Sunteți pe pagina 1din 7

Octavian GOGA 

Rugaciune
Poezia Rugaciune este o ars poetica adica o mediatie pe tema poetul si poezia iar ideea este ca poetul trebuie sa fie un luptator, un tribun al poporului,
iar poezia o trambita de alarma.

Motivul poeziei il formeaza lupta pentru dreptate sociala si libertate nationala a romanilor din Transilvania. Este un motiv care trateaza un acut conflict
social si national.

Tema, eroii, conflictul universului poetic creat de Octavian Goga sunt de fapt satul si taranul roman din Transilvania, angajati intr-o continua lupta
pentru salvarea fiintei nationale si pentru afirmarea constiintei nationale impotriva Imperiului austro-ungar.

Caracterul militant al poeziei lui Octavian Goga deriva din faptul ca el nu se multumeste sa critice aspectele sociale contemporane ci el transforma
poezia intr-o arma de lupta politica, devenind un rapsod mesianic al patimirii poporului roman din Transilvania. El ascunde aceasta arma politica sub
forma de rugaciune pentru a insela vicleana cenzura a Imperiului austro-ungar si pentru a-i da o profunda originalitate.

Scientismul, adica modelul noctic sau caracterul filosofic al poeziei lui Octavian Goga, ca dimensiune a realismului, este exprimat prin legile, principiile,
conceptele, reprezentarile, simbolurile, miturile, raporturile incorporate in text.Legea armoniei si echilibrului, ca lege fundamentala a creatiei (Si legea
farmecelor firii ") este sugerata de simbolurile cantecul si lumina, legea conexiunii universale, dar si conceptul de lume ca univers al afectului prin
antinomia iubire-ura (Taria urii si-a iubirii"). Iubirea este legea, prin care se realizeaza tot sistemul legic, toata creatia (,.Si zvonul firii-ndragoslite"),
deci si legea intelegerii, (insight): (Da-i raza soarelui de vara / Pleoapei mele ostenite") sau legea sublimarii, sugerata prin simbolul lacrima: Ci jalea
unei lumi. Parinte / Sa planga-n lacrimile mele". Conceptul de corespondenta dintre microcosmos (lacrimile mele") si macrocosmos (,jalea unei lumi")
este punctul de generare al elementelor simboliste, asa cum armonia si echilibrul genereaza dimensiunea clasicista iar conceptul de lume ca univers al
afectului genereaza dimensiunea romantica.

Dimensiunea clasicista a programului estetic al. lui Octavian Goga o gasim exprimata prin caracterul general-uman al eroilor (De mult gem umilitii-n
umbra") in imprejurari general-umane (.jalea unei iumi"). Caracterul moralizator devine mesajul militant al poeziei (Incheaga-si glasul de arama: /
Cantarea patimirii noastre"). Poetul, ca personaj ideal in imprejurari ideale, este rugatorul, fiindca el, ca si profetul sati preotul, stabileste un nou
raport intre Dumnezeu si sufletul neamului sau: Alunga patimile mele / Pe veci strigarea lor o frange / Si de durerea altor inimi / invata-ma pe mine-a
plange". Prin el actioneaza aceasta lege a armoniei si echilibrului, care genereaza lumea dar si,universul poetic: Da-mi cantecul si da-mi lumina / Si
zvonul firii-ndragostite", ..Da-mi viforul in care urla / Si gem robiile de veacuri".

Dimensiunea romantica este exprimata prin tema, eroii, conflictul poeziei, fiindca au o structura afectiva. Gasim in text exprimate sentimentele de
iubire si ura (Taria urii si-a iubirii"), durerea (Si de durerea altor inimi"), jalea (Jalea unei lumi"), dorul (Atator doruri fara leacuri"), revolta (Da-mi
viforul in care urla / Si gem robiile de veacuri"), dragostea fata de tara (Cantarea patimirii noastre"). Motivul comuniunii dintre om si natura din poezia
populara il regasim in versuri ca: In smalt de fulgere albastre", In suflet sr.amana-mi furtuna". Metaforele au o structura afectiva romantica: doruri
fara leacuri", ca si metonimiile sau personificarile: Ci jalea unei lumi, Parinte", / Sa-planga-n lacrimile mele".

