10.

MĂSURAREA DEBITULUI

10.1. GeneralităŃi

Debitul este cantitatea de lichid scursă în unitatea de timp.

Se defineşte debitul de volum proporŃional cu viteza v a fluidului şi secŃiunea A a conductei, şi debitul
de masă

∆V d ⋅ A⋅ l dl (10.1)
Qv = = = A = A⋅ v
∆t dt dt
Măsurarea debitului de volum se reduce la măsurarea vitezei de scurgere a fluidului printr-o secŃiune

dm d(ρV ) (10.2)
Qm = = = ρ ⋅ Qv
dt dt

cunoscută, în timp ce măsurarea debitului de masă implică şi cunoaşterea densităŃii ρ care este, ca şi
viteza, funcŃie de temperatură.
În general viteza de scurgere se măsoară direct –prin traducerea în diverse moduri–a variaŃiei
parametrului viteză într-o variaŃie a unui semnal electric, în timp ce debitul masic se calculează din datele de
debit de volum şi densitate, în ultima vreme, acest calcul fiind efectuat în calculatoare “ on line “.
Mai rar sunt întâlnite debitmetrele ce măsoară debitul de masă direct. Acestea utilizează traductoare care,
în principiu, măsoară momentul de mişcare imprimat fluidului.
În schimb, pentru măsurarea debitului volumic, respectiv a vitezei de curgere s-au imaginat numeroase
metode care acoperă multe din situaŃiile posibile: debite foarte mari sau foarte mici, medii corozive, curgere
turbulentă, lichide vâscoase etc. şi se oferă posibilităŃi de a măsura cu precizie dorită în funcŃie de complexitatea
metodei adoptate.
Procedeele de măsurare sunt:
- perturbatoare, care modifică regimul de curgere;
• luând energie de la fluid, pentru mişcarea unor organe de măsură (debitmetrele cu
plutitor, cu turbină);
• deformând traiectoria lichidului prin utilizarea unor obstacole (diafragme, tub Venturi)
ce creează o diferenŃă de presiune;
- neperturbatoare, care nu iau energie de la fluid şi care sunt de tip:
• magnetic,
• ultrasonor,
 • radioactiv;
• termic;
Alegerea metodei de măsurare şi respectiv a aparatului adecvat unei anumite situaŃii depinde de
performanŃele dorite: precizie, plajă de măsurare, mod de afişare a rezultatului, stabilitate pe termen lung precum
şi de condiŃiile de măsurare: natura fluidului, posibilitatea instalării traductoarelor, necesitatea întreŃinerii lor,
felul curgerii etc.

10.2. Debitmetre electromagnetice

Principiul debitmetrelor electromagnetice se bazează pe legea inducŃiei electromagnetice prin mişcare:

într-un conductor care se mişcă liniar cu viteza v într-un câmp magnetic de inducŃie B se induce, între două
puncte la distanŃa D/2 pe o direcŃie perpendiculară pe planul format de direcŃia vitezei şi a câmpului, o t.e.m. V a
cărei mărime este:

V=BvD (10.3)

Fluidul joacă rolul conductorului (fig. 10.1).

Conducta de diametrul D prin care curge fluidul delimitează distanŃa între cele două puncte între care se
creează diferenŃa de potenŃial V.
Câmpul magnetic se obŃine cu
ajutorul unui electromagnet străbătut de un
curent I .
Debitul volumic Qv este:

dV dS (10.4)
Qv = = A = Av
dt dt
Cum

πD 2 πD 2 V πDV
A= , Qv = ⋅ =
4 4 BD 4B
Fig.10.1. Principiul de funcŃionare al
debitmetrelor electromagnetice
Deci diferenŃa de potenŃial V este direct proporŃională cu debitul Qv.
Măsurarea directă, în câmpul magnetic continuu, nu dă rezultate satisfăcătoare datorită faptului că în
afara tensiunii continue utile mai intervin o serie de tensiuni parazite (de exemplu datorită polarizării
electrozilor, sau nesimetriei lor) de acelaşi ordin de mărime.
O cale de a elimina acest neajuns este utilizarea câmpurilor magnetice variabile, sinusoidale. În acest
caz, în afară de tensiunea utilă, se obŃine – din însuşi principiul de lucru – o tensiune de aceeaşi frecvenŃă dar
defazată cu 900. Această componentă trebuie eliminată prin circuite adecvate (detectoare sensibile la fază), destul
de complicate. Dacă A este aria secŃiunii, B - inducŃia magnetică şi e - t.e.m. indusă, iar

