Al Doilea Principiu Al Termodinamicii: Unitatea de Învăţare Nr. 1

Cap.
3 AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
Unitatea de învăţare nr. 1
AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

Unitatea de studiu 1.3.
Cuprins
CICLURI. NOŢIUNEA DE RANDAMENT TERMIC. SURSE DE CĂLDURĂ

TRANSFORMĂRI REVERSIBILE ŞI TRANSFORMĂRI IREVERSIBILE
ENUNŢURI ALE CELUI DE-AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
CICLUL CARNOT. TEOREMA LUI CARNOT
ENTROPIA
VARIAŢIA ENTROPIEI ÎN TRANSFORMĂRILE IREVERSIBILE
ECUAŢIA GENERALĂ A TERMODINAMICII
Timp recomandat de studiu : 100 min.
OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU 1.3.
- Intelegerea si definirea ciclurilor, randamentului termic si a surselor de

caldura.
- Intelegerea si definirea transformarilor revesibile si ireversibile.
- Importanta ciclului Carnot pentru masinile termice si frigorifice.
- Utilizarea teoremei lui Carnot in tehnica.
- Definirea entropiei si utilizarea ei in tehnica.
- Influenta variatiei entropiei in transformarile ireversibile, respectiv in
masinile termice si frigorifice.
- Utilizarea ecuatiei generale a termodinamicii in tehnica.
57
TERMOTEHNICĂ ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ
3.1. CICLURI. NOŢIUNEA DE RANDAMENT TERMIC.

SURSE DE CĂLDURĂ
În precedentul capitol s-a arătat că un gaz care se dilată produce un

lucru mecanic împotriva forţelor de presiune exterioare. Lucrul mecanic
efectuat de gaz în timpul dilatării de la presiunea p1 la presiunea p2, în
virtutea expresiei (2.9), este egal cu
V2
L1dilat
2 p dV , (3.1)
V1
în care V1 şi V2 sunt volumele gazului la începutul şi, respectiv, sfârşitul
dilatării.
Pentru a putea repeta aceeaşi dilatare a gazului şi a obţine astfel,
din nou, lucrul mecanic L1dilat
2 , este necesară revenirea gazului în starea de
la început, care se caracterizează prin parametrii p1 şi V1. Cu alte cuvinte,
pentru repetarea dilatării, este necesar ca gazul să fie comprimat. În acest
caz, gazul efectuează o transformare închisă (ciclu).
În timpul comprimării gazului se consumă, firesc, un lucru mecanic.
Acest lucru mecanic îi este furnizat gazului de către o sursă exterioară
oarecare. Conform definiţiei generale, acest lucru mecanic are valoarea
V1
Lcompr
2 1 p dV (3.2)
V2
sau, ceea ce este acelaşi lucru,
V2
Lcompr
2 1 p dV . (3.3)
V1
Asemănarea relaţiilor (3.1) şi (3.2), care exprimă lucrul mecanic de
dilatare şi lucrul mecanic de comprimare, este doar aparentă, pentru că
lucrul mecanic depinde de traseul urmat în transformarea gazului între
aceleaşi stări iniţiale şi finale (punctele 1 şi 2).
În mod firesc, comprimarea gazului de la presiunea p2 până la
presiunea p1 nu poate urma acelaşi traseu ca la dilatare. În caz contrar,
lucrul mecanic obţinut prin dilatarea gazului ar fi egal cu lucrul mecanic
consumat pentru comprimarea lui, iar lucrul mecanic obţinut cu ajutorul
acestei transformări închise ar fi egal cu zero.
Lucrul mecanic furnizat sistemului în cursul unui ciclu (va fi numit
lucrul mecanic al ciclului) va fi egal cu diferenţa (suma algebrică) dintre
lucrul mecanic de dilatare şi lucrul mecanic de comprimare. Desigur,
traseul (drumul, calea) pe care îl va urma comprimarea va trebui ales astfel
58
Cap.3 AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
încât lucrul mecanic de comprimare să fie inferior, în valoare absolută,

