Capitolul 8 Mas. R Si Z Definitiv 8.05

Măsurări Electrice şi Electronice 76
8. Măsurarea rezistenţelor şi impedanţelor
8.1. Măsurarea rezistenţelor
8.1.1. Rezistenţe electrice în electronică

În instalaţiile electronice intervin o varietate de tipuri de
rezistenţe electrice, care pentru măsurare, necesită aparate şi/sau metode
specifice. Cele mai întâlnite tipuri de rezistenţe electrice în electronică
sunt:
1. Rezistenţe liniare – rezistenţe la care raportul U/I rămâne
constant, oricare ar fi valoarea tensiunii aplicate sau a curentului ce le
străbate (în limitele nominale). În această grupă intră majoritatea
rezistenţelor utilizate în electronică.
2. Rezistenţe neliniare. Raportul U/I, la acestea, depinde de U sau
de I (in limitele nominale) şi pot fi:
 Rezistenţe pozitive: curentul creşte când creşte tensiunea la borne;
exemple tipice: varistorul şi dioda în conducţie directă;
 Rezistenţe negative: la acestea curentul scade la creşterea
tensiunii
(în limitele nominale) şi invers, creşte la scăderea tensiunii; exemplu,
rezistenţa diodei tunel, pe porţiunea "deal-vale".
3. Rezistenţă dinamică sau incrementală este rezistenta măsurată pe
un interval relativ mic (Rd = DU/ΔI) al caracteristicii volt-amper a unei
rezistenţe neliniare, cum este, de exemplu, rezistenţa dinamică la o diodă
Zener1.
4. Rezistenţă în c.c. şi în c.a. Rezistenţa în c.c. este rezistenţa unui
conductor (sau rezistor) măsurată în c.c. (raportul U/I), iar rezistenţa în
c.a. este rezistenţa aceluiaşi fir (sau rezistor) măsurată în c.a. la o
frecvenţă specificată. De regulă, rezistenţa în c.a. este mai mare decât cea
în c.c.
5. Rezistoare parametrice. Sunt dispozitive la care rezistenţa
depinde de un parametru controlabil (temperatură, iluminare, tensiune
etc.). Dintre acestea, pentru electronică mai importante sunt termistoarele
şi fotorezistenţele.
1
A se vedea, de exemplu, Feier I. s.a. – Dioda Zener, Bucuresti (ET), 1975. 252
77 Măsurări Electrice şi Electronice
 Termistoarele sunt rezistoare a căror rezistenţă (U/I) depinde

puternic de temperatură (de regulă, scade la creşterea lui T).
 Fotorezistenţele sunt rezistoare la care rezistenţa (U/I) depinde de
iluminare, fiind mare (MW) la întuneric şi foarte mică (zeci de W)
la lumina zilei.
8.1.2. Măsurări cu ohmmetrul

a) Măsurări pe componente discrete
Ohmmetrul permite măsurarea rapidă a rezistenţelor, însă cu
precizie redusă (5-10 %). Eroarea de măsură este minimă când acul
indicator este la mijlocul scării gradate şi aceasta valoare minimă este de
patru ori indicele de clasa (c) al instrumentului de ieşire, adică
(DRX/RX)min = 4c. De exemplu, dacă c = 1 (cazul ohmmetrului MF - 35)
atunci eroarea minima este de 4 %. Dacă se lucrează în treimea centrală a
scării, eroarea de măsurare nu va depăşi 5c (5% în cazul citat) însă în
prima şi ultima treime poate atinge 10c (şi chiar mai mult).
Prin urmare, măsurarea propriu-zisă a rezistentelor (la rezistoare)
are sens numai daca toleranţele acestora sunt ± 5 % sau mai mari. În
celelalte cazuri măsurarea cu ohmmetrul este numai orientativă. Totuşi,
chiar şi acest gen de măsurare (orientativă) este de mare utilitate în
practică, la controlul rezistenţelor înainte şi după plantarea pe circuite,
precum şi la controlul continuităţii circuitelor în general (trasee, bobine,
transformatoare, etc.), adică la operaţii de depanare.
b) Măsurarea rezistenţelor plantate în circuite electronice.
De regulă, în electronică, se folosesc două tipuri de ohmmetre.
Ohmmetre obişnuite, cu tensiunea de lucru (tensiunea bateriei) tipică de
1,5 V, tensiune la care joncţiunile semiconductoare (diode, tranzistoare)
se deschid şi conduc, numite H – ohmmetre şi ohmmetre cu tensiunea de
lucru de 0,08 V (care sunt foarte utile la depanări), tensiune la care
joncţiunile semiconductoare (germaniu, siliciu) nu se deschid, numite
L – ohmmetre. Denumirile provin din engleză.
De regulă ohmmetrele pentru electronişti, cum este ohmmetrul din
multimetrul numeric de buzunar al firmei Sencore (USA), au ambele
trepte: H si L - ohmmetru [6].
Măsurări cu L - ohmmetrul. Cum la tensiunea de lucru a acestuia
(80 mV) toate joncţiunile semiconductoare normale rămân blocate se pot
controla (şi măsura) rezistenţe implantate în circuite electronice fără a le
Măsurarea rezistenţelor şi impedanţelor 78
deconecta, deoarece la 80 mV joncţiunile respective se comportă (în

ambele sensuri) ca nişte întreruperi de circuit.
Exemplu. Triggerul Schmitt din fig. 8.1, a (D 1, si C1, pot lipsi), "văzut" de
ohmmetrul cu tensiunea nominală 0,08 V se prezintă ca în fig. 8.1, b;
ceea ce arata ca în acest caz pot fi măsurate toate cele şase rezistente,(R 2
… R7) fără a fi necesară deconectarea acestora. Evident, metoda se
bazează pe ipoteza că toate joncţiunile semiconductoare precum şi
condensatoarele sunt intacte.
Consideraţii de depanare. Dacă la una din rezistenţe, valoarea
măsurată cu ohmmetrul rezultă anormal de mică, aceasta trebuie
deconectată din circuit şi măsurată separat; dacă valoarea măsurată, în
acest caz, este cea nominală (înscrisă) atunci este de presupus că efectul
de şuntare a acesteia se datorează curenţilor de fugă (scurgere) printr-o
joncţiune semiconductoare defectă, sau printr-un condensator îmbătrânit
(sau chiar străpuns). Dacă însă valoarea măsurată a acelei rezistenţe
(deconectată) este anormal de mică, evident este defectă şi deci trebuie
înlocuită.
Dacă se ajunge la concluzia că un tranzistor este defect, acesta se
deconectează (în cazul citat, numai emitorul şi colectorul) şi se testează
cu un ohmmetru de tip H (1,5 V), ca în fig. 8.2. Evident, acest mod de
încercare (H) poate fi utilizat şi la identificarea terminalelor tranzistorului
respectiv, iar dacă se consideră că o diodă este defectă se deconectează
un terminal (în cazul din fig. 8.1, a, deconectarea nu este necesară) şi se
testează ca în fig. 8.3. În acelaşi mod pot fi identificate şi terminalele
diodei respective.
Observaţii:
1. Măsurarea rezistenţelor plantate în circuitele electronice se poate
face şi cu H - ohmmetrul (ohmmetrul convenţional de 1,5 V), însă
operaţia este mai anevoioasă, deoarece trebuie mai întâi de căutat sensul
de blocare la joncţiunile semiconductoare (uneori sunt necesare chiar şi

breşe pe anumite trasee ale circuitului imprimat); în plus, măsurarea
respectivă cere şi un operator cu mai multă experienţă.
2. La circuite în care există şi TEC - uri măsurarea rezistenţelor
trebuie efectuată cu L - ohmmetrul (0,08 V) şi nu cu ohmmetrul
convenţional, deoarece la tensiunea respectivă de lucru (1.5 V)
joncţiunile acestora (mai ales traseul poartă - sursă) se pot străpunge.
Temperatură controlată Lumină controlată
MF35
Ω
200-600Ω
Ω Ω
a) b)
Fig. 8.3 Fig. 8.4
c) Măsurarea termistoarelor şi fotorezistenţelor

Măsurarea rezistenţei termistoarelor trebuie efectuată plasând
componenta respectivă într-o incintă cu temperatura controlată
(fig. 8.4, a).
Asemănător, rezistenta fotorezistoarelor trebuie măsurată plasând
componenta respectivă într-o incintă cu lumină controlată (fig. 8.4.b).
8.1.3. Măsurarea rezistenţelor cu ampermetrul si voltmetrul.

a) Metode directe
Metodele amonte şi aval nu se utilizează la măsurarea
rezistenţelor liniare, deoarece sunt mai puţin expeditive decât metoda cu
ohmmetrul (care le materializează). Totuşi, aceste metode devin utile la
măsurarea unor rezistenţe neliniare (diode, varistoare) precum şi la
măsurarea rezistenţei interioare la sursele de c.c., situaţii în care
ohmmetrul nu poate fi folosit. Ecuaţia măsurării şi erorile (abstracţie
făcând cele de metodă) sunt :
Rx = U/I (8.1)
şi respectiv:
DR X D U DI
= + (8.1’)
RX U I
La aplicarea acestor metode trebuie ţinut seama că metoda amonte
este potrivită pentru măsurarea rezistenţelor mari (în comparaţie cu cea a
ampermetrului), iar aval - pentru rezistenţe mici, în comparaţie cu cea a
voltmetrului. Precizia de măsurare nu este mai bună ca 3 - 5%.
Măsurarea rezistenţei interioare la sursele de c.c.
Majoritatea surselor de c.c. utilizate în electronică (baterie,
acumulatoare, alimentatoare, unele celule fotovoltaice) au rezistenţa
interioară Re) redusă şi de aceea o asemenea rezistenţă poate fi măsurată
printr-o metodă tip aval. Una din schemele utilizate este cea indicată în
fig. 8.5. Cu întrerupătorul K deschis se citeşte tensiunea U1 (practic egală
cu E), după care se închide K şi se citeşte U 2 precum şi curentul I, date
din care se calculează necunoscuta:
U U2
Re = 1 . (8.2)
I
Din (8.2) se obţine eroarea limită (eR) ce afectează pe Re,
1 � DU1 D U 2 � DI
eR = U1
� + U2 �+ (8.3)
U1  U 2 � U1 U2 � I
expresie care arată că Rs trebuie ales (sau reglat) în aşa fel încât:
U2 = 0,5U1, pentru ca această eroare să nu crească exagerat de mult. De
asemenea, curentul I nu trebuie să depăşească valoarea nominală (In)
prevăzută pentru sursa respectivă.
b) Metode de comparaţie
Se conpară necunoscuta (Rx ) cu o rezistenţă cunoscută (R0 ), prin
compararea a doi curenţi sau a două tensiuni.
Aceste metode prezintă avantajul că necesită numai un singur AM
ceea ce face ca precizia să fie mai bună decât la metodele amonte şi aval.
Compararea a doi curenti. O schemă decurgând din această
metodă este arătată în fig. 8.6, a. Se măsoară curenţii I1 (K în 1) şi I2 (K în
2) şi dacă: Re<< R0 şi Rx, necunoscuta este dată de relaţia:
I 
RX = R0 1 = R0 1 (8.4)
I2 2
în care 1 şi 2 sunt deviaţiile citite la miliampermetrul mA. Din această
relaţie rezultă că eroarea de măsurare depinde numai de eroarea de bază a
lui R0 şi de erorile de citire D1/1, D2/2 a căror sumă este sensibil mai
mică decât cea din (8.1’). În funcţie de microampermetrul folosit, metoda
permite măsurarea rezistenţelor mijlocii şi mari (zeci şi sute de kW) cu
precizii mai bune ca 1 - 2 % .
baterie
a) b)
Fig. 8.5 Fig. 8.6
În cazul măsurării rezistenţelor mari şi foarte mari (MW sau sute

de MW) curenţii I1 şi I2 pot fi măsuraţi cu ajutorul unui voltmetru
magnetoelectric (RV = 20 kW /V, In = 50 mA) sau electronic (RV = 10 -
1000 MW), folosind ca rezistenţă de comparaţie, chiar rezistenţa
interioară (RV) a voltmetrului respectiv; aşa cum se indică în fig. 8.6.b. Se
închide K şi se citeşte curentul I1 = E/RV = 1/S, după care se deschide K
şi se citeşte I1 = E/(RX+RV) = 2/S, expresii în care S este sensibilitatea în
curent a voltmetrului (V). Necunoscuta se calculează cu relaţia:
I I  2
R X = RV 1 2 = RV 1 (8.5)
I2 2
care arată că, pe această cale se pot măsura rezistenţe mari până la
(2 - 10) RV. Eroarea DRX/RX este sensibil mai mare (3 - 10 %) decât în
cazul schemei din fig. 8.6, a, atât din cauza impreciziei lui RV(DRV/RV =
1-2 %) cât - mai ales - din cauza formei expresiei lui R X (conţine
diferenţa 1-2).
Observaţie
În cazul particular: 2 = 0,51, din (8.5) rezultă: RV = RX; pe
această idee se bazează o metodă de măsurare a lui R V - metoda
înjumătăţirii deviaţiei mult utilizată în electronică.
Compararea a două tensiuni. Este utilizabilă la măsurarea
rezistenţelor mici şi mijlocii (zeci de W - kW). Schema de principiu este
arătată în fig. 8.7.
În ipoteza că RV >> R0, RX se obţine relaţia:

U 
R X = R0 1 = R0 1 (8.6)
U2 2
similară cu (8.4).
Observaţie. Când V este conectat la bornele lui R0, iar E este
constantă, din fig. 8.7 rezultă relaţia:
ER0
 =S
RX + R0
care arată că deviaţia voltmetrului (electronic) depinde de RX. Pe această
idee se bazează o variantă de ohmmetru electronic, numit teraohmmetru
(fig. 8.29, a).
a) b)
Fig. 8.7 Fig. 8.8
c) Metoda descărcării condensatorului

Permite măsurarea rezistenţelor foarte mari prin intermediul
constantei de timp RXC.
În fig. 8.8, a se dă schema de principiu ilustrând aceasta metodă,
unde C este un condensator de bună calitate (preferabil cu aer), iar V - un
voltmetru cu mare rezistenţă de intrare (RV): electronic (10 - 100 MW),
electrometric (1010- 1014W) sau electrostatic (1012 - 1014W). Condiţii
restrictive: RC, RK şi RV>>RX, unde RC si RK, sunt rezistenţele de izolaţie
ale lui C şi respectiv K.
Modul de lucru. Se reglează E pană când voltmetrul indică
tensiunea nominală (Un). Apoi se deschide întrerupătorul (K) şi se
măsoară timpul (t) după care tensiunea la bornele condensatorului (C)
scade la valoarea
U = U n  e t RX C
relaţie din care se deduce

t
RX =
Un · (8.7)
C  ln
U
Dacă se obţine Un/U = e @ 2,72, atunci RX= t /C.
Precizia metodei nu este mai buna ca 3 - 5%, însă este simplă, iar
uneori, singura cale pentru RX foarte mari.
Observaţii
1. Din fig. 8.8, a rezultă o foarte simplă şi utilă metodă pentru
măsurarea rezistenţei interioare la voltmetrele electronice (fig. 8.8, b).
După aducerea acului voltmetrului la cap de scara (U n), se deschide K şi
se măsoară timpul (t) ca mai înainte, obţinându-se:
t
RX = ; RC , R K  RV
Un . (8.8)
C  ln
U
Dacă Un/U = e, iar C este în mF rezultă că RX(MW) este egal
(numeric) cu t(sec) citit la cronometru. Metoda mai prezintă avantajul că
poate fi aplicată atât la voltmetrele liniare (scara uniformă), cât şi la cele
neliniare.
2. Schema din fig. 8.8, b poate fi utilizată şi la măsurarea rezistenţei
de izolaţie (Re) la condensatoare (C) însă, în acest caz, trebuie ca
RV>>RC, adică voltmetrul (V) trebuie să fie de tip electrometric (R V =
1012- 1014W).
8.1.4. Măsurarea rezistenţei interioare la AM

Adesea, în măsurările electronice este necesar a se cunoaşte şi
rezistenţa interioară a aparatelor utilizate, rezistenţă ce poate fi luată din
prospect sau trebuie determinata experimental.
a) Măsurarea rezistenţei interioare (RV) la voltmetre
Voltmetre electronice. Acestea au rezistenţa interioară mare
(Rv=1-10 MW), sau foarte mare (RV =1-10 GW). Pentru măsurarea lui RV,
în primul caz se foloseşte metoda înjumătăţirii deviaţiei, iar in al doilea
caz - metoda descărcării condensatorului, analizate mai înainte. De
menţionat ca această metodă poate fi utilizată şi în primul caz, însă
interesul pentru metoda înjumătăţirii deviaţiei rezidă în aceea că poate fi
aplicată şi în cazul când voltmetrul respectiv nu este calibrat, la care
trebuie de adăugat şi faptul ca rezultatul măsurării se obţine extrem de
simplu.
Metoda înjumătăţirii deviaţiei. Schema acesteia este dată în

fig. 8.9, a. Necesită o rezistenţă calibrată (R) mare, de acelaşi ordin de
mărime cu RV şi de aceea nu poate fi aplicată decât în cazul când R V nu
depăşeşte (10 -100) MW. Mersul operaţiei: R fiind pe zero, se creşte E
până când acul voltmetrului (V) ajunge la cap de scară (n), după care (E
rămânând constantă) se creşte rezistenţa respectivă până la valoarea R la
care deviaţia scade la jumătate (= n/2) situaţie din care (în ipoteza
Re<<R, RV) rezultă relaţia simplă:
RV = R . (8.9)
Precizia de măsurare este: 2 - 3 %, în funcţie de precizia lui R şi
de fineţea reglării acestuia.
Dacă R nu este suficient de mare pentru a putea reduce deviaţia la
jumătate (sau rezoluţia la reglarea lui R nu este suficient de bună) se
utilizează relaţia:

