CURS 7

MĂSURAREA REZISTENŢEI ÎNFĂŞURĂRILOR ÎN CURENT

CONTINUU LA TRANSFORMATOARELE ELECTRICE

Măsurarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu reprezintă o încercare pentru a

defini calitatea unui transformator şi de aceea majoritatea normelor şi standardelor o includ în
rândul probelor de control individuale. Prin măsurarea rezistenţei ohmice se urmăreşte:
 determinarea rezistenţei reale a înfăşurărilor;
 verificarea calităţii sudurilor sau lipiturilor făcute la conductoarelor bobinelor;
 controlul calităţii conexiunilor la comutatorul de reglaj şi la bornele de racord (trecerile
izolate), inclusiv verificarea concordanţei între poziţia comutatorului şi stabilirea corectă a
contactului;
 punerea în evidenţă a scurtcircuitelor nete între spire sau alte defecte, care se reflectă
sensibil în valoarea rezistenţei.
Rezistenţa reală a înfăşurărilor trebuie determinată şi pentru recalcularea corectă a
pierderilor de scurtcircuit şi, de asemenea, pentru determinarea temperaturii înfăşurării prin
metoda variaţiei rezistenţei cu temperatura.
Comparaţia dintre rezistenţele indicate în fişa de calcul şi cele măsurate permite
controlul calităţii cuprului sau aluminiului folosit sub aspectul rezistivităţii şi secţiunii
impuse. De asemenea, aparatele de măsură utilizate trebuie să asigure o precizie ridicată.

1. Metode de determinare a rezistenţei în curent continuu

Măsurarea rezistenţelor ohmice a înfăşurărilor se execută prin metoda voltmetrului şi
ampermetrului (în curent continuu) sau prin metoda punţii.

1.1 Metoda căderii de tensiune (metoda voltmetru-ampermetru)

Datorită simplităţii ei, această metodă este cea mai folosită. Ca principiu, ea se
bazează pe legea lui Ohm:
U
rx = ,
I
unde:
U reprezintă căderea de tensiune măsurată la bornele înfăşurării, în regim stabilizat, în V;
I curentul prin înfăşurare, în regim stabilizat, în A;
rx reprezintă rezistenţa măsurată, în Ω.
Dezavantajul principal al acestei metode constă în faptul că, citirea aparatelor nu se
poate face decât după un anumit timp (ajungându-se la transformatoarele mari la peste 15
minute) de la aplicarea curentului continuu, adică după perioada tranzitorie iniţială (fig. 1).
Creşterea curentului prin circuit nu are loc instantaneu ci după o perioadă de timp care
depinde de inductivitatea înfăşurării încercate.

1
 I [A]
R [Ω]
I = f(t)

R = f(t)

ttr. t

Fig. 1 Evoluţia în timp a curentului şi rezistenţei

prin înfăşurarea verificată

Pentru a obţine un regim stabil de lucru, trebuie să se atingă domeniul saturaţiei

miezului magnetic. De aceea, curentul continuu folosit la măsurare trebuie să fie ales, astfel
încât fluxul creat de el să fie aproximativ cu 20% mai mare decât fluxul ce apare la tensiunea
nominală în curent alternativ.
Astfel, conform celor precizate, curentul continuu folosit la măsurare se calculează cu
relaţia:
U c .c .
Ic.c. =  1,2 2 I 0 ,
Rbat .  Rtr .
în care:
Uc.c. reprezintă tensiunea sursei de alimentare în curent continuu, în V;
Rbat. reprezintă rezistenţa internă a bateriei, în Ω;
Rtr. reprezintă rezistenţa a înfăşurării transformatorului, în Ω;
I0 reprezintă valoarea nominală a curentului de mers în gol, în A.
Când măsurarea durează mai mult de un minut, se va avea în vedere ca valoarea
curentului Ic.c. să nu depăşească 0,2In, pentru a se evita încălzirea sensibilă a înfăşurării.
Din relaţia de mai sus, rezultă că scurtarea timpului de stabilizare a indicaţiilor
aparatelor de măsură se poate obţine prin creşterea tensiunii Uc.c. (crescând apoi corespunzător
rezistenţa exterioară a circuitului, pentru a limita valoarea curentului continuu).
În funcţie de mărimea rezistenţei de măsurat, metoda se foloseşte în două variante.
Schemele de măsurare şi montaj sunt prezentate în fig. 2, în care:
E – sursă independentă de curent continuu – bateria de acumulatoare de mare capacitate, bine
încărcată, cu posibilităţi de conectare în serie şi paralel a elementelor, în scopul obţinerii
valorilor convenabile ale tensiunii şi curentului, necesare la măsurare;
H – heblu tripolar pentru conectarea şi deconectarea sursei E, capabil să rupă curenţi până la
25 A;
A – ampermetru de curent continuu, sistem magnetoelectric de clasă 0,2 sau 0,5, cu domeniul
de măsură 0,15 – 30 A;
V – voltmetru de curent continuu, de clasă 0,2 sau 0,5, cu domeniul de măsură 0,048 – 300 V;
R – reostat de reglaj cu cursor (valoarea rezistenţei reostatului se calculează se calculează în
funcţie de Uc.c. şi Ic.c.) sau o rezistenţă fixă;
B – buton de revenire, tip BF-6, 6A – 500V;
H1 – heblu monopolar de scurtcircuitare a reostatului R.