Conceptul de corespondenta dintre microcosmos si macrocosmos prezent in aceste versuri, asociaza apartenenta Ia estetica simbolista. Astfel simbolul
viforului sugereaza furtunile sociale dar si intensitatea, efectul durerii unui neam" in sufletul poetului. El, poetul, ca reprezentant al constiintei
nationale, bea din izvorul credintei:

Cum vor sa-mi tulbure izvorul / Din care sufletul s-adapa". Cosmicizarea, ca trasatura a esteticii simboliste, o gasim sugerata in versuri ca: Da-i raza
soarelui de vara / Pleoapei mele ostenite", Simbolurile lui Goga sugerea za ca-n estetica simbolista. Astfel cantecul" si lumina" sugereaza armonia dar
si , ,zvonul firii indragostite" adica legea iubirii, in timp ce lacrimile paetului ne comunica durerea unei lumi"; iar metafora negura" istoria: Si-n negura
se-mbraca zarea", cararea" sugereaza destinul: Parinte oranduie-mi cararea". Sinteza estetica realizata de Octavian Goga impleteste intr-un tot
clasicismul, romantismul, realismul si simbolismul.

Poezia rugaciune arta poetica


Poezia "Rugaciune" de Octavian Goga a aparut in volumul "Poezii" din 1905, care a constituit si consacrarea unui talent viguros, definit printr-un
patriotism sincer si o poezie mesianica si vizionara. Asezata in deschiderea volumului, ea constituie arta poetica a lui Goga, un adevarat manifest
artistic si social un program de lupta si o marturie militanta, ceea ce il defineste pe Goga ca poet mesianic si vizionar.

Titlul este semnificativ pentru ruga fierbinte a poetului adresata Divinitatii pentru a izbavi de chinuri si suferinte pe romanii din Transilvania, asupriti
social si national.

Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului sau, simtind deplin povara raspunderii sale si rostul propriei
creatii.

Structura poeziei. Cele sase strofe ale poeziei sunt structurate simetric si exprima crezul artistic al "poetului cetatean" prin repetarea obsesiva a
pronumelui personal la persoana I -"eu", "mi", "pe mine"-, ceea ce-i confera caracter de confesiune lirica, aflata in relatie directa cu pronumele la
persoana a Ii-a, ca adresare directa de implorare a Divinitatii, pe care o exprima prin vocativ -"parinte", "Doamne", "stapane":

"Ratacitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, stapane, in fata stralucirii tale. in drum mi se desfac prapastii,


Si-n negura se-mbraca zarea.

Eu in genunchi spre tine caut:

Parinte, - oranduie-mi cararea!"

Asadar, prima strofa este o adresare directa Divinitatii, iar insiruirea metaforelor da o expresivitate impresionanta dezorientarii si cautarii unui sprijin
moral de care poetul are nevoie pentru a-si ajuta, neamul chinuit: "cu ochii tulburi", "trupul istovit de cale", "cad neputincios", "mi se desfac prapastii",
in "negura se-mbraca zarea".

Strofa a doua sugereaza apasarea suferintei si profunzimea sufleteasca a poetului ca simbol al durerii unui neam intreg, aflat intr-un moment de
rascruce si care-si indreapta sperantele catre Dumnezeu, pe care-1 invoca:

"Din valul lumii lor ma smulge Si cu povata ta-nteleapta, in veci spre cei ramasi in urma, Tu, Doamne, vazul meu indreapta."

Poetul inalta divinitatii o ruga pentru a-1 inspira in poezia plina de revolta si razvratire impotriva asupririi neamului romanesc din Transilvania, astfel
incat creatia poetica sa devina o arma de lupta pentru izbavirea suferintelor de veacuri, "spre cei ramasi in urma".