RV = R (8.10)
n 
dedusă din (8.5). Precizia de măsurare este mai redusă decât în cazul
înjumătăţirii deviaţiei, fiind cu atât mai redusă cu cât termenul (n - ) se
îndepărtează mai mult de n / 2.
Evident, metoda prezentată este aplicabilă numai în cazul
voltmetrelor liniare ( = SU), ipoteză în care au fost deduse relaţiile (8.9)
şi 8.10). În fine, metoda înjumătăţirii deviaţiei poate fi utilizată şi în c.a.
de joasă frecvenţă (50 Hz).
a) b)
Fig. 8.9 Fig. 8.10
Voltmetre magnetoelectrice. La voltmetrele de laborator (10-50

KW/V) se poate utiliza metoda înjumătăţirii deviaţiei, ca mai sus. În cazul
voltmetrelor de tablou (500 – 1000)W/V este mai potrivită metoda
sugerată de fig. 8.9, b la care rezultatul măsurării nu este influenţat de
rezistenta interioară (Re) a sursei E.
În cazul când tensiunea nominală a voltmetrului (V) este mai

mare ca 1 - 3V, RV se poate măsura rapid cu ajutorul unui ohmmetru, însă
la o precizie sensibil mai redusă (5 – 10)%.
În fine, dacă RV trebuie măsurată cu o precizie mai bună ca
(2 – 3)%, trebuie utilizată o punte Wheatstone adecvată.
b) Măsurarea rezistenţei interioare (r) la ampermetre
La ampermetre (r=0,01 - 0,1W) şi miliampermetre (r=1 - 100W )
determinarea lui r se face, de regulă, prin intermediul căderii de tensiune
(U = rI) pe aparatul respectiv, care se măsoară cu un milivoltmetru (U =
50 - 200 mV) magnetoelectric, sau electronic (fig. 8.10) ce trebuie să
îndeplinească condiţia: RV >> r. Precizia de măsurare este 3 - 5%. Pentru
precizii mai bune, măsurarea trebuie efectuată cu o punte (de regulă
punte dublă Thomson).
Metoda prezentată (fig. 8.10) poate fi utilizată şi în c.a. (50 Hz),
cu aceeaşi precizie ca şi în c.c.
La galvanometre (r =103 - 104W) măsurarea lui r se poate face cu
schema din fig. 8.10 sau în punte, prin metoda de fals zero (măsurare mai
precisă). În acest caz se alcătuieşte o punte (din cutii de rezistenţe) ca în
fig. 8.11. Întrerupătorul K2 fiind deschis, rezistenţa de protecţie (Rp), la
maximum, iar R2, R3, R4 la valori apropiate de r, se închide K 1 şi se
reglează Rp în aşa fel încât deviaţia galvanometrului (ac, spot luminos) să
fie cam jumătate din cursă. După aceea, se apasă puţin pe K2; acul
galvanometrului se va abate la dreapta, sau la stânga faţă de poziţia
iniţială. Apoi, se apasă intermitent pe K2 şi se reglează R2 (eventual şi R3)
până când acul galvanometrului nu mai tresare deloc, situaţie în care se
află în echilibru şi deci (a se vedea fig. 8.13)
R R
r= 2 4 (8.11)
R3
În funcţie de calitatea rezistenţelor (R2, R3, R4) şi de sensibilitatea
punţii, precizia de măsurare oscilează în limitele 0,5 - 1,5%.
c) Măsurarea rezistenţei la amplificatoare de c.c
La amplificatoare (de semnal sau de putere) este necesar a se
cunoaşte atât rezistenţa de intrare, cât şi rezistenţa de ieşire. Măsurarea
acestor rezistenţe are sens numai dacă amplificatorul respectiv este
prevăzut cu o reţea de reacţie, ca în circuitul real de funcţionare a
acestuia.
Rezistenţa de intrare (Ri) se măsoară prin metoda înjumătăţirii
deviaţiei, aşa cum se indică în fig. 8.12, a, unde R S este o rezistenţă de
sarcină (cu o valoare nominală pentru amplificatorul respectiv) iar V - un

voltmetru electronic (RV >> RS).
a) b)
Fig. 8.11 Fig. 8.12
Rezistenţa reglabilă R fiind pe zero, se creşte E până când V arată

deviaţia maximă (n), după care (E rămânând neschimbat) se creşte R
până când deviaţia se înjumătăţeşte, situaţie din care rezultă Ri=R.
Precauţie: valoarea lui E pentru care V indică n (cap de scară) nu
trebuie să depăşească valoarea nominală pentru amplificatorul respectiv.
Rezistenţa de ieşire (R0) prezintă importanţă mai ales la
amplificatoarele de putere (utilizate la comanda servomotoarelor, de
exemplu) şi poate fi măsurată ca la sursele de c.c. (fig. 8.5), sau prin
metoda înjumătăţirii rezistenţei de sarcină.
Schema de principiu ilustrând această metodă este arătată în fig.
8.12, b, unde rezistenţa R + R trebuie să fie cât mai apropiată de sarcina
nominală. Sursa E fiind pe minim şi K - deschis, se creşte E până la
valoarea nominală pentru amplificatorul respectiv şi se citeşte tensiunea
U1 la voltmetrul electronic (V). După aceea, lăsând pe E neschimbat, se
închide K şi se citeşte la voltmetru tensiunea U2. Asimilând ieşirea
amplificatorului cu o sursă de t.e.m. înseriată cu R0 se deduce relaţia:
2 R (U1  U 2 )
R0 =
2U 2  U1
(8.12)
Observaţie. Schemele din fig. 8.12 pot fi utilizate şi la măsurarea
rezistenţelor Ri şi R0 în c.a. (la frecvenţa standard 1 kHz), înlocuind sursa
(E) cu un generator de AF, iar voltmetrul V cu un voltmetru electronic de
c.a.
8.1.5. Măsurarea rezistenţelor cu punţi de c.c.

Mai înainte s-a arătat că erorile la măsurarea rezistenţelor prin
metoda cu citire directă sunt in jur de 2 - 5 %; precizii mai bune
(0,1 - 1 %) se pot obţine la măsurări cu ajutorul punţilor, însă cu preţul
micşorării vitezei de lucru. Din marea varietate a punţilor existente, în
cele ce urmează vor fi prezentate numai cele doua tipuri de baza:
Wheatstone (rezistenţe mijlocii şi mari) şi Thomson (rezistenţe mici şi
foarte mici).
8.1.5.1. Puntea Wheatstone

Se utilizează ca aparat de laborator cât şi în instrumentaţie
industrială (termometrie rezistivă, tensometrie, etc.) la măsurarea
rezistenţelor în intervalul zeci de W până la zeci de MW cu precizii de
0,1 - 1% (precizii greu sau imposibil de realizat prin metode directe).
a) b)
Fig. 8.13
Schema de principiu a punţii Wheatstone este dată în fig. 8.13,

unde RX este necunoscută, R2, R3, R4 - rezistenţe calibrate, IN indicator
de nul (galvanometru sau milivoltmetru electronic), E - o sursă de
tensiune continuă de 2 - 6 V (baterii sau alimentator de reţea), iar R p - o
rezistenţă de protecţie (zeci de kW) necesară limitării tensiunii pe IN, la
începutul operaţiei de echilibrare.
Ecuaţia de echilibru. Rp fiind pe maxim, se închide
întrerupătorul K şi se reglează R4 (reducând treptat pe Rp până la zero)
până când IN arată zero, situaţie ce conduce la relaţia:
 Rx R4 
U bd = E    = 0
 Rx + R2 R3 + R4 
din care se obţine ecuaţia de echilibru:

R R
Rx R3 = R2 R4 ; x = 2 (8.13)
R4 R3
pe baza căreia se pot trage următoarele concluzii:
1. Echilibrul punţii este independent de tensiunea sursei (E) şi de
rezistenţa interioară a acesteia;
2. Condiţia de echilibru este independentă de sensibilitatea
detectorului de nul (IN), de rezistenţa lui interioară şi de oricare
rezistenţă ce-l şuntează. Aceşti factori influenţează doar eroarea
de sensibilitate a punţii şi nu condiţia de echilibru;
3. Echilibrul punţii nu se modifică dacă se schimbă diagonala sursei
(ac) cu cea a indicatorului de nul (bd);
4. Puntea rămâne în echilibru dacă se schimbă R 2 cu R4, sau Rx cu
R3.
Schema tehnologică. Ecuaţia de funcţionare a punţii echilibrate
poate fi scrisă în forma:
R
Rx = 4 R2 (8.14)
R3
care arată că intervalul de măsură (gamele) poate fi prescris, prin
modificarea raportului R4/R3, aşa cum se arată în fig. 8.13, b, ce
reprezintă schema unei punţi monobloc (aparat compact) de construcţie
obişnuită. În acest caz, rezistorul de echilibrare (R2) este realizat dintr-o
cutie de rezistenţe în decade (punţi de precizie) sau dintr-un
potenţiometru bobinat, de construcţie circulară (punţi de precizie mai
redusă).
La punţile mai vechi, punţi cu fir, gamele se prescriu din R2, iar
echilibrarea se face prin reglarea raportului R4/R3 (rezistenţa R3+R4 este
realizată dintr-un fir de manganină). Asemenea punţi nu se mai utilizează
în prezent.
Erori
Eroarea totală. Din ecuaţia de funcţionare (8.14) rezultă eroarea
limită ce afectează pe Rx:
DRx DR2 DR3 R2

= + + (8.15)
Rx R2 R3 R2
în care DR2/R2, DR3/R3 şi DR4/R4 reprezintă erorile de construcţie

(0,05-0,5 %) ale rezistenţelor respective (fig. 8.13, a), iar R2/R2- eroarea
de sensibilitate.
Eroarea absolută de sensibilitate (D R2) reprezintă cea mai mică
valoare modificată la R2, în jurul valorii de echilibru, pentru care se
obţine o deviaţie perceptibilă (tipic, jumătate de diviziune) la indicatorul
de nul. Dacă rezoluţia lui R2 nu este suficient de bună (valoarea minimă
reglabilă prea mare), R2 se determină printr-o interpolare liniară.
Sensibilitatea lui IN şi rezoluţia lui R2 trebuie astfel alese încât
R2/R.2 să fie mică în comparaţie cu eroarea de construcţie DR2 /R.2.
Precizia de măsurare la punţile Wheatstone monobloc este:
0,05-0,2 % - la punţile de laborator de înaltă precizie şi 0,5-1,5% - la cele
portabile. Precizia de măsurare (clasa) este menţionată în prospectul
punţii (sau pe panoul frontal al acesteia), împreună cu intervalul de
măsură în care rămâne valabilă.
Creşterea preciziei de măsurare. Din (8.15) rezultă că precizia de
măsurare poate fi crescută numai prin reducerea numărului erorilor de
construcţie. Cea mai utilizată cale în acest scop este metoda substituţiei.
După o primă echilibrare, descrisă de (8.14), se înlocuieşte R x cu
o rezistenţă calibrată reglabilă (Ro) şi lăsând pe R2, R3, R4 neschimbate -
se aduce din nou puntea la echilibru obţinându-se ecuaţia:
R
R0 = 4 R2
R3
care asociată cu (8.15) conduce la relaţia
Rx =R0 (8.16)
din care se deduce:
DRx DR0 R2 R0
= + + (8.17)
Rx R0 R2 R0
Se observă ca erorile de construcţie au fost reduse de la trei la una
singură (erorile de sensibilitate R2 /R2 şi R0 /R0, pot fi aduse la valori
mici în comparaţie cu DR0 /R0) şi că rezistenţele R2, R3, şi R4 pot să nu fie
calibrate, singura cerinţă fiind de a rămâne stabile pe durata celor două
etape ale măsurării. Cu alte cuvinte, puntea serveşte numai ca dispozitiv
de comparaţie între Rx şi R0.
Limita superioară, de regulă, nu poate depăşi 1-10 MW, mai ales
din cauza valorii limitate a rezistenţelor de izolaţie (şi a micşorării
sensibilităţii).
În concluzie, puntea Wheatstone standard permite măsurarea

rezistenţelor în limitele 10 W -1 MW cu precizii de 0,1-1 %.
8.1.5.2. Punţi Wheatstone cu destinaţie specială

a) Punţi de înaltă precizie
S-a arătat mai înainte că precizia unei punţi Wheatstone clasică nu
este mai bună ca 0,2-0,5 %. Însă în aparatura electronică (divizoare
rezistive, voltmetre numerice, electrometre), adesea se cer rezistenţe
având precizia de 0,01-0,1 % (şi chiar mai bună), rezistenţe ce trebuie
măsurate cu o precizie adecvată.
Principalii factori care limitează precizia unei asemenea punţi sunt
rezistenţele de contact (20-30mW) la comutatoarele decadelor rezistenţei
reglabile R2 (fig. 8.13, b) precum şi insuficienta fineţe de reglare
(rezoluţie) a acesteia. Pentru măsurarea unei rezistenţe de ordinul kW cu
precizie de 0,01 %, de exemplu, este necesar ca braţul reglabil (R 2) să
aibă o rezoluţie de 10 -5 (0,001 %) şi o eroare de construcţie de cel mult
0,005 %, cerinţe practic imposibil de îndeplinit de o cutie de rezistenţe în
decade, mai ales din cauza rezistenţelor de contact; asemenea cutii au
câte 5 până la 6 contacte în serie şi cum rezistenţa unui contact este în jur
de 20-30 mW, rezultă o rezistenţă incertă de 100-200 mW ceea ce face
ca la o rezistenţă de 10W, eroarea de fidelitate să fie 0,1-0,2 % .
Pentru înlăturarea acestui neajuns, braţul reglabil a fost realizat
din doua secţiuni: una cu rezistenţe fixe comutabile (r) şi alta - o cutie
reglabilă în decade (R), de valoare mult mai mare decât oricare r şi de
precizie mai redusă. Soluţia este inspirată din metoda diferenţială.
O schemă de astfel de punte de precizie este arătată în fig. 8.14.
Echilibrarea decurge în felul următor: R (1-10 MW) fiind pe maxim, se
aduce puntea aproape de echilibru reglând din comutatorul K. După
aceea se reglează R până la finisarea echilibrului, când rezultă relaţia
cunoscută Rx=(R4·R2)/R3, din care se deduce cunoscând că R2=rR /(r+R):
DRx DR3 DR4 Dr r  DR R 
= + + +  + 
Rx R3 R4 r R R R 
Dacă DR3 /R3 = DR4 /R4 = Dr /r = 0,02 % (rezistenţe fixe) şi DR/R = 0,2
% (cutie de rezistenţe) şi dacă r = 1 kW şi R = 1 MW (valori obişnuite)
se obţine DRx/Rx = 0,0062 %.
Exemplu de punte Wheatstone de înaltă precizie - puntea Tinsley cu
performanţele: rezoluţie 0,0001 W; precizie: 0,001 % intre 100 - 10000
W: 0,005 % între 10-100 kW; 0,01 % pentru 0,1-10 MW, tensiune de

alimentare 5 - 60 V.
b) Punţi cu echilibrare automată
Punţile cu echilibrare automată se utilizează mai ales ca aparate
de tablou în termometria industrială.
Schema de principiu este dată în fig. 8.15. La modificarea
temperaturii de măsurat (T), rezistenţa Rx (T) (cupru, platină, etc.) se
modifică, puntea se dezechilibrează, iar tensiunea de dezechilibru (Ubd)
este amplificată (AD) şi apoi aplicată unui servomotor (SM) care
acţionează cursorul (C) până când puntea se echilibrează din nou.
Cursorul se deplasează în faţa unei scări (S), gradată direct în °C. În plus,
cursorul poate purta şi peniţa unui înregistrator ce permite trasarea curbei
temperatură funcţie de timp, operaţie deosebit de importantă în urmărirea
anumitor procese tehnologice (tratamente termice, etc.).
c) Punţi neechilibrate
Acestea funcţionează după ecuaţia (8.12), în care R. x depinde de
mărimea fizică de măsurat şi sunt mult utilizate la măsurarea mărimilor
neelectrice (temperaturi, forţe, cupluri, etc.) pe cale electrică. De
asemenea, circuitul punte neechilibrată poate fi întâlnit la intrarea unor
amplificatoare (diferenţiale) şi detectoare sincrone (detectoare sensibile
la fază).
Principalul avantaj al punţilor neechilibrate constă în aceea că dau
la ieşire un semnal diferenţial, deci cu mare sensibilitate şi cu mare
imunitate la perturbaţii.
d) Punţi pentru localizarea defectelor în cabluri

Astfel de punţi servesc la determinarea distanţei până la locul
defectului, printr-o măsurare de rezistenţa în c.c., la linii şi cabluri
telefonice. Din mulţimea acestor punţi aici vom prezenta numai puntea
Murray ca fiind mai simplă şi mai reprezentativă.
Puntea Murray. Defectele (de izolaţie) în liniile şi cablurile
telefonice pot fi de două tipuri principale: atingerea unui fir la pământ
(sau masă) şi scurtcircuit între două fire. În fig. 8.16, a, se arată schema
punţii Murray în cazul unui defect la pământ (punctul D), unde Rd
reprezintă rezistenţa defectului (de scurgere la pământ), Rp rezistenţa
prizei de pământ, la care se leagă un pol al sursei de alimentare, iar B - o
buclă din sârmă cu secţiune mare, ce serveşte la realizarea legăturii
electrice dintre firul defect şi unul fără defect – fir sănătos. La echilibru,
neglijând rezistenţa buclei B, există relaţia (r [Ω/m]):
RR r  L + L  l x  R4
Rx = 2 4 = = rl x
R1 R1
din care se deduce distanţa până la defect,
2 LR4
lx = (8.18)
R1 + R4
relaţie ce rămâne valabilă şi în cazul de scurtcircuit între două fire (fig.
8.16, b)
8.1.5.3. Puntea dublă Thomson