2
 La folosirea cursorului se va avea în vedere posibilitatea de variaţie a contactului
alunecător şi, ca urmare, apariţia erorilor la măsurări; de aceea se preferă utilizarea unei
rezistenţe de limitare, de valoare fixă.
H
A a
E
V B
= R
x

H1
a)

H
A A
E
= R V B
X

H1
b)
Fig. 2 Schema de lucru pentru măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor unui transformator
electric prin metoda ampermetru – voltmetru:
a) cazul măsurării rezistenţelor mici; b) cazul măsurării rezistenţelor mari.

În cazul rezistenţelor de valoare mică (sub 1 ohm), consumul voltmetrului devine

neglijabil şi este mai exactă măsurarea prin conectarea voltmetrului direct la borne (aşa-
numita schemă “aval”, fig. 2a).
Ampermetrul măsoară atât curentul care trece prin înfăşurare, cât şi consumul
voltmetrului.
Valoarea corectă a rezistenţei măsurate rx se obţine cu relaţia:
U
rx = ,
U
I
rv
în care:
U reprezintă tensiunea citită la voltmetrul conectat la borne, în V;
I reprezintă curentul citit la ampermetru, în A;
rv reprezintă rezistenţa interioară a voltmetrului, în Ω.
În cazul rezistenţelor de valoare mare (cazul rezistenţei înfăşurărilor de înaltă tensiune
a transformatoarelor cu puteri până la 160 kVA), consumul voltmetrului nu se mai poate
neglija, în schimb devine neglijabilă rezistenţa ampermetrului şi conductorului de legătură
dintre ampermetru şi borna înfăşurării faţă de rezistenţa măsurată. Aşadar, pentru rezistenţe
mari, schema “amonte” (fig. 2b) conduce la erori mici. Astfel, sunt necesare corecţii către
limita inferioară de măsurare a metodei (rezistenţe, în general, între 7-10 Ω).
3
 Rezistenţa rx corectată:
U
rx =  rA  rC  ,
I
în care:
rA reprezintă rezistenţa internă a ampermetrului, în Ω;
rC reprezintă rezistenţa cablului dintre ampermetru şi borna înfăşurării, în Ω;
U, I reprezintă tensiunea şi curentul măsurat, în V respectiv A.
În cazul măsurării rezistenţei înfăşurărilor cu inductanţă mare (cazul înfăşurărilor de
înaltă tensiune) se poate realiza reducerea timpului de stabilizare a curentului în circuitul de
măsură pe calea forţării temporare a curentului.
Iniţial se aplică înfăşurării o tensiune mai mare prin scurtcircuitarea rezistenţei R (cu
heblul H1), căreia i se măreşte apoi treptat valoarea, iar către sfârşitul perioadei tranzitorii se
introduce complet în circuit pentru limitarea curentului. Valoarea rezistenţei R se alege până
la de câteva ori mai mare decât rezistenţa înfăşurării măsurate.
Pe această perioadă voltmetrul rămâne deconectat. Voltmetrul V se va conecta în
circuit numai după stabilizarea curentului, manifestată prin staţionarea acului indicator al
ampermetrului pe o valoare fixă a curentului.

