DINAMICA GAZELOR ŞI VAPORILOR

Prin dinamica de gaze sau gazodinamică se înţelege studiul curgerii

gazelor.
1. Clasificări ale curgerilor
Se cunosc mai multe clasificări ale curgerilor, acestea făcându-se
din puncte de vedere diferite.
Astfel, o primă clasificare se face având criteriu variaţia
parametrilor în puncte fixe de observaţie şi din acest punct de vedere
există :
- curgere staţionară sau permanentă la care valorile parametrilor
particulelor de gaz, considerate în diferite puncte fixe, rămân constante în
timp. O curgere de acest tip poate fi definită prin funcţiile :
w = w(x,y,z); p = p(x,y,z); v = v(x,y,z); T = T(x,y,z)
în care : w – viteza de curgere, p – presiunea, v – volumul specific, T –
temperatura termodinamică, iar x,y şi z coordonatele punctului ;
- curgere nestaţionară sau nepermanentă la care valorile
parametrilor particulelor de gaz variază în timp. Acest tip de curgere poate fi
definit prin funcţiile :
w = w(x,y,z,); p = p(x,y,z,); v = v(x,y,z,); T = T(x,y,z,)
unde prin  s-a notat timpul.
 Din punctul de vedere al acestei clasificări, cazul cel mai frecvent
întâlnit în tehnică este acela în care curgerea se face pe o singură
direcţie, iar valorile parametrilor nu depind de timp. Acest tip de curgere
se numeşte curgere staţionară unidimensională şi poate fi caracterizată
prin funcţiile :
w = w(x); p = p(x); v = v(x); T = T(x)
O a doua clasificare se poate face având drept criteriu forma
traiectoriei descrisă de particulele de gaz. Din acest punct de vedere
există :
- curgere laminară sau regim de curgere laminar (fig.1) când traiectoriile
particulelor de gaz sunt paralele ;
- curgere turbulentă sau regim de curgere turbulent (fig.2) când
traiectoriile particulelor de gaz sunt orientate oricum (aleatoriu).

Fig.1 Regim laminar Fig.2 Regim turbulent

• Distribuţia de viteze în secţiunea conductei depinde de
regimul de curgere, iar curba care reprezintă această
distribuţie se numeşte hodograful vitezelor (fig.3).
• În cazul curgerii laminare, curba de repartiţie a vitezelor
este o parabolă, iar în cazul curgerii turbulente curba de
repartiţie este parţial o parabolă, vârful fiind aplatizat.
Strat limită

w w

Curgere laminară Curgere turbulentă

Fig. 3 Hodograful vitezelor

 Criteriul Reynolds
Din punct de vedere analitic, regimul de curgere se poate stabili cu
ajutorul unei mărimi adimensionale numită criteriul Reynolds şi care are
expresia :
wl
Re =
în care : 
w – viteza medie de curgere ;
l – o lungime numită dimensiune caracteristică ;
 - viscozitatea cinematică a gazului.
Pentru o conductă având o secţiune de o formă oarecare, dimensiunea
caracteristică din criteriul Reynolds se numeşte diametru echivalent,
dimensiune care se calculează cu relaţia :
4F
de =
U
în care F este secţiunea prin care curge gazul, iar U reprezintă perimetrul
udat. În fig.4 sunt indicate cele două mărimi :
U

F
Fig. 4 Conductă cu secţiune oarecare
 În literatura de specialitate se dau valorile
criteriului Reynolds pe baza cărora se face
clasificarea regimurilor de curgere, astfel:

• Re < 2320 are loc un regim de curgere

laminar;
• 2320 < Re < 10000 are loc un regim de
curgere tranzitoriu;
• 10000 < Re are loc un regim de curgere
turbulent
 2. Ecuaţiile fundamentale ale curgerii
Din cauza intervenţiei frecării, studiul curgerii unui gaz se realizează în
două etape. Se consideră mai întâi gaze ideale (gaze la care nu
intervine frecarea) şi apoi, în etapa a doua, se consideră intervenţia
frecării. În consecinţă, vor fi prezentate ecuaţiile fundamentale ale
curgerii aplicabile la curgerea fără frecare..
În cazul curgerii staţionare se aplică legea continuităţii, lege care se
enunţă în felul următor: într-un regim staţionar de curgere, debitul masic
de gaz este acelaşi în orice secţiune a unei conducte. Expresia
matematică a acestei legi numită ecuaţia continuităţii reprezintă în
acelaşi timp şi prima ecuaţie fundamentală a curgerii, ecuaţie care are
două forme :
Fw
= ct.
v
Prin logaritmare şi diferenţiere se deduce :

