RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

de Ion Barbu

Poemul pare o poveste stranie şi delicată de dragoste, titlul însuşi amintind prin rezonanţă de celebrele istorii ale unor cupluri
nefericite ca Romeo şi Julieta. Poetul dă impresia că merge pe firul unei poveşti eterne, în tiparele căreia îşi aşază neobişnuiţii eroi.
Anecdoticul este însă depăşit, povestea devine iniţiere, aventură a spiritului. E o alegorie care exprimă, simbolic, aspiraţia umană spre
cunoaştere, spre pătrunderea sensului adânc al lumii.
Compoziţia, subtilă şi lucrată cu rafinament, se bazează pe tehnica poveştii în poveste sau a poveştii în ramă, ca în Halima,
Decameronul lui Giovanni Boccaccio, Povestirile din Canterbury de Chaucer ş.a.m.d.
Rama, reprezentată de dialogul din prima parte a poemului, e mai degrabă o atmosferă, decât un cadru fizic, deoarece se
urmăreşte crearea unei anumite stări de spirit.
Apare, încă de la început, motivul nunţii dilematice. Ritualul iniţiatic se desfăşoară într-un decor prenupţial. Mai exact, la
spartul nunţii (adică la sfârşitul ospăţului, prag de trecere spre o împlinire fericită sau, dimpotrivă, spre un final tragic, în cazul
incompatibilităţii mirilor), menestrelul e poftit ceremonios să spună povestea despre Crypto şi Enigel. În asemenea momente sunt
rememorate faptele semnificative, cu valoare instructiv-simbolică pentru colectivitate. Cântecul, spus cu foc altădată, va fi zis acum
stins, încetinel, ton premonitoriu ce sugerează urmarea tragică a poveştii, încă nedezvăluită.
Menestrelul (artist nordic, medieval, un fel de poet-lăutar) se încadrează perfect în această atmosferă. El e mai aburit ca vinul
vechi ciocnit la nuntă, epitet şi comparaţie care sugerează febra revelatorie, inspiraţia. Zicerea aceasta nu e la îndemâna oricui, mai
ales când ţine de momentul dilematic. Alegoria ce va urma e un avertisment. Există încă şanse ca nunta să nu se împlinească în act,
fiind, deocamdată, pură virtualitate:
- Menestrel trist, mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, / De cuscrul mare dăruit / Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, // Mult
îndărătnic menestrel, / Un cântec larg tot mai încearcă, / Zi-mi de lapona Enigel / Şi Crypro, regele ciupearcă.
Aşadar, prima poveste – atât de concis sugerată – este cadrul celei de a doua. La spartul nunţii, în cămară, se ascultă un
cântec trist despre o nuntă ce nu s-a putut împlini, între regele ciupearcă şi o delicată fiinţă umană. În romantismul fantastic german,
de exemplu la Arnim, apare nuntirea grotescă dintre un mandragor (regnul vegetal) şi o fiinţă omenească. Lirismul barbian respinge
însă un asemenea mit.
Cântecul menestrelului e construit după canoanele baladei fantastice, dar drama ce se derulează în ţesătură narativ-simbolică
este, în esenţă, lirică.
Formula iniţială are rezonanţe de basm. Verbul împărăţea, vag arhaic, sugerează lungile incipituri ale poveştilor populare, iar
forma lui de imperfect aşază totul într-un timp nedeterminat, mitic.
Primul personaj al alegoriei, care intră în scenă, este Crypto, regele ciupearcă. Numele lui, provenind din greacă, unde
kryptos înseamnă ascuns, tăinuit, trimite, pe de o parte la apartenenţa sa la familia criptogamelor, pa de altă parte, la incertitudinea
acestei forme precedente existenţei, din care nu se ştie ce se va alege. Crai Crypto, care vieţuieşte veşnic parcă în mediul lui umed,
întunecos şi răcoros, este increatul, o existenţă în suspensie, formă intermediară ce dăinuie doar în patul tăinuit de râu, în răcoare de
zori, precedentă EXISTENŢEI ce se coace lent (Mandics Gyorgy): Des cercetat de pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, /
Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă, // La vecinic tron de rouă parcă! / - Dar printre ei şopteau bureţii / De-o
vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii. Chiar în regnul lui, Crypto e un nebun, un nărăvaş. E o natură singulară, rămânând
steril, refuzând înflorirea. El e admonestat din două direcţii: de jos, de către bureţi, reprezentanţi ai condiţiei biologice, ai treptei
cunoaşterii descompuse şi de sus, de ghiocei şi de toporaşi, emblemele treptei senzoriale şi intelectuale (Mandics Gyiorgy). Toţi îi
reproşează acelaşi lucru: neclintita indecizie: Şi răi ghici şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că
nu voia să înflorească.