Reguli de măsurare (metoda voltmetru-ampermetru)

Măsurarea cu precizie a rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu prin metoda căderii
de tensiune, necesită respectarea următoarelor condiţii:
 Numărul de contacte în circuit trebuie să fie cât mai mic, cele fixe să fie bine strânse iar
presiunea şi suprafaţa de contact să fie suficient de mari pentru a asigura o rezistenţă de
contact cât mai mică;
 Conectarea milivoltmetrului pentru măsurarea căderii de tensiune se va face cu
conductoare (cordoane) etalonate de rezistenţă cât mai mică. Circuitul de curent trebuie să fie
separat de cel de tensiune şi realizat din cordoane etalonate, de secţiune corespunzătoare
curentului de măsură;
 Secţiunea se va calcula considerând densitatea de curent de 4A/mm2;
 Locul conectării milivoltmetrului la borna înfăşurării încercate se va alege în aşa fel, încât
milivoltmetrul să nu măsoare şi căderea de tensiune în contactul dintre borne şi cablul
circuitului de curent (căderea de tensiune în contacte devine comparabilă cu căderea de
tensiune pe rezistenţele foarte mici ale înfăşurărilor de 0,003 – 0,004  şi astfel, eroarea de
măsurare poate fi foarte mare);
 Sursa de curent continuu trebuie să fie o baterie de acumulatoare independentă de bateria
staţiei, pentru a preântâmpina apariţia unor supratensiuni periculoase în circuitele alimentate
de bateria staţiei în momentul apariţiei regimului tranzitoriu;
 Pentru eliminarea erorilor, citirile aparatelor se vor face numai după ce indicaţiile lor s-au
stabilizat. Voltmetrul se va conecta în circuit numai după ce indicaţiile ampermetrului s-au
stabilizat;
 Pentru a nu deteriora voltmetrul sau milivoltmetrul din cauza tensiunilor induse, care apar
la întreruperea circuitului de măsură, se va deconecta mai întâi voltmetrul şi apoi se va
întrerupe circuitul de măsură;
 Reostatele conectate în serie pentru reglarea curentului la valoarea dorită trebuie să asigure
un contact sigur în momentul acţionării lor, pentru a nu întrerupe circuitul de curent;
4
 Se recomandă să se evite reostatele şi să se folosească rezistenţe fixe (de exemplu, din Cr-
Ni) de limitare a curentului;
 Se recomandă ca aparatele de măsură să fie de sistem magnetoelectric, clasa de precizie
0,2;
 După executarea măsurării, aparatele scoase din circuit se comută pe treapta maximă la
măsurare, iar reostatul de reglare a curentului pe poziţia de rezistenţă maximă (curentul
minim).

1.2 Metoda punţii

În funcţie de mărimea rezistenţei măsurate şi de precizia care se cere, se foloseşte
puntea simplă tip Wheastone sau puntea dublă Thomson.
De regulă, metoda punţii se va utiliza numai pentru transformatoare cu inductanţa mai
mică (de mică şi joasă tensiune).
Puntea Wheastone se foloseşte numai la măsurarea rezistenţelor mari, peste 1  .
Dezavantajul constă în aceea că, la rezistenţa care se măsoară se adaugă rezistenţa
conductoarelor de legătură a contactelor. De aceea, nu se recomandă utilizarea ei decât la
probele de control a rezistenţelor de valori mari, menţionându-se tipurile de punţi sovietice tip
R333 sau ZMB, întâlnite în exploatare.
Puntea Thomson este aparatul cu cea mai mare exactitate (eroare de circa  0,05 %)
pentru măsurarea rezistenţelor mici (până la 0,0005  ), care se întâlnesc la înfăşurările
transformatoarelor de putere mare şi foarte mare şi cu tensiuni relativ joase.
Măsurarea rezistenţelor ohmice ale înfăşurărilor se recomandă să se execute cu
transformatorul la o temperatură stabilizată, după deconectarea tuturor legăturilor primare şi
secundare.
La transformatoarele cu ulei se consideră că starea stabilizată se obţine dacă, timp de
patru ore consecutiv, temperatura uleiului la partea superioară a transformatorului variază cu
cel mult 10C pe oră. În acest scop temperatura se va măsura cu termometre montate în
locaşele speciale de pe capacul transformatorului umplute cu ulei. În cazul existenţei
radiaţiilor anormale de căldură (de exemplu soare puternic pe timp de vară), se recomandă
protecţia termometrului cu o acoperire termoizolantă.
În vederea uniformizării temperaturii straturilor superioare şi inferioare de ulei,
precum şi a scurtării timpului de stabilizare se poate circula uleiul cu o pompă a sistemului de
răcire. La transformatoarele uscate, temperatura care se va măsura va fi media citirilor făcute
cu cel puţin trei termometre plasate la suprafaţa înfăşurărilor. În momentul stabilizării această
temperatură trebuie să fie aproximativ egală cu cea a mediului ambiant.

