Partidele politice şi integrarea europeană

Ştefan GORDA
I. Reper istoric
În cazul Republicii Moldova opţiunea europeană a prins contur mai degrabă în structurile
administrative, decât în interiorul partidelor politice. Pentru prima dată autorităţile moldovene şi-
au exprimat intenţia de a se orienta spre integrarea europeană în anul 1997, când Ministerul
Afacerilor Externe a elaborat un mesaj respectiv, semnat ulterior de Preşedintele Republicii şi
trimis Comisiei Europene. După victoria relativă a forţelor pro-europene în alegerile din 1998
integrarea europeană începe să devină o temă dominantă a discursului politic autohton. După
criza financiară din Rusia Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament,
votează în 1998 o hotărâre care stipula că orientarea spre integrarea europeană devine “obiectiv
strategic major al ţării”. La 1 iulie 1998 intră în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare,
creându-se astfel un cadru instituţional pentru relaţiile dintre Moldova şi UE. Unii membri ai
corpului legislativ înaintează diverse iniţiative pentru înfiinţarea unui departament sau minister al
integrării europene, adoptarea de măsuri mai ferme, propunându-se inclusiv ieşirea din CSI, însă
raportul de forţe nu era favorabil materializării lor. În anul 2000, urmare a unor ample consultări
reciproce, 25 de formaţiuni politice şi obşteşti, cu absenţa notorie a Partidului Comuniştilor,
semnează Documentul-apel menit să asigure un larg consens naţional în jurul obiectivului de
integrare europeană. În anii 1998-2001 o activitate consistentă în sensul orientării Republicii
Moldova spre integrarea europeană au desfăşurat-o delegaţiile parlamentare si guvernamentale,
constituindu-se baza unei colaborări permanente cu UE.
În campania electorala din 2001 partidele liberale, creştin-democrate şi social-democrate
au militat pentru câştigarea simpatiilor electoratului sub drapelul renaşterii naţionale, reformelor
şi integrării europene. Continuând să se manifeste ca un partid anti-sistem, formaţiunea
comunistă considera atunci ca fiind greşită linia de renaştere naţională, modernizare pe bazele
capitalismului şi democraţiei liberale. Comuniştii au criticat vehement şi politica externă a
administraţiilor anterioare, promiţând, în caz de victorie, aderarea ţării la Uniunea Rusia-
Bielarusi. La 25 februarie 2001 Partidul Comuniştilor obţine majoritatea absolută în noul
Parlament. Tentativa partidului de guvernământ de a impune societăţii decizii ne-populare, de
natură să restaureze status-quo-ul perioadei sovietice, sunt sancţionate dur, Partidul Popular
Creştin-Democrat organizând ample manifestări stradale, care au durat circa trei luni. Una dintre
cele mai populare lozinci ale manifestanţilor, în temei tineri, era “Noi vrem în Europa”. În
primăvara anului 2002 creştin-democraţii propun organizarea unui referendum privind aderarea
Republicii Moldova la UE şi NATO, iniţiativă respinsă de autorităţi. Medierea Consiliului
Europei pune capăt manifestărilor. În acelaşi timp Alianţa Social-Democrată, partid parlamentar,
şi Partidul Liberal, extraparlamentar, precum şi alte câteva partide fondează Masa Rotundă cu
Statut Permanent, ca alternativă derapajelor comuniste şi manifestărilor de stradă. MRSP şi-a
propus să identifice soluţii pentru apărarea valorilor democratice, continuarea reformelor şi
integrarea europeană. La 5 iunie 2002 o serie de partide politice din opoziţia parlamentară şi
extraparlamentară, precum şi organizaţii non-guvernamentale au semnat un Apel adresat
Preşedintelui ţării, îndemnându-l să creeze Comisia naţională pentru integrarea europeană, care
va elabora Strategia de pregătire a Republicii Moldova pentru aderarea la UE. Partidul
Comuniştilor nu a semnat nici apelul respectiv, deşi ulterior, în virtutea conjuncturii externe şi
interne, liderii săi aflaţi la guvernare au dat curs multor iniţiative ale opoziţiei. La 2 octombrie
2002 în Declaraţia participanţilor la Masa Rotundă cu Statut Permanent în legătură cu
propunerea Preşedintelui Republicii Moldova, comunistul Vladimir Voronin, de a forma o
Comisie naţională pentru integrarea europeană se sublinia că depunerea de către autorităţile
statului a cererii oficiale de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană ar reprezenta o
primă acţiune concretă, ce ar concorda perfect cu proclamarea integrării europene ca prioritate a
politicii externe. Modificarea mesajului conducerii statului este remarcată şi de UE, o declaraţie