Permite măsurarea rezistenţelor mici şi foarte mici (10-0,001 W)
cu precizii de 0,1-1% (şi chiar mai bune). Asemenea rezistenţe se
întâlnesc, de exemplu, la şunturile din ampermetre, la înfăşurarea
secundară a unor transformatoare, la epruvetele destinate măsurării
rezistivităţii metalelor precum şi la comutatoarele din echipamentele

electronice.
a) Dificultăţi la măsurarea rezistenţelor foarte mici. Principala
dificultate ce apare la măsurarea rezistenţelor foarte mici (mW) o
constituie influenţa rezistenţei conexiunilor şi a contactelor respective, a
căror sumă (Rc=1-10 mW) poate fi de acelaşi ordin de mărime cu Rx (sau
chiar mai mare). Această influenţă poate fi evidenţiată mai clar
examinând schema din fig. 8.17, unde Rc reprezintă rezistenţa
conexiunilor !ui Rx cu voltmetrul V. Se observă că rezistenţa măsurată
este (Iv <<Ix) Rm = Rx + 2Rc = U /Im, şi, deci, apare eroarea sistematică:
DR x R m  R x 2 R c
= = care poate atinge 100 %, când R.x este de acelaşi
Rx Rx Rx
ordin cu Rc (miliohmi). De observat că eroarea 2Rc /Rx nu poate fi
eliminată prin corecţie deoarece Rc este necunoscută. Pentru a ieşi de sub
influenţa lui Rc, Thomson a imaginat rezistenţa de măsurat (R x) cu patru
borne.
b) Rezistenţa cu patru borne a lui Thomson. La aceasta
circuitul de măsurare a curentului (Ix) şi cel de măsurare a căderii de
tensiune (Ux) sunt separate între ele aşa cum se arată în fig. 8.18, unde C i
şi Cu reprezintă contactele de curent şi, respectiv, de tensiune. În felul
acesta, la măsurarea lui Rx (fig. 8.19), rezistenţele conexiunilor de curent
(Rc) nu au nici o influenţă deoarece rămân în afara lui Rx, iar influenţa
celor de tensiune (Rc) devine neglijabilă, dacă rezistenţa voltmetrului (Rv)
este mare în comparaţie cu Rc (ceea ce se şi întâmplă în practică).
Rc Rc
Rc
Rc Rc
Rx=Ux/Ix Rc
Într-adevăr, din fig. 8.19 (în ipoteza lv<<I) se obţine relaţia:

U + 2 Rc I v U + 2 RcU / Rv  2R 
Rx = = = Rm 1 + c 
I I  Rv 
din care se deduce (Rx @ Rm):
DRx Rm  Rx 2 Rc
= = (8.19)
Rx Rx Rx
ceea ce arată că în configuraţia cu patru borne se pot măsura rezistenţe
foarte mici (de acelaşi ordin cu Rc şi chiar mai mici) cu condiţia:
Rv>>Rc. Însă pentru măsurarea unor asemenea rezistenţe (mW) este
necesar ca I să fie foarte mare (ordinul amperilor) pentru a produce o
cădere de tensiune (U), suficientă spre a putea fi măsurată cu
milivoltmetrul (V).
Observaţii:
1. Din fig. 8.19 şi din relaţia (8.19) rezultă că ieşirea de sub
influenţa rezistenţelor de contact (pe circuitul de tensiune) se poate face
şi prin înserierea acestora cu rezistenţe mult mai mari decât Rc.
Pe această idee se bazează puntea dublă Thomson.
2. Acelaşi efect se obţine şi prin micşorarea până la anularea lui I v,
adică prin măsurarea căderii de tensiune pe Rx printr-o metodă de
opoziţie. Pe această idee se bazează măsurarea rezistenţelor de înaltă
precizie (etaloane cu patru borne) cu potenţiometrul de c.c.
3. Prepararea probelor de măsurat (Rx) în configuraţia cu patru
borne, în cazul rezistenţelor mici, este necesară şi pentru definirea
exactă a lui Rx. Calculul acestuia, după legea lui Ohm, implică densitate
de curent constantă în întreg volumul lui Rx; ori porţiunile dintre
contactele de curent şi cele de tensiune (fig. 8.18) sunt zone de tranziţie
(distribuţie neuniformă) şi, de aceea, trebuie lăsate în afara porţiunii pe
care se măsoară: Ux = Rx Iv.
c) Puntea dublă Thomson
Schema de principiu a acesteia este arătată în fig. 8.20, a unde R 0
este un rezistor etalon cu patru borne. Influenţa rezistenţelor de contact
(Rc) de pe circuitele de tensiune ale rezistoarelor R x şi R0 sunt făcute
neglijabil de mici prin satisfacerea condiţiilor:
Rc<<(R1 +R2) şi Rc<<(R.3+R4), în care (R1+R2) şi (R3+R4) sunt de ordinul
kW. Dintre rezistenţele de contact din traseul curentului de alimentare (I),
două rămân fără nici o influenţă (cele din punctele 1 şi 3), deoarece
rămân în afara circuitului de măsură; însă celelalte două (care fac
legătura dintre Rx şi R0) intră în componenţa circuitului de măsură şi,
deci, trebuie ţinut cont de ele.
Curentul (I) debitat de sursa E trebuie să fie de ordinul amperilor

(adică mult mai mare decât la puntea Wheatstone), spre a putea produce
căderi de tensiune suficiente (zeci de mV) pe rezistenţele R x şi R0, iar
indicatorul de nul (IN) trebuie să fie mai sensibil (pragul de sensibilitate -
mV) decât la PW, deoarece tensiunile puse în joc sunt mai mici.
Ecuaţia de echilibru. Din condiţia de echilibru U25= 0, adică U2
= U5, rezultă relaţiile:
RxIx + R4I4 = R1I1; R0Ix + R3I4 = R2I1; I4(R3 + R4) = 2Rc(Ix - I4)
din care (împărţind primele două şi simplificând prin Ix) se obţine în final
relaţia:
R RR  2 Rc
Rx = 1 R0 +  1 3  R4 
R2  R2  2 Rc + R3 + R4
care arată că, dacă este îndeplinită condiţia:
R1 R2
= (8.20)
R4 R3
atunci influenţa lui Rc dispare, iar ecuaţia de echilibru devine:
Rc Rc Rc
Rc Rc
Rc
R1
Rx = R0 . (8.21)
R2
Pentru satisfacerea condiţiei (8.20) este necesar ca, în permanenţă
R1=R4 şi R2=R3. În acest scop maneta lui R1 este cuplată mecanic cu
maneta lui R4; la fel R2 cu R3 (fig. 8.20, a). De regulă perechea R1–R4
(cutii cu decade) se utilizează pentru echilibrare, iar R 2-R3 (cutii cu fişe) -

pentru schimbarea gamelor (fig. 8.20, b).
Sensibilitatea. O analiză a acestui parametru arată că sensibilitatea
(dU25/dR1) creşte la creşterea lui Ix (care trebuie să fie de ordinul
amperilor) şi a lui E (care trebuie să fie 6-12 V), adică E trebuie să fie o
sursă de putere (obişnuit, acumulator Pb de 12 V şi minimum 40 Ah).
La egală eroare de sensibilitate (R/R) indicatorul de nul (IN)
trebuie să fie mai sensibil decât la puntea Wheatstone.
Eroarea limită:
DRx DR0 DR1 DR2 R1
= + + + (8.22)
Rx R0 R1 R2 R1
este în jur de 0,2-1 % similară cu cea de la PW.
Metoda substituţiei. Se procedează ca la PW, însă drept rezistor
de substituţie se foloseşte o cutie de admitanţe (R 5) de tipul celei utilizate
la puntea Tinsley (fig. 8.14). După echilibrarea cu R5, se obţine relaţia R5
= (R0·R1) /R2 care asociată cu (8.21) conduce la concluzia: Rx= R5; din
care se deduce:
DRx  DR5  R
=   + 1 (8.23)
Rx  R5  c + d R1
cum R5 = rR /(r + R) (a se vedea fig. 8.14) rezultă că:
 DR5  Dr r  DR R 
  = +  +  ; (r<<R).
 R5  c + d r R R R 
Se observă că eroarea de construcţie (DR/R) şi cea de sensibilitate
(R/R) ale rezistorului reglabil (R) apar micşorate de raportul r/R (care
este sub 0,1-0,01), micşorare ce se datorează metodei diferenţiale ce stă
la baza alcătuirii rezistorului R5 (contribuţia lui R la reglarea lui R 5 este
echivalentă cu doar o mică fracţiune din r).
8.1.6. Măsurarea rezistenţelor foarte mari

În grupa rezistenţelor foarte mari (peste 100 MW) intră rezistenţa
unor rezistoare profesionale, rezistenţa de izolaţie, rezistenţa
eşantioanelor de materiale electroizolante, utilizate la determinarea
rezistivităţilor de volum şi suprafaţă.
8.1.6.1. Curenţi de scurgere prin izolaţie

O problemă importantă ce apare la măsurarea rezistenţelor foarte
mari o constituie prezenţa curenţilor de scurgere - numiţi şi curenţi de
fugă - prin izolaţia aparatului sau a obiectului de măsurat, curenţi ce
provoacă erori foarte mari sau chiar fac măsurarea imposibilă.
a) Ecranul de gardă la AM
Influenţa curenţilor de fugă (If). Cazul măsurării unei rezistenţe
foarte mari (Rx cu ohmmetrul este arătat în fig. 8.21). Se observă că la
instrument (mA), ajunge nu numai curentul (Ix), ci şi curentul parazit (If)
care falsifică rezultatul măsurării. Altfel spus, efectul curenţilor de fugă
constă în apariţia unei rezistenţe parazite (Rf) ce şuntează pe Rx, din care
cauză în fig. 8.21 se măsoară RxRf /(Rx + Rf) şi nu Rx. Această rezistenţă
(Rf) se mai numeşte şi rezistenţa de fugă.
Ecranul de gardă la ohmmetre. Influenţa curenţilor de fugă poate
fi eliminată cu ajutorul unui ecran (EG) care colectează aceşti curenţi şi îi
canalizează spre sursa E pe o cale ce ocoleşte complet instrumentul de
măsură (fig. 8.22); un asemenea circuit poartă numele de circuit sau
ecran de gardă.
În diverse situaţii de măsură ecranul de gardă poate avea forme
diferite; însă indiferent de formă trebuie să îndeplinească cele două
condiţii de bază (fig. 8.22):
- să colecteze curenţii de fugă şi să-i întoarcă la sursă pe o cale
care să ocolească traseul curentului măsurat (Ix);
- să fie conectat la un potenţial cât mai apropiat de cel al
conductorului prin care circulă Ix.
Observaţii:
1. La teraohmmetre circuitul de gardă este conectat şi la o bornă
exterioară a aparatului, numită bornă de gardă; notată de regulă, cu G. O
astfel de bornă poate fi întâlnită şi la megohmmetrele de înaltă tensiune
(tensiune de lucru =5 kV) precum şi la punţile Wheatstone pentru

rezistenţe foarte mari. Asemenea AM permit măsurarea pe rezistoare sau
obiecte de măsură cu trei borne.
2. Ecranul de gardă este necesar şi în cazul măsurării curenţilor
mici (sub 1 nA) cu electrometre sau cu amplificatoare electrometrice. La
acestea din urmă, în foaia de catalog, constructorul dă şi indicaţii pentru
gardare (exemplu la AO din seria 3523, catalog Burr - Brown).
b) Ecranul de gardă la obiectul de măsură
După cum s-a arătat mai înainte, ecranul de gardă este necesar şi
la rezistoare cu rezistenţă foarte mare, pentru eliminarea influenţei
curenţilor de scurgere pe suprafaţă, adică pentru definirea exactă a
rezistenţei acestora. Şi în acest caz, ecranul sau circuitul de gardă este
scos la o bornă separată, adică avem de a face cu obiecte de măsură cu
trei borne.
8.1.6.2. Punţi Wheatstone pentru rezistenţe foarte mari

a) Punţi pentru măsurarea rezistenţelor cu trei borne
La punţile Wheatstone, pentru măsurarea rezistenţelor foarte mari,
borna de gardă (G) de pe panou este conectată în interior la confluenţa
rezistenţelor de raport (R3 şi R4) cu indicatorul de nul. În fig. 8.23 se arată
cum se conectează un rezistor cu trei borne la o asemenea punte. Se
observă ca rezistenta de fugă RB se plasează în paralel cu indicatorul de
nul (IN) şi deci nu afectează condiţia de echilibrare. RA şuntează braţul
R4, efect însă complet neglijabil, deoarece R4 este mult mai mic (cu cel
puţin trei ordine de mărime) decât RA.
Rx R2
1 2
RA RB
G
IN
G
R4 R3
Fig. 8.23.
b) Punte cu simulator de rezistenţă

O altă problemă care apare la măsurarea rezistenţelor foarte mari
(în afară de cea a eliminării curenţilor de fugă) este cea a procurării
rezistorului de referinţă (R2) care trebuie să fie de acelaşi ordin de
mărime cu Rx, să fie reglabil şi să aibă precizia necesară. Însă realizarea
de rezistenţe metrologice cu valori de peste 109 W este dificilă şi
costisitoare şi de aceea se recurge la simularea unor asemenea rezistenţe.
De obicei se utilizează simulare pasivă, prin transformare stea - triunghi.
Cu o asemenea configuraţie de circuit, utilizând rezistoare de ordinul
megohmilor se pot simula rezistenţe de ordinul teraohmilor (1012 W).
Schema de principiu a unei punţi cu simulator de rezistenţă este
arătată în fig.8.24, a unde Rb, Rc (tipic 10 MW) şi Rd (10 W-1MW)
formează simulatorul de rezistenţă care înlocuieşte rezistorul de
comparaţie (R2) de la puntea standard.
Echilibrarea se face, reglând pe Rd - reglaj brut şi R3
(100 W - 10 KW), rezoluţie 0,1W-reglaj fin.
Rezistenţa de comparaţie simulată (Rbc). Efectuând o
transformare stea – triunghi la grupul Rb-Rc-Rd se obţine schema
echivalentă din fig. 8.24, b, din care rezultă relaţiile:
Rb Rc Rb Rc
Rbc = Rb + Rc + @ (8.24)
Rd Rd
RR
Rbd = Rb + Rd + b d @ Rb + 2  Rd (8.25)
Rc
Rc Rd
Rcd = Rc + Rd + @ Rc + 2  Rd (8.26)
Rb
Prima dintre acestea conduce (pentru valorile numerice
menţionate) la concluzia: Rbc = 100 MW - 10 TW. Din fig. 8.24, b mai
rezultă că Rbd (  10 MW) se plasează în paralel cu indicatorul de nul (IN)
şi deci nu intervine în ecuaţia de echilibru, iar Red (  10 MW) şuntează
foarte puţin rezistenţa reglabilă R3.
Limite de măsură. Cu notaţiile din fig. 8.24, b se deduce ecuaţia
de echilibru:
R RR
Rx = 4' Rbc ; R3' = 3 cd @ R3 (8.27)
R3 R3 + Rcd
din care, pentru datele numerice de mai înainte (R4=10 KW) rezultă
Rx= l08 - 1015 W. Cum însă tensiunea de alimentare este de 10-20 V,
curentul minim prin Rx coboară până la 10-14 A (0,01 pA), ceea ce impune
ca indicatorul de nul (IN) să fie un electrometru de foarte mare
sensibilitate (cel mult 0,1 pA pe toată scara). Evident, la asemenea valori
rezistorul (sau proba) Rx trebuie să fie de tipul cu trei borne, iar borna de
gardă a acestuia se leagă în punctul d (borna G, fig. 8.24, a), la fel ca în
fig. 8.23.
Erori. Din (8.27), pentru R '3 @R3 se deduce relaţia:
DRx DR3 DR4 DRb DRc DRd R3
= + + + + + (8.28)
Rx R3 R4 Rb Rc Rd R3
care arată că precizia punţii teraohm este de acelaşi ordin de mărime ca şi
la puntea standard (fig. 8.13), adică în jur de 0,5-1 %.
Însă, spre deosebire de aceasta din urmă, la puntea teraohm nu
poate fi utilizată metoda substituţiei deoarece rezistenţe reglabile şi
precise în domeniul 109 - 1012 sunt foarte rare.
8.1.6.3. Măsurarea rezistenţei la electroizolanţi

a) Particularităţi
Rezistenţele întâlnite la probele din electroizolanţi, (şi unii
semiconductori) au valori foarte mari, peste 102-103 MW, şi de aceea este
necesar ca aceste probe să fie preparate în formă de dispozitiv cu trei
borne.
O altă particularitate a acestor rezistenţe o constituie puternica lor
dependenţă de temperatură ( @ 10 % /°C), de umiditate, de igiena
obiectului de măsură şi de tensiunea de încercare. De aceea, măsurarea
rezistenţei la asemenea eşantioane trebuie efectuată în condiţii de climă

controlată şi la aceeaşi valoare a tensiunii, pentru a se asigura o
reproductibilitate acceptabilă a rezultatelor. Tensiunea de lucru este
standardizată la U=1000 V. Această valoare ridicată este necesară pentru
a permite ionizarea spaţiului de aer dintre electrozi şi proba de material,
spre a putea stabili contactul electric dintre aceste două părţi. Dacă s-ar
utiliza o tensiune mai coborâtă (sub 100 V) s-ar măsura şi rezistenţa

stratului de aer (oricât de bine ar fi şlefuiţi electrozii şi proba, un strat de
aer tot mai rămâne) care se înseriază cu cea a probei şi, deci, falsifică
rezultatul. În fine, deoarece la electroizolanţi curentul se scurge, atât prin
volumul, cât şi pe suprafaţa acestora se definesc două tipuri de rezistenţe:
de volum şi de suprafaţă.
b) Măsurarea rezistenţei de volum (Rv)
Rezistenţa de volum (Rv) se defineşte şi se măsoară cu ajutorul
unui dispozitiv cu trei borne de tipul celui prezentat în fig. 8.25 unde P
este proba de măsurat, iar Em, Eb, şi Eg sunt electrodul de măsură,
electrodul de bază şi respectiv electrodul (inelul) de gardă. Se observă că

acesta din urmă este conectat înainte de microampermetru (mA), ceea ce
permite ca mA să măsoare numai curentul (Iv) care trece prin volumul
materialului.
Din schema de măsură (fig. 8.25) rezultă relaţia:
U h
Rv = = v   W
Iv S
din care se deduce rezistivitatea de volum,
SR
 v = v ;  W  cm; W  m  (8.29)
h
La electroizolanţi v variază de la l010-1012 Wcm (textolit,
pertinax) până la 1017 – 1018 (polietilenă, polistiren, teflon).
c) Măsurarea rezistenţei superficiale
Rezistenţa superficială (Rs) se defineşte şi se măsoară cu ajutorul
unui dispozitiv de genul celui din fig. 8.26, unde E1 şi E2 sunt doi
electrozi tip cuţit, de lungime L şi aşezaţi la distanţa D, cu ajutorul cărora
se pune în evidenţă curentul (Is) care se scurge prin suprafaţa
dreptunghiului cu laturile L şi D.
Mărimea:
U D
Rs = =  s   W
Is L
se numeşte rezistenţă superficială, iar parametrul de material:
L
s = R s W - rezistivitate superficială.
D
Pentru unul şi acelaşi material, s (W) este cu aproximativ un
ordin de mărime mai mic decât v (Wcm); de exemplu, la folia de mylar
(poliester), v = 1014 -1015 Wcm iar s = 1013 -1014 W.
8.1.6.4. Măsurarea rezistenţelor de izolaţie

