6.

Teorema impulsului
•Obiective operaționale:
•Cunoaşterea formei de aplicare a teoremei
impulsului pentru un tub de curent
•Metoda de rezolvare a aplicațiilor
•Aplicație la turbina cu acțiune
 Teorema impusului (1)
• Dacă o particulă materială se mişcă cu o anumită viteză, atunci cantitatea de
mişcare este:
m ⋅v
• Pentru un sistem de puncte materiale, cantitatea de mişcare se obține din
însumarea mărimilor corespunzătoare particulelor componente.
• Se defineşte ca volum de control, domeniul continuu din spațiul ocupat de fluid,
mărginit de o suprafață închisă, convenabil aleasă, numită după Euler suprafață
de control. Volumul de control este format dintr-o infinitate de particule fluide
de masă dm asupra cărora acționează câmpul de viteze. Cantitatea de mişcare
respectiv momentul cinetic pe ansamblul volumului de control rezultă prin
integrarea acestor mărimi referitoare la fiecare particulă.

∫ v ⋅ dm
τ
∫τr ×v dm
• Pentru un sistem infinit de particule fluide cuprinse într-un volum de control se
obține forma generală a teoremei cantității de mişcare aplicată unui mediu
continuu:
d
∫ v ⋅ dm = ∑ Fext
dt τ
 Teorema impusului (2)
•Membrul al doilea al relației de mai sus nu prezintă mari dificultăți în calcularea lui
matematică; în schimb, primul membru nu se poate calcula sub forma în care apare
decât în cazuri particulare şi neimportante pentru practică. Căutând să depăşească
această dificultate, Euler a pus bazele unei demonstrații al cărei rezultat final este
forma generală a teoremei cantității de mişcare pentru un mediu fluid:

I2 − I1 = ∑ Fext
•Termenii din membrul stâng reprezintă impulsul fluidului care iese din volumul de
control, respectiv impulsul fluidului care intră în volumul de control:

I2 = ∫ ρ ⋅v 2 ⋅ v 2 ⋅ cos α 2 d A2 ; I1 = ∫ ρ ⋅v 1 ⋅ v 1 ⋅ cos α1 d A1;

Se Si
•Suma forțelor exterioare care acționează asupra unui mediu fluid cuprins în
interiorul unei suprafețe de control este egală cu impulsul la ieşire minus
impulsul la intrare.
•Se observă că dificultatea aplicării teoremei impulsului sub forma sa generală
rezidă în calculul integralelor de suprafață. Totuşi, în unele cazuri particulare - cazuri
care acoperă o gamă foarte largă de aspecte tehnice, practice - se pot efectua unele
simplificări ce conduc în ultimă instanță la un calcul rapid al celor două expresii ale
impulsului.
 Teorema impulsului aplicată unui tub de curent (3)
• Se consideră o zonă din tubul de
curent cuprinsă între două suprafețe
ortogonale pe tubul de curent
(secțiuni drepte). Zona se delimitează
cu ajutorul unei suprafețe de control
(Euler).
• Impulsurile fluidului în secțiunile
drepte ale tubului de curent sunt:

I1 = ∫ ρ ⋅v 1 ⋅v 1 ⋅ d A1 =ρ ⋅ ∫ v 1 ⋅v 1 ⋅ d A1; I2 = ∫ ρ ⋅v 2 ⋅v 2 ⋅ d A2 =ρ ⋅ ∫ v 2 ⋅v 2 ⋅ d A2 .
S1 S1 S2 S2
• Deoarece viteza nu prezintă o distribuție uniformă pe I = β ⋅ ρ ⋅Q ⋅v
secțiunea tubului de curent, s-a propus utilizarea unui
coeficient de corecție astfel încât să se poată efectua 2
calculul impulsului cu ajutorul vitezei medii. ∫ dA
v
• Coeficientul pentru corecția impulsului se numeşte β= S
2
coeficientul Boussinesq. v med ⋅A
 Teorema impulsului aplicată unui tub de curent (4)
• Suma forțelor exterioare care acționează asupra masei de fluid poate fi
explicitată astfel:
∑ Fext =Fp1 + Fp2 + FR + FG + Ff Fp1 = p1 ⋅ A1;
• Forțele de presiune pe suprafețele secțiunilor de intrare şi
ieşire ale tubului de curent:
Fp 2 = p2 ⋅ A2
•Forța de reacțiune (FR) a peretelui tubului de curent ce face parte din suprafața de
control, asupra fluidului din interiorul volumului de control este de obicei
necunoscuta problemei.
•Forța de greutate (forța masică) a fluidului din interiorul volumului de control, (FG)
se determină lesne din ecuațiile cunoscute.
•Forța de frecare Ff este practic imposibil de calculat cu precizie. De ea se ține
seama prin introducerea unor coeficienți de corecție obținuți experimental.
•Conform principiului acțiunii şi reacțiunii din mecanică, forța de reacțiune este
egală în modul dar de sens contrar cu forța de acțiune:

FR = −FA
 Teorema impulsului aplicată unui tub de curent (5)
• În majoritatea aplicațiilor practice este important să se determine forța de
acțiune dinamică a fluidului asupra unor suprafețe solide cu care acesta vine în
contact.
• Astfel, forța de acțiune va fi necunoscută, iar forța de frecare este neglijată într-
un prim calcul.
• Forma practică a teoremei impulsului pentru un tub de curent:

FA = I1 − I2 + Fp1 + Fp 2 + FG
• Sistem cu mai multe ramificații de intrare şi ieşire :
n m n m
FA = ∑ I1,i − ∑ I2, j + ∑ Fp1,i + ∑ Fp 2, j + FG
i =1 j =1 i =1 j =1

•Pentru calculul momentului cinetic, urmând un raționament analog, se ajunge în

final la teorema momentului cinetic, cunoscută şi ca fiind a doua teoremă a
impulsului, ecuație de o deosebită importanță în studiul maşinilor hidraulice:

rA × FA = r1 × (βρ Qv 1 ) − r2 × (βρ Qv 2 ) + r1 × n1A1 + r2 × n2A2 + rG × FG

 Teorema impulsului aplicată unui tub de curent (6)
•Având în vedere că ecuațiile de mai înainte sunt vectoriale, metoda analitică
presupune alegerea unui sistem de axe arbitrar, pe care se proiectează relațiile
respective. Se obțin astfel valorile componentelor după axele sistemului.
•Tipurile de aplicații practice ale relației pot fi împărțite în trei categorii:
– Valoarea parametrilor hidrodinamici rămâne constantă, variind între secțiunea
de intrare şi ieşire numai direcția şi sensul lor. Este reprezentat de cazul tehnic
al coturilor de conducte cu diametrul constant cu orice unghi la centru, ca şi
cazul jeturilor compacte ce lovesc o suprafață solidă.
– Valoarea parametrilor hidrodinamici se schimbă între secțiunea de intrare şi
ieşire, direcția şi sensul lor rămânând acelaşi. Este reprezentat de cazul tehnic
al îngustărilor şi lărgirilor de conducte unidirecționale, ajutaje, etc.
– Atât valoarea cât şi direcția şi sensul parametrilor hidrodinamici se modifică
între secțiunea de intrare şi secțiunea de ieşire. Este reprezentat de cazul
tehnic al ramificațiilor sau al coturilor cu schimbare de secțiune.
 Teorema impusului aplicată unui tub de curent (7)
• În continuare se prezintă o demonstrație simplificată pentru teorema impulsului
aplicată unui tub de curent.
• Teorema impulsului aplicată unui corp solid exprimă faptul că variația impulsului
în timp este egală cu rezultanta forțelor care acționează asupra corpului:
r
d(mv ) r
= ∑F
dt
• Dintr-un tub de curent se desprinde un domeniu fluid cu ajutorul unei
suprafețe de control imaginare (Euler), delimitată de suprafața exterioară a
tubului de curent și de două secțiuni drepte. Se consideră acest domeniu ca și
cum ar fi solid, în această stare fiind menținut de variația impulsului și
rezultanta forțelor. Se dezvoltărrelația de mai sus.
dv r dm r
m ⋅ +v ⋅ = ∑F
dt dt
• Viteza care apare în această ecuație este o viteză medie. În regim staționar,
viteza este constantă în timp, iar derivata masei în funcție de timp este debitul
masic:
r r
m& ⋅ v = ∑ F
 Teorema impusului pentru un tub de curent (8)
• Produsul este denumit impulsul fluidului într-o secțiune oarecare a tubului de
curent. Se diferențiază relația de mai sus de-a lungul tubului de curent,
evidențiindu-se în acest fel:
• în membrul stâng variația infinitezimală a impulsului și
• în membrul drept rezultanta forțelor care apar în elementul infinitezimal al
tubului de curent:
d(m
r
& ⋅v ) = m
r r r
& = d ∑F
& ⋅ d v + v ⋅ dm ( )
• Regimul fiind staționar, de-a lungul tubului de curent
( )
r r
debitul este constant, deci relația de mai sus devine: m& ⋅ dv = d ∑ F
• Forțele din membrul drept sunt:
• forțe de presiune, pe suprafața de control care delimitează domeniul fluid
desprins din tubul de curent;
• forța de reacțiune asupra fluidului a pereților solizi care delimitează tubul de
curent;
• forța masică în elementul de tub de curent;
• forța de frecare în elementul de tub de curent.
 Teorema impusului pentru un tub de curent (9)
r r r r
• Relația de mai sus se detaliază: ∑ dFp − dFa + dFm + dFf = m& ⋅ dv
• Se au în vedere următoarele:
• forțele de presiune se anulează reciproc pe pereții laterali ai tubului de curent
deoarece presiunea se consideră constantă în orice secțiune a tubului de curent,
rămânând numai forțele de presiune care se aplică pe cele două secțiuni normale
care delimitează aval (2) și amonte (1) domeniul fluid;
• forțele masice se neglijează în cazul fluidelor ușoare (gaze și vapori);
• în cazul mașinilor nu interesează forța de reacțiune a pereților asupra fluidului, ci
forța de acțiune a fluidului asupra suprafețelor solide care îi dirijează curgerea (de
exemplu palete):
2 r r
r r
∑ pi ⋅ ni ⋅ dAi − dFa + dFf = m& ⋅ dv
i =1