1
adoptată în octombrie 2002 salutând “aspiraţia europeană a Republicii Moldova şi ambiţia
serioasă de a aprofunda relaţiile generale cu UE”. În luna noiembrie 2002 Şeful Statului emite
Decretul cu privire la constituirea Comisiei naţionale pentru Integrarea Europeană, care va
elabora şi prezenta în Parlament Strategia de Integrare Europeană a Republicii Moldova, va
elabora şi aproba planul de acţiuni pentru realizarea Strategiei de Integrare Europeană şi va
coordona îndeplinirea acestuia.
Astfel opoziţia politică, dar şi partea activă a societăţii, au reuşit să impună o decizie de
importanţă fundamentală pentru viitorul european al ţării, decizie care va căpăta un caracter
ireversibil, după ce şi dacă Republica Moldova va depune o cerere oficială de aderare la UE.
Deşi Partidul Comuniştilor nu şi-a programat integrarea europeană ca prioritate politică şi în
pofida victoriei sale categorice la alegerile din 2001, deciziile anterioare au rămas în vigoare.
Conducerea Republicii Moldova declară tot mai frecvent că va continua linia politică de
integrare europeană. Cel puţin trei ipoteze pot fi avansate în legătură cu această nouă abordare a
comuniştilor. Ar putea fi vorba despre o manevră temporară, de conjunctură, despre o posibilă
modificare de proporţii a programul politic al comuniştilor prin abolirea ideologiei ori despre
preponderenţa pragmatismului politic, al Realpolitik-ului. Opoziţia a întâmpinat cu scepticism şi
suspiciune acest nou demers, fiind cunoscută poziţia anterioară a comuniştilor. Liderii opoziţiei
pun la îndoială nu numai seriozitatea intenţiilor guvernanţilor de integrare europeană, ci şi
capacitatea acestora de a guverna ţara. Astfel, Alianţa Independenţilor consideră că Moldova are
nevoie - acum mai mult decât oricând - de o alternativă politică pragmatică, credibilă şi eficientă.
Partidul Liberal atenţionează că „linia politică promovată de conducerea comunistă ne lasă tot
mai puţine speranţe în legătură cu şansele ţării de a corespunde, în plan politic, economic şi
social, standardelor europene”.
La mijlocul anului 2002 asistăm aşadar la o stratagemă a partidului comuniştilor, care prin
declararea integrării europene drept direcţie prioritară a guvernării şi-a asumat retorica pro-
europeană şi a trecut ostilităţile pe terenul opoziţiei. De atunci critica frontală a politicii
partidului de guvernământ este însoţită de precizarea că în problema integrării europene acţiunile
guvernanţilor par a se îndrepta spre logica tendinţelor obiective de pe continent.

II. Viziunile partidelor asupra conceptului de normalitate

În problema integrării europene există totuşi o distincţie sistemică între opoziţie şi partidul
de guvernământ şi ea rezidă mai întâi de toate în viziunea lor diferită asupra conceptului de
normalitate. În timp ce majoritatea partidelor politice concep perioada sovietică ca una de
ocupaţie şi respectiv independenţa şi integrarea europeană ca o revenire la normalitate, Partidul
Comuniştilor consideră „valorile” sovietice ca fiind benefice. Dacă am parafraza formula
plastică a social-liberalilor, putem spune că opoziţia aspiră spre integrare europeană cu faţa spre
viitor, iar comuniştii aderă la ideea europeană cu faţa spre trecut. În timp ce partidele de expresie
creştin-democrată, liberală, social-liberală şi social-democrată militează în general pentru
reforme care să conducă la dispariţia mentalităţii şi practicilor comuniste, mesajul partidului de
guvernământ doreşte să creeze impresia că multe din „realizările socialismului” ar fi aplicabile şi
astăzi. Partidele de opoziţie optează pentru de-etatizare şi privatizare, pentru diminuarea rolului
statului în procesul economic, iar programul comunist, secondat de acţiunea guvernului, vorbeşte
despre o mişcare pe contra-sens prin revenirea la elementele dirijării şi planificării, la creşterea
ponderii şi rolului sectorului colectiv şi de stat, la modelul administrativ sovietic. Partidele
democratice consideră că Mişcarea Naţională din 1988-1989 „ne-a scos din tiparele unei lumi
anacronice şi ne-a oferit şansa de a reveni în contextul european firesc”, iar comuniştii spun ca
acele evenimente au pus capăt unei perioade de înflorire şi respectiv, în viziunea lor,
independenţa este un rezultat al greşelilor anterioare şi conspiraţiei capitalismului mondial. În
timp ce comuniştii nu au renunţat la ceea ce ei numesc „inestimabila moştenire spirituală
sovietică”, opoziţia este conştientă de gravitatea problemelor generate de „mentalitatea de tip

2
sovietic, primitivă, egalitaristă şi docilă oricărei puteri”. Concilierea acestor două abordări,
diametral opuse, e aproape imposibilă, deşi sarcina integrării europene necesită un consens
asupra istoriei recente.