Strofa urmatoare este o enumerare de simboluri si metafore care sugereaza ca opera literara este menita sa dea glas sentimentelor umane de
dragoste si ura, de bucurie si tristete, accentuate de inceputul versurilor prin verbe la modul imperativ :

"Dezleaga mintii mele taina () Sadeste-n bratul meu de-a pururi Taria urii si-a iubirii Da-mi cantecul si da-mi lumina () Alunga.patimile mele () invata-
ma pe mine-a plange ()"

Revarsarea durerii izvorata din hedreptati sociale si nationale constituie un argument pentru caracterul militant al artei si rolul de mesager al
scriitorului.

Ultimele trei strofe, printr-o suita de substantive: durerea, lacrimile, amarul, truda, dau un patetism dramatic poeziei. Apelul poetului catre confratii sai
este si un indemn ca acestia sa fie nu numai martori ai istoriei, ci si fauritorii ei.

Revolta poetului se amplifica in finalul poeziei si "se revarsa" nestapanit, cuprinzand intreg pamantul si adunand in glasul suferintei "cantarea patimirii
noastre". Metafora "in suflet seamana-mi furtuna" ilustreaza dorinta fierbinte a poetului de a se incarca sufleteste cu atata revolta, incat poezia,
"strunele infiorate", sa poata exprima izbavitor nedreptatile, "amarul", indurate de romanii din Ardeal, din bauza asupririi sociale si nationale.

"in suflet seamana-mi furtuna, Sa-1 simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, in
smalt de fulgere albastre incheaga-si glasul de arama: Cantarea patimirii noastre."

Marturisindu-si vocatia artistica, Goga spunea: "Eu m-am nascut cu pumnii stransi", definindu-se astfel ca revoltat permanent, ca o constiinta sociala si
nationala, ca interpret al nazuintelor si sperantelor unui popor intreg, de aceea, taranul este vazut de Goga ca "un om chinuit al pamantului".

Opera si contextul cultural

Mai putin apreciat astazi, Goga este un poet care - sa spunem asa - a reusit sa faca fata unui mare pariu: acela de a face sa vorbeasca in lirica lui nu,
in primul rand, propriile sentimente, regrete, probleme, nostalgii, idealuri, ci sa dea glas unor idealuri si sentimente comune, apartinand unui intreg
neam, al romanilor ardeleni dornici de libertate. Exceptionalul lirism al lui O. Goga nu provine din exprimarea directa a propriei subiectivitati, ci din
durerea comuna a unei natii.

Opera si contextul cultural

Avand drept modele pe Eminescu, Cosbuc, Vlahuta, Heliade si Bolliac, Octavian Goga (1881 -1938) se defineste in planul literaturii romane ca
reprezentant al celor multi si obiditi.

Este autorul a mai multe volume de versuri [Poezii - 1905, Ne cheama pamantul -1909, Din umbra zidurilor - 1913, Cantece fara tara - 1916 etC), dar
isi exerseaza talentul si in dramaturgie (Domnul notar, Mesterul ManolE).

Prin tematica rurala, atitudinea profetica, lirismul subiectiv, versul cu rima, ritm si masura, Octavian Goga este un poet traditionalist care integreaza
insa in creatia sa si elemente neoclasice si neoromantice.

Sugestii de analiza literara pe text incadrare si tematica

Poezia Rugaciune deschide volumul Poezii aparut in 1905, fiind o prefata a cartii si o veritabila arta poetica. In cadrul unei ample invocatii retorice,
discursul poetic reflecta conceptia scriitorului despre izvoarele artei si originalitatea demersului artistic, despre caracterul militant al poeziei si misiunea
sociala a poetului. Aceasta atitudine este exprimata transant de poet in Marturisiri literare: Eu, grafie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna
ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile
poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am
vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte."

