RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

de Ion Barbu

În sens general, modernismul este o tendinţă novatoare, opusă tradiţionalismului şi dogmelor, care presupune un
spirit nou şi experimentarea a noi formule artistice. În literatura noastră, modernismul a fost reprezentat, în primul rând, de
cercul „Sburătorul”, format în jurul revistei cu acelaşi nume, apărută după Primul Război Mondial sub direcţia lui Eugen
Lovinescu. Unul dintre poeții apreciați în mod deosebit a fost Ion Barbu. El a cultivat o lirică absconsă, ermetică, pentru
a cărei descifrare e necesară o prealabilă inițiere.
Integrată în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund şi subintitulată baladă, Riga Crypto şi lapona Enigel a fost
scrisă în 1926 şi publicată în acelaşi an în Revista română.
Poemul pare o poveste stranie şi delicată de dragoste, titlul însuşi anticipând cele două personaje alegorice și
amintind prin rezonanţă de celebrele istorii ale unor cupluri nefericite ca Tristan şi Isolda ori Romeo şi Julieta. Dincolo de
anecdotic, povestea devine iniţiere, aventură a spiritului. E o alegorie care ajută la realizarea temei – aspirația spre
cunoaştere, spre pătrunderea sensului adânc al lumii.
Compoziţia se bazează pe tehnica poveştii în poveste sau a poveştii în ramă.
Rama, reprezentată de dialogul din prima parte a poemului, e mai degrabă o atmosferă, decât un cadru fizic, deoarece
se urmăreşte crearea unei anumite stări de spirit.
Apare, încă de la început, motivul nunţii dilematice. La spartul nunţii (adică la sfârşitul ospăţului, prag de trecere
spre o împlinire fericită sau, dimpotrivă, spre un final tragic, în cazul incompatibilităţii mirilor), menestrelul e poftit să
spună povestea despre Crypto şi Enigel. Cântecul, spus cu foc altădată, va fi zis acum stins, încetinel, ton premonitoriu ce
sugerează urmarea tragică a poveştii, încă nedezvăluită.
Menestrelul (artist nordic, medieval, un fel de poet-lăutar) se încadrează perfect în această atmosferă. El e mai aburit
ca vinul vechi ciocnit la nuntă, epitet şi comparaţie care sugerează inspiraţia. Alegoria ce va urma e un avertisment referitor
la consecințele unei eventuale nepotriviri între cei doi miri: - Menestrel trist, mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, /
De cuscrul mare dăruit / Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, // Mult îndărătnic menestrel, / Un cântec larg tot mai încearcă,
/ Zi-mi de lapona Enigel / Şi Crypro, regele ciupearcă.
Aşadar, prima poveste – atât de concis sugerată – este cadrul celei de a doua. La spartul nunţii, în cămară, se ascultă
un cântec trist despre o nuntă ce nu s-a putut împlini, între regele ciupearcă şi o delicată fiinţă umană.
Cântecul menestrelului e construit după canoanele baladei fantastice, dar drama ce se derulează în ţesătură narativ-
simbolică este, în esenţă, lirică.
Formula iniţială are rezonanţe de basm. Verbul împărăţea, la imperfect, aşază totul într-un timp nedeterminat, mitic.
Primul personaj al alegoriei, care intră în scenă, este Crypto, regele ciupearcă. Numele lui, provenind din greacă,
unde kryptos înseamnă ascuns, tăinuit, trimite, pe de o parte la apartenenţa sa la familia criptogamelor, pa de altă parte, la
incertitudinea acestei forme care precedă existenţa, din care nu se ştie ce se va alege. Crai Crypto, care vieţuieşte veşnic
parcă în mediul lui umed, întunecos şi răcoros, este increatul: Des cercetat de pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, /
Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă, // La vecinic tron de rouă parcă! / - Dar printre ei şopteau bureţii /
De-o vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii. Chiar în regnul lui, Crypto e un nebun, un nărăvaş. E o natură singulară,
rămânând steril, refuzând înflorirea. De aceea, toţi îi reproşează acelaşi lucru: neclintita indecizie: Şi răi ghici şi toporaşi /
Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească.