lucrului mecanic de dilatare. În caz contrar, lucrul mecanic al ciclului ar fi
negativ; cu alte cuvinte, la sfârşitul ciclului, în loc să se producă, s-ar cheltui
lucru mecanic. Pe de altă parte, aşa cum se va vedea în continuare, în
anumite cazuri (ciclurile de instalaţii frigorifice, de exemplu), se folosesc
asemenea cicluri.
Transformările ciclice care produc lucru mecanic sunt realizate în
diverse motoare termice. Se numeşte motor termic un sistem care
funcţionează continuu şi care descrie transformări ciclice (cicluri) în cursul
cărora căldura este transformată în lucru mecanic. Substanţa al cărei
schimb de stare, în cursul unui ciclu, permite obţinerea de lucru mecanic se
numeşte fluid motor (fluid de lucru, fluid auxiliar sau agent intermediar).
Lucrul mecanic al unui ciclu poate fi interpretat grafic într-un mod
foarte comod printr-o diagramă p-V (fig.3.1). Dacă 1-a-2 este o curbă de
dilatare şi 2-b-1 o curbă de comprimare, aria de sub curba 1-a-2 reprezintă
lucrul mecanic de dilatare şi cea de sub curba 2-b-1 lucrul mecanic de
comprimare. În aceste condiţii, aria delimitată de curba închisă (curba
ciclului) 1-a-2-b-1 constituie lucrul mecanic al ciclului.
p
1
a
V
Fig.3.1. Interpretarea lucrului mecanic produs într-un ciclu închis.
Din diagrama reprezentată în figura 3.1 se observă că lucrul