a) Definirea rezistenţei de izolaţie
Rezistenţa de izolaţie (Riz) reprezintă rezistenţa măsurată în c.c.
între două căi de curent (fig. 8.27, a), sau dintre o cale de curent şi masă
(carcasă) la un dispozitiv electric (DE): - cablu, circuit imprimat, aparat
de măsură, condensator, motor electric, etc. Riz se defineşte cu relaţia:
U
Riz = (8.30)
Ic
în care Ic reprezintă curentul de conducţie prin izolaţia respectivă, iar i p
reprezintă curentul de polarizare dielectrică, fig. 8.27, b.
Se observă că măsurarea lui Riz este corectă numai dacă citirea

curentului i (la mA) se face după consumarea timpului , necesar stingerii
componentei ip. Riz este un parametru important de control a stării
izolaţiei electrice (un altul este tg - tangenta unghiului de pierderi), care
se măsoară atât în fabrică cât şi pe parcursul exploatării obiectului
respectiv.
Rezistenţa de izolaţie scade (mult) cu creşterea umidităţii şi a
gradului de impurificare a suprafeţei izolaţiei, de asemenea, şi cu
creşterea gradului de îmbătrânire (degradare fizico - chimică) a
materialului izolant. Ca urmare, Riz este un parametru sensibil al
defectelor şi totodată, foarte util la încercarea preventivă a izolaţiei
electrice. Însă interpretarea rezultatelor măsurării lui Riz întâmpină
dificultăţi, deoarece acest parametru depinde şi de dimensiunile
geometrice ale obiectului încercat (DE), ceea ce impune stabilirea unor
norme de evaluare aparte pentru fiecare grup de obiecte de acelaşi tip
(de exemplu norme pentru cabluri, pentru condensatoare, etc.). Dar chiar
şi în cadrul aceluiaşi grup de obiecte, în scopul asigurării unei
reproductibilităţi acceptabile, este necesar ca Riz să fie măsurată la o
anumită valoare a tensiunii şi după o anumită durată () de la aplicarea
acesteia (pentru ca ip @ 0).
µA
i=ip+Ic
DE
Riz=U/Ic
Ic
b)
Fig. 8.27
Tensiunea de măsură (U) se alege cât mai apropiată de tensiunea

de lucru a obiectului respectiv (fără însă a o depăşi). La dispozitive care
funcţionează în c.a., se ia ca reper valoarea de vârf a tensiunii alternative
de lucru. De exemplu, la măsurarea Riz la un cablu ce funcţionează la
tensiunea de reţea (220/380 V) se alege U = 500 V.
Durata măsurării ( ). După cum s-a arătat mai înainte, curentul
de conducţie (Ic), pe baza căruia se defineşte Riz, se stabileşte doar după
un timp  de la conectarea sub tensiune, care variază în limite largi, de la

câteva secunde până la câteva minute. Momentul citirii lui R iz se
stabileşte experimental. La conectarea aparatului, Riz este minim, după
care creşte şi se stabilizează, iar valoarea stabilizată corespunde definiţiei
(8.30).
Ca unităţi, Riz se exprima în MW (106 W), GW (109 W), sau în (1012
W) şi se măsoară cu aparate cu citire directă, numite megohmmetre şi
respectiv teraohmmetre.
Ambele tipuri de aparate lucrează după schema din fig. 8.27, a,
însă diferă prin modul de măsurare a curentului prin izolaţia de încercat
(Ix= Ic) şi, prin absenţa sau prezenţa protecţiei la curenţii de fugă
(gardare).
b) Megohmmetre
Megohmmetrele sunt destinate măsurării Riz pe dispozitive de
curenţi tari (motoare, transformatoare de forţă, cabluri, etc.).
Schema de principiu a unui megohmmetru este arătată în fig.
8.28, a, unde CT este un convertor c.c./c.c., alimentat la baterii (mai rar
de la reţea), care furnizează tensiunea înaltă şi stabilizată (U), necesară
circuitului de măsură.
Tipic, CT este alcătuit dintr-un stabilizator de tensiune (ST), un
invertor în contratimp (400-1000 Hz) şi un multiplicator de tensiune (fig.
8.28, b). Se utilizează, de asemenea, şi invertoare de tipul cu autoblocare.
Din fig. 8.28, a, rezultă că circuitul de măsură al megohmmetrului
este identic cu cel al ohmmetrului serie.

Limita superioară de măsură (Rxs).
Este valabilă relaţia:
U
Rxs =  20  50  (8.31)
In
în care In reprezintă curentul nominal al microampermetrului (mA). Cum

la megohmmetre In = 10 ÷ 60 mA şi admiţând Rxs  30U /In rezultă
Rxs=(0,5÷3) MW/volt, adică limita superioară de măsură este de ordinul 1
MW /volt (din U).
Tensiunea de măsură (U) este standardizată 500, 1000, 2500,
5000, 10000 şi 20000 V. La peste 5000 V se utilizează ca sursa primară
(E) acumulatoare şi nu baterii, iar la unele megohmmetre de 500 V se
utilizează un microdinam, acţionat manual.
Un megohmmetru trebuie să îndeplinească câteva cerinţe: - să
intre rapid în funcţiune; - să poată fi uşor de mânuit; - să fie autonom din
p.d.v. al alimentării şi să asigure protecţie împotriva electrocutării
operatorului.
Modul de lucru. Mai întâi se deconectează de sub tensiune
obiectul de încercat şi se controlează absenţa tensiunii pe respectivul
obiect. În acest scop, majoritatea megohmmetrelor moderne sunt
prevăzute şi cu o secţiune voltmetru, selectabilă prin comutatorul de
game. După efectuarea măsurării trebuie să fie descărcat obiectul de
măsură, în caz contrar există pericolul de electrocutare, mai ales când
obiectul respectiv are capacitate mare, cum este cazul condensatoarelor şi
cel al cablurilor lungi. Descărcarea se face scurtcircuitând cele două
armături ale obiectului, cu un conductor bine izolat. Pentru simplificarea
acestei operaţii, unele megohmmetre moderne au încorporat un dispozitiv
de scurtcircuitare care intră automat în funcţiune în momentul opririi
megohmmetrului.
Exemple:
1. Megohmmetrele româneşti MT - 500, MT - 1000 şi MT - 2500,
având U = 500, 1000 şi 2500 V şi limita superioară de măsură 500, 1000
respectiv 2500 MW, clasa 2,5 (au neajunsul că sunt logometrice şi deci nu
permit controlul absenţei tensiunii pe obiectul de încercat).
2. Megohmmetrele Metriso (Germania) de 500 V (200 MW, clasă
1,5) şi 1000 V (până la 10000 MW, clasă 2,5), prevăzute şi cu secţiune
voltmetru c.c. şi c.a.
c) Teraohmmetre
Teraohmmetrele sunt destinate măsurării rezistenţei de izolaţie în
echipamente electronice, cabluri telefonice, etc., adică la obiecte de
curenţi slabi; tensiuni de măsură U = 20-200 V.
Schema de principiu a unui teraohmmetru este arătată în
fig. 8.29, a, unde Eg este un ecran de gardă, G - o bornă de gardă, spre a
permite măsurări şi pe obiecte cu trei borne, iar AD - un amplificator
diferenţial (asociat cu unul de curent) ce amplifică pe Ix de A ori, adică Im

= AIx.
Comparând această schema cu cea din fig. 8.28, a rezultă că

deosebirea esenţială dintre un megohmmetru şi teraohmmetru o
constituie prezenţa amplificatorului AD (la megohmmetre Im=Ix),
deoarece ecranul de gardă şi borna G pot fi întâlnite şi la megohmmetre.
O altă deosebire o constituie tensiunea de măsură, care este mult mai
redusă (U=20÷200 V).
Ecuaţia de funcţionare. Din schemă (fig. 8.29, a) rezultă ecuaţia
de funcţionare (S - sensibilitatea microampermetrului):
SU
=A
R0 + Rx
;  R0 = r + R1  (8.32)
care are aceeaşi formă ca şi la ohmmetrul serie.
Limita superioară de măsură (Rxs)- Din (8.32) se deduce
n = A S U /R0 , respectiv R0=A U S /n, rezultând :
U
Rxs =  20  50   A  (8.33)
In
relaţie care arată că la teraohmmetre, limita superioară de măsură este de
A ori (A=1013-106 )mai mare decât la megohmmetre, adică poate atinge
ordinul 1 TW /volt (din U).
Utilizare. Teraohmmetrul fiind înzestrat cu bornă de gardă (G)
poate fi utilizat la măsurarea rezistoarelor cu trei borne şi a rezistenţei de
volum la probe cu trei borne. De asemenea, poate fi utilizat şi la
măsurarea rezistenţei de izolaţie la cablaje imprimate, condensatoare,
cabluri coaxiale de conexiuni, cabluri de telefonie, etc. Teraohmmetrul

este măsurătorul de izolaţie specific electronicii.
În fig. 8.29, b şi c şi respectiv fig. 8.30, se arată modul de
conectare a bornei de gardă (G) la încercarea cablurilor coaxiale şi a celor
cu trei conductoare.
8.2. Măsurarea impedanţelor
8.2.1. Elemente generale

Impedanţa (Z) a unui dipol (fig.8.31, a) se defineşte ca fiind
raportul dintre tensiunea (U) şi curentul (I) la bornele acestuia, adică
Z = U / I , şi poate fi exprimată analitic atât în coordonate rectangulare:
Z = R + j X (8.34)
cât şi în coordonate polare (fig.8.31, b):
Z = Z  e j (8.35)
Metodele fundamentale de măsurare a lui Z sunt: metode ce fac
apel la punţi pentru măsurarea componentelor R şi X, în coordonate
rectangulare şi metode ce utilizează impedanţmetre pentru măsurarea
modului (Z) şi a argumentului (  ), în coordonate polare.
Observaţie
Exprimarea analitică a impedanţei în forma (8.34) este comodă
numai când elementele R şi X sunt în serie. Când R şi X sunt în paralel
este mai utilă exprimarea sub formă de admitanţă: Y = 1 / Z .
În cazul unui condensator şi a unei bobine modelate în schema derivaţie,
de exemplu, expresiile lui Y sunt de forma:
1 1 1
Y= + jC ; Y= + (8.36)
R R jL
Interesul inginerului electronist pentru măsurarea impedanţelor
derivă din următoarele cerinţe practice:
1. Măsurarea impedanţei unui subansamblu (bobină,
transformator, etc.) construit în scopul verificării coordonatei cu
parametrii proiectaţi.
2. Toate componentele pasive (R, L, C) utilizate în electronică
sunt fabricate cu anumite toleranţe; cum aceste componente sunt
Z
I
Z
X
φ R
U
a) b)
Fig.8.31 a) Definirea impedanţei b) exprimarea vectorială a acesteia
numeroase într-un circuit electronic, se poate întâmpla ca, prin cumularea

acestor toleranţe, parametrii reali ai circuitului să se îndepărteze mult de
cei proiectaţi şi circuitul respectiv să nu funcţioneze corect, sau chiar
deloc. De aceea, la realizarea circuitelor electronice (profesionale)
proiectate este recomandabil ca plantarea componentelor să fie precedată
de măsurarea acestora.
3. Măsurarea impedanţelor interesează şi în depanare: pentru
depistarea condensatoarelor străpunse, rezistenţelor arse, bobinelor
întrerupte, etc.
8.2.2. Măsurarea impedanţelor în coordonate rectangulare
La frecvenţe joase (AF) componentele R, L, C pot fi considerate

“pure” şi deci pot fi măsurate cu ajutorul punţilor din domeniul
frecvenţelor audio (AF).
8.2.2.1. Principiul de funcţionare a punţilor de AF

Schema generală a punţilor de AF este prezentată în fig.8.32, a
unde G este generatorul (sursa) de semnal, iar IN – indicatorul de nul.
Sursa (G) este un generator sinusoidal cu frecvenţa de 400 Hz sau 1000
Hz şi tensiune 2 – 10 V cu o bună stabilitate în amplitudine şi frecvenţă.
Indicatorul de nul este un milivoltmetru electronic de mare sensibilitate

sau cască telefonică.
Zx b Z2
I1 Cp Cp
R C
a IN c
Z4 Z3
d
I2 Rmin
G Cmin>>
U
a) b) c)
Fig.8.32 Punte de c.a.: a) schema de principiu b, c) elemente reglabile
Funcţionare
Puntea se află în echilibru când U bd = 0 , ceea ce atrage după sine
relaţiile:
I1  Z x = I 2  Z 4 ; I1  Z 2 = I 2  Z 3 ; Z x  Z3 = Z2  Z4 (8.37)
dintre care ultima reprezintă ecuaţia de echilibru a punţii. Utilizând
exprimarea polară a impedanţelor, din această ecuaţie se obţin relaţiile:
Z x Z3 = Z2 Z4 ;  x + 3 =  2 +  4 (8.38)
care arată că, pentru echilibrarea punţii trebuiesc îndeplinite 2 condiţii:
una de module şi alta de argumente şi prin urmare trebuie reglate 2
elemente. Aceste elemente pot aparţine aceleiaşi impedanţe (de exemplu
Z2) sau la impedanţe diferite.
Din (8.37) mai rezultă că, dacă Z 3 şi Z4 sunt rezistenţe (φ3= φ4=0),
atunci pentru echilibru este necesar ca φx = φ2, adică Z2 trebuie să fie de
aceeaşi natură cu Zx. Dacă Zx este un condensator cu pierderi, atunci Z2
va trebui să conţină un condensator cu pierderi neglijabile în serie cu o
rezistenţă (punte de comparaţie, de exemplu, puntea Sauty). În schimb
dacă două braţe opuse sunt rezistive (φ 2 = φ4 = 0), atunci pentru echilibru
trebuie ca φ3 + φx = 0, ceea ce arată că Z3 trebuie să aibă argument de
semn contrar lui Zx. De exemplu, dacă Zx este o bobină, Z3 trebuie să aibă
argument capacitiv (punte de tip Maxwell). Ca elemente reglabile se
utilizează rezistenţe şi condensatoare (mai rar bobine), iar în
radiofrecvenţă, numai condensatoare (cu aer). Trebuie de reţinut că aceste
elemente reglabile (R, C) nu sunt nici ele pure, ci sunt afectate de câte o
capacitate proprie parazită (Cp), care limitează valoarea minimă (Rmin,

Cmin) până la care pot fi reglate (fig.8.32, b, c).
8.2.2.2. Măsurarea capacităţilor cu punţi de AF

a) Puntea Sauty
Schema de principiu este prezentată în fig.8.33, a. Este o punte
de comparaţie, deoarece compară condensatorul real cu pierderi (Cx), cu
unul ideal, C2 (cu pierderi neglijabil de mici în raport C x), înseriat cu o
rezistenţă echivalentă de pierderi (R2).
Cx Rx
Cx C2 R2
I tgδ=ωRxCx
I1 I
Cx Uc Uc
IN Cx
π/2 RI
R4 R3 δ
Rx
I/ωC
I2
G U
~
a) b) c
Fig.8.33 Puntea Sauty: a) schema de principiu;
b, c) modelarea serie a necunoscutei
Din schemă rezultă relaţiile:

R 3C 2 R 2R 4
Cx = ; Rx = ; tg =   R x C x =   R 2 C 2 (8.39)
R4 R3
din care se pot deduce şi erorile de măsurare:
DC x DR 3 DR 4 DC 2 C 2
= + + +
CX R3 R4 C2 C2
(8.40)
Dtg D DR 2 DC 2 R 2 C 2
= + + + +
tg  R C2 R2 C2
unde R2/R2 şi C2/C2 reprezintă erorile de sensibilitate2 la reglarea lui