1 dA
v= .
D dt

dø (10.6)
e = − , ø = A ⋅ B m sin ω t
dt

e = − A ⋅ ω B m cos ω t + D ⋅ B sin ω t ⋅ v (10.7)

în care primul termen este componenta defazată la 900, care trebuie eliminată, iar al doilea termen este
componenta utilă.
Un exemplu de astfel de aparat cu câmp magnetic sinusoidal este debitmetrul electromagnetic fabricat de
IEA.
O altă metodă, considerată mai avantajoasă, este aceea cu câmp magnetic intermitent sau cu polaritatea
inversată periodic.
Printr-o măsurare diferenŃială, perturbaŃia datorită tensiunilor de asimetrie este astfel eliminată.
Măsurarea se face în modul următor: se măsoară, cu câmpul magnetic conectat
v1 = Vnesim+Vutil (10.8)

La deconectarea câmpului magnetic, pentru un timp de pauză se măsoară:

v2 = Vnesim. (10.9)

Se introduce v2 într-un circuit de memorie şi se aplică electrozilor pentru compensare, pe timpul de

măsurare cu câmpul magnetic.
În acest fel, practic tensiunile de asimetrie sunt anulate, în măsura în care valoarea lor nu variază în
intervalul dintre o măsurare cu câmp şi una fără câmp. Alegându-se o frecvenŃă a comutării suficient de ridicată
în comparaŃie cu viteza (lentă) de variaŃie în timp a acestor tensiuni, se asigură o precizie foarte bună a metodei.
De obicei se utilizează un câmp cu variaŃie în timp dreptunghiulară, comutat periodic nu între B şi O ci
între +B şi – B, pentru mărirea sensibilităŃii. De asemenea, tensiunea nu este măsurată decât pe un interval de
timp din interiorul perioadei de aplicare a câmpului, pentru a se evita orice perturbaŃii apărute la comutarea
dorită variaŃiei rapide a câmpului magnetic; pe un timp scurt – corespunzător comutării – intrarea
amplificatorului este scurt-circuitată.
 10.3. Debitmetre cu ultrasunete

Se bazează pe modificarea vitezei de propagare a sunetului într-un fluid în mişcare datorită vitezei
proprii de deplasare a fluidului. Fie:
c – viteza sunetului în fluidul static;
v – viteza fluidului;
c ± v – viteza modificată a sunetului.
Timpul de propagare a sunetului între două sonde emiŃătoare şi receptoare aflate la distanŃa l este
Pentru a se micşora cât mai mult erorile datorate variaŃiei lui c (de exemplu cu temperatura) se pot utiliza

l
t1= când v şi c au acelaşi sens şi (10.10)
c+v

l
t2 = când v şi c au sensuri opuse. (10.11)
c−v
două sonde lucrând succesiv ca emiŃătoare şi receptoare.
InformaŃia de viteză rezultă dintr-o măsurare a diferenŃei de timp:

v
2
l c ≈ 2l v.
T = t 2 − t1 = 2
(10.12)
c v c2
1−  
c

Această măsurare se poate face fie prin efectuarea directă a diferenŃei de timp de propagare, fie prin
măsurarea defazajului semnalelor sinusoidale recepŃionate.
Măsurarea diferenŃei de timp de propagare se poate face în diverse moduri. De exemplu, utilizând două
perechi de sonde, aşezate în aval şi amonte, se comandă, pe fiecare canal emiterea impulsurilor imediat după
recepŃionarea lor, astfel că frecvenŃa impulsurilor va fi f1 = (c+v)/l pe un lanŃ şi f2 = (c-v)/l pe celălalt.
Prin mixarea celor două semnale se obŃin bătăi de frecvenŃă F = 2 v/l. FrecvenŃa bătăilor este însă
scăzută, de ordinul hertzilor şi prin urmare timpul de măsurare este mare iar precizia relativ scăzută.
Un procedeu similar, care utilizează un singur cuplu de sonde lucrând alternativ, numără impulsurile
într-un sens şi compară numărul obŃinut cu numărul păstrat în memorie, din sensul opus pe aceeaşi perioadă de
timp. diferenŃa este proporŃională cu debitul. Şi aici, măsurarea trebuie făcută un timp mai îndelungat pentru o
precizie mai mare – însă din nou poate interveni o variaŃie a vitezei sunetului cu temperatura care să influenŃeze
rezultatul.
 În scopul unei cât mai mari rapidităŃi se poate face măsurarea directă de timp de propagare între
fronturile impulsurilor recepŃionate, când ambele sonde lucrează în acelaşi timp ca emiŃătoare şi receptoare (fig.
10.2).
Sincronizatorul S comandă emiterea semnalelor ultrasonore de către E1 şi E2 precum şi amplificatorul
A, care blochează formatoarele A1 – A2 pe timpul emisiei.
Astfel prin A1 şi A2 trec numai impulsurile recepŃionate, iar diferenŃa de timp dintre ele va fi

1
T ≅2 v
c2
(10.13)
proporŃională cu debitul.
Această diferenŃă se măsoară cu
dispozitivul de măsurare M care este de
obicei o poartă la al cărei “start” şi
“stop” din cele două direcŃii vin
impulsurile recepŃionate.
Prin introducerea unui dispozitiv
de comutare (C) a sondelor se obŃine o
tensiune modulată, care trecută printr-un
filtru trece sus şi un detector sincron
Fig.10.2. Debitmetru cu ultrasunete (DS) dă la ieşire o tensiune neafectată de
derivele amplificatoarelor.
Un alt procedeu pentru determinarea debitului cu ultrasunete constă în măsurarea defazajului semnalelor
recepŃionate. Aceasta se poate face cu ajutorul unui transformator diferenŃial, în care se mixează cele două
semnale recepŃionate; când v = 0, semnalele sunt în antifază iar în secundar nu apare tensiune. Semnalul indus în
secundar depinde de defazajul celor două semnale recepŃionate în sensul de curgere şi în sensul contrar.
Amplitudinea acestui semnal este legată sinusoidal de mărimea debitului.
Această metodă se caracterizează prin uşurinŃa montării sondelor (direct pe conductă), sensibilitate (până
la viteze de 1 mm/s în canale de diametru 10 mm cu o frecvenŃă purtătoare de 5 MHz), şi precizie (cca 1 %) care
se menŃine în timp.

10.4. Debitmetre cu laser

Acest tip de debitmetru se utilizează la curgerile turbulente pentru determinarea profilului de viteze,
fiind posibilă determinarea vitezei într-un punct pe o axă, într-un plan, sau în spaŃiu.
Prezintă avantajul unei absolute neperturbări a curgerii, deci sensibilitate bună până la viteze foarte mici.
 Lumina monocromatică de λι bine convergentă pentru a fixa un anumit punct al conductei, este difuzată
de particula P ce trece cu o viteză v prin acel punct cu un unghi θ, iar frecvenŃa undei difuzate este frecvenŃa
Dopller.

f dif = f i + (edif − eri ) ⋅ vr

1 r
(10.14)
λi
Dacă printr-o heterodinare optică se fixează pe un fotodetector fi şi fdif se obŃine o frecvenŃă de bătăi

f = f
3 dif
− f =
i λ
(
1 r
)
r r 1 θ
e dif − ei ⋅ v = 2 sin v. (10.15)
λ 2 Aparatura electronică de
i i
la ieşirea fotodetectorului măsoară această frecvenŃă a bătăilor, proporŃională cu viteza particulei (fig. 10.3).
Cu asemenea aparat s-au putut
măsura viteze între 0,1 mm/s şi 10 m/s în
opt game.