mecanic al ciclului este pozitiv în cazul în care curba de comprimare a
diagramei p-V este situată sub curba de destindere. Generalizând, lucrul
mecanic al unui ciclu de funcţionare este pozitiv în situaţia în care el este
parcurs în sens invers trigonometric.
Integrând ecuaţia diferenţială a primului principiu al termodinamicii
dQ dU dL , (3.4)
pentru un ciclu oarecare, realizat de un fluid motor, se obţine
dQ dU dL . (3.5)
59
Aşa cum a mai fost menţionat anterior (în relaţia de mai sus), mărimea Q
este căldura furnizată sistemului (sau cedată de sistem) de mediul exterior,
în timp ce L reprezintă lucrul mecanic efectuat de sistem (sau efectuat
asupra sistemului). Energia internă U, fiind o funcţie (mărime) de stare, iar
integrala ei după un contur închis fiind deci nulă (cu alte cuvinte, după un
ciclu de funcţionare, fluidul motor revine la starea iniţială, iar energia sa
internă recapătă valoarea iniţială), rezultă:
dQ dL . (3.6)
Notând cu
Lciclu dL (3.7)
şi cu
Qciclu dU , (3.8)
relaţia (3.6) poate fi scrisă sub forma
Qciclu Lciclu , (3.9)
adică lucrul mecanic al ciclului Lciclu este egal cu cantitatea de căldură
furnizată fluidului motor de către mediul exterior. În virtutea primului
principiu al termodinamicii, această relaţie arată că lucrul mecanic produs
de motor este egal cu cantitatea de căldură luată de la sursa exterioară şi
cedată fluidului care se află în motor.
Dacă s-ar putea construi un motor capabil să producă o cantitate de
lucru mecanic superioară cantităţii de căldură cedată fluidului motor de
către o sursă exterioară, aceasta ar însemna că primul principiu al
termodinamicii (legea conservării şi transformării energiei) nu este
adevărat. Ar rezulta că se poate construi un motor care să poată funcţiona
fără cedare de căldură către mediul exterior, adică un motor cu mişcare
perpetuă (perpetuum mobile de speţa întâi).Din această cauză, primul
principiu al termodinamicii se mai poate formula în felul următor: este
imposibilă mişcarea pereptuă de speţa întâi.
În ceea ce priveşte căldura Qciclu, care este transformată în lucru
mecanic, trebuie remarcat faptul că în anumite faze ale ciclului ea este
fluidului motor, iar în altele fluidul motor o cedează. Se va arăta în
continuare că luarea unei anumite cantităţi de căldură de la fluidul motor, în
anumite faze ale ciclului, este o condiţie obligatorie pentru realizarea unui
ciclu în orice motor termic.
Dacă Q1 este căldura furnizată fluidului motor şi Q2 – căldura cedată
de el în timpul ciclului, atunci este evident că
Qciclu Q1 Q2 (3.10)
şi, în conformitate cu relaţia (3.9), se poate scrie
60
Lciclu Q1 Q2 . (3.11)
Se introduce acum o nouă noţiune, aceea de randament termic al
unui ciclu. Se numeşte randament termic al unui ciclu raportul dintre lucrul
mecanic al ciclului şi cantitatea de căldură furnizată fluidului motor în timpul
acestui ciclu:
Lciclu Q1 Q2 Q2
t 1 . (3.12)
Q1 Q1 Q1
Pentru un kilogram de fluid motor, se poate scrie
l ciclu q1 q2 q2
t 1 , (3.13)
q1 q1 q1
unde l şi q sunt lucrul mecanic şi, respectiv, căldura raportate la un
kilogram de fluid motor.
Randamentul termic al unui ciclu caracterizează gradul de
perfecţiune al acestui ciclu: cu cât valoarea lui ηt este mai mare, cu atât
ciclul este mai perfecţionat. Pentru aceeaşi cantitate de căldură Q1,
furnizată fluidului motor, lucrul mecanic produs Lciclu este mai mare în cazul
ciclului al cărui randament termic ηt este mai ridicat.
Studiind schimbul de căldură dintr-un ciclu, se poate pune firesc
întrebarea „De unde vine căldura Q1 la fluidul motor şi unde se duce
căldura Q2 cedată de fluidul motor?”. În legătură cu aceasta, se introduce
noţiunea de sursă de căldură. Se numeşte sursă caldă un sistem care
cedează căldura Q1 transmisă fluidului motor al ciclului şi sursă rece un
sistem care primeşte căldura Q2 cedată de acest fluid (probabil că
denumirile nu sunt prea potrivite, deoarece este vorba despre o transmitere
de căldură, dar ele au, în prezent, o utilizare generalizată). Se presupune
că valoarea capacităţilor termice ale celor două surse este atât de mare,
încât luarea de căldură de la sursa caldă şi, respectiv, aportul de căldură
către sursa rece nu afectează în niciun fel temperaturile acestor surse.
În acest paragraf vor fi studiate doar acele cicluri în care curba
procesului de dilatare din diagrama p-V este situată deasupra curbei
procesului de comprimare, adică ciclurile în care se produce un lucru
mecanic care este transmis unui consumator exterior (fig.3.2.a). Aceste
cicluri sunt denumite cicluri directe. Aşa cum s-a arătat anterior, într-un
ciclu direct, o anumită cantitate de căldură Q1 este primită de la sursa
caldă, o anumită cantitate de căldură Q2 este cedată sursei reci, iar
diferenţa dintre aceste călduri (Q1 – Q2) este transformată în lucrul mecanic
Lciclu = Q1 – Q2.
61
p p
1 1
2 2
V V
a b
Fig.3.2. Ciclurile de funcţionare:

a – ciclu direct; b – ciclu invers.
Dacă ciclul se realizează astfel încât curba de comprimare să se

afle deasupra curbei de dilatare (fig.3.2.b) şi, deci, lucrul mecanic de
comprimare este superior – în valoare absolută – lucrului mecanic de
dilatare, atunci realizarea ciclului necesită un aport de lucru mecanic de la
o sursă exterioară de energie (bineînţeles, valoarea acestui lucru mecanic
este egală cu aria cuprinsă între curbele de dilatare şi de comprimare ale
diagramei p-V din figura 3.2.b). La sfîrşitul unui asemenea ciclu, numit
ciclu invers, este luată de la sursa rece o anumită cantitate de căldură şi
este cedată o anumită cantitate de căldură sursei calde.
Dacă, prin analogie cu ciclul direct, Q2 este căldura luată de la sursa
rece şi Q1 – căldura furnizată sursei calde, atunci este evident că
Q1 Q2 Lciclu , (3.14)
relaţie conform căreia, căldura Q1 transmisă sursei calde într-un ciclu invers
este egală cu suma dintre căldura Q2 luată de la sursa rece şi căldura
echivalentă lucrului mecanic Lciclu furnizat ciclului. Prin urmare, realizarea
unui ciclu invers se soldează cu o răcire a sursei reci. Ciclul invers este
deci cel corespunzător unei maşini frigorifice.
62
3.2. TRANSFORMĂRI REVERSIBILE ŞI TRANSFORMĂRI