• în care normala la suprafața secțiunii normale este îndreptată spre fluid.

Forma integrală a ecuației de mai sus:
r r r r r r
p2 ⋅ n2A2 + p1 ⋅ n1A1 − ∫ dFa + ∫ dFf = m ⋅ (v 2 − v 1 )
&
D D
 Teorema impusului aplicată unui tub de curent (10)
• Relația vectorială de mai sus se proiectează pe un sistem de axe de coordonate
convenabil ales, apoi se determină necunoscuta prin rezolvarea sistemului de
ecuații. Axa tubului de curent cilindric rectiliniu este în direcția vitezei:

- p2 ⋅ A 2 + p1 ⋅ A1 − Fa − Ff = m
& ⋅v 2 − m
& ⋅v 1
• Rezultă forța de acțiune:

Fa = -p2 ⋅ A 2 + p1 ⋅ A1 + m& ⋅v 1 − m& ⋅v 2 − Ff

• Sau:

Fa = -p2 ⋅ A2 + p1 ⋅ A1 + ρ1v 1A1 ⋅v 1 − ρ2v 2A2 ⋅v 2 − Ff

 Acțiunea dinamică a unui jet de fluid asupra unei
suprafețe solide (1)
• Placă plană mare în repaus
acționată de un jet de fluid.
• w – viteza relativă;
• c – viteza absolută;
• u – viteza de transport.

FAx = ρQw = ρQc = ρAc 2 ;


FAy = 0.
• Se defineşte un coeficient de rezistență Cx ca fiind raportul dintre forța de impact
cu profilul plăcii şi forța de impact ideală dată de produsul dintre presiunea
dinamică şi aria secțiunii drepte a jetului:

FA
Cx =
ρ ⋅c 2 Cx = 2
A
2
 Acțiunea dinamică a unui jet de fluid asupra unei suprafețe
solide (2)
• Placă plană cu dimensiuni mai reduse, astfel încât jetul să nu fie deviat
complet, impulsul la ieşire are o componentă după axa Ox:

FAx = ρ ⋅Q ⋅w − ρ ⋅Q ⋅w ⋅ cos α;
F = 0.
 Ay
• Placa plană cu dimensiuni mai reduse în repaus:

FA = ρ ⋅ A ⋅ c 2 ⋅ (1− cos α )

• Coeficientul de rezistență: C x = 2 ⋅ (1 − cos α )

• La deviere completă la 90o se
obține cazul de mai sus: Cx = 2
 Acțiunea dinamică a unui jet de fluid asupra unei
suprafețe solide (3)
• Cupă de turbină cu
acțiune