Tema! menirea poetului de a fi vocea neamului sau si de a transforma poezia in instrument de aparare a celor neajutorati

Compozitie si structura

Titlul este sugestiv pentru pozitia de tribun al poporului pe care o adopta Goga. Atitudinea sa este ritualica, asemenea unui soldat care, inainte de a
porni la lupta, solicita sprijinul divin. Poetul se prosterneaza in fata divinitatii pentru a fi investit cu puterea de a prelua in versurile sale durerea unei
lumi intregi si de a o transforma in arma impotriva nedreptatii. Titlul are o evidenta tenta religioasa, in concordanta cu cadenta liturgica a versurilor.

Autori din epoci diferite, cu structuri sufletesti diferite si cu mijloace artistice corespunzatoare contextului lor cultural au solutionat in mod variat specia
rugaciunii, pastrand insa o constanta: gandul, intr-o pondere mai mare sau mai mica, la patria in suferinta si la poporul in slujba caruia se pune poetul.
Astfel, Alecu Vacarescu scrie un Tatal nostru parodiat in care denunta abuzurile domnului fanariot, Vasile Carlova compune o Rugaciune care se
constituie sub forma unui strigat de revolta impotriva suferintelor la care e supus poporul roman, iar Grigore Alexandrescu implora la randul lui Fa sa
doresc de obste al omenirii bine". Un predecesor important este Eminescu, a carui Rugaciune adresata Fecioarei in termeni abstracti si duhovnicesti ii
include prin formularea la persoana intai plural si pe ceilalti in nadejdea sa de mantuire.

Rugaciune de Octavian Goga este o poezie de tip mesianic, in care poetul isi asuma rolul de calauzitor al maselor, de luptator in numele credintei, al
binelui si al iubirii de aproape.

Mesianic (in legatura cu Mesia-lisuS): poetii romantici considerau ca au un destin privilegiat, ca sunt niste fiinte predestinate sa calauzeasca pasii
poporului catre idealul de dreptate si libertate nationala. Sugestiva in acest sens este poezia lui Victor Hugo, Functiunea poetului: In zile nelegiuite,
poetul/ Vine sa pregateasca zile mai bune/ () Pamantul imi zicea Poet/ Cerul imi raspundea: Profet/ Mergi! Vorbeste! invata! Binecuvanteaza!". Primele
elemente de poezie profetica se regasesc in textele biblice ale lui Isaia si Ezechiel, primii poeti profeti care vor anunta pieirea in flacari a Sodomei si a
Gomorei.

Prima strofa il prezinta pe Poet ca pe un posedat al ideii de dreptate, care il covarseste si il leaga indisolubil de neamul sau: Ratacitor", cu ochii
tulburi", istovit", cad neputincios". Poezia debuteaza prin metafora unei crize morale similare celei ce sta la originea primei parti din Divina Comedie,
Infernul. Insa, in timp ce la Dante criza se manifesta in domeniul vietii personale, la Goga se resimte imposibilitatea implinirii menirii. Asemenea lui
lisus in Gradina Ghetsimani, Poetul se simte coplesit de misiunea uriasa pe care trebuie sa si-o asume si isi constientizeaza neputinta de a izbandi doar
prin propriile puteri: Parinte, - oranduie-mi cararea!". Stie ca inseamna ceva numai in masura in care isi va depasi limitele individuale si va deveni
exponentul unei lumi ce trebuie salvata prin Cuvant. Desi predestinat acestui rol de indrumator de constiinte, Poetul se indoieste de sine si, ca lisus pe
muntele Sinai, simte ispitele cum sapa". Actul scrierii este precedat de o drama a inspiratiei (vor sa-mi tulbure izvorul") cu care se confrunta orice mare
creator. Ispita este chemarea unei lumi individualiste, egoiste, in care existenta este lipsita de dileme si de care trebuie sa se detaseze, pentru ca orice
act creator necesita un sacrificiu. Renuntarea la sine presupune dedicarea spre cei ramasi in urma", a caror salvare este felul sau suprem. Pentru a
duce la capat aceasta misiune, Poetul solicita sa fie investit cu puterile primordiale ale Universului: Taria urii si-a iubirii", cantecul", lumina", zvonul firii-
ndragostite". Solicita lumina divina in intunericul ratacirii. Este pusa in evidenta opozitia dintre arta individuala (rostul meu"), a patimilor proprii, de
care e atras poetul comun, si cantecul dedicat patimirii noastre", pe care nu-l poate rosti decat cel ales. Adjectivul pronominal noastre" arata
identificarea poetului cu suferintele robilor si umilitilor.