III. Integrarea europeană ca scop programatic al partidelor şi model de dezvoltare

Programele partidelor includ prevederi mai mult sau mai puţin coerente privind re-
dimensionarea acţiunii externe a statului în jurul dezideratului de integrare europeană. Pentru
comoditatea retrospectivei vom trece în revistă partidele de la dreapta spre stânga eşichierului,
ceea ce nu presupune o eşalonare a lor după gradul de “europeitate”.
Partidul Popular Creştin-Democrat consideră că Republica Moldova trebuie să adopte o
poziţie fermă şi ireversibilă în problema integrării în UE şi NATO. Perspectiva aderării la UE
urmează să devină singura strategie realistă şi viabilă de dezvoltare a statului, strategie care poate
reuşi doar dacă va întruni un larg consens naţional, fiind împărtăşită în mod conştient şi sincer
atât de Putere, cât şi de Opoziţie, precum şi de întreaga societate. Formaţiunea creştin-democrată
accentuează că “aderarea într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un
obiectiv strategic major. Orientarea europeană implică reforme legislative şi structurale,
funcţionarea normală a instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului, exercitarea
actului guvernării potrivit practicilor europene, îndeplinirea tuturor recomandărilor şi condiţiilor
Consiliului Europei şi UE”.
Partidul Liberal optează pentru prioritatea integrării europene şi euro-atlantice, prin
apropierea maximă de structurile politice, economice şi de securitate ale Europei. Prioritatea
politică a Republicii Moldova este integrarea în Uniunea Europeană. În acest scop, consideră PL,
sunt obligatorii “modernizarea, în baza valorilor vest-europene, a societăţii şi a statului, ţinându-
se cont, totodată, de specificul şi de tradiţiile seculare ale poporului nostru”. Finalizarea
construcţiei statale reclamă formarea unui organism naţional susceptibil modernizării şi integrării
europene, în care să fie asigurată respectarea strictă a Legii de către toţi cetăţenii şi, în primul
rând, de către toate structurile de stat şi publice. Partidul Liberal a anunţat că va elabora şi,
ulterior, implementa un şir de programe vaste de ordin economic, social şi cultural, menite să
alinieze în termene relativ scurte Republica Moldova la standardele europene.
Alianţa Independenţilor vorbeşte despre “o adaptare a particularităţilor moldoveneşti la
exigenţele Uniunii Europene”. Partidul militează pentru intensificarea eforturilor în vederea
integrării graduale a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. “Lipsa planului strategic de
integrare europeană constituie cea mai mare slăbiciune a Moldovei”. Nici un guvern nu l-a avut
până acum şi din această cauză reformele nu au putut fi definitivate în mod adevărat, precizează
programul Alianţei Independenţilor.
Alianţa Social-Democrată, aminteşte că integrarea Republicii Moldova în structurile
europene necesită “ajustarea tuturor standardelor, atât în domeniul politicii şi economiei, cât şi în
sfera dezvoltării drepturilor şi libertăţilor omului”. Aceasta este calea edificării unei economii de
piaţă social orientate, bazate pe principiile modernizării şi dezvoltării, capabile să valorifice toate
resursele şi competenţele de care dispune societatea moldovenească, pentru ca poporul nostru sa-
şi poată ocupa locul binemeritat în familia civilizaţiei europene, se spune în programul ASDM.
Partidul Social-Liberal consideră că reactivând potenţialul economic şi încrederea în
forţele proprii, putem înfăptui o schimbare care să reducă treptat decalajele Republicii Moldova
faţă de restul ţărilor din Europa, pentru a prinde "trenul" integrării europene. Locul Republicii
Moldova în noul tablou geopolitic al Europei, aflat în curs de configurare, va fi hotărât de
rezultatele efortului propriu de dezvoltare, de performanţele agenţilor economici, de capacitatea
de a ne gospodări eficient resursele. PSL aminteşte că efortul propriu este sursa fundamentală a
redresării, în contextul unei ample integrări economice şi culturale în orizonturile lumii
contemporane. În contextul integrării europene, rolul statului este esenţial. El are datoria de a
pregăti ansamblul economic naţional pentru a deveni compatibil cu structurile UE, aplicând