R 2 şi respectiv C 2 . Se observă că erorile la măsurarea tangentei
unghiului de pierderi dielectrice (tgδ) sunt sensibil mai mari decât la
măsurarea lui C x . Precizii obişnuite: 1-2 % la măsurarea lui C x şi 2-5
% la măsurarea lui tgδ.
Observaţie
Mărimea tgδ=ωRxCx=ωR2C2 se mai numeşte şi factor de disipaţie.
Între acesta şi factorul de calitate Q=1/ωRxCx există relaţia evidentă
Q = 1 / tg .
Neajunsul principal al punţii Sauty constă în aceea că se
echilibrează greu în cazul când C x este de bună calitate ( R x mic:
polistiren, mica, aer), deoarece în acest caz R 2 are valoare mică (Ω,
fracţiuni de Ω) şi deci posibilităţi reduse de reglare. Pentru măsurarea
condensatoarelor cu pierderi mici, mai potrivită este puntea Schering
(fig.8.35). Însă puntea Sauty nu e adecvată nici la valori mari ale lui tgδ
fiindcă cere un C2 prea mare.
b) Puntea Nernst
Este o punte de comparaţie (fig.8.34, a), la care braţul de
comparare (Z2) este de tip derivaţie, ceea ce obligă la modelarea lui C x tot
în schemă derivaţie, schema adecvată condensatoarelor cu pierderi mari.
Din condiţia de echilibru R 3 Z X = R 4 Z 2 rezultă relaţia:
R 3 R4
=
Yx Y2
din care utilizând prima expresie (8.36) se deduc necunoscutele:
R 2R 4 R3 1
Rx = ; Cx = C 2 ; tg = ; (8.41)
R3 R4 R 2 C 2
R
IR Rx R2
Puntea Nernst (denumirea în unele cărţi:Rpunte
Sauty paralel sau
Ic I la frecvenţa de lucru normală
Wien) esteC rar utilizată în practică deoarece
(400 Isau
c 1000Hz)
x
cere valori prea mari pentru R 2. ÎnCschimb, a Ccăpătat o
largă răspândire varianta
C2 Wien (fig.8.34, c), ca circuit de determinare a
frecvenţei
I Uc în oscilatoarele RC precum şi ca filtru în IN analizatoarele de
IN δ
armonici. 2R R
R4 R3
IR Uc
G U G U(f)
~
2 ~2/C2 se determină experimental asemănător ca la puntea Wheastone
R2/R2 şi C
a) b) c)
Fig. 8.34 Puntea Nernst: a) schema; b) diagrama fazorială;
c) varianta Wien
Puntea Wien pentru măsurarea frecvenţelor (fig.8.34, c) se obţine

din fig.8.34, a, la care se înlocuieşte Z x cu o impedanţă capacitivă serie
Z1 = R 1 + 1 / jC1 cunoscută. Din ecuaţia de echilibru, scrisă în
condiţiile: R1=R2=R3=R şi R4=2R, rezultă relaţia: f=1/2πRC care dă
frecvenţa de echilibru. Pe această relaţie se bazează şi funcţionarea punţii
ca filtru selectiv, sau ca element de determinare a frecvenţei în
oscilatoarele RC.
c) Puntea Schering
La aceasta (fig.8.35), Rx este compensat nu cu o rezistentă, ca la
puntea Sauty, ci cu un condensator reglabil (C3) în paralel cu o rezistenţă
(R3), ceea ce conduce la eliminarea neajunsului menţionat la puntea
Sauty. În plus, prin modul ei de alcătuire, permite măsurări la tensiuni
înalte (kV, zeci de kV). Este cea mai utilizată punte de capacităţi. În afară
de măsurările obişnuite pe condensatoare se foloseşte şi la măsurarea
permitivităţii (ε) şi tgδ la dielectrici 3 şi mai ales la măsurarea tgδ în

izolaţia transformatoarelor, a maşinilor şi a cablurilor electrice. În plus,
dispunând de doua braţe capacitive poate fi utilizată şi în RF, unde ca
elemente reglabile se pot folosi numai condensatoarele.
Condensatorul C4 este de tipul cu aer sau cu gaz (azot) sub
presiune, mai rar cu dielectric solid (mică). Atât braţul C x, cât şi braţul C4
au impedanţe mari în comparaţie cu R2 si Z3, cu scopul ca pe Z3 să cadă o
tensiune mică, compatibilă cu protecţia operatorului care acţionează C 3 şi
R3 pentru realizarea echilibrului punţii.
Rx Cx
Cx
a Cx
Cx C2
Cx R T2
2
Rx
10
IN C IN b
C3 T1 ·
3 C4
C4 ·
C4 R4
15 R2
R R kV d IN
220V
U 3 U/m
U
3
R3
~ ~ c
1-10 KV
a) b) c)
Fig.8.35 Puntea Schering: a) schema b) variantă de AF c) Puntea Atkinson
Scriind ecuaţia de echilibru sub forma: Zx=Z2Z4Y3, din fig.8.35, a

rezultă relaţiile:
R 3C 4 R 2C3
Cx = ; RX = ; tg =   R 3 C 3 (8.42)
R2 C4
De obicei cursorul lui R3 este gradat în unităţi de Cx iar cel al lui
C3 în unităţi de tgδ. Erorile de măsurare sunt tot de forma (8.40).
Observaţii:
1. Dacă în fig.8.35, a se schimbă R2 cu C4 se obţine o punte
Schering de joasă tensiune (fig.8.35, b). Cum la schimbarea a două
elemente opuse puntea rămâne în echilibru rezultă că şi pentru această
3
Dielectricul (solid, lichid sau gazos) este introdus între 2 electrozi standard, ansamblu
ce formează condensatorul de măsură (Cx).
variantă sunt valabile relaţiile (8.42). Această punte este mult utilizată în
AF.
2. Puntea Schering de înaltă tensiune (fig.8.35, a) prezintă
neajunsul că C4 trebuie să suporte întreaga tensiune de încercare (U),
ceea ce duce la un condensator voluminos (cu gaz sub presiune) şi
scump. Pentru a elimina acest neajuns Atkinson a propus o schemă în
care numai Cx este supus la tensiune înaltă (U), iar braţul lui C 4 este
alimentat la o tensiune joasă (U/m) de 100 V. O asemenea schemă (punte
de tip Sauty) în variantă AOIP (Franţa) este dată în fig.8.35, c, unde T2
este un transformator de tensiune de precizie. Din figură rezultă că la
echilibru este necesar ca U bc = U dc , adică:
R3 U R 2U
 =
1 m 1
R3 + R4 + R2 + Rx +
jC 4 jC x
ecuaţiile de echilibru din care se deduc necunoscutele:
R 3C 4 R 2 [mR 4 + (m  1)R 3 ]
Cx = ; RX = (8.43)
mR 2 R3
m 1
tgδ = C 4 (R 4 + R3)
m
8.2.2.3. Măsurarea inductivităţi cu ajutorul punţilor

Măsurarea inductanţelor prezintă interes, mai ales în domeniul
RTV unde există numeroase bobine a căror inductanţă trebuie cunoscută.
Din mulţimea punţilor pentru inductanţe cele mai utilizate sunt punţile
Maxwell (pentru bobine cu Q<10) şi Hay (pentru bobine cu Q >10). Se
ştie că schema echivalentă (serie) a unei bobine cuprinde parametrii L x,
Rx, şi Cx (fig.8.36a). În audiofrecvenţă efectul lui Cx, de regulă, este
neglijabil aşa încât schema echivalentă se simplifică (fig.8.36b).
Lx Rx Lx Rx ωLx
φx Rx
Cx
a) b) c)
Fig.8.36 Modelarea unei bobine : a) în RF; b) în AF;c) diagrama fazorială în AF
Cunoscând Lx şi Rx (rezistenţa echivalentă de pierderi – în

principal, rezistenţă ohmică) se deduce factorul de calitate Q=ωLx/Rx.
În locul acestuia în ţările anglo-saxone se utilizează termenul D=1/Q
denumit factor de disipare. Între Q şi argumentul bobinei φx, (
fig.8.36, c) există relaţia cunoscută:
L x
tgφx = =Q (8.44)
Rx
a) Puntea Maxwell
Schema de principiu este prezentată în fig.8.37. Tehnica de lucru
la această punte este următoarea: se reglează rezistenţele R 3 şi R4 până
când indicatorul de nul (IN) arată 0, situaţie în care este valabilă ecuaţia
de echilibru:
Zx = R 2R 4 Y3
din care se deduc necunoscutele:
R 2R 4 L x
Lx = R2R4C3 ; Rx = ; Q= = R 3 C 3 . (8.45)
R3 Rx
Lx
Lx Rx R2
R2
Rx
IN
IN
IN
R4 R3
R4 C3 R3
C3
Fig. 8.37 Puntea Maxwell Fig. 8.38 Puntea Hay
Puntea Maxwell este adecvată numai pentru bobine cu factor de

calitate mic (1<Q<10) la frecvenţa de lucru a punţii (50, 400 sau 1000
Hz). La Q >10 şi frecvenţe coborâte, valoarea lui R3 devine prea mare,
ceea ce duce la şuntarea puternică a acesteia de către C 3 şi deci la
creşterea erorii de sensibilitate la reglarea lui R 3. De aceea, bobinele cu
factor de calitate ridicat se măsoară, cu puntea Hay (fig.8.38).
Puntea Maxwell nu se comportă bine nici la măsurarea bobinelor
cu factor de calitate foarte mic (Q<1), deoarece în această situaţie are
convergenţa slabă şi prezintă fenomenul de deplasare a punctului de
echilibru (interacţiune stânjenitoare între reglajele elementelor R4 şi R3,
datorită căreia punctul de echilibru se mută la fiecare reglaj). Acest
fenomen dispare dacă se folosesc ca elemente reglabile R3 şi C3 (în loc de

R4 şi R3). Însă în AF un condensator reglabil este mult mai scump decât o
rezistenţă reglabilă. Factor de calitate slab se întâlneşte la bobinele de RF
(MHz) ce sunt măsurate în AF (kHz) sau la rezistoarele inductive
(bobinate).
b) Puntea Hay. Schema de principiu este prezentată în fig.8.38.
La aceasta, spre deosebire de puntea Maxwell, braţul opus necunoscutei
este de tip RC serie, ceea ce permite realizarea de unghiuri (φ 3) mai mari
(tgφ3 =ωR3C3) la valori uzuale ale lui R3. Din acest motiv, puntea Hay
este mai potrivită pentru bobine cu Q mare (Q>10) decât puntea
Maxwell.
Din fig.8.38 rezultă ecuaţia de echilibru, din care se deduc
necunoscutele:
1  1 1 
R3 + = R 2R 4 + 
jC 3  R x jL x 
R 2R 4 Rx 1
L x = R 2R 4C3 ; R x = ; Qx = = (8.46)
R3 L x R 3 C 3
Ultima relaţie arată că puntea este potrivită pentru bobine cu
Q mare, deoarece la Q> 10, R3 are valori uzuale. La valori mici ale lui Q
este mai potrivită puntea Maxwell.
Observaţii:
1. Puntea Hay se poate utiliza şi la măsurarea bobinelor cu
miez de fier, situaţie în care trebuie suprapus un curent continuu (I c)
peste cel alternativ de măsură. În asemenea condiţii trebuie măsurate, de
exemplu, bobinele filtrelor din redresoarele blocurilor de alimentare ale
aparatelor electronice de măsură, precum şi alte tipuri de bobine cu miez.
Schema punţii Hay pentru măsurarea Lx cu miez de fier este dată în
fig.8.39. Curentul continuu de premagnetizare (Ic) este măsurat cu mA.
Bobina L (de zeci de H) împiedică pătrunderea c.a către sursa E, iar C b
(0,1-1 μF) blochează pe Ic faţă de indicatorul de nul. Modul de lucru şi
relaţiile de calcul sunt similare cu cele de mai înainte.
2. La unele punţi cum ar fi, de exemplu puntea TESLA BM 344
T, la bornele pentru conectarea lui Lx se găsesc notaţiile: Ls (schema
echivalentă serie) şi respectiv Lp (schema derivaţie), adică inductivitatea
necunoscută poate fi măsurată în punte Maxwell (Ls) sau în punte Hay
(Lp). De aceea, se recomandă ca poziţia Ls să fie utilizată la bobine cu Q
mic, iar Lp la bobine cu Q mare. În cazul când Q nu este cunoscut ca
ordin de mărime, bobina se încearcă atât în L s cât şi în Lp şi se ia drept
valoare măsurată, aceea pentru care eroarea de sensibilitate este mai

mică.
3. Între elementele schemei derivaţie (Lp, Rp) şi ale celei serie (Ls,
Rs) exista relaţiile cunoscute:
 1 
L p = L s 1 + 2  ; R p = R s 1 + Q  ;
2
(8.47)
 Q 
din care rezultă că la Q > 5, Lp = Ls. Relaţiile (8.47) se obţin scriind că,
în ambele cazuri, admitanţa bobinei este aceeaşi, adică:
1 1 1 L s Rp
+ = =
R p jL p R s + jL s ; Q=
Rs L p
.
+ E_
I
P
mA L
Lx R2
Cb
IN
IN
R C3 R3
4
G U
~
Fig. 8.39 Puntea Hay pentru bobine cu miez de fier
Mx La Ld
Mx Mx
L1 L2 L1 L2 L1 L2
a) b) c)
Fig.8.40 Măsurarea inductivităţii mutuale ( adiţional - La şi diferenţial - Ld)
c) Măsurarea inductivităţii mutuale (Mx)

În trecut, măsurarea lui Mx (fig.8.40, a), se făcea cu ajutorul unor
punţi speciale (Carey-Foster, Campbel [10], etc.), care însă prin
specificul lor nu se pot integra într-o punte universală – forma cea mai
răspândită. De aceea, în prezent, Mx se măsoară indirect, cu ajutorul

punţilor de inductanţe (Maxwell, Hay, etc.). Se conectează bobinele L1,
L2 mai întâi adiţional (fig.8.40, b), apoi diferenţial (fig.8.40, c) şi se
măsoară La şi respectiv Ld.
Din relaţiile cunoscute:
La = L1 + L2 + 2Mx ; Ld = L1 + L2 - 2Mx
L  Ld
rezultă: Mx = a (8.48)
4
ceea ce arată că măsurarea lui Mx se reduce la două măsurări de
inductivitate proprie, care pot fi făcute cu o punte Maxwell sau Hay.
8.2.2.4. Sensibilitatea şi convergenţa punţilor de AF

Sensibilitatea unei punţi ne oferă o idee asupra erorilor de reglare
(δR2/R2 sau δC2/C2 în cazul punţii Sauty, de exemplu), iar convergenţa sa,
ne informează asupra rapidităţii echilibrării.
a) Sensibilitatea
Sensibilitatea punţii de AF se defineşte în acelaşi mod ca la
puntea Wheastone de c.c [23], însă calculele sunt mult mai dificile. De
aceea vom da numai unele concluzii care se desprind din asemenea
calcule.4
În esenţă, problema sensibilităţii este următoarea: fiind dată o
impedanţă de măsurat (Zx), cum trebuie să alegem elementele punţii
respective de măsură pentru a obţine sensibilitatea maximă (erori de
reglare minime)?
Dacă indicatorul de nul (IN) este cu amplificator (cu impedanţă
de intrare mult mai mare decât ale braţelor punţii), caz general în practica
actuală, sunt valabile următoarele reguli:
1. Sensibilitatea punţii creşte la creşterea tensiunii de alimentare şi la
creşterea amplificării IN.
2. Sensibilitatea creşte dacă, la o tensiune de alimentare dată, se
micşorează valorile (modulele) impedanţelor în cele 4 braţe.
3. Sensibilitatea punţii este cu atât mai bună, cu cât impedanţele braţelor
sunt mai apropiate ca valoare între ele (Zx = Z2 = Z3 = Z4).
b) Convergenţa
Convergenţa reprezintă o proprietate a punţilor ce dă informaţii
asupra rapidităţii echilibrării acestora. Cu cât echilibrarea se face mai
rapid cu atât convergenţa este considerată mai bună mai bună.
4
La punţile de c.c. , convergenţa este în general bună; teoretic este

Reglaj elemete suficient a se regla o singură rezistenţă pentru a se obţine minim la IN
(eventual mai apare necesitatea unei interpolări). La punţile de c.a. fiind
necesară reglarea a două elemente, tehnica echilibrării diferă: mai întâi se
reglează un element până se obţine un minim la IN (continuarea reglării
elementului respectiv provoacă o creştere a deviaţiei la IN), apoi se
reglează al doilea element până se obţine un alt minim mai coborât, după
care se revine asupra primului element, operaţia continuându-se cu
ambele elemente până când se obţine un minim ce nu mai poate fi
coborât, situaţie ce probează că puntea a ajuns în echilibru; în caz contrar
este posibil un echilibru fals (fig.8.41).
Deviatia la IN
+j Reglare R2
Reglare X2
P2 γ
Echilibru ε
corect γ P1
Echilibru fals ε
γ
+1
Fig.8.41 Mersul echilibrării la o punte de c.a Fig.8.42 Unghi de convergenţă
(γ)
Tensiunea la bornele indicatorului de nul este dată de expresia:
Z x Z3  Z2 Z4
U bd =
 Z x + Z 2  Z 3 + Z 4   U
Cum în timpul reglării lui Z2 celelalte impedanţe rămân constante,
această expresie poate fi pusă sub forma (a, b, c, d constante):
a  bZ 2 a  b R 2 + jX 2 
U= U
c + d R 2 + jX 2 
Ubd = (8.49)
c + dZ 2
care în planul complex reprezintă ecuaţia unui cerc. Prin urmare, în
timpul echilibrării prin reglaje succesive ale lui R2 şi X2 vârful fazorului
Ubd descrie arce de cerc. Dacă aceste arce sunt din ce în ce mai mici,
reglarea conduce efectiv la echilibru, adică puntea este convergentă.
Unghiul (γ) dintre două arce succesive (fig.8.42) se numeşte unghi de
convergenţă. Cu cât γ este mai mare, cu atât convergenţa este mai bună,
valoarea maximă (ideală) fiind γ = 90 0. Practic, unghiul de convergenţă
este: γ - 2ε, în care ε = 5-10 0 reprezintă incertitudinea la stabilirea

punctelor de minim P1 şi P2, datorată sensibilităţii finite a indicatorului de
nul (la IN electronice ε = 5-70). Astfel, dacă γ < 2ε, puntea nu se
echilibrează, iar dacă γ - 2ε > 45 0 (adică γ > 250) convergenţa este
satisfăcătoare, fiind foarte bună pentru γ-2ε  900.
Dispozitiv de îmbunătăţire a convergenţei
Unghiul de convergenţă diferă de la o punte la alta, ba
chiar la aceeaşi punte putem avea convergenţe diferite în funcţie
de elementele alese pentru reglare. De exemplu, dacă la puntea
Maxwell (fig.8.37) se reglează R2 şi R3 puntea are convergenţă
slabă, iar dacă se reglează R3 şi
C3 convergenţa este mult mai bună, însă un C3 reglabil (cutie în decade)
conduce la creşterea atât a gabaritului cât şi a costului punţii.
Lx Rx R2
IN
Fig.8.43 Dispozitiv de reglaj
ORTHONUL
R4 R3
C3
Pentru a ieşi din acest impas ”General Radio” a introdus un

dispozitiv de echilibrare denumit ORTHONUL, care permite obţinerea
unei bune convergenţe la puntea Maxwell, deşi cele două elemente
reglabile sunt rezistente (R3, R4). Ideea de bază este următoarea: la
echilibrarea prin reglarea rezistenţelor R3 şi R4 convergenţa este slabă din
cauză că cele două reglaje nu sunt independente; reglând pe R 4 pentru a
compensa pe Lx, se modifică şi raportul R4/R3, deranjând compensarea lui
Rx, aşa cum rezultă din relaţiile de echilibru:
R 2R 4
Lx = R2R4C3; Rx =
R3
Dispozitivul ORTHONUL (fig.8.43) permite reglarea lui R 4 cu
menţinerea constantă a raportului R4/R3, ceea ce face ca reglajul pentru
compensarea lui Lx să nu-l modifice pe cel efectuat pentru compensarea
lui Rx, cu rezultatul că puntea, din slab convergentă devine rapid

convergentă (echilibrul se obţine din 3-5 reglaje succesive).
Acest dispozitiv este realizat cu două potenţiometre logaritmice
de precizie. Daca α este unghiul de rotaţie al cursorului, avem (A 3, A4
-constante):
R4
α = log R3 + A3; α = log R4 + A4  log = A 3  A 4 = const.
R3
relaţii care arată că oricum am regla pe R 3 şi R4 raportul lor rămâne
constant.
Puntea universală (electronică) conţinând schema Maxwell cu
reglaj orthonul, fabricată de General Radio, are următoarele limite de
măsură şi precizie:
 inductanţe: 10 μH - 1100 H (1%  1 μH);
 capacităţi: 10 pF – 1100 μF(1%  1 pF);
 rezistenţe: 10 mΩ –11 MΩ (1%  1 mΩ).
Puntea are generator propriu (de 100 Hz) şi dispune de un indicator de
nul selectiv.
8.2.2.5. Erori datorate cuplajelor parazite5