dF dw dv
+ =
F w v
 A doua ecuaţie fundamentală a curgerii se
numeşte ecuaţia conservării energiei. Aceasta
nu este altceva decât ecuaţia bilanţului de energie
aplicată între două secţiuni infinit apropiate ale
unei conducte. În consecinţă, ca expresie
matematică pentru această lege, se utilizează
relaţia :

di + w  dw + g  dh = q − lt

adică ecuaţia bilanţului energiilor aplicabilă

sistemelor deschise.
 A treia ecuaţie fundamentală a curgerii se
numeşte ecuaţia entropiei şi, deoarece în
cazul curgerii staţionare se consideră că au
loc procese reversibile, variaţia entropiei
gazului în cazul curgerii fără frecare este dată
de expresia matematică a celui de-al doilea
principiu al termodinamicii, adică :

q
ds =
T
 3. Curgerea prin ajutaje
Ajutajul este un organ de maşină sub formă de conductă la care
apare o variaţie mare de secţiune pe o lungime mică.
Ajutajele sunt mult utilizate în construcţia de maşini şi au, în general,
rolul funcţional de a transforma energia acumulată de gaze sub formă de
entalpie în energie cinetică sau invers.

3.1. Ecuaţia ajutajului

Ecuaţia ajutajului este o relaţie care exprimă variaţia secţiunii în lungul
ajutajului.
Pentru a stabili această ecuaţie, se studiază procesul de curgere în
ajutaj cu ajutorul ecuaţiilor fundamentale ale curgerii în următoarele
condiţii :
- se neglijează schimbul de căldură cu exteriorul deoarece ajutajul are o
lungime relativ mică, iar viteza de curgere este mare, deci q = 0, în
consecinţă se consideră că în ajutaj are loc un proces adiabatic ;
- nu intervine niciun schimb de lucru mecanic cu exteriorul, deoarece
pereţii ajutajului sunt rigizi, astfel că lt = 0 ;
- se neglijează variaţia energiei potenţiale pe baza faptului că lungimea
ajutajului este mică, dz = 0 ;
- se consideră curgerea fără frecare, deci lf= qf = 0.
 Cu aceste condiţii, ecuaţiile fundamentale ale curgerii devin :
- ecuaţia continuităţii :
dF dw dv
+ =
F w v
- ecuaţia conservării energiei : di + wdw = 0

- ecuaţia entropiei : ds = 0

Din ecuaţia de continuitate, prin integrare, se deduce debitul

masic de gaz :
w
Dm = F = ct.
v
Din expresia debitului de gaz se vede că variaţia secţiunii
F a ajutajului depinde de modul cum variază viteza de
curgere şi volumul specific al agentului termic ce
evoluează în ajutaj.
 Variaţia vitezei se deduce din ecuaţia conservării
energiei şi ecuaţia entropiei, făcând apel la relaţia
fundamentală a termodinamicii :
Tds = di – vdp

q
Dacă se ţine seama de relaţia ds = , din relaţia de
mai sus se deduce : T
di = vdp

iar din relaţia di + wdw + gdh = q − lt se obţine :

wdw = - vdp
Se integrează această ecuaţie între o stare iniţială notată cu 1
la intrare în ajutaj şi o stare oarecare în lungul ajutajului, deci:
  wdw =  − vdp
1 1
Se ţine seama că procesul din ajutaj este adiabatic, iar în
membrul din dreapta relaţiei apare lucrul mecanic tehnic,
astfel că rezultă :
 k −1

w 2
w12
k   p k
− = p1v1 1 −  
2 2 k −1   p1  
 
Pe baza relaţiei de mai sus se pot face două observaţii :
1. din punct de vedere fizic, expresia obţinută ne arată că în
ajutaj intervine o variaţie a energiei cinetice a agentului
termic care se face pe seama lucrului mecanic tehnic ce se
dezvoltă în urma destinderii agentului termic în ajutaj ;
2. se poate neglija viteza iniţială w1 a agentului termic
deoarece are valori reduse în raport cu viteza dintr-o
secţiune oarecare a ajutajului.
Se obţine expresia vitezei într-o secţiune oarecare a ajutajului :

 k −1

k   p k
w= 2 p1v1 1 −  
k −1   p1  
 
Variaţia volumului specific se deduce ţinând seama că procesul
din ajutaj este adiabatic. Se aplică ecuaţia adiabatei între
starea iniţială şi o stare oarecare din lungul ajutajului, deci :