• Viteza relativă a cupei

FAx = ρ ⋅ Q ⋅w ⋅ (1 + cos β);

w = c−u
FAy = 0.
• Considerând placa plană în FA = ρ ⋅ A ⋅ c 2 ⋅ (1+ cosβ)
repaus se obține:
C x = 2 ⋅ (1+ cosβ)
 Principiul turbinei cu acțiune (1)
• Forța teoretică de acțiune dinamică asupra cupei de turbină
cu acțiune:
FA = ρ ⋅Q ⋅ (c − u ) ⋅ (1+ cosβ) = ρ ⋅ A ⋅ c ⋅ (c − u ) ⋅ (1+ cosβ)
• Unghiul nu poate fi zero pentru a evita lovirea
β = 5...7°
extradosului paletei învecinate:

• Randamentul teoretic al acționării: putere utilă (putere

mecanică: forța înmulțită cu viteza tangențială) / putere
absorbită (putere hidraulică a jetului care iese din injector:
debitul volumic înmulțit cu presiunea dinamică):

Pu ρ ⋅ Q ⋅ (c − u ) ⋅ u ⋅ (1+ cos β) 2
ηt = = 2 = 2 (c − u ) ⋅ u ⋅ (1 + cos β)
Pa ρ ⋅c c
Q⋅
2
 Principiul turbinei cu acțiune (2)
• Randamentul maxim se obține prin anularea c
derivatei în raport cu u şi se obține în final relația u=
2
dintre viteza absolută şi viteza periferică:
• Viteza tangențială este în general fixă, deoarece turbina acționează un generator
electric sincron.
• Rezultatul teoretic este valabil pentru toate turbinele cu acțiune, inclusiv treptele
cu acțiune ale turbinelor cu abur şi cu gaze.
• Rezultă randamentul teoretic maxim:
1
ηt ,max = (1+ cos β)
2
• Se observă că numai dacă devierea este 180o, adică unghiul egal cu 0 se poate
obține un randament teoretic egal cu 1. În realitate însă, transformările
energetice sunt departe de a se realiza cu astfel de valori ale randamentului, pe
de o parte forțele de frecare conducând la pierderi destul de însemnate şi pe de
altă parte înălțimea variabilă a apei la baraj care determină o viteză absolută a
apei la ieşirea din injector alta decât cea optimă.
 Analiză dimensională (1)
• Analiza dimensională studiază structura relațiilor fizice, regulile după care se
stabilesc formele lor generale şi modul în care aceste reguli se aplică în practică.
• Mărimile fizice de aceeaşi natură pot fi adunate sau scăzute dacă valorile lor
sunt exprimate folosind aceeaşi unitate de măsură - care devine factor
comun în procesul de adunare.

M = M1 ± M2 = V1 ⋅ U± V2 ⋅ U = (V1 ± V2 ) ⋅ U
• Înmulțirea sau împărțirea se efectuează separat pentru numere şi separat pentru
unitățile de măsură:

M = M1 ⋅ M 2 = V1 U1⋅V2 U2 = (V1V2 )⋅ (U1U2 ) = V ⋅ U

• Inițial, unitățile de măsură au fost alese arbitrar, formând sisteme de unități care
nu se bazau pe reguli determinate. Un astfel de sistem se numeşte necoerent.
• Pe baza ideii formulate pentru prima dată de Fourier, s-au constituit sisteme de
unități de măsură care țin seama de relațiile fizice dintre mărimi. Un astfel de
sistem este constituit din unități fundamentale şi unități derivate.
 Analiză dimensională (2)
• Unitățile fundamentale sunt alese convenabil, astfel încât să măsoare un număr
oarecare de mărimi fundamentale. Aceste unități sunt definite independent.
• Unitățile de măsură derivate se obțin din cele fundamentale prin operații simple
de înmulțire sau împărțire, fără intervenția unor coeficienți de transformare. Un
sistem constituit în acest mod se numeşte coerent. Sistemul Internațional de
unități de măsură se constituie ca un sistem coerent.
• Pentru mărimile fizice derivate, relațiile care le pun în legătură exclusiv cu
mărimile fundamentale devin relații fizice de definiție.
• Dimensiunea este o noțiune generală care poate caracteriza structura unui
sistem coerent de unități de măsură, fără a preciza aprioric aceste unități.
• Se poate enunța principiul omogenității dimensionale: o relație între mărimi
fizice are sens numai dacă termenii săi sunt omogeni în raport cu unitățile de
măsură fundamentale, oricare ar fi sistemul de unități de măsură utilizat.
• O relație între mărimile care determină un fenomen fizic va fi numită completă
dacă dimensional este omogenă şi dacă ea cuprinde toate mărimile fizice care
determină fenomenul.
 Similitudine (1)
• Scopul similitudinii: a aplica la o scară reală rezultatele obținute pe un model
(machetă) realizat la o scară convenabil aleasă pentru ca măsurătorile să poată fi
efectuate cu precizie suficientă.
• Tipuri fundamentale de similitudine:
– Similitudinea geometrică;
– Similitudinea cinematică;
– Similitudinea dinamică;
– Similitudinea termodinamică.
• Scara lungimilor, ariilor, l 2 V l 3
kl = ; k = A = l = k 2; kV = = 3 = k l3
volumelor lo A
A l2 l Vo lo
o o
• Scara tipilor de desfăşurare a t
fenomenelor
kt =
to
l
v l t ω t −1
• Scara vitezelor liniare, kv = = t = ⋅ o = k l ⋅ kt−1 kω = = −1 = kt−1
unghiulare, debitelor v o l 0 lo t ωo t o
volumice, vâscozității to
cinematice Q l 3 ⋅t −1 3 −1 ν l 2t −1
kQ = = 3 −1 = k l ⋅ kt k ν = = 2 −1 = k l2kt−1
Qo lo ⋅t o νo l o t o
 Similitudine (2)
• Se remarcă faptul că scara unei mărimi derivate se poate obține dacă în
ecuația dimensională a ei se înlocuiesc scările mărimilor fundamentale.
• Se poate spune că în cazul similitudinii geometrice a două mişcări ale
fluidelor, liniile de curent sunt geometric asemenea.
• Similitudinea dinamică presupune că pe lângă cele două tipuri de similitudine de
mai sus intervine şi scara forțelor:
F m ⋅a
kF = = = k m ⋅ k a = k mk l kt−2 = k mkv kt−1
Fo mo ao
ρ
• Scara densităților: k ρ = = k mk l−3
ρo

• Scara energiilor, kE = kF kl k P = k E kt−1 = k F k l kt−2

puterilor, impulsurilor,
debitelor masice, k I = k F kt = k mkv = k ρkQkv = k ρk l4kt−1
presiunilor
kQm = k mkt−1 = k ρk l3kt−1 k p = k F k l−2
 Similitudinea (3)
• Criterii de similitudine: relații adimensionale între mărimile
semnificative ale unui fenomen pentru model şi original. Ele
sunt numere adimensionale reprezentând condiția de
asemănare a două fenomene.
• Aplicarea teoriei similitudinii se bazează pe:
• Prima lege a similitudinii, legea lui Newton: fenomenele
similare au criteriile de similitudine identice.
• A doua lege a similitudinii: soluția generală a unui sistem
de ecuații care corespunde unor fenomene asemenea se
poate exprima cu ajutorul criteriilor de similitudine
rezultate din acestea. Relația dintre criterii, ce corespunde
soluției ecuației se numeşte ecuație criterială.
• În continuare se vor prezenta câteva criterii de similitudine.
 Similitudinea (4)
• În dinamica fluidelor vâscoase condițiile de asemănare rezultă din ecuația
Navier-Stokes care îmbracă următoarea formă vectorială:
1 2 Dv
f − ∇p + ν ⋅ ∇ v − = 0,
ρ Dt
• adică suma dintre forțele masice, forțele de presiune, forțele de frecare
vâscoasă şi forțele de inerție este zero. Pe scurt, pentru model şi original
această ecuație poate fi exprimată astfel:

Fm + Fp + Fv + Fi = 0; Fm ,o + Fp ,o + Fv ,o + Fi ,o = 0
• Raportând forțele de acelaşi tip sau de tipuri diferite pentru original şi model, se
pot obține criterii de similitudine care se utilizează pentru fenomenele în
desfăşurarea cărora forțele respective au o pondere însemnată față de celelalte.
• Criteriile de similitudine mai importante poartă denumirea unor personalități
care au contribuții însemnate în domeniul respectiv al studiului Mecanicii
fluidelor.
 Criteriul Newton
• Este un criteriu general reprezentând asemănarea
dinamică, deci asemănarea forțelor de inerție ale k F = k mk a = k mk l kt−2
originalului şi modelului
• Densitatea poate fi luată în considerație ca mărime caracteristică a unui fluid.