Enigel, al doilea personaj al alegoriei, este o fiinţă umană mică, liniştită, întruchipând o lume superioară, echilibrată. Numele
ei e, potrivit lui Tudor Vianu, tătărăsc şi înseamnă Ingul, râu afluent al Bugului. O altă posibilă interpretare este suedezul Enigel,
provenit din latinescul angelus (înger). Vieţuind în ţări de gheaţă urgisită, ea îşi duce an de an, în sud, renii la păscut. Aşadar lapona
(locuitoare a tărâmurilor îngheţate) realizează sinteza Nordului cu Sudul, se află pe treapta Nunţii unde raţiunea se însoţeşte cu afectul.
Enigel adoarme în poiana guvernată de Crypto şi în somn se deschide poarta prin care lumile pot comunica între ele.
Povestea propriu-zisă e fantastică şi se desfăşoară în vis, ca şi în Luceafărul eminescian. În sens invers însă, sensul ascensional e
dinspre regele ciupearcă (regnul inferior masculin) către laponă (factorul feminin).
Dialogul cu chemările lui halucinante, de ceremonial magic, repetat de trei ori, deschide spectacolul dramatic al nunţii eşuate.
Mai întâi, Crypto aduce dulceaţă, oferindu-i astfel lumea peste care domneşte. Acest deliciu al lumii vegetale e simbol al treptei
senzoriale, dar Enigel doreşte să culeagă, mai la vale, fragi fragezi. Ea aspiră deci la domeniile mai esenţiale ale existenţei. Valea e
simbolul afectiv, feminin şi evocă, în psihanaliză, reproducerea, senzualismul, opunându-se deci răcelii şi sterilităţii lui Crypto: -
Enigel, Enigel, / ţi-am adus dulceaţă, iacă. / Uite fragi, ţie dragi, / Ia-i şi toarnă-i în puiacă. // - Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc
dumitale./ Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi mai la vale.
În faţa acestui refuz, Crypto, răvăşit de dor, îşi pune în cumpănă lucrul cel mai de preţ: propria viaţă: -Enigel, Enigel, /
Scade noaptea, ies lumine, / Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine.
Şi această a doua ofertă e refuzată, căci lapona ştie că riga e umed şi plăpând, adică necopt, în sensul de nepregătit pentru
acest salt calitativ care să-l înalţe până la ea.
În acest ritual al peţirii, Crypto este solemn, grav, de o inofensivă timiditate faţă de feminitatea prea familiară, prea intimă a
laponei. Îndemnului ei (aşteaptă de te coace), rostit cu o degajare glumeaţă, el îi răspunde cu o solemnitate sacerdotală, implorând-o
1
din nou să-şi părăsească existenţa solară: - Să mă coc, Enigel, / Mult aş vrea, dar vezi, de soare, / Visuri sute, de măcel, / Mă despart.
E roşu, mare / Pete are fel de fel, / Lasă-l, uită-l Enigel, /În somn fraged şi răcoare. Pentru Crypto, soarele înseamnă ciclul, nuntirea,
macularea (Pete are, fel de fel) pe care el refuză prin sterilitatea voluntară. Totodată, atrage atenţia asupra înrudirii lor. Somnul fraged
şi răcoarea amintesc de ţările de gheaţă de unde vine lapona. Ea simte puternic tentaţia şi se înfioară de pericol. La chemarea lui
Crypto o săgetează o durere în inimă, durere a cărei intensitate e subliniată de o comparaţie. Existenţa ei îi impune însă urmarea
ciclului, atingerea unei trepte superioare prin împlinirea nunţii cu soarele: - Rigă Crypto, rigă Crypto, / Ca o lamă de blestem / Vorba-
n inimă-ai înfipt-o! / Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă,
desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept.