p v = pv
k
1 1
k

1
1  p 1 k
din care rezultă : =  
v  p1  v1
 Se introduc expresiile vitezei şi volumului specific în ecuaţia
de debit şi se obţine :
1
 k −1

 p 1 k k   p k
Dm = F   2 p1v1 1 −  
 p1  v1 k −1   p1  
 
1
 k −1

 p k k   p  k p1
Dm = F   1 −   2
 p1  k − 1   p1   v1
 

Se notează
1
 k −1

 p k k   p  k
 =   1 −  
 p1  k − 1   p1  
 
expresie care se numeşte funcţie caracteristică a ajutajului.
 Cu ajutorul acestei relaţii, ecuaţia de debit ia forma :

p1
Dm = F 2
v1

Dm
sau încă = F , din care rezultă :
p1
2
v1

F ∙ = const.

relaţie care reprezintă ecuaţia ajutajului.

 3.2 Forma generală a ajutajului şi variaţia parametrilor
Ecuaţia ajutajului permite stabilirea formei generale a
ajutajului, adică variaţia secţiunii F în lungul ajutajului dacă
se va cunoaşte variaţia funcţiei caracteristice. Din relaţie se
vede că :
 p
 = f  k , 
 p1 
adică ecuaţia caracteristică a unui ajutaj depinde de natura gazului,
( manifestată prin exponentul adiabatic k ) şi de raportul dintre presiunea
p într-o secţiune oarecare a ajutajului şi presiunea p1 la intrarea în ajutaj.
Pentru un anumit gaz :
 p
 = f  
 p1 
Dacă se consideră că destinderea agentului termic în ajutaj are
loc între p1 şi 0 (vid), atunci :
- la intrare în ajutaj p = p1 deci  = 0 ;
- la ieşire din ajutaj p = 0 deci  = 0.
 Se vede de aici că funcţia  pleacă de la zero în secţiunea
de intrare, pentru un anumit raport are o valoare extremă şi ia
din nou valoarea zero în secţiunea de ieşire a ajutajului.
Această valoare extremă a funcţiei caracteristice este un
maxim, valoare care se poate determina din condiţia :
d
 = =0
 p
d  
 p1 
Presiunea din lungul ajutajului pentru care funcţia caracteristică
devine maximă se numeşte presiune critică, raportul
corespunzător de presiuni se numeşte raport critic de
presiuni, iar secţiunea ajutajului corespunzătoare presiunii
critice se numeşte secţiune critică.
Funcţia caracteristică se aduce sub forma : 2 k +1
k  p k  p  k
=   −  
k −1  p1   p1 
 Se face observaţia că mărimea variabilă intră numai sub
radicalul al doilea, astfel că prin derivare şi egalare cu zero
se deduce : 2 k +1
−1 −1
2  p k k + 1 p  k
  −   =0
k  p1 cr k  p1 cr
din care se obţine :
k
 p  2  k −1
  =  
 p1 cr  k + 1 
de unde rezultă : k
 2  k −1
pcr = p1  
 k +1
Din relaţie se constată că presiunea critică la un ajutaj
depinde de natura gazului şi de presiunea din secţiunea de
intrare în ajutaj. Aceeaşi observaţie rămâne valabilă pentru
toate mărimile care intervin.
 Valoarea maximă a funcţiei caracteristice se determină
înlocuind în relaţie raportul de presiuni prin valoarea
raportului critic obţinut anterior şi se obţine :
1
 2  k −1 1
 max = 
 k +1 k +1
din care se poate vedea că valoarea maximă a funcţiei
caracteristice depinde numai de natura gazului.
Variaţia funcţiei caracteristice poate fi prezentată într-o
diagramă, aşa cum se vede în fig.5 :
S,

S
 max

Scr = Smin 

Fig.5 Funcţia caracteristică a ajutajului

 Dacă se ţine seama de variaţia funcţiei caracteristice din ecuaţia ajutajului,
se deduc următoarele situaţii :
- la intrare în ajutaj  = 0, F →  , practic se realizează cât mai mare posibil ;
- după intrare în ajutaj  creşte, F trebuie să scadă ;
- se ajunge la secţiunea critică unde  =  max iar F = Fmin , secţiune care se
mai numeşte şi secţiune critică ;
- după secţiunea critică  scade, iar F trebuie să crească.
Pe baza acestor constatări se poate realiza forma geometrică a ajutajului,
formă care se vede în fig.6 :
Fmin
F1