Enigel, al doilea personaj al alegoriei, este o fiinţă umană mică, liniştită, întruchipând o lume superioară, echilibrată.
Numele ei e, potrivit lui Tudor Vianu, tătărăsc şi înseamnă Ingul, râu afluent al Bugului. O altă posibilă interpretare este
suedezul Enigel, provenit din latinescul angelus (înger). Vieţuind în ţări de gheaţă urgisită, ea îşi duce an de an, în sud,
renii la păscut.
Enigel adoarme în poiana guvernată de Crypto şi în somn se deschide poarta prin care lumile pot comunica între
ele. Povestea propriu-zisă e fantastică şi se desfăşoară în vis, ca şi în Luceafărul eminescian.
Dialogul cu chemările lui halucinante, de ceremonial magic, repetat de trei ori, deschide spectacolul dramatic al
nunţii eşuate. Mai întâi, Crypto aduce dulceaţă, oferindu-i astfel lumea peste care domneşte. Acest deliciu al lumii vegetale
e simbol al treptei senzoriale, dar Enigel doreşte să culeagă, mai la vale, fragi fragezi. Ea aspiră deci la domeniile mai
esenţiale ale existenţei. Valea e simbolul afectiv, feminin şi evocă, în psihanaliză, reproducerea, senzualismul, opunându-
se deci răcelii şi sterilităţii lui Crypto: - Enigel, Enigel, / ţi-am adus dulceaţă, iacă. / Uite fragi, ţie dragi, / Ia-i şi toarnă-i
în puiacă. // - Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc dumitale./ Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi mai la vale.
În faţa acestui refuz, Crypto, răvăşit de dor, îşi pune în cumpănă lucrul cel mai de preţ: propria viaţă: -Enigel,
Enigel, / Scade noaptea, ies lumine, / Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine.
Şi această a doua ofertă e refuzată, căci lapona ştie că riga e umed şi plăpând, adică necopt, în sensul de nepregătit
pentru acest salt calitativ care să-l înalţe până la ea.

1
 În acest ritual al peţirii, Crypto este solemn, grav, de o inofensivă timiditate faţă de feminitatea prea familiară, prea
intimă a laponei. Îndemnului ei (aşteaptă de te coace), rostit cu o degajare glumeaţă, el îi răspunde cu o solemnitate
sacerdotală, implorând-o din nou să-şi părăsească existenţa solară: - Să mă coc, Enigel, / Mult aş vrea, dar vezi, de soare, /
Visuri sute, de măcel, / Mă despart. E roşu, mare / Pete are fel de fel, / Lasă-l, uită-l Enigel, /În somn fraged şi răcoare.
Pentru Crypto, soarele înseamnă ciclul, nuntirea, macularea (Pete are, fel de fel) pe care el refuză prin sterilitatea voluntară.
Totodată, atrage atenţia asupra înrudirii lor. Somnul fraged şi răcoarea amintesc de ţările de gheaţă de unde vine lapona. Ea
simte puternic tentaţia şi se înfioară de pericol. La chemarea lui Crypto o săgetează o durere în inimă, durere a cărei
intensitate e subliniată de o comparaţie. Existenţa ei îi impune însă urmarea ciclului, atingerea unei trepte superioare prin
împlinirea nunţii cu soarele: - Rigă Crypto, rigă Crypto, / Ca o lamă de blestem / Vorba-n inimă-ai înfipt-o! / Eu de umbră
mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la
soarele-nţelept.