k m = k ρk l3 k F = k ρk l3k v k t−1 = k ρk l2kv2

• Se obține un raport între mărimile kF
respective, două forțe: 2 2 =1
k ρk l kv
Fi
Fi ,o • Se înlocuiesc mărimile respective pentru model
2 2 =1 şi original şi rezultă în final criteriul Newton
ρl  v 
   
ρo  lo   vo 
• Se utilizează la modelarea fenomenelor hidrodinamice F
la care forțele de inerție joacă un rol important, adică Ne = 2 2
la studiul curgerii în jurul corpurilor (studiul acțiunii ρl v
curentului asupra profilelor hidrodinamice
 Criteriul Reynolds
• Arată asemănarea dintre forțele de inerție şi forțele de frecare Fi Fv
[v ]
=
vâscoasă: Fi ,o Fv ,o
[Fv ] = [η][A]
• Forța de vâscozitate poate fi exprimată [l ]
dimensional:
• Raportul forțelor de Fv −1 Fi
= k ηk Akv k l = k ηk l kv = k ρkv2k l2
viscozitate şi de inerție: Fv ,o Fi ,o
k ρkv k l ρ ⋅ l ⋅v v ⋅l
=1 Re = Re =
kη η ν
• l – dimensiunea caracteristică a curgerii; pentru conducte se consideră
diametrul hidraulic echivalent.
• Similitudinea de tip Reynolds se utilizează atunci când efectul vâscozității are o
pondere însemnată.
• La mişcările laminare permanente în conducte forțate (sub presiune) se
realizează o similitudine hidrodinamică foarte bună dacă există similitudine
geometrică, cinematică şi criteriul Reynolds acelaşi.
• Cu cât numărul Reynolds este mai mic cu atât influența vâscozității asupra
mişcării fluidului este mai mare.
 Criteriul Euler
Fp Fi
• Are în vedere asemănarea forțelor de presiune şi de inerție =
Fp ,o Fi ,o
Fp
• Raportul forțelor de presiune: = k pk A = k pk l2
Fp ,o
• Se înlocuieşte şi raportul forțelor de inerție şi se fac simplificările kp
2 =1
p k ρkv
• Rezultă criteriul Euler sub forma: Eu = 2
ρv
• Similitudinea de tip Euler se foloseşte în cazul curgerilor în care p − pv
Eu =
apare fenomenul de cavitație, forma uzuală fiind: ρv 2
• Apare presiunea de vaporizare a fluidului de lucru la temperatura de lucru.
• Se presupune deci că pe prototip cavitația apare în zonele în care Eu = 0.
Fenomenul poate fi studiat pe model, fiind similar şi pe original.
• De asemenea, criteriul Euler se poate utiliza în hidrodinamică sau
aerodinamică deoarece forțele de portanță sau rezistență la înaintare sunt
practic, rezultatul unor diferențe de presiune.
 Criteriul Froude
Fm Fi
• Asemănarea dintre forțele de inerție şi forțele masice =
Fm ,o Fi ,o
• Raportul forțelor Fm
= k mk g = k ρk l3k g k ρk l2kv2
masice:
Fm ,o 3
=1
k ρk l k g
v2
Fr =
l ⋅g
• Similitudinea de tip Froude se respectă în cazul mişcărilor cu suprafață liberă
care nu este plană şi orizontală. De exemplu, pentru curgerea peste deversoare
efectul viscozității este neglijabil față de efectul greutății proprii a lichidului.
• Se poate demonstra că în cazul în care fluidul de lucru este acelaşi, criteriile
Reynolds şi Froude nu se pot aplica simultan (sunt incompatibile). Astfel,
accelerația gravitației fiind aceeaşi, se obține o condiție strictă de
proporționalitate între vâscozitate şi lungimea caracteristică, practic imposibil de
îndeplinit:

3
k ν = kl 2
 Criteriul Mach
Fe Fi
• Asemănarea dintre forțele de inerție şi forțele elastice =
Fe ,o Fi ,o
• Dimensional, forțele elastice se exprimă
folosind modulul de elasticitate al
Fi Fi ,o k ρk l2kv2 kv2
= 2 = 2 =1
fluidului Fe Fe ,o k εk l  k 
 ε
[Fe ] = [ε][A ]  kρ 
 
ε
• Viteza sunetului într-un c=
mediu infinit este: ρ
v
• Criteriul Mach: Ma =
c
• Similitudinea de tip Mach se aplică în cazul propagării undelor
în fluide compresibile, la mişcarea unui gaz cu viteze mari,
sau mişcarea cu viteze mari a unui corp solid într-un gaz.
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN
CONDUCTE FORȚATE (1)
• Se consideră un cilindru de rază r şi lungime l desprins din fluidul în mişcare.
Deoarece mişcarea este permanentă, viteza este constantă şi accelerația este
zero, deci suma forțelor care acționează asupra acestui cilindru este nulă.
Acestea sunt rezultantele forțelor de viscozitate şi forțelor de presiune, ambele
având aceeaşi direcție axială, dar sensuri contrare.