3
politici comerciale, industriale şi agricole active, orientând producţia spre export şi stimulând
investiţiile străine. Statul trebuie să sprijine, printr-o protecţie nuanţată, formarea şi întărirea
capitalului autohton, în corelaţie cu acordurile comerciale stabilite cu partenerii externi. De o
importanţă specială trebuie să se bucure programele ce urmăresc creşterea competitivităţii
economiei naţionale, consideră PSL.
Partidul Social-Democrat subliniază că aderarea Republicii Moldova la Uniunea
Europeana este în corespundere cu parametrii de baza ai modelului de societate imaginat de
formaţiune. In acest sens social-democraţii cer urgentarea elaborării unei Strategiei naţionale de
pregătire şi aderare la Uniunea Europeana. Este evident că Moldova dispune de un anumit
potential economic şi intelectual cu care, integrându-se în UE, poate să contribuie eficient la
edificarea unei Europe stabile şi prospere.
Partidul Democrat aminteşte de problema integrării europene doar tangenţial, formaţiunea
propunându-şi „implementarea valorilor europene ale democraţiei”.
Partidul Comuniştilor abordează subiectul integrării europene, vorbind despre necesitatea
„integrării în CSI şi în spaţiul european”, considerând că apropierea de Europa se poate efectua
prin apropierea standardelor CSI de cele ale UE. Formaţiunea majoritară nu dispune de un model
european pentru Republica Moldova, recomandând , în programul său, parcurgerea consecventă
a două etape pentru depăşirea crizei actuale. În prima etapă, comuniştii vor pleda „pentru
lichidarea consecinţelor reformelor, pentru stoparea privatizării ilicite a proprietăţii colective,
reanimarea potenţialului economic şi tehnico-ştiinţific al ţării şi pentru revenirea la relaţiile
sociale precedente”. În faza următoare de reanimare a socialismului, partidul intenţionează să
asigure „participarea directă a clasei muncitoare la conducerea statului. Se va trece spre ordinea
socialistă de organizare a economiei orientată spre satisfacerea maximă a necesităţilor clasei
muncitoare”. Politica comuniştilor urmăreşte „instaurarea socialismului în republică, având drept
scop final edificarea comunismului”. Despre poziţia PC merită să vorbim mai mult, deoarece
este vorba de partidul de guvernământ, iar convertirea sa la ideea europeană e o experienţă
singulară. Programul Partidului Comuniştilor indică care este atitudinea formaţiunii faţă de
integrarea economică, specificând că „în pofida reformării capitalismului esenţa sa rămâne
aceeaşi - exploatarea braţelor ieftine de muncă”. Aceasta, scrie în documentul programatic al
comuniştilor, „conduce la dezvoltare eterogenă şi la exploatarea unor ţări de către altele”.
Comuniştii consideră că „un argument în acest sens ne serveşte tendinţa statelor occidentale de a
supune economia moldovenească, de a se impune pe piaţa noastră şi de a intra în posesia
proprietăţilor publice, de a impune contracte ne-echitabile, de a acorda credite cu condiţii
sufocante şi umilitoare şi de a accentua dependenţa statului nostru faţă de creditorii externi.” În
luna martie 2003 ziarul „Comunistul” publica o indicaţie metodică, în care secretarul comitetului
central al PCRM şi concomitent preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă
recunoştea că în mediul de partid este populară ideea creşterii datoriei externe a Republicii
Moldova pe măsură implicării ei tot mai active în procesele integraţioniste. Membrii de partid
meditează ce ar fi mai convenabil - să menţinem calitatea de membru a ţării în diverse organizaţii
europene ori să îndeplinim programele sociale. Analiza programului şi a publicaţiilor comuniste
conduce spre concluzia că problema integrării regionale este trecută deseori pe făgaşul
antagonismelor sociale de tip marxist, iar tendinţa obiectivă de integrare regională este judecată
în termenii unui pronunţat mesaj anti-globalist.
În dialogul cu lumea exterioară conducerea comunistă evită să atace frontal sistemul creat
în anii de independenţă, declarându-se adeptă a valorilor democraţiei, economiei de piaţă şi
societăţii deschise. Partidele de opoziţie consideră însă că prin politica promovată de guvern şi
instituţiile controlate de partidul comuniştilor, se submină din interior sistemul democraţiei
pluraliste, economiei de piaţă şi în special investiţiile străine în sectorul real al economiei, un
element cheie al politicii de integrare europeană. Partidul Liberal a declarat că procesul de
naţionalizare, promovat de guvernanţi contrar principiilor economiei de piaţă, a început prin

