusă în ediţiile de la a 2-a la a
14-a ale acestei culegeri, 1891—1899. Fără modificări a intrat în
culegerea „Sclipiri”, Edit. „Posrednikiii, Moscova, 1895. Cu o serie de
abrevieri a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1901, vol. III.
Dăm textul din 1901.
Cehov a scris despre povestirea „Stridiile” lui V. Bilibin, secretarul şi
colaboratorul revistei „Oskolski” (18 ianuarie 1884): „În această povestire
m-am pus la încercare ca „medicus”.

5
i
Fames – foame (în limba latină). (N. trad.)
ii
„Budilnik”– „Deşteptătorul”. (N. trad.)
iii
„Posrednik” – „Mijlocitorul”. (N. trad.)