Reguli de măsurare (metoda punții)

Măsurarea cu precizie a rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu prin metoda punţii
necesită respectarea următoarelor condiţii:
 În cazul în care se utilizează ca indicator exterior de zero un galvanometru având o
sensibilitate 1x10-6 A/diviziune, conectarea lui la punte se va face prin cablu ecranat;
 Montarea galvanometrului exterior se va face pe un suport stabil, ferit de şocuri sau vibraţii
mecanice, într-un loc neinfluenţat de câmpurile electrice şi magnetice exterioare;
 În cazul folosirii punţilor duble este înlăturată influenţa pe care ar putea-o avea rezistenţele
de contact asupra valorii măsurate.
5
2. Interpretarea rezultatelor experimentale
Rezistenţa înfăşurărilor transformatorului se măsoară între faze (între bornele de linie),
pe toate fazele şi pe toate prizele, cu excepţia transformatoarelor normale de distribuţie cu
puteri sub 6,3 MVA şi Un  24 kV, la care măsurarea se face numai pe priza nominală. În
această prevedere nu se includ transformatoarele de servicii interne din centrale.
Se recomandă ca şi transformatoarele de distribuţie să fie măsurate pe toate prizele,
înainte de PIF, după recepţia de la fabricant, în vederea verificării condiţiilor de transport.
De asemenea, în atelierele speciale de reparaţii capitale sau intervenţii, care au
necesitat decuvarea, se vor verifica măsurători de rezistenţe ohmice pe toate prizele
transformatoarelor de distribuţie.
Dacă există borne de neutru sau sunt accesibile începutul şi sfârşitul înfăşurărilor,
atunci, în loc de măsurarea rezistenţelor între bornele de linie, se vor măsura rezistenţele pe
fază direct între bornele de linie şi neutru. Singura condiţie, în acest ultim caz, este ca
rezistenţa circuitului bornei neutrului să nu depăşească 2% din rezistenţa pe fază a înfăşurării.
Rezistenţa circuitului bornei neutrului se determină prin măsurarea suplimentară a
uneia din rezistenţele între faze.
După conectarea punţii Wheatstone-Thomson la transformatorul supus încercării şi la
galvanometru, aceasta se alimentează prin intermediul sursei de curent continuu aşa cum se
poate observa în fig. 6.
Următorul pas presupune determinarea timpului necesar stabilizării indicaţiilor
aparatelor, din momentul aplicării curentului de măsură. Se determină cu relaţia de forma:
t = (1,5 Un 2 )/(Uc.c. ) [s],
unde:
Un reprezintă tensiunea nominală de fază (dacă se măsoară pe fază) a înfăşurării care se
încearcă, în V;
Uc.c. reprezintă tensiunea aplicată de la sursa de curent continuu, în V;
 - pulsaţia nominală a transformatorului.
La transformatoarele complet montate, având înfăşurări conectate în triunghi sau stea
cu neutrul inaccesibil, se măsoară direct rezistenţa între bornele de linie accesibile, iar
rezistenţele pe fază se pot obţine cu ajutorul unor relaţii de calcul intermediare:
 pentru conexiunea stea (fig. 3):
1
rA = rAB  rAC  rBC  , rB = 1 rBC  rAB  rCA  , rC = 1 rCA  rBC  rAB  ,
2 2 2
în care rAB, rBC, rCA sunt rezistenţele măsurate între fazele A, B, C.
În cazul în care nu apar abateri esenţiale (un ordin de mărime) între rezistenţele
măsurate între faze, se poate folosi relaţia simplificată:
1
rfază = rAB,BC,AC.
2
 pentru conexiunea în triunghi (fig. 4):
1 4rBC rCA 
rA =    rAB  rBC  rCA  ,
2   rAB  rBC  rCA 
1  4rCA rAB 
rB =   rAB  rBC  rCA  ,
2  rAB  rBC  rCA 
6
 1  4rAB rBC 
rC =   rAB  rBC  rCA  ,
2  rAB  rBC  rCA 
sau relaţia simplificată, în ipoteza arătată la conexiunea stea:
3
rfază = rAB,BC,CA.
2
A