4
eliminarea Grupului "Eurofarm" şi a urmat cu "Drezdenbank" - companion al "Air Moldova",
"Sudzuker", "Lafarge" şi alte companii occidentale. Intimidările contra celui mai mare investitor
occidental, Grupul spaniol "Union Fenosa", materializate prin „deciziile unei justiţii corupte,
aflate sub controlul integral al guvernanţilor, creează o imagine extrem de defavorabilă statului
nostru şi anulează oportunităţile de a ne înscrie procesului politic şi economic european”.
Echipele succesive de guvernanţi, care acced la putere fără proiect şi învaţă din mers,
implementând de multe ori programe ale oponenţilor politici, creează incertitudine şi subţiază
baza socială a integrării europene. Conducerea actuală nu este o excepţie, ea având nevoie de doi
ani pentru a înţelege că nu există nici o alternativă opţiunii europene. Partidele politice au viziuni
diferite asupra obiectivului strategic de integrare europeană, în special asupra locului şi rolului
statului în acest proces, modalităţile concrete de reformare şi ajustare a economiei şi societăţii
moldoveneşti la standardele comunitare, structura economiei şi proprietăţii, rolul investiţiilor
străine, modelul administrativ, rolul societăţii civile, etc. Din perspectiva abordării concrete şi
responsabile, a perceperii complexităţii sarcinilor ce le revin, partidele politice se prezintă încă
ne-maturizate şi destul de ne-pregătite. Predilecţia pentru macro-modelare şi schematism pot fi
fatale pentru mobilizarea tuturor straturilor sociale, a întregii societăţi în vederea atingerii
obiectivului de integrare europeană. Partidele politice care pretind a avea proiecte coerente,
urmează să depăşească faza declaraţiilor generale de subscriere şi adeziune la obiectivul de
integrare europeană şi să planifice traiectoria existenţială a 4,5 mln. de oameni pentru următorii
10-15 ani, să înglobeze 4,5 mln. de mini-proiecte în proiectul lor de integrare europeană.
Aderenţa populară la ideea de integrare europeană este direct proporţională interesului pe care
fiecare din cei 4,5 mln. de suflete pot să-l întrevadă în mini-proiectul conturat de partidul său. În
caz contrar, partidele riscă să aibă acelaşi sprijin popular pentru integrarea europeană ca şi pentru
construcţia comunismului. Dacă individul nu se va regăsi în proiectele de integrare europeană,
nu putem spera ca dezvoltarea şi modernizarea să beneficieze de elanul fiecărui cetăţean şi
energia conjugată pe plan naţional.

IY. Uniunea Europeană sau CSI: viziunea partidelor

Un alt element definitoriu pentru înţelegerea poziţiei partidelor în problema integrării
europene este felul cum concep ele orientarea geopolitică a statului. Acest lucru e cu atât mai
important, cu cât înalţi responsabili europeni indică tot mai deschis că pe măsura apropierii de
structurile europene Moldova va trebui să decidă, pentru sine, dacă doreşte să se integreze în UE
ori în CSI.
Creştin-democraţii moldoveni consideră că factorul timp este unul extrem de presant.
Pentru a-şi găsi un loc demn în viitoarea arhitectură europeană, statul trebuie să întreprindă o
ofensivă diplomatică energică în vederea convingerii partenerilor occidentali de seriozitatea
angajamentului european al ţării. Aflarea în structurile Comunităţii Statelor Independente,
precum şi intenţia actualei guvernări de a integra Republica Moldova în Uniunea Rusia-Bielarusi
se constituie în nişte „obstacole insurmontabile în calea aderării la UE”. Şansele ţării de a adera
la UE depind, în mod decisiv, de capacitatea ei de a se alinia unui grup de ţări din regiune pe
filiera sud-est-europeană. Asocierea la acest grup de state implică abandonarea grupului de ţări în
care este inclusă Republica Moldova la ora actuală, împreună cu Bielarusi şi Ucraina, aceste
două state fiind dominate de probleme serioase care nu trebuie să afecteze ritmurile de integrare
europeană ale statului nostru. În mod surprinzător, aceste teze ale creştin-democraţilor se
regăsesc destul de exact în luările de poziţii ale conducerii actuale. Dar spre deosebire de
autorităţi, PPCD, de rând cu Partidul Liberal, amintesc că actualul context geopolitic şi
interesele strategice ale statului obligă Republica Moldova să ia în calcul complementaritatea
existentă între UE şi NATO. Este necesar ca statul să conştientizeze logica extinderii spre Est a
celor două comunităţi. Republica Moldova trebuie să parcurgă aceeaşi cale pe care au parcurs-o
ţările Europei Centrale şi de Sud-est, pentru care aderarea iniţială la NATO a constituit un factor