p,w,
 max w
p1
wcr 
pcr p
w1
x
Fig.6 Forma generală a ajutajului şi variaţia parametrilor
Analizând forma generală a ajutajului, se constată că aceasta
comportă două zone. Între secţiunea de intrare şi
secţiunea minimă apare o zonă cu secţiuni scăzătoare
numită zonă convergentă, apoi între secţiunea minimă şi
secţiunea de ieşire apare o zonă cu secţiuni crescătoare
numită zonă divergentă.
În ce priveşte variaţia parametrilor, se analizează presiunea şi
viteza. Variaţiile acestor mărimi împreună cu variaţia funcţiei
caracteristice sunt reprezentate în fig.6.
Dacă se analizează presiunea, se constată că aceasta are
valoarea p1 la intrarea în ajutaj, valoare care scade tot timpul
până la ieşirea din ajutaj. Forma curbei care reprezintă
variaţia presiunii se deduce pe baza faptului că destinderea
în ajutaj este o adiabată.
În ce priveşte viteza, dacă se face apel la relaţia sa (slide-ul 13)
şi dacă se ţine seama că presiunea scade pe tot parcursul
ajutajului, se deduce că viteza va creşte tot timpul.
 Forma particulară a unui ajutaj depinde de condiţiile
impuse la ieşire din ajutaj.

Astfel, dacă presiunea la ieşire din ajutaj p2  pcr ajutajul

comportă numai zona convergentă şi se numeşte ajutaj
convergent, iar dacă p2 < pcr ajutajul comportă atât zona
convergentă cât şi zona divergentă şi se numeşte ajutaj
convergent-divergent sau ajutaj Laval.
3.3 Viteza în secţiunea de ieşire a unui ajutaj
În cazul curgerii fără frecare, viteza în secţiunea de ieşire a
unui ajutaj se numeşte viteză teoretică şi de determină în
felul următor :
1. Dacă agentul termic care evoluează prin ajutaj este un gaz
perfect, atunci :
 k −1

k   p k

w2 = 2 p1v1 1 −  
k −1   p1  
 
2. Dacă agentul termic este un gaz real sau vapori, atunci din
ecuaţia conservării energiei se deduce :
wdw = - di care, integrată între ecuaţia de intrare şi
secţiunea de ieşire, ia forma : w22 w12
− = i1 − i2
2 2
din care, ţinând seama că w1  0 (foarte mică), rezultă :

w2 = 2(i1 − i2 )
În cazul curgerii cu frecare, viteza în secţiunea de
ieşire se numeşte viteză reală şi, evident, din
cauza frecării :
w2 r  w2
În consecinţă,
w2 r =   w2

unde  < 1 se numeşte coeficient de viteză, iar

valorile lui se determină pe cale experimentală.
Pentru ajutaje executate îngrijit valorile lui variază
între 0,92 la 0,98.
 3.4 Dimensionarea ajutajelor
În cazul dimensionării unui ajutaj sunt cunoscute :
- Dm debitul masic de agent termic ce trece prin ajutaj ;
- natura agentului termic (prin exponentul adiabatic k) ;
- starea lui iniţială ;
- se impune prin p2 starea finală.

Pentru a dimensiona ajutajul se procedează în felul următor :

1. se stabileşte mai întâi forma ajutajului, determinându-se
presiunea critică cu relaţia :
k
 2  k −1
pcr = p1  
 k +1
2. dacă :
p2  pcr – ajutajul este convergent;
p2 < pcr – ajutajul este convergent-divergent.
 La un ajutaj convergent (fig.7) se dimensionează
numai secţiunea de ieşire F2 .

Pentru aceasta, se aplică ecuaţia de continuitate :

Dm = F2 ∙ w2r ∙ 2

F1
F2

Fig.7 Ajutaj convergent

 La ajutajul convergent-divergent (fig.8) se
dimensionează secţiunea minimă Fmin, secţiunea de ieşire
F2 şi distanţa dintre ele notată l.

F1 
Fmin

F2

Fig.8 Ajutaj convergent-divergent

 Pentru determinarea secţiunii minime se poate aplica relaţia
p1
Dm = F 2
v1 în care, pentru a lua în considerare frecarea, se
introduce coeficientul de viteză astfel că relaţia devine :
p1
Dm = Fmin max 2
v1
Secţiunea de ieşire F2 se poate determina cu aceeaşi relaţie.

Distanţa dintre ele se determină pe baza unghiului  =

(8...12) numit unghi de evazare, ale cărui valori se impun
din condiţia de a nu se desprinde curentul de gaz de pereţii
ajutajului, desprindere care provoacă apariţia turbioanelor
consumatoare de energie.
În cazul când pentru cele două secţiuni se admit forme circulare, distanţa
dintre ele se determină cu relaţia : d − d min
l =

2tg
2