Fp = Fv

• Ecuația lui Bernoulli între

cele două secțiuni, 1 şi 2:

p1 v 12 p2 v 22 v1 = v2 hp = (p1 − p2 ) (ρg )
z1 + + = z2 + + + hp
ρg 2g ρg 2g
dv
Fp = πr ⋅ (p1 − p2 )
2
τ = −η ⋅
dr
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN
CONDUCTE FORȚATE (2)
• Forțele de frecare se exercită pe suprafața exterioară a cilindrului, deci se obțin
din înmulțirea ariei acestei suprafețe cu efortul tangențial:
 dv  dv
Ff = 2πrl ⋅ τ = 2πrl ⋅  − η ⋅  = −2πrlη ⋅
 dr  dr
• Se obține o ecuație diferențială cu variabile separabile:
dv p1 − p 2
πr (p1 − p 2 ) = −2πrlη ⋅ ;
2 dv
(p1 − p2 )⋅ r = −2 ⋅ l ⋅ η ⋅ ; − dv = ⋅ r ⋅ dr
dr dr 2ηl
• Pentru integrare se pun condițiile la limită: la raza r viteza este v, iar la peretele
conductei (r = R), viteza este 0:
v
p1 − p 2 r p1 − p2 2 2
v= ⋅ (R − r )
∫ − dv = 2ηl ⋅ ∫ r ⋅ dr 4ηl
0 R
• Se observă că distribuția vitezelor pe secțiunea
conductei circulare este de formă parabolică. p1 − p2 2
Valoarea maximă se obține pentru axa conductei,
v max = ⋅R
adică r = 0:
4ηl
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN
CONDUCTE FORȚATE (3)
•Legile de distribuție în secțiunea normală a unei conducte circulare sunt:
• efortul tangențial de frecare: lege liniară cu valoare nulă în axa conductei și
valoare maximă la peretele conductei;
• viteza: lege parabolică, cu valoare maximă în axa conductei și valoare zero la
peretele conductei.
d  r2  p1 − p2 2 2
τ = −ηv max  1 − 2  v= ⋅ (R − r ) = Const ⋅ (R 2 − r 2 )
dr  R  4ηl
p1 − p 2 v   r 2 
τ= ⋅r = 1 −   
2l v max  R  
p1 − p 2
τmax = ⋅R
2l   r 2 
τ r v = v max ⋅ 1 −   
=  R  
τmax R
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR
PRIN CONDUCTE FORȚATE (4)
• Debitul de fluid se obține din însumarea debitelor elementare pe secțiunea
circulară a conductei. Viteza fiind funcție numai de rază, suprafețele elementare
se iau de forma unor inele de grosime dr.
R R
 r2 
Q = ∫ v d A = ∫ v ⋅ 2πr dr Q = 2π ⋅ ∫ v max  1− 2  ⋅ r dr
Sn 0 0  R 
2 v max
Q = πR ⋅ Q = πR 2 ⋅v med
2
• Deci în cazul mişcării laminare, viteza medie este media aritmetică dintre viteza
maximă şi viteza minimă (care are valoarea 0):
v max p1 − p2 2
v med = v med = R
2 8 ηl
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN
CONDUCTE FORȚATE (5) 2
l v med
• Pierderile liniare de sarcină se determină cu relația: hp ,lin = λ
d 2g
v med
v med v 2 8 ⋅ η ⋅l ⋅ 2
2
l v med p −p l med R
λ = 1 2 p1 − p 2 = 8 η l 2 λ⋅ ⋅ =
d 2g ρg R d 2⋅ g ρ⋅g

• Natura mişcării şi pierderile de sarcină nu depind de proprietățile suprafeței

interioare a pereților.
• Coeficientul pierderilor liniare pentru regimul laminar de mişcare este
dependent numai de criteriul Reynolds.
• Totuşi, pentru proiectarea unor conducte speciale cum ar fi conductele flexibile
pentru ulei în instalațiile hidraulice se recomandă o suplimentare (în acest fel se
iau în considerare şi rezistențele locale în coturi sau variații ale secțiunii de
curgere.