5
determinant în procesul de integrare ulterioară a lor în UE. Pentru realizarea acestui obiectiv,
Republica Moldova va trebui să renunţe la statutul de neutralitate permanentă, care reprezintă
„un principiu perimat şi ineficient de apărare a securităţii naţionale. Dimensiunea militară a
NATO nu trebuie să servească drept pretext pentru sustragerea Republicii Moldova din procesul
de integrare euroatlantică”.
Partidul Liberal consideră că Republica Moldova este parte integrantă a spaţiului cultural
european şi efortul principal în asigurarea unui loc firesc în noua arhitectură europeană îl
constituie integrarea - fără echivoc - în structurile europene şi euroatlantice.
ASDM este adeptul integrării în structurile europene, menţinând în acelaşi timp relaţiile
tradiţionale ale Republicii Moldova în Est. Integrarea europeană, menţionează ASDM în nici un
mod nu contravine şi nu exclude continuarea şi intensificarea relaţiilor dintre Republica Moldova
şi ţările-membre ale CSI. Contactele şi relaţiile cu structurilor euro-atlantice, în primul rînd cu
NATO, urmează a fi orientate „în sensul consolidării stabilităţi şi păcii globale, cu respectarea
obligatorie a neutralităţii ţării”.
Considerând ca aderarea la Uniunea Europeana reprezintă pentru Republica Moldova un
obiectiv strategic, Partidul Social-Democrat “nicidecum nu accepta trecerea în plan secund a
relaţiilor ţării noastre cu partenerii din CSI”. Social-democraţii se declară “ferm convinşi că
ineficienţa acestei comunităţi în raport cu aşteptările iniţiale se datorează, în mare parte,
pasivităţii guvernanţilor statelor membre, lipsei de iniţiativă şi insistenţă în promovarea unei
colaborări reciproc avantajoase. Aceasta se refera şi la autorităţile moldoveneşti, care aşa şi n-au
fost capabile să aplice o strategie de dezvoltare a cooperării economice şi politice în cadrul CSI
care ar fi adus ţării rezultate deosebite”.
Mişcarea “Ravnopravie” va lupta pentru întărirea şi extinderea legăturilor economice şi
culturale cu ţările-membre ale CSI, în primul rând cu Rusia, Ucraina, Bielarusi.
Partidul Comuniştilor declară că „va asigura participarea activă a Moldovei în cadrul
proceselor integraţioniste din spaţiul CSI şi european şi în cadrul structurilor economice
internaţionale.”
Putem remarca aşadar o amplitudă extrem de vastă a opţiunilor geopolitice a partidelor.
Liberalii şi creştin-democraţii vorbesc despre necesitatea revizuirii calităţii de membru a ţării în
CSI, integrarea europeană şi cea euroatlantică fiind prezentate ca alternative CSI. Social-
democraţii din Parlament (ASDM) şi cei extraparlamentari (PSDM), nu văd o contradicţie în
termeni între CSI şi Uniunea Europeană. Aceştia rămân extrem de preocupaţi de neutralitatea
Moldovei şi în programele lor se pronunţă împotriva aderării la NATO, deşi în ultimul timp
viziunea social-democraţilor evoluează substanţial, liderii respectivi vorbind despre necesitatea
revizuirii poziţiei anterioare. Mai spre stânga, PD şi Partidul Comuniştilor nici nu admit discuţii
despre o posibilă aderare la NATO, ei vorbesc despre o complementaritate firească între Uniunea
Europeană şi CSI, iar Mişcarea „Ravnopravie” face abstracţie de Europa unită.

Y. Managamentul politic: între deziderat şi proiect fezabil

Se pare că liderii comunişti aflaţi în fruntea statului sunt tentaţi să adopte un comportament
pragmatic, înţelegând că actualmente Republica Moldova nu are nici o alternativă viabilă
integrării europene. Partidul guvernant are totuşi două aripi: una abilitată cu administrarea
statului şi alta contestatoare. Divizarea între ele e de nuanţă, de registru, uneori este mai vizibilă,
alteori în funcţie de circumstanţe aceiaşi oameni trec destul de uşor de la acţiunea administrativă,
mai mult sau mai puţin responsabilă la retorica contestatoare. Această dedublare doctrinară şi
comportamentală explică şi discursul virulent al conducerii actuale. Nu întâmplător turnura spre
retorica europeană este prezentată ca o premieră pe plan naţional. Liderii partidului anti-sistem,
integral contestator până la alegerile din februarie 2001, sub presiunea conjuncturii interne şi
regionale, schimbă direcţia, contestând în mod surprinzător tot ce s-a făcut până la ei în problema
integrării europene. Declarându-şi ataşamentul pentru opţiunea europeană, liderii partidului

