1 Principalele mărimi şi unităţi de

măsură folosite în electrotehnică

Electrotehnica este un domeniu aplicativ al fizicii, în domeniul fenomenelor

electric. Dezvoltarea domeniului a fost posibilă prin sistematizare, cu stabilirea de
mărimi, legi şi regimuri. Dezvoltările teoretice de la sfârşitul secolului XIX-lea şi,
în special, lucrările lui Maxwell, au permis elaborarea unor concepte şi legi care
stau la baza rezolvării problemelor specifice domeniului.

1.1 Mărimi fizice în teoria macroscopică.

Câmpul electromagnetic
Proprietăţile definite prin mărimi matematice (scalari, vectori, tensori) se
numesc mărimi fizice. Mărimile fizice se clasifică, având în vedere modul
caracteristicile lor fundamentale şi modul de percepere. Din acest punct de vedere
mărimile pot fi primitive şi derivate.
Mărimile primitive sunt acele mărimi care, într-o teorie dată, se introduc în
urma unui proces inductiv, pornind de la experiment. Mărimile primitive nu pot fi
definite prin alte mărimi. De exemplu, pentru prezentarea fenomenelor din
mecanica clasică sunt necesare patru mărimi primitive: lungimea, timpul, masa şi
forţa. Mărimile pentru care unităţile de măsură şi procedeele de măsurare se aleg
independent se numesc mărimi fundamentale, iar mărimile care rezultă din relaţiile
de legătură cu mărimile fundamentale se numesc mărimi secundare. Calitatea de
mărime fundamentală sau mărime secundară depinde de sistemul de unităţi
adoptat. Numărul de mărimi fundamentale este mai mic decât numărul mărimilor
primitive. Astfel, deşi forţa este o mărime primitivă, nu este o mărime
fundamentală în sistemul de unităţi SI.
Mărimile derivate sunt acele mărimi care se introduc într-o teorie dată în
funcţie de alte mărimi considerate de referinţă, prin relaţii analitice, nefiind
necesare experienţe care să le pună în evidenţă proprietăţile. Exemplificând tot din
teoria clasică a mecanicii, viteza, acceleraţia, energia cinetică, lucrul mecanic etc.
sunt mărimi derivate, introduse prin relaţii de definiţie în raport cu alte mărimi
presupuse cunoscute:
B
dr dv d 2 r m  v2
v=
dt
; a= =
dt dt 2
; Wc =
2 
; L = F  ds . (1.1)
A
14 Consumatori de energie electrică

Calitatea de primitivă sau derivată ce se atribuie unei mărimi este în parte

relativă şi depinde de modul de prezentare a domeniului studiat, însă numărul
mărimilor primitive este acelaşi în cadrul unei teorii date. El reprezintă numărul
minim de mărimi cu care se pot descrie complet fenomenele unui domeniu de
cercetare. Numărul mărimilor primitive poate să scadă odată cu progresul ştiinţei,
dar numărul de mărimi derivate este principial nelimitat, asigurând o descriere mai
uşoară a fenomenelor studiate.
Totalitatea unităţilor de măsură fundamentale şi derivate care se referă la un
domeniu sau mai multe domenii de măsurare reprezintă sistemul de unităţi de
măsură.
Sistemul Internaţional de Unităţi, SI, se bazează pe şapte unităţi fundamentale:
metru [m] → lungime, kilogram [kg] → masă, secundă [s] → timp, amper [A] →
intensitatea curentului electric, kelvin [K] → temperatura termodinamică, molul
[mol] → cantitatea de substanţă, candela [cd] → intensitatea luminoasă [1.1 1.3].
Prin săgeată s-a indicat corespondenţa între unitatea de măsură şi mărimea fizică
corespunzătoare. Unităţi suplimentare sunt: radian şi steradian.
Mărimile fizice pot fi de stare sau de proces [1.1, 1.2, 1.4].
Mărimile sau parametrii de stare reprezintă ansamblul de mărimi a căror
cunoaştere determină univoc starea sistemului fizic din punctul de vedere al
fenomenelor urmărite. Cunoaşterea mărimilor de stare permite, prin utilizarea
legilor fenomenelor respective, prevederea evoluţiei viitoare a sistemului, în
conformitate cu principiul cauzalităţii. De exemplu, starea unui punct material este
complet precizată de mărimile de stare: raza vectoare şi impulsul.
Mărimile de proces sunt mărimile care descriu interacţiunea unui sistem fizic
cu altul sau trecerea sa dintr-o stare în alta. Din alt punt de vedere, mărimile fizice
mai pot fi extensive: mărimi ale căror valori se adună prin reuniunea a două sisteme
fizice sau corpuri de aceeaşi natură ca de pildă: lungimea, aria, volumul, masa,
sarcina electrică etc., sau intensive: mărimi care caracterizează local un sistem fizic
(temperatura, presiunea, densitatea de masă, densitatea de sarcină etc.).
O specie de mărimi fizice este caracterizată printr-o pereche de relaţii de
echivalenţă şi ordonare asociate şi prin precizarea unor convenţii de scară şi de
zero. Se ajunge astfel la măsurarea mărimilor, care se efectuează cu ajutorul unui
procedeu de măsurare. Procedeul de măsurare este o operaţie experimentală
reproductibilă, cu ajutorul căreia se poate asocia, fiecărei mărimi fizice, o mărime
matematică, numită valoare sau măsură, în raport cu mărimea fizică de referinţă,
numită unitate de măsură [1.3 ].
O mărime fizică este definită de o parte calitativă şi una cantitativă. Cea
calitativă determină proprietatea caracteristică a acesteia. De pildă: masa unui corp
caracterizează inerţia acestuia; forţa caracterizează interacţiunea dintre corpuri;
acceleraţia caracterizează modul de variaţie a vitezei. Partea cantitativă se obţine
prin măsurări. Pentru a măsura o mărime este necesar a dispune de un mijloc de
măsurare şi de o metodă de măsurare [1.5  1.7].
În teoria macroscopică clasică a fenomenelor electromagnetice se folosesc
şase mărimi primitive: sarcina electrică q [C], intensitatea câmpului electric E
[V/m], momentul magnetic m [A·m2], densitatea curentului de conducţie J [A/m2],
Principalele mărimi şi unităţi de măsură folosite în electrotehnică 15