rA
rAC rAB

rC
rB
C B
rBC

Fig. 3 Măsurarea rezistenţei în cazul conexiunii stea

S-a arătat anterior că, măsurarea rezistenţelor ohmice ale înfăşurărilor se face la o
temperatură apropiată de cea a mediului ambiant (transformator în stare practic rece), ce se va
nota în timpul măsurătorilor.
A

rAC rAB
rC rA

rB
C B

rBC

Fig. 4 Măsurarea rezistenţelor în cazul conexiunii triunghi

Pe perioada măsurării trebuie determinată temperatura înfăşurărilor. Încercarea se

execută cu transformatorul în stare rece, stare în care trebuie să se asigure o egalizare a
temperaturilor între înfăşurări şi diferitele straturi ale uleiului. Temperatura înfăşurărilor în
stare practic rece se consideră una din valorile:
- temperaturii uleiului din straturile superioare;
- temperaturii medii a uleiului;
- temperaturii mediului ambiant;

7
 - temperaturii medii a înfăşurărilor transformatoarelor tip uscat sau neintroduse în
ulei, obţinute ca media aritmetică a mai multor măsurări directe executate cu termometrul pe
suprafeţe accesibile ale înfăşurărilor.
Pentru eliminarea incertitudinilor legate de valoarea temperaturii înfăşurărilor, se
pot face măsurători suplimentare de temperatură în diferite puncte pe înălţimea cuvei.
Pentru recalcularea rezistenţei de la temperatura măsurată (t1) la temperatura
convenţională în stare practic caldă (t2) se folosesc următoarele relaţii:
1. Pentru transformatoare ce prezintă înfăşurări din Cu:
235  t 2
rt2 = rt1 ,
235  t1
2. Pentru transformatoare ce prezintă înfăşurări din Al:
245  t 2
rt2 = rt1 ,
245  t1
în care:
rt2 reprezintă rezistenţa rt1, recalculată la temperatura t2, în Ω;
rt1 reprezintă rezistenţa măsurată în exploatare, în Ω;
t2 reprezintă temperatura convenţională în stare practic caldă, în 0C;
t1 reprezintă temperatura din exploatare, cunoscută, în 0C.
Dat fiind faptul că, majoritatea normelor şi standardelor prevăd pentru temperatura
convenţională în stare caldă valoarea de 750C, în tabelul 1 se indică coeficientul K,
corespunzător diferitelor valori ale lui t1 pentru recalcularea temperaturii, cu relaţia:
rt2 = K rt1,
310
K= .
t1  235
Tabelul 1
t1 t1 t1 t1
0 K 0 K 0 K 0 K
[ C] [ C] [ C] [ C]
0 1,3191 19 1,2204 38 1,1355 57 1,0616
1 1,3135 20 1,2156 39 1,1313 58 1,0580
2 1,3080 21 1,2109 40 1,1272 59 1,0544
3 1,3025 22 1,2062 41 1,1231 60 1,0508
4 1,2970 23 1,2015 42 1,1191 61 1,0472
5 1,2916 24 1,1969 43 1,1151 62 1,0437
6 1,2863 25 1,1923 44 1,1111 63 1,0402
7 1,2809 26 1,1877 45 1,1071 64 1,0367
8 1,2757 27 1,1832 46 1,1032 65 1,0333
9 1,2704 28 1,1787 47 1,0992 66 1,0299
10 1,2653 29 1,1742 48 1,0954 67 1,0264
11 1,2601 30 1,1698 49 1,0915 68 1,0231
12 1,2550 31 1,1654 50 1,0877 69 1,0197
13 1,2500 32 1,1610 51 1,0839 70 1,0163
14 1,2449 33 1,1567 52 1,0801 71 1,0130
15 1,2400 34 1,1524 53 1,0763 72 1,0097