Fig.10.3. Principiul de funcŃionare al

debitmetrului cu laser

10.5. Măsurarea debitului gazelor cu metode radiometrice

Sub acŃiunea unei iradieri cu radiaŃii α, β sau γ în gaz apar ioni. Aceştia se deplasează cu viteza gazului,
numărul lor scăzând în timp datorită fenomenului de recombinare. Curentul ionic detectat la o anumită distanŃă
cunoscută, de sursa de iradiere este proporŃional cu viteza de deplasare a gazului.
Într-adevăr, în afara spaŃiului iradierii legea de variaŃie a numărului ionilor este :

dn
+ γn 2
= 0 (10.16)
dt
unde γ este coeficientul de recombinare care depinde şi de natura gazului. Dacă la t = 0, n = n0 (n0 ioni iniŃial
formaŃi depind de activitatea sursei) soluŃia ecuaŃiei este:

n0
n (t ) =
1 + γn0t (10.17)
Numărul de ioni rămas este

l
Cum v = , rezultă pentru n0 ≫ n relaŃia liniară
t
v = lγn (10.18)

n0 – n = n . n0 . γ . t.

unde l este spaŃiul de recombinare, t timpul de parcurgere al lui de către particule cu viteza v.
Deci având l, γ cunoscuŃi, din n (numărul ionilor la distanŃa l de sursă) se deduce v.
Măsurarea se face cu ajutorul unui dispozitiv de tipul celui din figura 10.4.

Fig.10.4. Măsurarea vitezei gazelor prin Ionii formaŃi sub acŃiunea

metoda recombinării ionice sursei radioactive parcurge spaŃiul l,
se recombină pe drum, iar numărul rămas n dă un curent pe rezistorul R egal cu

q e⋅ n⋅V
I= = =e⋅ n⋅ S ⋅ v (10.19)
t l

unde e este sarcina electronului, n numărul ionilor rămaşi pe unitatea de volum, V volumul, S secŃiunea
conductei, v viteza gazului.
 Cu această metodă s-au realizat precizii de cca. 1,5%. Dezavantajul ei constă în dependenŃa
coeficientului de recombinare γ de felul gazului precum şi de metoda de măsurare în c.c.
O altă metodă radiometrică, care evită acest neajuns este aceea a măsurării timpului de trecere a unui nor
ionic, format printr-o iradiere modulată, între doi detectori aflaŃi la o distanŃă cunoscută.
Aici recombinarea nu intervine decât ca fenomen parazit şi anume în faptul că amplitudinea semnalelor
celor doi detectori va fi diferită, dar acest lucru nu influenŃează măsurarea, dacă semnalul cel mai mic este totuşi
suficient pentru a comanda circuitele de amplificare-formare. În acest caz eroarea de măsurare este de cca. 3%.

10.6. Debitmetre termice

Din această categorie fac parte anemometrele, larg utilizate pentru măsurarea debitului şi vitezelor
fluidelor. Principiul lor de funcŃionare este următorul: un fir (sau o peliculă) rezistivă, sensibilă la temperatură,
încălzit prin efect Joule şi plasat într-un curent de fluid de temperatură mai joasă, este răcit şi îşi variază
rezistenŃa electrică în funcŃie de viteza curentului fluid. Într-un mediu static de temperatură Ta <Ts (Ts -
temperatura firului) căldura cedată mediului de fir este:

Q = λA
(Ts − Ta ) (cal / s ) (10.20)
l
unde λ este conductibilitatea calorică;
A – suprafaŃa de răcire;
l – lungimea.
Într-un mediu în mişcare cu viteza v căldura cedată pe unitatea de timp şi unitatea de lungime de către un
fir subŃire de secŃiune circulară aşezat perpendicular pe direcŃia de curgere este

 v (10.21)
Q '' = λ (Ts − Ta )1 + 2πρgCv 
 λ

unde ρ este densitatea fluidului;

Cv - căldura specifică la volum constant;
v – viteza;
λ – conductivitatea calorică;
g – acceleraŃia gravitaŃională;
d – diametrul sârmei;
La echilibru, Q = Qn (căldura primită este egală cu cea degajată) şi rezultă