Hyperion, din Luceafarul eminescian, solicita Demiurgului statutul de muritor, hotarat sa renunte la esenta divina pentru o*ora de iubire". Poetul din
Rugaciune cere, dimpotriva, sa fie eliberat de ceea ce este omenesc in el, pentru a se putea consacra pe deplin vocatiei sale misionare: Nu rostul meu
de-a pururi prada/ Ursitei mastere si rele,/ Ci jalea unei lumi, parinte,/ Sa planga-n lacrimile mele."

In penultima strofa, versurile capata accente romantice, figurand sub chipul viforului dezlantuit durerea si revolta celor obiditi, pe care poetul doreste
sa le sublimeze in versurile sale. Viziunea dantesca a celor condamnati sa traiasca infernul pe pamant, viziune ce va inspira si versurile din Clacasii,
dezvaluie privirii interioare a cititorului siluete contorsionate dramatic: Da-mi tot amarul, toata truda/ Atator doruri fara leacuri,/Da-mi viforul in care
urla/ Si gem robiile de veacuri."

Ultima strofa evolueaza intr-un crescendo ce culmineaza in final cu imaginea furtunii, simbol al revoltei cosmice, integrand conceptul de jale in circuitul
universal: durerea deposedarii de insemnele etnice capata proportiile unui cataclism. Sufletul insusi al poetului este acest univers in care stihiile
suferintei se dezlantuie rabufnind ca un glas de arama". Ca si la Eminescu, acest epitet sugereaza sonoritatea grava a unei voci ce striga obida si
durerea comuna. Tonalitatea profetica si densitatea ideatica a ultimului vers sunt realizate ca expresie a trairilor poporului, cantarea patimirii noastre"
devenind sintagma care ajunge sa defineasca esenta insasi a creatiei lui Goga. incearca! Identifica principalele campuri lexicale si comenteaza
semnificatiile lor.

Analiza stilistica

Farmecul poeziei lui Goga consta si in limbajul caruia inflexiunile religioase ii dau un caracter de vechime atemporala, sugerand spiritualitatea unui
intreg popor. Repetarea obsesiva a pronumelui personal de persoana intai (eu, -mi, pe minE) in relatie directa cu cel de persoana a doua (tu, tinE),
frecventa substantivului in vocativ (parinte, Doamne, StapanE) si adresarea directa prin verbe la imperativ (oranduie, dezleaga, sadeste, da, alunga)
sustin tonul confesional si contureaza starea de ruga fierbinte si staruitoare, izvorata dintr-un suflet ravasit de durere. La nivel lexical, refuzul
neologismelor si utilizarea cuvintelor din limba populara accentueaza ideea de arhaic si simplitate. Ritmul poeziei este liturgic, maiestuos, poetul
marturisind ca stilul sau poetic s-a nutrit din lectura cartilor bisericesti, a folclorului si a graiului din regiunea natala.

Substanta afectiva a creatiei lui Goga este alimentata de evenimente istorice reale: asuprirea la care erau supusi romanii transilvaneni, considerati
tolerati in propria tara. Ca si in alte poezii, arta sa consta in faptul ca nu se dezvaluie cauza suferintei prin numirea directa, in plan istoric, a
imprejurarilor care o provoaca. Totul este sugerat doar, prin transgresarea granitelor de timp si spatiu, caci orice referire concreta ar diminua trairea
artistica.

