Rugăciune

de Octavian Goga
-prelungiri ale romantismului și ale clasicismului, apariție: 1905-

 Poezia ultimului deceniu al secolului al XIX-lea este profund marcată de creația lui Mihai
Eminescu, ceea ce face apariția epigonismului eminescian. Apariția poeților ardeleni George
Coșbuc , Octavian Goga și Șt.O.Iosif a constituit o schimbare de tonalitate și a revigorat lirica
românească. Poezia lor nu aparține unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale
romantismului și ale clasicismului.
 Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în anul 1905, „ Poezii”,se deschide cu arta
poetică „Rugăciune”, în care scriitorul exprimă ,cu mijloacele artei, concepția sa despre rolul
poetului și al creației. În această poezie programatică, potrivit crezului estetic exprimat, scriitorul
trebuie sa redea suferințele poporului, iar poezia să devină un instrument de luptă. O.Goga
impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în
poezia de revoltă socială vocea lirică va refuza trăirile individuale, vorbind în numele
colectivității.
 Titlul este o metaforă-simbol.Poezia nu are caracter religios, ci exprimă concepția
romantică potrivit căreia actul de creație este condiționat de primirea harului divin. Viziunea
romantică se susține în text prin ipostaza christică a poetului, de un profund dramatism, și prin
particularitățile de limbaj și expresivitate: antitezele, hiperbola, limbajul popular, arhaic și
religios.Din punct de vedere formal (versificația), se poate vorbi despre elaborare și eleganță
clasică.
 Poezia este alcătuită din șase strofe, dispuse în trei secvențe poetice:prima strofă
ilustrează căutările poetului care n-a gasit calea creației sale și invocă ajutorul divinității, strofele
II-V arată izvoarele și obiectivul creațieisale, iar ultima strofă evidențiază caracterul militant al
poeziei, care trebuie să fie „cântarea patimilor noastre”.Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări
poetice, de la rugăciune și implorare a divinității, prin intermediul invocației retorice, la jale,
revoltă și blestem.
 Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit și
ruga adresată divinității: „Părinte , orânduie-mi cărarea!”.Termenii din câmpil lexico- semantic
al drumului au valoare de simbol: „drum” „cale” „cărare” „prăpăstii” „zare”. Atributele
scriitorului care nu și-a gasit încă menirea sunt redate printr-o înșiruire de epitete, care amintesc
de mitul biblic al fiului rătăcitor: „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/Eu cad
neputincios...”. Vocativele : „stăpâne” „părinte” „tu, Doamne” susțin gradarea tonalității lirice și
constituie ipostaze ale relației omului cu divinitatea.
 A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului : „pieptul” „văzul”
„mintea” „brațul” „pleoapa”.Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viața
celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice, precum
văzul, lacrimile: „În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă”, „ Nu
rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, /Cu jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n
lacrimile mele”.
Temele creației sale poetice sunt redate în strofa a III-a prin metafore: poezia naturii-
„Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii”, poezia socială- „Sadește-n brațul meu
de-a pururi/Tăria urii și-a iubirii”.Metaforele asociate cu verbul „a da” la imperativ exprimă
sursele și esența poeziei : „Da-mi cântecul și dă-mi lumina/ Și zvonul firii-ndrăgostite...”.
În strofele IV și V, tonalitatea de bocet și de revoltă susține opțiunea poetului pentru a
exprima suferința poporului: „Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea
unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele”. Laitmotivul „dă-mi” susține titlul poeziei și
accentuează termenii aflați în lanțul enumerativ: „Dă-mi tot amarul, toata truda/ Atâtor doruri
fară leacuri”.Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile : „Durerea
lor înfricoșată/În inimă tu mi-o coboară”.
 A treia secvență poetică , reprezentată de ultima strofă, conține imagine hiperbolică a
revoltei , ca furtună, ideea că poezia este un instrument de luptă și că aceasta are caracter
profetic, dar și crezul poetic angajat: „În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de
aramă:/Cântarea pătimirii noastre”.
 Versificația conferă poeziei o muzicalitate aparte: strofele de 8 versuri ,în fapt , catrene
ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost segmentate în versuri de 8
silabe.Ritmul iambic susține atât lamentația, cât și ruga sau tonul de revoltă.
 Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată și la o
gradare ascendentă a discursului liric, prin care apartine de neoclasicism.