6
demontează instituţii ale statului croite după modelul şi cu sprijinul european, ca de exemplu cel
al autonomiei locale şi instituţia prefectului. E adevărat că aripa mai realistă din partid cucereşte
teren, dar cotizând la practica comunistă liderii ei fac uz de frazeologia contestatoare, iar
societatea începe să se obişnuiască cu acest mesaj dedublat. Faptul că partidul comuniştilor în
ansamblul său nu a schimbat linia şi nu şi-a expus opinia în problema integrării europene, se
datorează forţei ascunse şi ponderii aripii contestatoare, cât şi obedienţei tradiţionale a
comuniştilor faţă de vechea metropolă. Preşedintele partidului şi al ţării nu pune franc în faţa
formaţiunii problema re-orientării programatice, probabil evitând riscul de a-şi şifona imaginea
în mediul de partid şi a fragiliza unitatea formaţiunii. În rezultat, administraţia promovează o
politică alternativă, declarat pro-europeană, care ţine întrucâtva cont de realităţile interne şi mai
ales de raportul de forţe pe continent, dar care presupune un vizibil accent autarhic, de sprijinire
pe resursele locale şi pe structurile moştenite din perioada sovietică. Este clar că iniţiativa din
2002, când Şeful Statului a forţat nota în direcţia integrării europene, este o manifestare a
ponderii aripii mai realiste. Datorită presiunilor partidelor de opoziţie, a societăţii în general,
graţie conjuncturii internaţionale favorabile şi probabil propriei lor analize, această pasiune
spontană a comuniştilor pentru integrarea europeană va cuceri în mod obiectiv tot mai mult
teren. Pentru moment însă asistăm la un paradox evident. În timp ce integrarea europeană devine
o adevărată idee naţională pentru Republica Moldova, întrunind adeziunea majorităţii populaţiei,
lucru reliefat de toate sondajele efectuate, această idee pare să divizeze iremediabil partidul de
guvernământ. S-ar putea ajunge chiar la scindarea PCRM, mai ales dacă problema integrării
europene va trece de pe făgaşul declaraţiilor de astăzi pe cel al politicii practice, şi mai ales dacă
conducerea statului va fi pusă în faţa dilemei sacramentale pentru gruparea comunistă - ori în
Uniunea Europeană, ori în CSI. Cu cât mai rapid va reuşi Moldova să avanseze pe calea
integrării europene, cu atât se va înteţi disputa internă din cadrul Partidului Comuniştilor şi se va
apropia ziua disputei finale între moderaţi şi aripa dură, care nimic nu a uitat şi nimic nu a învăţat
în ultimii 15 ani. Pe termen scurt această dispută internă va avea un anumit impact asupra
managamentului procesului de integrare europeană, deoarece pe lângă importante sarcini de stat,
conducerea actuală va trebuie să facă faţă unui puternic curent din interiorul partidului, care îi va
contesta legitimitatea opţiunii europene.
Miza partidului de guvernământ pe negarea contribuţiei pe care au avut-o şi o pot avea în
continuare partidele de opoziţie, este contra-productivă procesului de integrare europeană.
Limitând accesul altor partide la mediile de informare de stat cu acoperire naţională, partidul de
guvernământ îngustează baza socială a procesului de integrare europeană. Pe de altă parte,
slăbiciunea cronică a opoziţiei reduce substanţial şansele ca propunerile ei pro-europene să fie
auzite, înţelese şi sprijinite de societate. Opoziţia nu dispune de mijloace electronice de
informare în masă alternative, unele formaţiuni nu dispun de un ziar, de exemplu Partidul
Liberal, Democrat, Alianţa Social-Democrată, altele au ziare cu un tiraj insuficient şi acest lucru
diminuiază efectul mediatic al liniei lor pro-europene. Partidele de opoziţie, cu mici excepţii, nu
au subdiviziuni speciale abilitate cu elaborarea progamelor şi proiectelor de integrare europeană,
de subiectul respectiv ocupându-se responsabilii cu politica externă ori purtătorii de cuvânt.
Strategiile partidelor de comunicare cu societatea, menite să generalizeze şi să permanentizeze
opţiunea europeană, sunt de cele mai multe ori incoerente şi slab articulate. Gradul de pregătire
pentru procesul de integrare europeană trebuie judecat şi după agenda dezbaterilor şi reflecţiilor
propusă de partidele politice în problema integrării europene. Menţionăm aici iniţiativa creştin-
democraţilor de a iniţia un referendum în problema aderării la UE şi NATO, iniţiativa Partidului
Liberal de crea Masa Rotundă cu statut permanent, propunerea participanţilor la MRSP lansată
Preşedintelui Republicii de a crea o Comisie Naţională pentru elaborarea unei noi strategii de
integrare europeană, conferinţele organizate de Partidul Social-Liberal, acţiunile Alianţei
Independenţilor în vederea promovării democraţiei şi autonomiei locale, amplificarea relaţiilor
partidelor politice cu partidele politice din statele europene. Confruntându-se permanent cu