I 2R =
V2
R
(
= (T − Ta ) a + b v ) (10.22)
ecuaŃia cunoscută în literatură sub denumirea de legea lui King.
InformaŃia asupra vitezei se poate obŃine deci fie menŃinând R constant (deci temperatura constantă) şi
măsurând variaŃia curentului (principiul anemometrului cu temperatură constantă), fie menŃinând I constant şi
măsurând variaŃia rezistenŃei (anemometrul cu curent constant).
În figura 10.5 este indicată o schemă de măsură cu temperatură constantă: traductorul 1 reprezintă
elementul sensibil la viteză, adică un fir încălzit la o temperatură mai mare decât a fluidului. Când este răcit de
fluid rezistenŃa lui scade, puntea se dezechilibrează, semnalul de eroare este amplificat de amplificatorul de c.c şi
apoi prin reacŃie negativă se modifică curentul prin punte pentru a o readuce la echilibru.
VariaŃia curentului şi respectiv a semnalului de ieşire a amplificatorului în funcŃie de viteză este de
forma :
(10.23)
v2 = v02 + K v

Fig.10.5. Debitmetru termic cu fir cald

la temperatură constantă

În figura 10.6 este indicată o schemă de măsură cu curent constant. Traductorul 1 străbătut de un curent
constant îşi modifică rezistenŃa, iar semnalul de dezechilibru este proporŃional cu
1
v
R3 este rezistenŃa de calibrare la viteză nulă.
 Fig.10.6. Debitmetru termic cu fir cald
la curent constant

Traductoarele utilizate la anemometre se confecŃionează din sârmă de platină, tungsten, iridiu, din
peliculă metalică depusă pe un substrat de cuarŃ sau ceramic, sau cu termistoare.
Se pot măsura viteze – în gaze – până la 0,5 cm/s iar în flux de apă până la câŃiva mm/s, cu o dinamică
de 10000 : 1 şi precizie până la 0,1%.

10.7. Debitmetre cu traductoare digitale

În vederea obŃinerii unor rezultate care să se preteze mai uşor la prelucrarea în continuare pe calculator
sau la transmiterea – fără perturbaŃii – la distanŃă, s-au conceput diferite tipuri de traductoare care convertesc
direct debitul de frecvenŃă.
Fenomenele fizice pe care se bazează aceste traductoare sunt :
• apariŃia unor oscilaŃii de natură hidrodinamică ale însuşi lichidului în mişcare;
• vibraŃia unui corp oscilant sub acŃiunea curgerii lichidului;
• rotaŃia unei turbine cu axa perpendiculară pe direcŃia de curgere.
Debitmetre cu vârtej
Acestea utilizează fenomenul de formare a unor vârtejuri când fluidul întâlneşte un corp cu feŃe simetrice
faŃă de linia de curgere, dar neparalele cu ea. FrecvenŃa acestor vârtejuri depinde de viteza de curgere a fluidului.
Această frecvenŃă poate fi sesizată cu traductoare de presiune sau debit, ca de exemplu termistoare
încălzite care îşi variază rezistenŃa în ritmul frecvenŃei de formare a vârtejurilor.
Pentru o anumită geometrie a corpului aşezat în calea lichidului există relaŃia

fd (10.24)
S= = ct
V
unde :
S este teoretic o constantă la o anumită vâscozitate (număr al lui Reynolds)
d – diametrul conductei;
v – viteza fluidului;
f – frecvenŃa vârtejurilor.

Un debitmetru realizat pe acest principiu are următoarele performanŃe: liniaritate 0,5%; dinamică 100 : 1
; repetabilitate 0,1%.
Un alt fenomen de oscilaŃie a lichidului cu o frecvenŃă proporŃională cu viteza de curgere este acela de
precesie a vârtejurilor. În calea fluidului se aşează o piesă fixă în formă de elice, care imprimă fluidului o
mişcare de rotaŃie în jurul unui centru. Acest centru se deplasează pe o elicoidă cu o viteză unghiulară care este
proporŃională cu viteza fluidului.
Un termistor montat pe peretele tubului de măsurare îşi variază cu această frecvenŃă rezistenŃa (răcindu-
se în ritmul trecerii vârtejului peste el). FrecvenŃa de variaŃie a rezistenŃei reprezintă semnalul electric
proporŃional cu debitul.
Un astfel de debitmetru are: liniaritatea 1%; dinamica 100 : 1 şi repetabilitatea 0,25%.
Debitmetre cu corp oscilant
AcŃionat pe muchii de curgerea fluidului despărŃit în două canale rectilinii paralele, un corp execută o
mişcare de pendulare în jurul unui ax cu o frecvenŃă proporŃională cu viteza fluxului

f = Sv ρ (10.25)

unde :
S este constantă depinzând de geometria şi momentul de inerŃie al vibratorului;
v – debitul de volum ;
ρ – densitatea fluidului.