Supranumit poeta vates, Goga ramane in istoria literaturii romane cantaretul unui inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata, de popor stravechi
() ajuns la bocet ritual, transmis fara explicarea sensului." (G. CalinescU)
Concepte operationale folosite: arta poetica, autor, camp semantic, compozitie, final, lirism subiectiv, monolog liric, motiv literar, poezie, ritm,
romantism, secventa poetica, strofa, tema, vers

Studiul textului
GRILA:

- se incadreaza in universul autorului;

- specia: "ars poetica" / crez literar / manifest liric: romantism;

- idei principale: poetul - "poet tribun", "pedagog al neamului"; - "exponent al vietii nationale ardelene" (E.LovinescU); - "Goga e ultimul reprezentant
al Scolii Ardelene" (Pompiliu ConstantinescU); - "poet national" (G.CalinescU).

Portretul metaforic/ alegoric al poetului in viziunea lui Goga, in "Rugaciune", se contureaza chiar in momentul inchinat rugii: exista aici un patetism
autentic, dar nu mai putin o viziune scenica: "Eu cad neputincios, stapane", "Eu in genunchi spre Tine caut", "Parinte, oranduie-mi cararea". Poetul isi
"deseneaza" un portret liric:"Ratacitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale", el este cantaretul cel cu "strunele infiorate"; merge pe o "carare"
simbolica - este drumul poeziei, pandit de "prapastii" si "negura" - alte metafore ale marilor piedici ce stau in calea desavarsirii sale ca artist, ce- si
vede misiunea indeplinita doar fiind instrumentul prin care se exprima aspiratiile si credintele unui neam in suferinta. O spunea, in cea mai clara proza,
in "Marturisiri literare" din 1932: scriitorul, in viziunea celui ce a scris "Rugaciune" trebuie sa fie "un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul
sau si le transforma intr-o trambita de alarma". in registru poetic, se creeaza o antiteza intre pasiunile insului singur ("doruri", "isipite", "valul lumii",
"patimile mele"(), "strigarea lor") "si jalea unei lumi", in limbajul aluziv patimirea romanilor ardeleni lipsiti de drepturi nationale. E vorba de o antiteza
gandita in felul celei din "Epigonii" (ars poetica a lui EminescU) intre "noi" si "voi", antonimia - in context, intre "patimile mele" si "durerea altor inimi",
intre "rostul meu" si "jalea" unui popor - a celor "umiliti", a celor din "umbra", "Cu umeri garbovi de podara" (si "povara" este, de asemenea, metafora
umilirii unei colectivitatI).

Prin ce simboluri este definita poezia aceasta mesianica, poezia scriitorului "luptator", "mare pedagog al neamului", "un revoltat", cum scria in citatele
"Marturisirii"? Sunt metafore romantice pline de "furtuna si avant" (cuvinte-cheie pentru preromantisM) si selectate de natura in dezlantuirile ei
patetice: Vifor", "furtuna", "fulgere".

Ultima strofa a acestei celebre arte poetice, de mare intensitate emotionala, care chiar deschidea primul volum al poetului, este memorabila: "in suflet
seamana-mi furtuna,/ Sa-1 simt in marca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsa/ Pe strunele-i infiorate;/ Si cum, sub bolta lui aprinsa,/ in smalt
de fulgere albastre,/ incheaga-si glasul de arama:/ Cantarea patimirii noastre." Original este grupul ternar de metafo e care sugereaza tensiunea
sufleteasca: "matca" (sufletuluI), "amarul" (sufletuluI), "bolta" (sufletuluI) - cu epitetul "aprinsa" sugerand ardenta "patimirii"; "glasul de arama" -
sintagma in care epitetul (atribut substantivaL) are valoarea unei solemne imagini sonore. Structura si compozitia: sase strofe; doua planuri: unul
defineste structura interioara a poatului, celalalt "chipul" poeziei. in ceea ce priveste prozodia: strofele au opt versuri, dar este de presupus ca e vorba
de patru versuri rupte la cezura (pauza de respiratiE), caci rimeaza numai versurile cu numar par; in acest caz, putem vorbi de rime perechi.
Rugăciune
de Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,


Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri


Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina


Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,


Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda


Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,


Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Volumul "Poezii" din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare lirica a satului transilvanean. Satul lui O.