Explicaţia aceasta Enigel pare a o da mai mult pentru sine, decât pentru Crypto; prin ea îşi desluşeşte mai bine natura şi
responsabilitatea faţă de propriul destin. Întruchipare a principiului solarităţii, ea se opune aceluia inferior, demonic, reprezentat de
rigă. Făptură umană, aspirând la o împlinire superioară, lapona nu se poate degrada acceptând o nuntire inferioară. Ea e o întruchipare
a năzuinţei spre împlinirea luminoasă pe care o are tot polul său ce visează la căldura germinatoare a soarelui. Acestui astru i se
închină, căci, fără lumina lui dătătoare de sens, făptura se degradează, e mânată doar de instincte, carnea se umflă şi se dezumflă în
cicluri biologice: Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-
fântână. // La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se dezumflă, / - Dar vânt şi umbră iar o
umflă…
Drama, abia presimţită până acum, se concretizează. Soarele devine arzător deasupra protejatei sale, năvăleşte incandescent şi
face să scapere simbolul nunţii, inelul. Această năvală în lumea somnului ca de rouă striveşte scutul lui Crypto care s-a aventurat prea
departe, vrând să intre în domeniul de existenţă al laponei. Însoţit de plânsul lui Enigel, regele ciupearcă încearcă să treacă înapoi, în
partea lui de umbră mântuitoare. Soarele îşi lasă peceţile în pielea-i chială, se oglindeşte adânc în el şi, găsindu-l crud, îl frânge. Inima
lui ascunsă, în loc să se oţelească, îi distruge organismul insuficient călit: Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte, / Spre
zece vii peceţi de semn, / Venin şi roşu untdelemn / Mustesc din funduri de blestem…
Plânsul laponei este simbolic, întrucât ea se deplânge pe sine, îşi plânge propriul eu rătăcitor aberaţia tentaţiei de a ajunge în
imperiul nunţii pe un alt drum, prin somnul uitării, ocolind soarele cunoaşterii. Totodată, ea se desparte definitiv de o latură a sa, îşi
jertfeşte partea materială, senzorială, pentru a merge mai departe pe calea evoluţiei spirituale. La un anumit nivel de lectură, se pune,
aşadar, problema dihotomiei materie-spirit.
Totuşi, drama ar fi putut fi ocolită prin experienţă, prin coacere treptată, dacă ciuperca de pădure nu s-ar fi avântat necoaptă
în roata de lumină a soarelui, înălţătoare doar pentru cei puternici, cei căliţi: Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de
pădure, / Că soarele nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă.
Epilogul prezintă consecinţele nunţii făcute în pripă: focul îi frânge inima lui Crypto şi, în loc de înălţare, îi e sortită
prăbuşirea. Crypto înnebuneşte, i se tulbură mintea, se transformă într-o făptură condusă de instincte, se resemnează în împărăţia
otrăvită a măsălariţei: - Ca la nebunul rigă Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o, / De a rămas să rătăcească / Cu altă faţă, mai
crăiască; / Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă ,/ Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de
împărăteasă.
Finalul este o subtilă aşezare în legendă a destinului plantelor otrăvitoare care ar fi fiinţe alienate, nebune, doborâte de o
aspiraţie mult prea mare faţă de mărginita lor putere.
Tablourile poetice ale baladei construiesc astfel o alegorie, un scenariu iniţiatic, în care este implicată fiinţa umană ca fiinţă a
cunoaşterii. Riga Crypto şi lapona Enigel nu se pot cunoaşte, nu pot nunti, aparţin unor lumi ireconciliabile, aspiraţiile lor nu coincid.
Regele-ciupearcă tinde să pătrundă în lumea laponei, smulgându-se dintr-un orizont limitat, din teluricul său trai. Enigel aspiră spre
soare, spre spaţiul luminii, nelimitat. În lunga ei călătorie spre sud, întâlneşte o capcană – Crypto - , pe care o ocoleşte cu luciditate.
Drama este, în primul rând, a ei, căci Crypto îi apare în vis, ca o tentaţie, simbolizând ceea ce trebuie să depăşească omul în aspiraţia
spre absolut. Lapona îl ucide şi-l deplânge, deplângând, în fond, natura duală a fiinţei umane aflate într-o veşnică oscilaţie între ideal şi
material, între raţional şi instinctual, între cunoaştere şi trăire.
Acest poem e o dovadă că baladele lui Ion Barbu sunt, în general, un cântec larg, cuprinzând în sine, povestea eternă a
omului. Avem de a face cu o poezie de cunoaştere într-o figuraţie metaforică originală şi cu timbru pur, inconfundabil.