8
 16 1,2350 35 1,1481 54 1,0726 73 1,0064
17 1,2301 36 1,1439 55 1,0689 74 1,0032
18 1,2253 37 1,1397 56 1,0652 75 1,0000

Rezistenţele înfăşurărilor diferitelor faze pe acelaşi plot (priză) nu trebuie să difere

între ele sau faţă de datele din fabrică mai mult de 2% (conform PE 116/94).
Dacă la înfăşurările cu prize multe, variaţia rezistenţei măsurate nu corespunde cu
scoaterea sau cu introducerea procentului prescris de spire, înseamnă că prizele s-au legat
greşit sau comutatorul de prize realizează un contact nesatisfăcător.
Ultima cauză, contact nesatisfăcător pe priza respectivă, se poate confirma prin
refacerea de mai multe ori a măsurării pe poziţia dubioasă, cu schimbarea şi
revenirea comutatorului pe această poziţie, ceea ce conduce la autocurăţirea de oxizi a
contactului. La un contact defectuos, valoarea măsurată nu se va reproduce întocmai. În acest
sens, fig. 5 prezintă urmările unui arc electric amorsat între una prizele de reglaj aferent unei
faze şi inelul rotativ, în cazul unui comutator de prize.

Fig. 5 Avaria unui comutator de prize în zona de

contact a prizelor cu inelul rotativ
În cazul în care se obţin valori măsurate simetrice dar mult mai mari decât cele
calculate pe fiecare din cele trei faze sau la cele trei măsurători între bornele de linie,
înseamnă că s-a utilizat pentru confecţionarea bobinajului un conductor de secţiune mai mică
sau cu rezistivitate mai mare decât s-au prescris.
Conexiunea greşită a prizelor de reglaj şi chiar un contact nesatisfăcător al
comutatorului de prize sunt diagnosticate prin situaţia în care, variaţia rezistenţei măsurate nu
concordă cu scoaterea sau introducerea procentului de spire determinat prin metodologia de
proiectare a transformatorului. Situaţia contactului nesatisfăcător al comutatorului de prize se
poate remedia de obicei prin schimbarea şi revenirea comutatorului pe poziţia defectă.
Cauzele obţinerii unor diferenţe mari (peste 2%) între valorile măsurate ale
rezistenţelor pe fază sau între faze mai pot fi:
 suduri sau lipituri necorespunzătoare ale conductoarelor;
 contacte la comutator sau la trecerile izolate, incorect executate;
 spire scurtcircuitate;
9
 unul sau mai multe conductoare rupte de la bobinele executate cu conductoare în paralel.
În cazul determinării rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu cu puntea Wheatstone,
valoarea finală a rezistenţei se va calcula cu relaţia:
a
rx = R [Ω],
b
unde, R reprezintă valoarea rezistenţei necesară echilibrării galvanometrului din circuitul de
măsură, în Ω.
În cazul determinării rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu cu puntea Thomson,
valoarea finală a rezistenţei se va calcula cu relaţia:
R
rx = R E [Ω] cu a = b,
a
unde: R reprezintă valoarea rezistenţei necesară echilibrării galvanometrului din circuitul de
măsură, în Ω; RE reprezintă valoarea rezistenţei care se alege în circuitul electric al punţii.
Prin măsurarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu nu se poate depista
întotdeauna cu certitudine o sudură slabă sau o ruptură parţială (fisură) în conductorul
bobinajului. De aceea, pentru stabilirea mai exactă a defectului se execută şi alte încercări
cum ar fi: măsurarea raportului de transformare, proba de mers în gol, proba de scurtcircuit
etc.
În momentul în care se intuieşte un defect, cu transformatorul în stare decuvată sau
înfăşurarea demontată, se alimentează la un curent apropiat de cel nominal, până apare o
încălzire locală mai pronunţată la locul defectului.

10