În afară de erorile de construcţie şi cele de determinare de tipul
celor din relaţia (8.40), de exemplu, la punţile de c.a. mai pot apărea şi
Z
Riz Cp Cp Riz Zb
Zx Z2
a)
b
Za Zc
a IN c
Z
Z4 Z3
d
b) Zp Zp c)
Zd
Fig.8.44 Cuplaje parazite (Zp) la : a) o impedanţă b, c) o punte de impedanţe

erori din cauza impedanţelor parazite de cuplaj. Aceste erori sunt
5
Pentru detalii vezi: Jacobs.P. – Mesures electroniques, Paris (Dunod) 1968, p. 321-334
importante şi greu de controlat şi de aceea trebuie eliminate pe cât

posibil.
Se ştie că orice impedanţă Z (bobină, condensator, etc.) montată
pe un suport capătă un cuplaj în raport cu masa, cuplaj (Zp) datorat
capacităţilor faţă de masă (Cp) precum şi rezistenţei de izolaţie (Riz) care
nu este infinită (fig.8.44, a). Din această cauză schema reală a punţii arată
ca în fig.8.44, c. Se observă că impedanţele parazite Z a, Zb, Zc, Zd
şuntează braţele punţii şi, deci, afectează precizia acesteia. Pentru
eliminarea acestei cauze de erori se leagă un capăt al unei diagonale la
masă, de regulă punctul b, şi, apoi, se procedează fie la compensarea
impedanţelor parazite, fie la măsurarea prin substituţie.
a) Metoda compensării impedanţelor parazite
Legând punctul b la masă, schema reală a punţii se transformă ca
în fig.8.45. Se observă că rămân de compensat doar impedanţele Z a şi Zc,
deoarece Zb este scurtcircuitată, iar Zd se plasează în paralel cu IN şi deci
nu intervine în ecuaţia de echilibru (Zd provoacă doar o mişcare a
sensibilităţii indicatorului, care poate fi compensată prin creşterea
amplificării acestuia).
Ecuaţia de echilibru a punţii din fig.8.45 poate fi scrisă în forma:
Z4 Z �1 1 � �1 1 � Z 4 Z4 Z 3 Z 3
= 3 ; Z4 � + = + = +
Zab Zbc �Z �
� Z 3 �Z + Z
� �; Z
�
Za Zc Z 2
� x Za � �c 2 � x
din care rezultă că, pentru compensarea efectului impedanţelor parazite
(Za şi Zc) trebuie echilibrată puntea Za – Zc – Z3 – Z4. În acest scop se
deconectează impedanţele Zx şi Z2 din punctele a şi respectiv c şi se
reglează Z3 (eventual şi Z4) până la echilibru, când este satisfăcută relaţia
Z4/Za = Z3/Zc. După aceea se reconectează Zx şi Z2 în punctele a, respectiv
în c. Lăsând pe Z3 şi Z4 neschimbate, se reglează Z2 până ce IN arată
echilibru, situaţie în care este valabilă riguros relaţia Z4/Zx = Z3/Z2.
Za Zc
a b
c
Zx Z2
IN Zd
d
Z4 Z3
Fig.8.45 Eliminarea unor cuplaje parazite prin conectarea unui punct la masă
La punţile monobloc (gata construite) unde Za şi Zc sunt stabilite

ca valoare, reglajul de compensare se face o singură dată de către
constructor sau de către operator, iar la punţile din componente discrete
asamblate pe masa de experienţe acest reglaj trebuie efectuat la fiecare
măsurare în parte, deoarece Za şi Zc se modifică odată cu poziţiile
reciproce ale elementelor punţii.
R3 R4 Ep
d Ec
c a
C2 IN
ET Cx
Cx
R2
Rx
b
~ G
Fig. 8.46. Puntea Sauty ecranată
Observaţie :
Pentru o mai bună definire (stabilizare) a impedanţelor parazite de
cuplaj (şi pentru protejarea elementelor punţii faţă de tensiunile
perturbatoare) la unele punţi de AF (şi la toate de RF) se prevede
ecranarea elementelor constitutive.
În fig. 8.46 se arată schema de ecranare a unei punţi (Sauty) de
precizie. Condensatoarele în derivaţie pe R3 şi R4 servesc la compensarea
impedanţelor Za şi Zc (fig.8.45) care în cazul de faţă sunt formate, în
principal, din capacităţi faţă de ecran. Se observă că, în afară de ecranul
(Ep) braţelor punţii şi cel al transformatorului (E T) mai există şi un ecran
general (Ec), format din carcasa exterioară a punţii şi că toate aceste trei
ecrane sunt legate între ele şi conectate la masă într-un singur punct b.
Schema permite ca atât generatorul cât şi IN să aibă câte o bornă la masă
însă construcţia rezultată este scumpă (transformatorul este dublu

ecranat) şi de aceea în AF este utilizată numai la punţile de înaltă
precizie.
b) Metoda substituţiei
Mai întâi se echilibrează puntea (fig.8.45) obişnuit, adică reglând
pe Z2, de exemplu. Apoi se înlocuieşte Zx cu o impedanţă calibrată (Z0) şi
lăsând totul neschimbat, se reglează Z0 până se obţine din nou echilibrul.
Acestor două echilibrări le corespund ecuaţiile:
Z4 Z4 Z3 Z3 Z4 Z4 Z3 Z3
+ = + ; + = +
Z x Z a Zc Z 2 Z0 Z a Zc Z 2
din care rezultă:
Z x = Z 0 ; Rx = R 0 ; X x = X 0 (8.50)
Metoda substituţiei este mai simplă, mai expeditivă şi mai precisă,
însă necesită o impedanţă calibrată de aceeaşi natură cu Z x, cerinţă mai
greu de îndeplinit când Zx este o bobină. Metoda este recomandată a fi
utilizată şi în cazul punţilor monobloc dacă există dubii asupra preciziei
acestora, sau când dorim o precizie mai bună, deoarece în acest caz
precizia de măsurare este condiţionată numai de calităţile lui Z 0 şi nu a
impedanţelor Z2, Z3, Z4, aşa după cum rezultă din (8.50).
8.2.2.6. Punţi universale de AF

a)Probleme generale
Punţile industriale se construiesc cel mai adesea, sub formă de
punţi RLC, numite şi punţi universale. Sub formă specializată (pentru C
sau L) se construiesc mai rar (punţi de înaltă precizie, de înaltă tensiune,
etc.). Interesul inginerului electronist pentru punţile universale rezidă în
aceea că, în laborator, el trebuie să măsoare rezistenţe, condensatoare şi
inductanţe. Ori utilizarea unor punţi specializate pentru parametrii R,L,M
şi C antrenează cheltuieli mari de investiţii şi ocupă spaţiu
considerabil.Punţile universale conţin o schemă de bază care, cu ajutorul
unor comutatoare, poate realiza principalele tipuri fundamentale de punţi
(Wheastone de c.c şi c.a., Sauty, Wien, Maxwell şi Hay). Cum
compensarea erorilor provocate de diverşi factori de influenţă nu se poate
face la fel de bine pentru toate schemele din punte, precizia punţilor RLC
este mai redusă decât cea a punţilor specializate. Precizie tipica: 0,5-2 %.
Aceste punţi sunt prevăzute cu generator de c.a. (1000 Hz) şi de c.c.
(redresor stabilizat sau baterie) precum şi cu indicator de nul electronic
(selectiv). De asemenea, uneori posedă şi borne pentru generator şi
indicator de nul conectabile din exterior, pentru a permite măsurări şi la

alte frecvenţe.
Exemple de punţi universale
1. Puntea româneasca E-0704
Are următoarele caracteristici de bază:
 limite de măsură: 10 Ω – 10 MΩ;
10 pF – 100 μF;
10 nH – 100 H ;
 precizie: 1 – 2 %.
2. Puntea BM 344T (Tesla) are cam aceleaşi game şi precizii.
3. Puntea Z-Y (impedanţă-admitanţă)
Este o punte universală pe schemă Schering care permite
măsurarea oricărei impedanţe între 0 şi infinit şi la orice argument al
acesteia. De asemenea, permite şi măsurarea de rezistenţe negative,
parametru ce se întâlneşte la dioda tunel şi la alte dispozitive electronice
(fig.8.47).
I deal
R negativă
vale
R pozitivă
U
Fig.8.47 Caracteristica I=f(U) la o dioda tunel: pe porţiunea “deal-vale”

rezistenţa (R) este negativă
Pentru a acoperi o gama aşa de extinsă, valorile sub 1000 Ω ale

necunoscutei se măsoară ca o impedanţă (Zx) în serie cu un braţ al punţii
(fig.8.48, a), iar cele superioare, ca o admitanţă (Y x) în paralel
(fig.8.48, b). Cadranul reactanţelor (cursorul R3) are zero central
permiţând deosebirea între impedanţele capacitive şi cele inductive. La
fel şi cadranul rezistenţelor (cursorul lui R 1) are zero central ceea ce
permite citirea valorilor pozitive (componente pasive) sau negative
(componente active).
Măsurarea impedanţelor (Zx)
Măsurarea impedanţelor se face după schema din fig.8.48, a, în

felul următor: comutatorul K fiind pe poziţia a şi butoanele lui R 1 şi R3 pe
zero (R1=R10, R3=R30) se echilibrează puntea reglând din alte elemente
decât R1 şi R3; după aceea se schimbă K pe poziţia b şi se face echilibrul
reglând numai pe R1 şi R3. Acestor două situaţii de echilibru le corespund
ecuaţiile:
 1   1 
 R 10 + R R 1 + + R x + jX x R 3
 jC 1  30 R4 ;  jC1  R4
= =
1 + jC 3 R 30 jC 2 1 + jC 3 R 3 jC 2
(8.51)
din care, prin scădere, se obţin necunoscutele:
R4  1 1 
Rx = R10 – R1; Xx =   . (8.52)
C 2  R 30 R 3 
R3 Yx(gx, bx)
R4
R4 K’ R3
C3
C3 IN
IN
C2 C1 C2 R1 C1
a K R1
b Z
x
b)
a) Rx,Xx
Fig. 8.48 Punte Z-Y: a) pentru impedanţe mici b) pentru impedanţe mari
Se observă că Rx poate fi citit direct pe butonul lui R1, iar Xx pe

cel al lui R3; se mai observă că Xx depinde de frecvenţă.
Măsurarea admitanţelor (Yx)
Pentru impedanţe, Z > 1000 Ω se măsoară admitanţa Y x = gx+ jbx
conectând puntea ca în fig.8.48, b. Butoanele rezistenţelor fiind pe 0
(R1 = R10, R3 = R30) se echilibrează puntea în absenţa lui Yx (K’ deschis);
apoi se închide K’ şi se reface echilibrul reglând rezistenţele menţionate
până la valorile R1 şi respectiv R3. Acestor două situaţii de echilibru le
corespund ecuaţiile:
R4
R10+
1
= 1 + jC 3 R 30  ; R1+
jC1 jC 2 R 30
1 R4  1 
=  + jC 3 + g x + jb x  (8.53)
jC1 jC 2  R 3 
din care se obţin necunoscutele:

C 2
gx =
1

1
R 30 R 3
; bx =  R 1  R 10  (8.54)
R4
Se observă că gx poate fi citit pe butonul lui R3, iar bx pe cel al lui R1.
8.2.2.7. Unele punţi particulare

Pe baza punţilor fundamentale prezentate mai înainte s-au
elaborat o mulţime de variante cu destinaţie specială. Dintre acestea vom
prezenta doar câteva, mai importante pentru inginerul electronist: punţi
pentru condensatoare electrolitice, cu amplificator operaţional şi pentru
electroliţi.
8.2.2.7.1 Punţi pentru condensatoare electrolitice

a) Particularităţile condensatoarelor electrolitice
Condensatoarele electrolitice (CE) sunt mult utilizate în
electronică, mai ales la decuplare şi filtrare. În raport cu cele obişnuite,
CE prezintă unele particularităţi:
1. Sunt polarizate6, adică nu pot funcţiona decât cu o tensiune

continuă (E) de o anumită polaritate suprapusă peste tensiunea alternativă
de lucru (U) care trebuie să fie mai mică în comparaţie cu E
(Uv <(0,2-0,3)E); inversarea polarităţii lui E duce la încălzirea excesivă a
dielectricului şi, deci, la distrugerea condensatorului (U v –tensiunea de
varf).
2. Au capacitate mare (10-104 μF), iar pentru aceleaşi
condensatoare capacitatea depinde de E şi de temperatură, ceea ce
impune ca măsurarea să fie efectuată la tensiunea nominală (E n) înscrisă
pe condensator şi la temperatura nominală (20 0 C). Evident tensiunile de
lucru (U, E) trebuie să satisfacă relaţia:
E+Uv  En
3. Au pierderi mari: tgδ = 0,05-0,1 la frecvenţe de 50-100 Hz şi
creşte cu frecvenţa.
4. Au curent de fugă (curentul continuu, Ic ce se scurge prin
izolaţie-dielectric) important: Ic = 1-5 μA/μF.
Observaţie
În cazul când valoarea lui En nu este înscrisă pe carcasa
condensatorului, aceasta poate fi determinată experimental cu ajutorul
montajului din fig.8.49, a. Rezistenţa Rs limitează Ic în cazul unei
eventuale străpungeri a condensatorului de încercat (Cx), iar
întrerupătorul K (normal închis) protejează microampermetrul (μA) de
şocul de curent iniţial sau la străpungere. Cu acest montaj se trasează
curba Ic=f(E) ce are aspectul din fig.8.49, b. Se observă că la început,
curentul de fugă (conducţie, Ic) este mic şi creşte liniar cu E până în
punctul M, după care creşte foarte rapid. În regim de lucru, punctul M nu
trebuie depăşit şi de aceea, valoarea lui E corespunzătoare lui M poate fi
considerată drept tensiune nominală (En) a lui Cx (abstracţie făcând de un
anumit coeficient de siguranţă).
6
Dielectricul, fiind o pătură de oxid formată pe electrodul pozitiv (din aluminiu sau
tantal), se menţine numai dacă peste tensiunea alternativă de lucru se suprapune o
tensiune continuă cu polaritatea indicată pe condensator. În absenţa tensiunii continue
sau la inversarea acesteia, condensatorul se poate distruge.
P K
Ic
+ R Ic
μA
_ S Ic
+
E - IC1 M
V Cx
En E
a) b)
Fig.8.49 Testarea condensatoarelor electrolitice la curentul de fugă :
a) schema; b) caracteristica de curent
Pentru ca această testare să fie corectă trebuie lăsat

condensatorului timpul necesar pentru stabilizarea curentului său de fugă,
adică E trebuie menţinută constantă timp de 30-60 s şi numai după aceea
să se apese pe K pentru a citi Ic.
b) Modelarea condensatorului electrolitic
Analiza fenomenelor ce se petrec în condensatoarele electrolitice
arată că schema echivalentă a acestora este de forma celei din fig.8.50, c,
în care C este capacitatea nominală a lui C x, Ls - inductivitatea serie, iar
Re şi Ce sunt rezistenţa şi capacitatea proprie ale electrolitului din C. În
mod obişnuit Ce este cam o miime din C şi ca urmare efectul acestuia se
neglijează. Re este de ordinul fracţiunilor de Ω şi, deci, nu poate fi
neglijat deoarece este de acelaşi ordin de mărime cu reactanţa lui C, chiar
la frecvenţe joase (kHz). Inductivitatea (L s) este de ordinul zecilor de
nH şi de aceea efectul acestuia nu poate fi neglijat decât la frecvenţe
joase (<100 kHz). Considerând Ls=32 nH şi f =1 MHz, de exemplu, se
obţine XL=0.2 Ω, reactanţă de acelaşi ordin cu reactanţa capacitivă la
valori uzuale ale lui C (zeci, sute de μF), ceea ce provoacă micşorarea
efectului de decuplare a lui Cx. Pentru eliminarea acestui neajuns, la
unele decuplări din schemele electronice (blocuri de alimentare, etc.) în
paralel cu Cx (electrolitic) se conectează un condensator nepolarizat
(polistiren, ceramic,) care preia funcţia de decuplare la frecvenţe înalte.
Cum punţile pentru condensatoare electrolitice funcţionează la frecvenţe
joase (50, 400, 1000 Hz) efectul lui Ls neglijabil şi deci Cx electrolitic
poate fi modelat ca în fig.8.50, d, adică la fel ca şi un condensator
nepolarizat.
Cx Cx
Cx Ls Re C r
+ -
Ce
a) b) c) d)
Fig.8.50 Condensator electrolitic : a, b) semne convenţionale;

c) schema echivalentă la înaltă frecvenţă; d) şi la frecvenţă joasă
c) Măsurarea condensatoarelor electrolitice cu ampermetrul şi