64 75...85
λ= λ=
Re Re
 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN
CONDUCTE FORȚATE (6)
• Coeficientul de corecție Coriolis se obține prin înlocuire în ecuația de definiție a
sa:
3
∫ v
1
R
3 r  2 3

α= 3
A
= 2 3 ∫ (2v med )  1 − 2  2πr dr α =2
v med ⋅ An πR v med 0  R 
• Coeficientul de corecție Boussinesq se obține prin înlocuire în ecuația de definiție
a sa:
2
∫ dA
v
1
R
 r  2 2
4
∫ (2v med ) β = ≅ 1,33
Sn 2
β= 2 = ⋅  1 − 2  2πr dr
v med ⋅ An πR 2 ⋅ v med
2
0  R  3
• Dacă nu se ține seama de acest coeficient în calculul impulsului unui fluid, se face
deci o eroare în minus de 33%. Totuşi, în general, impulsul unui curent de fluid în
mişcare laminară este destul de mic datorită vitezei mici.
 MIŞCAREA TURBULENTĂ (1)
• Mişcarea turbulentă este cea mai răspândită în natură şi în tehnică
• Prin experiențe, Reynolds a demonstrat că natura regimului de
mişcare depinde de viteza medie, diametru şi viscozitate.
• Trecerea mişcării din regim laminar în regim turbulent depinde de
numărul Reynolds al mişcării

Recr = 2320
• Mişcarea turbulentă este structural deosebită:
– traiectoriile particulelor se încrucişează, se împletesc;
– caracter pulsatoriu al vitezei într-un punct;
– pierderea de sarcină este mult mai mare decât în mişcarea laminară, deci
forțele de frecare sunt mai mari.
 MIŞCAREA TURBULENTĂ (2)
• Măsurători de precizie au arătat existența certă a unui strat limită
în imediata vecinătate a peretelui.
• Proprietățile suprafeței interioare a pereților (rugozitatea pereților)
depind de materialul pereților şi felul în care au fost executați
• Rugozitatea este înălțimea medie a asperităților pereților care se
notează cu k.
• Rugozitatea relativă:

k
kr =
d
• Din punct de vedere al naturii pereților, mişcările turbulente au
caractere diferite, dependente de intensitatea amestecului
turbulent şi se vor clasa în:
– mişcări turbulente netede,
– mişcări turbulente de tranziție (semirugoase) şi
– mişcări turbulente deplin dezvoltate (rugoase).
 MIŞCAREA TURBULENTĂ (3)
• Ecuația lui Bernoulli pentru fluide vâscoase în mişcare turbulentă,
are aceeaşi formă cu cea pentru mişcarea laminară.
p1 v 12 p2 v 22
z1 + + = z2 + + + hp1−2
ρg 2g ρg 2g

• Datorită procesului de schimb de cantitate de mişcare între

straturile de fluid învecinate, are loc o tendință de uniformizare a
vitezelor pe secțiunea unei conducte sau canal.
• În practică s-a propus o distribuție exponențială a vitezelor, care
depinde de numărul Reynolds.
• Pentru viteza medie se obține relația:

2 ⋅v max
v med =
(n + 1) ⋅ (n + 2)
 MIŞCAREA TURBULENTĂ (4)
• Din experiențe rezultă valorile lui n în funcție de numărul Reynolds

Re 4.103 2,3.104 1,1.105 1,1.106 3,2.106

n 1/6 1/6,6 1/7 1/8,8 1/10

vmax/vmed 1,264 1,239 1,224 1,177 1,155

vmed/vmax 0,791 0,807 0,817 0,8496 0,8658

 Datele din tabel pot fi reprezentate grafic
Vmed/Vmax = f (Re [10^3])
0,8700

0,8600

0,8500

0,8400
Vmed/Vmax

0,8300

0,8200

0,8100

0,8000

0,7900

0,7800
1,0 10,0 100,0 1000,0 10000,0
Re [10^3]
 Aplicații numerice
•Teorema impulsului.

•Determinarea debitului prin măsurarea

vitezei maxime în axa conductei.