MICUL URIAȘ

În ținutul îndepărtat din Valea Florilor unde veșnic domnea pacea și liniștea, micile
viețuitoare trăiau fericite. Animalele din Valea Florilor trăiau în armonie împreună, până într-o
zi când un campion mare și zgomotos a oprit chiar în mijlocul poieniței. De la volanul
camionului a coborât un omuleț ciudat. Avea mai puțin de un metru, părul portocaliu și ochii
bulbucați. Din cauza zgomotului pe care camionul îl făcea, toate animalele pădurii s-au adunat
grămadă în jurul lui. Nimeni nu înțelegea ce este arătarea aia uriașă, care scoate fum și un sunet
ca atunci când domnul Bursuc mănâncă prea multe furnici și burta-i gata să explodeze.
Animalele s-au speriat la vederea omulețului cu părul portocaliu și au fugit care pe unde au
apucat.
—Hei prieteni, unde ați fugit? zise omulețul. Heiii, v-am văzut! Ieșiți, nu vă fac nimic!
Din vârful pinului mierla Cocuța privea speriată la micul omuleț, într-un final își face curaj și
zboară jos lângă el.
—Bună, spuse ea cu glas sfios.
— Hei draga mierlă. Nu te speria nu-ți fac nimic, vreau doar să fim prieteni. Numele meu este
Eris și sunt un uriaș din Țara de Lut.
— Eu nu am mai văzut niciodată un uriaș, zise Cocuța, dar din câte am auzit sunt sigură că
trebuie să fi mai înalt. Am auzit că uriașii sunt mari cât pinul ăsta de aici.
— Tocmai asta este problema, am plecat de acasă pentru că toți râd de mine că sunt mic.
Frații mei sunt uriași de-a dreptul, doar eu am rămas mic pentru că nu am mâncat pește uscat.
— A zis cineva pește uscat? Hmm delicios! zise vulpea Vica, care tocmai ieșea din
ascunzătoare.
— La noi este o tradiție, ca atunci când ești bebeluș sa mănânci pește uscat. Doar așa o să
crești mare, de nu... rămâi mic ca mine, zise Eris.
— Pai de ce nu ai mâncat și tu? acum nu mai erai mic și nu mai fugeai de acasă, zise Vica.
— Pentru că nu e bun! Nimeni nu înțelege că nu îmi place, are un gust scârbos și miroase urât
a, a, a,....bălegar.
— Dar nu fi trist Eris, poate există o soluție ca să fi și tu uriaș ca frații tăi. Trebuie să existe o
rezolvare, iar noi te vom ajuta.
— Există! Singura soluție este să mănânc pește uscat, doar că....nu mai este nici măcar un
pește uscat în toată Țara de Lut, zise Eris.
— Șșștiu eeeu, zise domnul Bursuc bâlbâindu-se. Aaam aauzit vorbindu-se la rrrâu, că eexistă
foarte mmmult pește uuuscat.
— Chiar așa? Unde? și îndată voi merge acolo. Aș face orice să fiu mare.
— Pppeștele se aaaflă la zzzâna cea rrrea, dar nu cred cccă o să-ți dddea.
— O să încerc să-l iau cu forța, dacă nu o să mi-l dea de bună voie.
— Ce forță? Nu ai nicio forță, ai uitat? ești mic, zise Vica. Putem să-i dăm ceva în schimbul
peștelui. Să mergem la ea să vedem dacă acceptă.
Animalele împreună cu micul nostru uriaș au plecat pe poteca din pădure spre casa zânei. La
mijlocul pădurii, într-o casă de culoarea rubinului stătea zâna. Cocuța a intrat prima iar în
urma ei au venit și ceilalți.
—Alooo, doamnă zână? Zise Cocuța.
— Cine e acolo? Cine mi deranjează somnul de amiaza?
— Scuză-ne doamnă zână, avem nevoie de ceva de la tine.
—Nu am! Zise zâna.
— Dar, dar nici nu ai auzit despre ce este vorba. De unde ști că nu ai?
— Nu am nimic de dat. Cel puțin nu pe gratis.
— Aș vrea de la tine pește uscat, zise Eris, care ieși din spatele vulpii Vica.
— Ha, ha, ce mai ești și tu arătare portocalie? Zici că ți-a picat apusul în cap.
— Sunt un uriaș, de fapt ar trebui să fiu uriaș. Din cauză că nu am mâncat pește uscat am
rămas mic.
—Interesant. Și tu vrei ca eu să-ți dau peștele meu, va să zică?
— Așa aș vrea.
— Și eu ce primesc la schimb? zise zâna.
— Ce vrei?
— Ce aveți de oferit?
— Nu prea multe, zise Eris. Nu am decât un camion cu care am venit.
— Camion? Ce să fac eu cu un camion? Vreau altceva, de exemplu părul tău.
— Părul meu? De ce? Tocmai ce ai râs de el.
— Nu e treaba ta, accepți sau nu?
— Accept, zise Eris cu jumătate de gură.
Îndată zâna i-a tăiat părul și l-a îndesat într-un borcan.
— Dar ce faci cu el în borcan? zise Cocuța.
— E pentru niște porțiuni, nu știi niciodată când ai nevoie de păr de uriaș.
Eris și-a primit peștele și a plecat mulțumit împreună cu noii săi prieteni.
— Dragii mei, nu știu cum să vă mulțumesc că m-ați ajutat, zise Eris.
— Cu plăcere, zise cu toții în cor! La asta sunt buni prietenii.
— Acum o să plec acasă, iar după ce voi manca peștele o să fiu cu adevărat uriaș, zise Eris
plin de bucurie.
Cu toții își luară rămas bun de la noul lor prieten și urmăreau camionul în timp ce se îndepărta
din Valea Florilor.