7
partidele pro-europene, neglijând iniţiativele opoziţiei, deturnându-le sensul şi menţinând în
centrul dezbaterilor publice multe din temele trecutului, comuniştii slăbesc coeziunea societăţii
în vederea atingerii obiectivului de integrare europeană.
Formaţiunile de opoziţie sunt deocamdată puţin numeroase, mulţi specialişti competenţi
evită să se înscrie în partide, iar cei înregimentaţi fac parte din grupări rivale. Astfel, partidele
sunt lipsite de aportul intelectual necesar pentru articularea unul mesaj profund şi detaliat.
Necesitatea ca fiecare partid important să dispună de un model operaţional de integrare
europeană este dictată de imperativul bunei guvernări. Partidul Liberal, spre exemplu, consideră
că avem nevoie de „o nouă gândire şi practică politică, în conformitate cu care asigurarea
bunăstării generale nu poate fi concepută în afara bunăstării fiecărui cetăţean în parte”. Modelul
de societate pentru care militează partidele democratice presupune un set de politici şi acţiuni,
care însă nu sunt definitivate astăzi. Partidele de opoziţie, fragmentate, slabe din punct de vedere
organizatoric şi fără mijloacele financiare necesare unei ofensive mediatice intense îşi
concentrează demersul preponderent în sfera politicii imediate şi a ameliorării imaginii curente,
în vederea sporirii şanselor electorale şi sunt mai puţin concentrate asupra elaborării programelor
coerente, a alternativelor viabile. Nici ele nu dispun de programe politice, economice şi
ideologice complexe, detaliate şi riguros elaborate, eşalonate în timp, pentru perioada de
vecinătate cu UE, perioada de pre-aderare, etapele negocierii cu UE, precum şi aderarea la UE.

YI. Concluzii
1. Se impune o analiză a compatibilităţii partidelor din Republica Moldova, şi în special a
celui de guvernământ, cu partidele politice din statele-membre ale Uniunii Europene. Pentru
toate partidele politice constituirea unei identităţi europene, a unor politici complexe de integrare
europeană şi de comunicare cu societatea rămân sarcini de primă importanţă.
2. În lipsa propriei opţiuni europene, partidul de guvernământ implementează acum
principalele revendicări ale opoziţiei. Liderii săi promovează integrarea europeană fără a dispune
de un proiect propriu, structurat şi coerent şi fără a avea un consens intern în partid. Lipsa
proiectului politic nu mobilizează partidul de guvernământ şi nici societatea în jurul dezideratului
de integrare europeană, în pofida faptului că partidul se bucură în continuare de sprijinul
electoratului. Ireversibilitatea opţiunii europene a comuniştilor rămâne deschisă, atât timp cât e
valabil actualul program al partidului.
3. Se remarcă un decalaj evident între prevederile programatice şi acţiunile practice ale
partidelor, între programele lor, de multe ori învechite şi anacronice, şi declaraţiile pro-europene
ale liderilor formaţiunilor. Pentru a-şi sincroniza mesajul şi acţiunea unele partide urmează să-şi
ajusteze programele la noile realităţi.
4. Partidele de dreapta, centru-dreapta, centru şi centru-stânga conştientizează importanţa
obiectivului de integrare europeană pentru viitorul ţării şi indică ce măsuri se cer adoptate. Dar
programele lor politice sunt în general declarative şi revendicative, ele prezintă prea abstract
viitorul european, ca pe un bine comun al ţării, iar latura beneficiului şi sacrificiului necesar nu
este suficient de bine reliefată. Fragilitatea construcţiei conceptuale este susceptibilă să creeze
iluzii în rândul populaţiei privind complexitatea obiectivului de integrare europeană.
5. Mediul politic din Republica Moldova rămâne divizat în faţa opţiunii europene, unele
partide militând pentru aderarea la NATO şi UE, altele doar la UE, un al treilea grup considerând
că Moldova ar putea face parte simultan din CSI şi Uniunea Europeană. Alte linii de demarcaţie
separă partidele prin atitudinea lor faţă de moştenirea istorică şi orientările civilizaţionale de
urmat, politica faţă de proprietatea privată, investiţiile străine, rolul statului, politicile economice,
sociale, culturale şi alte probleme deosebit de importante. Diferenţele sistemice de abordare au
impact negativ asupra coeziunii naţionale în faţa obiectivului strategic.
6. În aceste condiţii partidele politice urmează să identifice o modalitate acceptabilă de
reconciliere a intereselor, pentru a se pune de acord asupra unui pachet minim şi a unor politici

8
coerente în domeniile importante, asupra unui Pact naţional de acţiuni, în vederea asigurării unui
larg consens naţional pentru pregătirea condiţiilor şi aderarea efectivă a Republicii Moldova la
Uniunea Europeană.