momentul electric p [C·m] şi inducţia magnetică B [T]. Aceste mărimi au fost

stabilite şi introduse pe cale experimentală [1.1, 1.2].
Mărimile q, p, J şi m caracterizează starea electromagnetică a corpurilor, iar E
şi B descriu starea câmpului electromagnetic. Teoria macroscopică a câmpului
electromagnetic, care reprezintă baza teoretică a electrotehnicii, a fost formulată
de J.C. Maxwell în anul 1873, pornind de la ideile exprimate de Faraday în lucrarea
sa „Tratat despre electricitate şi magnetism“.
Câmpul electromagnetic, ansamblu indisolubil format din câmpul electric şi
câmpul magnetic, reprezintă un sistem fizic, diferit de corpuri, care poate exista,
atât în interiorul corpurilor, cât şi în vid. El poate fi generat de corpurile care se
găsesc în anumite stări sau poate avea o existenţă independentă. Deoarece câmpul
electromagnetic exercită acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor, în urma cărora
energia şi impulsul acestora variază, rezultă că trebuie să se admită existenţa unei
energii şi a unui impuls al câmpului.

1.2 Modul de variaţie a fenomenelor electromagnetice

În funcţie de variaţia mărimilor care descriu fenomenele electromagnetice din
teoria macroscopică se disting următoarele patru regimuri:
− regimul static, în care mărimile nu variază în timp, nu se produc
transformări energetice, fenomenele electrice se produc independent de cele
magnetice, iar cele două câmpuri (electric şi magnetic) se pot studia separat;
− regimul staţionar, în care mărimile nu variază în timp, dar, spre deosebire de
regimul static, interacţiunile câmpului cu substanţa sunt însoţite de transformări
energetice;
− regimul cvasistaţionar, în care mărimile variază suficient de lent pentru a se
putea neglija radiaţia câmpului electromagnetic (pentru a se putea neglija câmpul
produs de variaţia în timp a fluxului electric);
− regimul nestaţionar sau regimul variabil, în care mărimile variază în timp.

Bibliografie
[1.1] Timotin A. ş.a., Lecţii de Bazele Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970.
[1.2] Mocanu C., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
[1.3] Iscrulescu I. ş.a., Sistemul Internaţional de unităţi de măsură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.
[1.4] Gavrilă H., Centea O., Teoria Modernă a Câmpului Electromagnetic şi Aplicaţii, Editura ALL,
Bucureşti, 1998.
[1.5] Ionescu C. ş.a., Măsurarea Mărimilor Electrice, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti,
1997.
[1.6] Nicolau E. (coordonator) ş.a., Manualul inginerului electronist, Măsurări electronice, Editura
Tehnică Bucureşti, 1979.
[1.7] Ciorăscu F., Spinulescu I., Măsurări Electrice şi Electronice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.