voltmetrul
În lipsa unei punţi pentru condensatoare electrolitice, măsurarea
lui Cx se poate face şi prin metoda legii lui Ohm, cu o schemă ca în
fig.8.51, unde C şi L sunt elemente de separare între sursele de c.a şi c.c.
Voltmetrul V1 trebuie să aibă intrare de c.a (pentru
blocarea lui Ic) şi sensibilitate mare (gama minimă 10-20
mV) deoarece U @ CU2/Cx se reduce foarte mult la valori mari
ale lui Cx. Pentru valorile: C =1 μF, C x =1000 μF şi U2 =12 V
rezultă U =12 mV. Cx se calculează cu relaţia cunoscută Cx =1/ωU.
Metoda are precizie redusă (5-10 %), însă prezintă avantajul că este
simplă şi uşor de improvizat în condiţiile unui laborator obişnuit de
măsurări electronice. De altfel, chiar 5-10% precizie de măsurare este,
adesea suficientă deoarece toleranţa condensatoarelor electrolitice este
mare (10-50% şi chiar mai mare).7
d) Punţi pentru condensatoarele electrolitice
Din particularităţile CE menţionate mai înainte (şi din fig.8.51)
rezultă şi particularităţile punţilor pentru astfel de condensatoare:
. să permită suprapunerea unei tensiuni de polarizare (E) precum şi
măsurarea curentului de fugă (Ic) cauzat de E;
. să fie adaptate pentru măsurarea capacităţilor mari, iar braţul lui
Cx să suporte curenţi mari (1-10 A).
7
Radu O. – Componente electronice pasive – Bucureşti (Ed.Tehnică) 1981
K
I
L
C(1 – 10 μF) P +
T A Ic μA
_
220 V Cx +
50 Hz U2 U
V1 - V2 E
Fig.8.51 Măsurarea condensatoarelor electrolitice cu

ampermetrul şi voltmetrul
Dintre punţile clasice adaptabile la măsurarea CE sunt de
menţionat: puntea Sauty şi puntea dublă Thomson. În cele ce urmează ne
referim numai la prima, fiind mai uşor integrabilă într-o punte universală
de c.a. şi – construcţie ce tinde să absoarbă punţile particulare asociabile.
Există două variante de punţi Sauty pentru CE:
Punte Sauty pentru capacităţi mici (Cx < 500 μF)
Schema acesteia este prezentată în fig.8.52, a. Transformatorul
(T) separă galvanic generatorul de alimentare a punţii (G) faţă de sursa de
~ G ~ G
T T
A A
U U
C R1 R2 C1 R1 R2
1
n2
Cx Rx I
Cx Rx T’
IN
N
n1
C R3 Cx R3
Ic + x - I + - I Rc
c 3
L K L K
V V
E - -
E
P + P +
μA μA
a) b)
Fig.8.52 Punţi Sauty pentru condensatoare electrolitice:

a) de valori mici; b) de valori mari
polarizare (E). Ampermetrul (A) are rolul de a controla curentul

alternativ de alimentare a punţii. Tensiunea alternativă (U) are valoare
fixă: 1-3V la frecvenţa f =400 sau 1000Hz. Se reglează tensiunea de
polarizare (E) la valoarea nominală înscrisă pe condensatorul de măsurat
Cx după care măsurarea decurge ca la §8.2.2.2a, obţinându-se rezultatele:
R2
Cx = C ; tgδ = ωR1C1 (8.55)
R3 1
la care se adaugă şi valoarea curentului de fugă (Ic) citit la μA.
Punte Sauty pentru condensatoare mari (Cx > 1000 μF)
La valori mari ale lui Cx (sute, mii de μF) reactanţa acestuia (X c),
deci şi R3, devine mică (fracţiuni de Ω) situaţie în care rezistenţa sârmei
de conexiune (RC, [mΩ]) dintre Cx şi R3 nu mai poate fi neglijată; de
exemplu, pentru Cx =470 μF şi f =400 Hz rezultă X c =0,846 Ω, iar pentru
Cx =2200 μF, coboară la Xc =0,181 Ω.
Pentru a elimina acest neajuns se modifică schema punţii ca în fig.8.52,
b, unde T’ este un mic transformator de tensiune cu raportul n 2/n1=1.
Aceasta introduce între R1 şi R2 o tensiune egală cu căderea de tensiune
(RcI3) de pe Rc. Deoarece Z1 (R1, C1) şi R2 sunt mari (kΩ), rezistenţele
firelor de conexiune dintre acestea (mΩ) devin neglijabile faţă de Z 1 si
R2. La echilibru, trebuie ca U bd = 0 , condiţie din care decurg relaţiile:
 1   1 
R3I3 + RcI3 = R2I1 + RcI3 ; R2  R x +  = R 3 R 1 + 
 jC x   jC1 
ce conduc la expresii de forma (8.55) pentru necunoscutele Cx şi tgδ.
8.2.2.7.2 Punţi cu amplificator operaţional

Neajunsul principal al punţilor clasice îl constituie faptul că, în mod
normal, nu admit ca G şi IN să aibă concomitent câte o bornă la masă. O
soluţie pentru ieşirea din acest impas a fost prezentată în fig.8.46. O alta
care este mai simplă constă în utilizarea unui amplificator operaţional,
configuraţie ce permite ca atât G cât şi IN să fie conectate la masă.
a) Punte tip Schering cu AO
Datorită faptului că IN şi G au câte o bornă comună care poate fi
conectată la masă (vezi fig.8.53, a), efectul capacităţilor parazite de
cuplaj (Ca, Cb, Cc, şi Cd) dintre punctele a, b, c, d şi masă este aproape
complet anihilat. Capacităţile Cc şi Cd fiind în paralel cu IN şi respectiv G
R4
C3 Rx Cx R4
C3 Lx Rx
_ Cx
a AO b Ix
R3 a _
d c Lx Ix
AO b
+ d R3
U U + c
C2 U
b I2 R2
I2
M M
G IN G IN
a) b)
Fig.8.53 a) Punte de tip Schering cu AO b) Punte de tip MAXWELL cu AO
nu afectează condiţiile de echilibru, iar Ca are o influenţă neglijabilă

deoarece potenţialul punctului a este practic nul (masă virtuală). În fine,
rezistenţa de ieşire din AO fiind aproape nulă, C b (capacitatea lui b faţă
de M) nu are nici o influenţă asupra tensiunii de ieşire (U b) şi ca urmare
nu falsifică măsurarea.
Ecuaţia de echilibru se stabileşte observând că, în momentul
echilibrului (potenţialul punctului c=nul): Ix+I2=0, adică
U b / Z x + jC 2 U = 0 . Cum între tensiunea de intrare (U) şi cea de ieşire
(Ub) există relaţia cunoscută: U b =  UR 4 / Z 3 , ecuaţia de echilibru
devine:
 1   1 
R4 Y 3 = jC 2 Z x ; R 4  + jC 3  = jC 2  R x + 
R3   jC x 
din care se deduc necunoscutele:
C3 R3
Rx = R 4 ; Cx = C ; tgδ = ωR3C3 (8.56)
C2 R4 2
b) Punte tip Maxwell cu AO

Schema acesteia este prezentată în fig.8.53, b. Se observă că
derivă din fig. 8.53, a prin înlocuirea lui C x cu Lx şi a lui C2 cu R2. Din
schemă rezultă relaţiile:
 1 
UR 4  + jC 3 
I2 + Ix = 0; U R3 
 =0
R2 R x + jL x
din care rezultă necunoscutele:
R 2R 4
Lx = R2R4C3 ; Rx = (8.57)
R3
relaţii similare cu (8.45).
Observaţii:
1. Datorită calităţii preţioase, de a permite ca G şi IN să aibă câte o
bornă la masă, punţile cu AO au înlocuit aproape complet ’’punţile’’ de
tip circuit în dublu T şi în T podit, care au aceeaşi calitate în privinţa lui
G şi IN, dar care sunt mai complicate şi mai scumpe.
2. În afară de punţile particulare menţionate deja, există şi o alta
clasă importantă: punţile cu transformator. Principial, acestea derivă
din divizorul de tensiune inductiv [8, 10] şi se remarcă prin robusteţe şi
foarte bună precizie; permit măsurarea mărimilor R,L,C şi tgδ ca şi
punţile menţionate mai înainte, însă în măsurări electronice nu s-au
impus deoarece au o tehnologie de realizare scumpă şi nu pot funcţiona la
înaltă frecvenţă.
8.2.2.7.3. Punţi pentru electroliţi lichizi

Măsurarea rezistenţei (Rx) la electroliţi lichizi este, de multă
vreme, utilizată în biomedicină, datorită legăturii ce există între
rezistivitatea (ρx) sau conductivitatea (γx) şi concentraţia în săruri a
electrolitului respectiv; γx creşte, adesea liniar, la creşterea concentraţiei.
a) Prepararea probei de electrolit
Spre deosebire de conductoarele metalice (şi semiconductoare)
unde conducţia electrică e asigurată de către electroni, la electroliţi,
această conducţie se face prin ioni, de unde şi particularităţile de
măsurare a lui Rx:
. utilizarea tensiunii alternative (în locul celei continue) pentru
alimentarea circuitului de măsură (punte, aparat) spre a evita fenomenul
de electroliză, fenomen ce face imposibilă măsurarea lui Rx;
. menţinerea constantă a temperaturii (T) deoarece γ la electroliţi este
puternic dependentă de variaţia acesteia (CTγ = 1-2 % /0C);
. utilizarea unei celule de măsură, deoarece electroliţii avuţi în vedere
sunt lichizi.
2 Cx R2
1 teflon
Rx
Zx
Re Cx
E1 E2 b)
C12
R IN
R4 x R3
Cx
Rx c)
C4
Rx ~
1
a) d)
Fig.8.54 Celula de măsură pentru electroliţi slabi: a) forma geometrică;

b) schema electrică echivalentă; c) schema electrică simplificată;
d) schema punţii Kohlrausch
Dintre aceste aspecte aici vom examina, succint, numai pe cele

legate de celula de măsură. Există două tipuri de bază 8: pentru măsurări
de laborator (Off - line) şi pentru măsurări industriale (On - line), fiecare
având variante pentru concentraţii reduse (celule cu 2 borne) şi pentru
concentraţii mari (celule cu 4 borne).
În fig.8.54, a se prezintă celula standard cu 2 borne, pentru
măsurări de laborator pe electroliţi slabi, iar în fig.8.54, b schema
electrică echivalentă a acesteia. În schemă, Rx reprezintă rezistenţa
coloanei de electrolit (cilindru cu generatoarea l) cuprinsă între electrozii
de măsură (E1, E2), Cx capacitatea condensatorului format de aceşti
electrozi, iar C12 capacitatea electrică dintre terminalele 1 şi 2.
Rezistenţa Re modelează fenomenul de electroliză ce poate apărea în
timpul măsurării. La frecvenţa de 0,4–1kHz (tipică pentru astfel de
măsurări), influenţa lui Re devine neglijabilă (importanţa acesteia creşte
la scăderea frecvenţei); tot neglijabilă devine şi influenţa lui C 12
(influenţa acesteia creşte la creşterea frecvenţei) aşa încât schema
echivalentă a celulei se poate simplifica în maniera din fig.8.54, c. În
fine, se poate arată că la frecvenţa de 1kHz şi dimensiuni normale ale
celulei (Cx<30-50pF) reactanţa lui Cx (fig.8.54, c) este mult mai mare
decât Rx, adică:
1
>>Rx (8.58)
C x
8
A se vedea, de ex., Nicolau Th. s.a – Măsurări electronice industriale –Bucuresti
(Ed.Tehnică) 1964, § 6.3
şi, deci, în condiţiile date, impedanţa celulei (Zx) se reduce la Rx.

Între mărimea măsurabilă (Rx) şi cea interesând pe tehnologi (γx)
există relaţia:
l K
Rx =  S =  (8.59)
x x
în care S (suprafaţa unui electrod) şi l sunt elementele geometrice ale

celulei, iar K= l/S se mai numeşte şi constanta celulei conductometrice.
b) Măsurarea lui Rx
Rx se poate măsura cu ajutorul unei punţi de tip Kohlrausch, în
cazul celulelor cu 2 borne, cu punte de tip Thomson la celule cu 4 borne
sau cu un impedanţmetru de modul.
Schema punţii Kohlrausch este prezentată în fig.8.54, d. Se
observă că e o punte de tip Nernst (fig.8.34, a; există şi varianta Wien) şi
că obiectul de măsură (celula) este modelat în schema derivaţie.
Mersul măsurării şi exprimarea analitică a rezultatelor sunt
aceleaşi ca la puntea Nernst, cu observaţia că aici interesează, practic,
numai Rx=R2R4/R3, din care se determină mărimea de interes (γx sau ρx).
8.2.3 Măsurarea impedanţelor în coordonate polare
Măsurarea impedanţelor (Zx) se face cu ajutorul unor aparate cu

citire directă (afişare analogică sau numerică) numite impedanţmetre.
După felul cum măsoară pe Zx acestea pot fi: impedanţmetre de modul şi
impedanţmetre vectoriale.
Deşi au precizie mai modestă decât punţile, impedanţmetrele au
alte calităţi importante care le-au impus în practică: viteza de lucru mult
mai mare, posibilitatea măsurării lui Zx la frecvenţă reală de lucru,
precum şi posibilitatea unei mai uşoare integrări într-un sistem de măsură
automat.
8.2.3.1. Impedanţmetre de modul

Acestea sunt mai simple şi mai ieftine decât punţile, însă nu dau
nici un fel de informaţii asupra argumentului (φx). Dintre acestea în
practica inginerească mai utilizate sunt: ohmmetrele pentru electroliţi şi
faradmetrele.
8.2.3.1.1 Ohmmetru de c.a. pentru electroliţi

Schema unui astfel de aparat este prezentată în fig.8.55. Se

observă că măsurarea lui Rx se face prin comparaţie cu o rezistenţă de
referinţă (Rr), ambele formând un divizor de tensiune.
În ipoteza că Rx şi Rr sunt mici în comparaţie cu rezistenţele de
intrare la D, tensiunile Ux şi Ur sunt date de expresiile:
Rx Rr
Ux = U ; Ur = U (8.60)
Rx + Rr Rx + Rr
Aceste tensiuni sunt aplicate unui divizor analogic de precizie (D) la
ieşirea căruia se obţine o tensiune continua (U2) proporţională cu raportul
Ux/ Ur , adică (K-factorul de scară al lui D):
 K 
U2 = pRx ;  p =  (8.61)
 Rr 
Sub influenţa lui U2 voltmetrul numeric (VN) afişează un număr (h =
const):
N = h U2 (8.62)
de unde, ţinând cont de (8.56) se obţine expresia:
N = m R x (8.63)
care reprezintă ecuaţia de funcţionare a ohmmetrului analizat şi în care:
hK
m= R (8.64)
r
este sensibilitatea acestuia.

Aparatul permite măsurarea lui R în game: 1, 10, 100 şi 1000 kΩ
la o precizie de 1% din gamă şi cântăreşte 1,5 kg (alimentare la baterii).
Gamele se schimbă prin modificarea lui Rr (relaţia 8.64).
G T
1 kHz 7106
Rx Ux
D U2
U (.)  1.999
Rr Ur
VN
Fig.8.55 Ohmmetru logometric pentru electroliţi

Faţă de punţile de tip Kohlrausch, aparatul prezentat are avantajul

că e mai rapid şi mai uşor portabil.
Observaţie:
Datorită portabilităţii, vitezei de lucru şi preciziei bune, aparatul
prezentat (fig.8.55) poate fi utilizat şi la măsurarea rezistenţei prizelor
de pământ, deoarece pământul este tot un electrolit.
8.2.3.1.2 Faradmetre
Acestea permit măsurarea rapidă a condensatoarelor (C x), nu însă
şi a unghiului de pierderi (δ), neajuns lipsit de importanţă mai ales la
operaţii de depanare.
Ca şi ohmmetrele, faradmetrele pot fi:
. cu măsurare la tensiune constantă;
. cu măsurare la curent constant;
. prin măsurarea unei constante de timp: RCx).
a) Faradmetre la tensiune constantă
În principiu acest tip de faradmetru se bazează pe expresia
curentului printr-un condensator:
I = ω U  Cx (8.65)
care arată că, menţinând pe ω şi U constante, se obţine un curent (I)
proporţional cu valoarea capacităţii de măsurat (C x). Măsurând pe I cu un
instrument adecvat, scara acestuia poate fi gradată direct în unităţi de
capacitate (nF, μF).
Deşi foarte simplu ca schemă, acest tip de faradmetru nu se mai
produce deoarece este concurat de către faradmetrele incluzând tehnică
numerică.
Neajunsul principal al faradmetrelor funcţionând după (8.65)
constă în cerinţa ca ω şi U să fie menţinute constante. Prima cerinţă (ω =
const) este uşor de îndeplinit utilizând un oscilator cu cuarţ (dacă
faradmetrul este pentru RF), însă a două (U=const) e mult mai greu de
îndeplinit deoarece în c.a. stabilizarea este complicată şi scumpă.
Schimbând principiul de măsură (8.65) cu unul de raport, adică
logometric, ambele condiţii nu mai sunt necesare. Un aparat bazat pe
acest principiu este prezentat în continuare.
b) Faradmetru de tip logometru electronic
Schema acestuia derivă direct din cea a ohmmetrului pentru
electroliţi (fig.8.55), aşa cum se arată în fig.8.56, unde C r este un
condensator de referinţă. Trecând prin relaţii de tipul (8.60,61,62) se
ajunge la ecuaţia de funcţionare a faradmetrului prezentat:
N = S Cx
(8.66)
în care:
hK
S= C (8.67)
t
reprezintă sensibilitatea acestuia. Se observă că răspunsul aparatului (N)

este independent de frecvenţă (ω) şi de tensiune (U) ceea ce constituie un
avantaj important faţă de faradmetrul după (8.65).
Independenţa faţă de ω permite ca G să fie fără cuarţ (deci mai
ieftin) şi să aibă frecvenţa mai joasă (kHz), ceea ce înseamnă o influenţă
mai redusă a capacităţilor parazite, inerente circuitului de măsură.
Independenţa faţă de U simplifică schema lui G şi îmbunătăţeşte precizia
circuitului de măsură. Ambele calităţi (independenţa faţă de ω şi U) se
datorează faptului că circuitul de măsură lucrează prin raport, adică este
de tip logometru.
T 7106
G Cx
1 kHz Ux
DD U2
U ( . () . )
 1.999
Cr Ur
VN
Fig.8.56 Faradmetru logometric
Performanţe
Aparatul dispune de 5 game: 0,1; 1; 10; 100; 1000nF şi are
precizie de 1% din gamă. Restul caracteristicilor sunt identice cu ale
aparatului din fig.8.55.
8.2.3.2 Impedanţmetre vectoriale