Explicaţia aceasta Enigel pare a o da mai mult pentru sine, decât pentru Crypto; prin ea îşi desluşeşte mai bine
natura şi responsabilitatea faţă de propriul destin. Întruchipare a principiului solarităţii, ea se opune aceluia inferior,
demonic, reprezentat de rigă. Făptură umană, aspirând la o împlinire superioară, lapona nu se poate degrada acceptând o
nuntire inferioară. Ea e o întruchipare a năzuinţei spre împlinirea luminoasă pe care o are tot polul său ce visează la căldura
germinatoare a soarelui. Acestui astru i se închină, căci, fără lumina lui dătătoare de sens, făptura se degradează, e mânată
doar de instincte, carnea se umflă şi se dezumflă în cicluri biologice: Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n
piept / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână. // La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea
creşte / Şi somn e carnea, se dezumflă, / - Dar vânt şi umbră iar o umflă…
Drama, abia presimţită până acum, se concretizează. Soarele devine arzător deasupra protejatei sale, năvăleşte
incandescent şi face să scapere simbolul nunţii, inelul. Această năvală în lumea somnului ca de rouă striveşte scutul lui
Crypto care s-a aventurat prea departe, vrând să intre în domeniul de existenţă al laponei. Însoţit de plânsul lui Enigel, regele
ciupearcă încearcă să treacă înapoi, în partea lui de umbră mântuitoare. Soarele îşi lasă peceţile în pielea-i chială, se
oglindeşte adânc în el şi, găsindu-l crud, îl frânge. Inima lui ascunsă, în loc să se oţelească, îi distruge organismul insuficient
călit: Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte, / Spre zece vii peceţi de semn, / Venin şi roşu untdelemn / Mustesc
din funduri de blestem…
Plânsul laponei este simbolic, întrucât ea se deplânge pe sine, îşi plânge propriul eu rătăcitor aberaţia tentaţiei de a
ajunge în imperiul nunţii pe un alt drum, prin somnul uitării, ocolind soarele cunoaşterii. Totodată, ea se desparte definitiv
de o latură a sa, îşi jertfeşte partea materială, senzorială, pentru a merge mai departe pe calea evoluţiei spirituale. La un
anumit nivel de lectură, se pune, aşadar, problema dihotomiei materie-spirit.
Totuşi, drama ar fi putut fi ocolită prin experienţă, prin coacere treptată, dacă ciuperca de pădure nu s-ar fi avântat
necoaptă în roata de lumină a soarelui, înălţătoare doar pentru cei puternici, cei căliţi: Că-i greu mult soare să îndure /
Ciupearcă crudă de pădure, / Că soarele nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e
gândul, cu otravă.
Epilogul prezintă consecinţele nunţii făcute în pripă: focul îi frânge inima lui Crypto şi, în loc de înălţare, îi e sortită
prăbuşirea. Crypto înnebuneşte, i se tulbură mintea, se transformă într-o făptură condusă de instincte, se resemnează în
împărăţia otrăvită a măsălariţei: - Ca la nebunul rigă Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o, / De a rămas să rătăcească / Cu
altă faţă, mai crăiască; / Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă ,/ Cu măsălariţa-
mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă.
Finalul este o subtilă aşezare în legendă a destinului plantelor otrăvitoare care ar fi fiinţe alienate, nebune, doborâte
de o aspiraţie mult prea mare faţă de mărginita lor putere.
Tablourile poetice ale baladei construiesc astfel o alegorie, un scenariu iniţiatic, în care este implicată fiinţa umană
ca fiinţă a cunoaşterii. Riga Crypto şi lapona Enigel nu se pot cunoaşte, nu pot nunti, aparţin unor lumi ireconciliabile,
aspiraţiile lor nu coincid. Regele-ciupearcă tinde să pătrundă în lumea laponei, smulgându-se dintr-un orizont limitat, din
teluricul său trai. Enigel aspiră spre soare, spre spaţiul luminii, nelimitat. În lunga ei călătorie spre sud, întâlneşte o capcană
– Crypto - , pe care o ocoleşte cu luciditate. Drama este, în primul rând, a ei, căci Crypto îi apare în vis, ca o tentaţie,
simbolizând ceea ce trebuie să depăşească omul în aspiraţia spre absolut. Lapona îl ucide şi-l deplânge, deplângând, în fond,
natura duală a fiinţei umane aflate într-o veşnică oscilaţie între ideal şi material, între raţional şi instinctual, între cunoaştere
şi trăire.
În concluzie, acest poem e o dovadă că baladele lui Ion Barbu sunt, în general, un cântec larg, cuprinzând în sine,
povestea eternă a omului. Avem de a face cu o poezie modernă, de cunoaştere într-o figuraţie metaforică originală şi cu
timbru pur, inconfundabil.