OscilaŃia este neamortizată, datorită faptului că energia pierdută prin frecare este recuperată de la fluid
prin modul de acŃionare asupra celor două feŃe ale corpului. Traductoarele pentru obŃinerea semnalului electric
de frecvenŃă proporŃională cu viteza pot fi capacitive, optice sau inductive.
La un aparat de acest gen, frecvenŃa de lucru variază între 5 ... 300 Hz, iar eroarea maximă este de 0,4%,
independentă de vâscozitatea pe domeniul 1 ... 100 cP.
Debitmetre cu turbină
Se utilizează în special în industria petrolului şi pentru măsurarea debitului gazului metan, în general în
medii necorosive deoarece implică mişcarea unor piese mecanice în mediul respectiv. Se bazează pe relaŃia
liniară care există între viteza de deplasare a unui fluid şi turaŃia unei turbine cu palete cu axul perpendicular pe
direcŃia de curgere a fluidului.
Pentru măsurare, se efectuează numărarea rotaŃiilor turbinei folosind traductoare optice, inductive sau în
lumină stroboscopică, obŃinându-se valoare liniar dependentă de debitul de volum.
Cu debitmetrele cu turbină se pot măsura debite în intervalul 10-8 ... 10-3 m3/s, (în mai multe game), cu o
liniaritate de 0,15% la presiuni până la 108 Pa (1000 atmosfere).
Numărul de turaŃii poate fi convertit în frecvenŃă (ceea ce este utilizat în mod curent) şi rezultatul afişat
numeric, dar poate fi dat şi analogic utilizându-se generatoare tahometrice.

10.8. Debitmetre cu măsurarea diferenŃei de presiune

Principiul pe care se bazează măsurarea este principiul lui Bernoulli conform căruia suma energiilor
statică şi dinamică (de presiune şi mişcare) în orice secŃiune a conductei este constantă

ρ ⋅ g ⋅ h1 + m⋅ v12 = ρ ⋅ g ⋅ h2 + m⋅ v22 (10.26)

unde: ρ este densitatea;

g – acceleraŃia gravitaŃiei;
v1, v2 – vitezele în secŃiunile 1 şi 2 ale conductei.

Măsurând manometric diferenŃa de presiune creată prin introducerea unei strangulări în conductă, se
determină o valoare proporŃională cu pătratul debitului (respectiv vitezei).

Se demonstrează că

1
v= 2 g ( p1 − p 2 ) (10.27)
s 
1 −  2  unde p1 – p2 este diferenŃa de
 s1 
presiune creată de o variaŃie a secŃiunii de la S1 (conductă) la S2 (strangulare).
Strangularea se poate obŃine cu diafragmă, tuburi Venturi, tuburi Dall, etc.
Măsurarea diferenŃei de presiune se poate efectua şi electronic, cu traductoare diferenŃiale de presiune
montate pe pereŃii conductei şi ai strangulării – cum ar fi traductoarele tensometrice.
 10.9. Debitmetre cu corp plutitor (rotametre)

Într-un tub cilindric perpendicular pe direcŃia de curgere a fluidului, un corp plutitor se află în echilibru
când forŃa de împingere datorită lichidului în mişcare compensează greutatea corpului.
Debitul de masă este proporŃional cu deplasarea pe verticală a corpului plutitor. Această deplasare se
poate măsura în diferite moduri : cu traductor de deplasare inductiv, optic sau prin convertirea în frecvenŃă a
deplasării.
În loc să se măsoare deplasarea unui corp plutitor se poate măsura însăşi deplasarea lichidului.