Goga, robit de veacuri, tinjeste dupa libertate sociala si demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam imbatrinit

intr-o expresie dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neimplinite; vestind credinta in alte vremuri, de infricosate izbavite.

Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, in una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din conceptiile lor despre arta si rolul ei in

societate. In mod demonstrativ, Goga publica si el in fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de

rezistenta ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. Intelesul il deducem din

modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. 

Titlul poeziei, cuvantul rugaciune, implica sensul de implorare, de ruga fierbinte, staruitoare, izvorata dintr-un suflet rascolit de

durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa cand poetul deprimat, dezorientat,

obosit si avand senzatia de gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga: "Eu

cad neputicios, stapane, / In fata stralucirii tale, / Eu in genunchi spre tine caut: / Parinte: - orinduie- mi cararea".

Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere indurare poetul, o aflam din strofele urmatoare: Coplesit de doruri, de ispite si de

patimi - care sunt ale omului - , strigatul de durere al umilitilor vietii "cu umeri garbovi de povara", ii mustra constiinta. In numele

acestora ar vrea poetul sa inteleaga taina lumii, farmecul vietii, ce-nsemna dragoste si ura, cantec si lumina.

Poet cetatean, temperament impetuos, Goga respinge poezia framantarilor marunte, sterile, opunindu-i "Cantarea patimirii noastre",

a colectivitatii din care face parte. Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime, care-i tulbura "izvorul din care sufletul s-adapa" ,

cere sa i se indrepte vazul "in veci spre cei ramasi in urma". Bratul lui sa fie inarmat cu "taria urii si-a iubirii", Sa-si alunge patimile

personale, iar "de durerea astor inimi / invata-ma pe mine-a plange". Poetul isi asuma responsabilitatea unei arte in care sa planga

nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea multimilor, a celor care "gem umiliti in umbra"; poezia are "glas"; in glasul ei sa cante, cu

rezonante grave, rostul neimplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi "cantarea patimirii noastre".

Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se defineste in finalul poeziei: "in suflet

seamana-mi furtuna, / Sa-l simt in matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele infiorate; / si cum sub bolta lui

aprinsa, / In smalt de fulgere albastre. / incheaga-si glasul de arama: / Cantarea patimirii noastre."

Acest crez literar devine realitate artistica in volumul Poezii si in multe productii din volumele urmatoare. Construit pe o ampla

invocatie, discursul poetic se organizeaza potrivit cu simtamintele poetului.

Lexicul este evocator, desprins parca din tezaurul cartilor batrinesti, intr-un context voit popular, cu termeni biblici, usor arhaici. 

Forta expresiva a limbajului poetic, cu totul particular in poezia romaneasca, rezulta din incarcatura metaforica inedita, rascolitoare,

a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuita (istovit, cale, neputincios, orinduie-mi cararea, ispite, se adapa,

povata, taina, radeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).

Alaturi de determinari ca prapastii, fulgere, patimile, viforul, furtuna, strunele, smalt, glasul de arama, sau alaturi de verbele: se

desfac, cad, sa-mi tulbure, sadeste, da-mi, alunga, fringe, a plange, sa planga, gem, se zbate, se revarsa, aceste epitete

potenteaza tonalitatea fundamentala a poeziei, profund rascolitoare.

Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: "In drum mi se desfac prapastii / si-n negura se-mbraca zarea; / Da-mi viforul in

care urla ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamana-mi furtuna / Sa-l simt in matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsa /

Pe strunele infiorate".

Toate laolalta: cuvinte stravechi, pline de semnificatie , epitete care creeaza stari de profunda afectivitate, metafore cu adinci

rezonante si forta semnibilizitoare, in deplina consonanta cu ideile si nazuintele poetului fac din Rugaciune cel mai vibrant manifest

literar cunoscut in poezia romaneasca.