Acest tip de aparate prezintă avantajul că permite măsurarea directă
şi rapidă atât a modulului (Zx) cât şi a argumentului (φx) impedanţei de
măsurat şi asta într-o gamă largă de frecvenţe, ceea ce face posibilă
testarea obiectului de măsură (R,L,C) la frecvenţa de lucru a acestuia,
adică în condiţii reale de lucru – principiu fundamental în metrologia
electronică (punţile lucrează la o singură frecvenţă). În afară de aceasta,
impedanţmetrele vectoriale, faţă de punţi mai prezintă şi următoarele
avantaje: viteză de lucru mult mai mare, posibilităţi de integrare într-un
sistem de măsură automat. De aceea, în prezent, sunt mult mai utilizate

decât punţile.
Ca şi structură, impedanţmetrul vectorial se aseamănă cu un
voltmetru vectorial, în sensul că are ieşirea pe două instrumente de
afişare: primul pentru modul (Zx) şi al doilea pentru argument (φx).
Modulul se măsoară după legea lui Ohm, Z x = U/I, în două moduri: la I =
constant sau la U = constant, iar argumentul (φx) se obţine prin măsurarea
defazajului dintre U şi I de la bornele lui Zx cu ajutorul unui fazmetru
electronic. Ca evoluţie tehnologică, impedanţmetrele vectoriale pot fi cu
afişare analogică sau numerică.
8.2.3.2.1 Impedanţmetre vectoriale cu afişare analogică

Deşi în prezent, impedanţmetrele vectoriale cu afişare analogică
nu se mai fabrică, prezentarea unui astfel de aparat este importantă
deoarece:
. se află în uz în laboratoarele didactice;
. aproape întreaga schemă de bază a acestuia este preluată de către
impedanţmetrele cu afişare numerică.
Ca exemplu de astfel de aparat vom prezenta impedanţmetrul
vectorial de joasă frecvenţă (5Hz-500Hz) Hewlett-Packard model
4800A(catalog 1984).
a) Schema de principiu
Schema de principiu a impedanţmetrului analizat este prezentată
în fig.8.57, a. Se observă că aparatul utilizează un generator sinusoidal
(GS), cu frecvenţă reglabilă (5Hz-500Hz), care atacă un amplificator de
tipul cu reglare automată a amplificării (ARA). Reglajul automat este un
reglaj în buclă închisă, prescris prin comutatorul de game (CGZx). Acesta
este un divizor de tensiune de precizie cu ajutorul căruia se reglează
tensiunea (U) ce urmează a fi aplicată necunoscutei (Z x). Totodată, acest
comutator fixează şi regimul de lucru al impedanţmetrului: la curent
constant (impedanţe mici) sau la tensiune constantă (impedanţe mari).
b) Măsurarea modulului (Zx, fig.8.57, b)
Funcţionarea la curent constant (K1 – K2 în a)
Acest regim este pentru game mici (1 – 1000 Ω). Comutatorul K1
fiind în poziţia a, impedanţa de măsurat (Z x) este conectată la intrarea
unui amplificator diferenţial de c.a. (ADA). Valoarea curentului (I) care
trece prin Zx este precisă cu ajutorul lui ARA în felul următor. Curentul I
este mai întâi convertit într-o tensiune proporţională (CCT), după care
tensiunea rezultată (U1=RI) este filtrată (FTB1) şi redresată (RP1), apoi
trimisă la intrarea unui amplificator diferenţial de c.c. (ADC) unde e
comparată cu o tensiune de referinţă (Ur). Semnalul de eroare (U1 - Ur),

amplificat de către ADC este aplicat lui ARA în scopul menţinerii la
valoare constantă a lui I.
RP1 RP2
ADC VEC
+ K2
Frecvenţă Ur a b a b   Zx
Tensiune
U=ctb Canal de tensiune
GS ARA
5Hz - 500kHz CGZx I=ct
a ADA FTB2
a) b U2 α
K1
Zx I a R
Zx
φx FE
CCT FTB1
b) U1
Fig.8.57 Impedanţmetru vectorial de joasă frecvenţă: a) schema de principiu

b) diagrama fazorială a lui Zx
Ecuaţia de funcţionare
Căderea de tensiune pe Zx este amplificată de către ADA
(devenind U2) şi apoi filtrată prin FTB 2 (FTB1 şi FTB2 sunt mereu
centrate pe frecvenţa de lucru a lui GS), după care este redresată (RP 2)9 şi
aplicată unui voltmetru electronic de c.c. (VEC), cu ecuaţia de
funcţionare (S-sensibilitatea):
α =SU2 . (8.68)
Deoarece I este constant, la ieşirea lui ADA va apărea tensiunea (A -
amplificarea):
U2 = A  I  Z x (8.69)
relaţie care asociată cu (8.73) conduce la expresia (factorul de transfer al
lui RP2 considerat unitar):
α=m  Z x ; m = S  A  I = const
(8.70)
9
RP1 si RP2 – redresoare de precizie
care reprezintă ecuaţia de funcţionare a impedanţmetrului analizat (la

I=const.). Relaţia (8.70) arată că deviaţia VEC-ului este proporţională cu
modulul necunoscutei (Zx). Ca şi alte aparate analogice cu sensibilităţi
multiple şi aici sunt prevăzute game cu succesiunea din 10 în 10 dB (1, 3,
10, etc.) sau din 20 în 20 dB (1, 10, 100, etc.). Impedanţmetrul analizat
utilizează ultima succesiune (fig.8.58, a, scara 1), iar prima se întâlneşte
la impedanţmetrul vectorial BM 507 Tesla.
4 5 6 0 +3
23 7
8 -60
-30
0 +60
9
01 10 - +90
2010 6 5 4 90
50 0
Zx(Ω) φx( 0 )
a) b)
Fig.8.58 Afişare impedanţmetru vectorial: a) modul; b) argument
Funcţionarea la tensiune constantă (K1 – K2 în b)

Este regimul pentru game mari (peste 1kΩ). În acest caz
comutatorul K se află pe poziţia b, situaţie în care rolurile
amplificatoarelor ADA şi CCT se inversează. Primul serveşte la
menţinerea constantă a tensiunii (U) aplicată pe Z x, operaţie realizată prin
bucla de reglare automată ADA-ADC-ARA-CGZx. Curentul I = U/Zx ce
străbate pe Zx este convertit (CCT) într-o tensiune:
U
U1 = RI = R  Z
x
(8.71)
care după filtrare (FTB1) şi redresare (RP2) este trimisă la VEC
obţinându-se o deviaţie de forma:
SUR p
= = (8.72)
Z Zx
relaţie ce reprezintă ecuaţia de funcţionare la U = const. Se observă că
scara este inversă (fig.8.61, a, scara 2) întocmai ca la ohmmetrele pasive
serie.
c) Măsurarea argumentului (φx)
În ambele moduri de funcţionare: la I=constant sau la
U=constantă, curentul şi tensiunea care definesc impedanţa Z x=U/I sunt
aplicate unui fazmetru electronic, FE, prin intermediul tensiunilor U 1 şi

respectiv U2, fazmetru ce dă la ieşire o deviaţie (q=const.):
α=q   x (8.73)
proporţională cu necunoscuta (φx, fig.8.57, b).
Pentru a se putea măsura atât argumentele capacitive cât şi
inductive, scara instrumentului de afişare a lui φ x este prevăzută cu zero
central (fig.8.58, b).
d) Verificarea calibrării impedanţmetrului
Această operaţie se realizează prin conectarea unei impedanţe
cunoscute (Z0) în locul lui Zx. Impedanţa Z0 se realizează dintr-un rezistor
(R0) şi un condensator (C0), ambele de precizie şi reglabile; în plus, se
măsoară cu precizie şi frecvenţa (f) a generatorului de semnal (GS), cu
ajutorul unui frecvenţmetru numeric. Apoi se calculează valorile (ω =
2πf):
1
Z0 = R 02 + ; tgφ0 = ω0R0C0 (8.74)
 C 02
2
0
care nu se compară cu indicaţiile date de către VEC şi FE, efectuându-se

corecturile necesare la ambele instrumente, cu ajutorul unor
semireglabile de pe panoul impedanţmetrului. Modul de lucru concret
este precizat de către constructor în cartea aparatului.
Caracteristici de bază
1. Limite de măsură (game)
- la măsurarea modului Zx: 1, 10, 100, şi 1000 Ω la curent constant
1, 10, 100, 1000 şi 10.000kΩ la tensiune
constantă. Precizie:  5 % din citire.
- la măsurarea argumentului φx:  90 , precizie  6 %.
2. Ieşiri pentru înregistrator X-Y: 0-1 V pentru Z x şi 0 – 0,9 V pentru
φx.
3. Dimensiuni: 467 x 133 x 426 mm, masă 10,8 kg.
Observaţie:
Caracteristici asemănătoare are şi impedanţmetrul BM 507 Tesla,
frecvent întâlnit în laboratoarele didactice şi profesionale de la noi.
Deosebirea faţă de HP 4800 A, constă în aceea că gamele la măsurarea
lui Zx sunt din 10 în 10 dB (adică 1, 3, 10, etc.), ceea ce permite o mai
bună precizie de citire la schimbarea gamelor.
8.2.3.2.2 Impedanţmetre vectoriale cu afişare numerică

a) Unele particularităţi
Acest tip de impedanţmetre au schema de principiu asemănătoare

cu cea din fig.8.57, a, cu deosebirea că la măsurarea modului (Z x)
operează numai la curent constant, deoarece voltmetrul numeric de
afişare, cere ca circuitul de măsură a lui Zx să aibă ecuaţia de funcţionare
de forma (8.69), adică liniară. Superioritatea impedanţmetrelor vectoriale
cu afişare numerică faţă de cele analogice constă în precizie şi viteză de
măsurare mai bune şi faptul că dispune de semnal numeric la
instrumentele de afişare pentru Zx şi φx ceea ce permite memorarea
datelor măsurate precum şi integrarea într-un sistem de măsură automat.
De aceea, în prezent se răspândesc rapid şi înlocuiesc
impedanţmetrele vectoriale cu afişare analogică, aşa cum rezultă din
cataloagele recente ale principalelor firme producătoare de astfel de
aparate: Hewlett-Packard, Tektronix şi Rohde-Schwarz. Principalul
domeniu de utilizare al impedanţmetrelor vectoriale este la testarea
componentelor electronice (R, L, C), şi a probelor de material, iar
măsurările posibile pot fi împărţite în două categorii:
1. Măsurarea componentelor electronice în condiţii de aplicaţii;
2. Testarea componentelor după standarde (IEC, VDE, etc.).
Măsurările din grupa 1 sunt proprii laboratoarele de cercetare –
proiectare (testarea pe componente, subansamble şi prototipuri,
depanare). Aici sunt recomandabile impedanţmetrele propriu-zise
(R, L, C, Z).
Măsurările din grupa 2 sunt de tipul ”trece/nu trece” şi de mare
viteză şi sunt cerute, în special, de către furnizorii şi achizitorii de
componente electronice. În acest caz, sunt preferate impedanţmetrele
specializate de tip C-metru, L-metru, R-metru, aparate ce dispun de o
viteză de lucru mai mare şi precizie mai bună decât impedanţmetrele
complete (R, L, C, Z).
Datorită acestor două tipuri de cerinţe în măsurarea
componentelor, şi impedanţmetrele propuse în prezent sunt în două
variante de bază: impedanţmetre generale şi specializate.
b) Exemple de impedanţmetre vectoriale cu afişare numerică
1. Impedanţmetru general 419A Hewlett-Packard (catalog 1994)
Are următoarele caracteristici:
 Frecvenţa de lucru: 400kHz –110MHz, în 3 game: 0,4-9MHz,
10–100 MHz, 100-110MHz cu o precizie de 0,01%;
 Game de măsură la Zx: 10mΩ…120kΩ la o precizie de  3% din
gamă şi rezoluţie de 0,05% (afişare 3” cifre);
 Limite de măsură la φx:  1800 la o precizie de 3,60.
Aceste performanţe sensibil mai bune (în special, precizia) se

datorează, în principal, instrumentelor numerice utilizate la măsurarea
mărimilor f, Zx şi φx.
2. Impedanţmetrul specializat-capacimetru-4278A HP (catalog
1997/98)
Acesta este în esenţă un faradmetru vectorial ce permite
măsurarea condensatoarelor în modul (Cx) şi în argument (tgδ), cu mare
viteză şi bună precizie.
Parametrii de bază sunt:
 Timpi de măsură: scurt (6,5 ms), mediu (10 ms) şi lung (21 ms);
 Limite de măsură la 1 kHz: pentru Cx: 0,001 pF-200 μF, la o precizie
de 0,1 %, iar pentru tgδ (aici denumit factor de disipaţie, DF): 10-4…10;
 Limite de măsură la 1 MHz: pentru Cx: 10 pF…1280 pF la o precizie
de 0,12 %, iar pentru tgδ: 10-5 …10;
 Rezoluţie: afişaj pe 4, 5 sau 6 cifre, selectabil de pe panoul aparatului.
Aparatul permite măsurarea capacităţilor foarte mici la viteze de
lucru şi precizii mult mai bune decât cele realizate la Q-metre, de unde şi
cauza dispariţiei acestora din urmă din laboratoarele profesionale
moderne.
Observaţie
În afară de tipurile de impedanţmetre vectoriale prezentate, există
şi o altă grupă de aparate asemănătoare, care în afară de mărimile R, L,
C, Z permit şi măsurarea unor parametri specifici componentelor active
(amplificatoare, filtre, etc.), ca amplificarea, caracteristica de frecvenţă,
impedanţa de intrare şi de ieşire. Acestea se numesc, standard,
analizatoare de reţea .

Capitolul 8 Mas. R Si Z Definitiv 8.05

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 8 Mas. R Si Z Definitiv 8.05

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Măsurări Electrice şi Electronice 76

8. Măsurarea rezistenţelor şi impedanţelor

8.1. Măsurarea rezistenţelor

8.1.1. Rezistenţe electrice în electronică

 Termistoarele sunt rezistoare a căror rezistenţă (U/I) depinde

8.1.2. Măsurări cu ohmmetrul

deconecta, deoarece la 80 mV joncţiunile respective se comportă (în

de blocare la joncţiunile semiconductoare (uneori sunt necesare chiar şi

Temperatură controlată Lumină controlată

c) Măsurarea termistoarelor şi fotorezistenţelor

8.1.3. Măsurarea rezistenţelor cu ampermetrul si voltmetrul.

În cazul măsurării rezistenţelor mari şi foarte mari (MW sau sute

În ipoteza că RV >> R0, RX se obţine relaţia:

Fig. 8.7 Fig. 8.8

c) Metoda descărcării condensatorului

relaţie din care se deduce

8.1.4. Măsurarea rezistenţei interioare la AM

Metoda înjumătăţirii deviaţiei. Schema acesteia este dată în

Voltmetre magnetoelectrice. La voltmetrele de laborator (10-50

În cazul când tensiunea nominală a voltmetrului (V) este mai

sarcină (cu o valoare nominală pentru amplificatorul respectiv) iar V - un

Rezistenţa reglabilă R fiind pe zero, se creşte E până când V arată

8.1.5. Măsurarea rezistenţelor cu punţi de c.c.

8.1.5.1. Puntea Wheatstone

Schema de principiu a punţii Wheatstone este dată în fig. 8.13,

din care se obţine ecuaţia de echilibru:

DRx DR2 DR3 R2

în care DR2/R2, DR3/R3 şi DR4/R4 reprezintă erorile de construcţie

În concluzie, puntea Wheatstone standard permite măsurarea

8.1.5.2. Punţi Wheatstone cu destinaţie specială

W: 0,005 % între 10-100 kW; 0,01 % pentru 0,1-10 MW, tensiune de

d) Punţi pentru localizarea defectelor în cabluri

8.1.5.3. Puntea dublă Thomson

rezistivităţii metalelor precum şi la comutatoarele din echipamentele

Într-adevăr, din fig. 8.19 (în ipoteza lv<<I) se obţine relaţia:

Curentul (I) debitat de sursa E trebuie să fie de ordinul amperilor

(cutii cu decade) se utilizează pentru echilibrare, iar R 2-R3 (cutii cu fişe) -

8.1.6. Măsurarea rezistenţelor foarte mari

8.1.6.1. Curenţi de scurgere prin izolaţie

(tensiune de lucru =5 kV) precum şi la punţile Wheatstone pentru

8.1.6.2. Punţi Wheatstone pentru rezistenţe foarte mari

b) Punte cu simulator de rezistenţă

8.1.6.3. Măsurarea rezistenţei la electroizolanţi

rezistenţei la asemenea eşantioane trebuie efectuată în condiţii de climă

utiliza o tensiune mai coborâtă (sub 100 V) s-ar măsura şi rezistenţa

electrodul de bază şi respectiv electrodul (inelul) de gardă. Se observă că

8.1.6.4. Măsurarea rezistenţelor de izolaţie

Se observă că măsurarea lui Riz este corectă numai dacă citirea

Tensiunea de măsură (U) se alege cât mai apropiată de tensiunea

un timp  de la conectarea sub tensiune, care variază în limite largi, de la

este identic cu cel al ohmmetrului serie.

în care In reprezintă curentul nominal al microampermetrului (mA). Cum

diferenţial (asociat cu unul de curent) ce amplifică pe Ix de A ori, adică Im

Comparând această schema cu cea din fig. 8.28, a rezultă că

cabluri coaxiale de conexiuni, cabluri de telefonie, etc. Teraohmmetrul

8.2. Măsurarea impedanţelor

8.2.1. Elemente generale

numeroase într-un circuit electronic, se poate întâmpla ca, prin cumularea

8.2.2. Măsurarea impedanţelor în coordonate rectangulare

La frecvenţe joase (AF) componentele R, L, C pot fi considerate

8.2.2.1. Principiul de funcţionare a punţilor de AF

Indicatorul de nul este un milivoltmetru electronic de mare sensibilitate

capacitate proprie parazită (Cp), care limitează valoarea minimă (Rmin,