IREVERSIBILE
Noţiunile de transformări reversibile şi transformări ireversibile sunt

unele dintre cele mai importante noţiuni din termodinamică.
O transformare termodinamică este un ansamblu de stări continuu
variabile ale unui sistem termodinamic. Se poate imagina că, între două
stări 1 şi 2, sistemul parcurge două transformări, realizate de-a lungul
aceleiaşi căi: una dintre ele de la starea 1 la starea 2 şi cealaltă – invers –
de la starea 2 la starea 1. Aceste transformări sunt denumite transformare
directă şi, respectiv, transformare inversă.
Se spune că transformările sunt reversibile, dacă, după realizarea
lor în sens direct şi în sens invers, sistemul termodinamic revine la starea
iniţială. Aşadar, două transformări reversibile (cea directă şi cea inversă) nu
produc nicio modificare în mediul exterior.
Spre exemplificare, se consideră două plane înclinate A şi B (fig.3.3). În
punctul 1 al planului A se află o bilă. Rostogolindu-se, această bilă
dobândeşte energie cinetică, pe seama energiei ei potenţiale. În punctul 3
bila are o anumită energie cinetică, ceea ce îi permite să urce pe planul B.
În cursul urcării, energia ei cinetică descreşte, simultan cu creşterea
energiei sale potenţiale.
2 1
B Δh
3 A
Fig.3.3. Efectuarea unei transformări mecanice reversibile.
Dacă frecările şi rezistenţa aerului sunt nule, atunci, în virtutea legilor

mecanicii, bila va atinge pe planul B un punct situat la aceeaşi înălţime, de
unde începe mişcarea de revenire spre planul A. Cu alte cuvinte, punctele 1
şi 2 sunt situate la aceeaşi înălţime Δh (fig.3.3).
În punctul 2 bila încetează să mai urce, viteza sa devine nulă şi ea începe să
coboare, apoi să urce pe planul A până în puncul 1 ş.a.m.d. În condiţiile
convenite mai înainte (adică dacă se neglijează frecările pe suprafaţa de
rostogolire şi rezistenţa aerului), fenomenul prezentat este o transformare
reversibilă.
În cazul transformărilor reversibile, transformarea inversă are un fel
de imagine prin reflexie a transformării directe: dacă, de pildă, într-o
transformare directă, sistemului îi este furnizată o anumită cantitate de
63
căldură, în transformarea inversă aceeaşi cantitate de căldură îi este luată

sistemului. Dacă în transformarea directă sistemul efectuează un lucru
mecanic asupra mediului exterior, în transformarea inversă mediul exterior
este cel care efectuează asupra sistemului un lucru mecanic, egal în
valoare absolută cu lucrul mecanic produs în timpul transformării directe.
Dacă în cursul transformării directe sistemul suferă o dilatare, în
transformarea inversă el suferă o comprimare etc.
Se spune că transformările sunt ireversibile, dacă după realizarea
lor în sens direct şi în sens invers, sistemul nu revine la starea iniţială. S-a
stabilit experimental că toate transformările naturale spontane sunt
ireversibile; în natură nu există transformări reversibile.
În cele ce urmează, vor fi luate în consideraţie câteva exemple de
transformări ireversibile.
Un exemplu tipic de transformare ireversibilă, care însoţeşte
numeroase procese în natură, este dat de fenomenul de frecare, care a
fost menţionat anterior. Lucrul mecanic consumat pentru învingerea frecării
se transformă ireversibil în căldură.
Din cauza frecării, lucrul mecanic furnizat sistemului în cursul unei
transformări directe este inferior în valoare absolută lucrului mecanic furnizat
sistemului de către mediul exterior în timpul transformării inverse. Acest fapt
explică, de exemplu, de ce în experienţa considerată anterior bila, care se
rostogoleşte de pe un plan înclinat pe altul, ea atinge – în realitate – de fiecare
dată o înălţime care scade progresiv. În acest experiment, bila se opreşte în
punctul cel mai de jos. Se produce un consum ireversibil de energie pentru
învingerea frecării şi a rezistenţei mediului exterior, iar transformarea se
desfăşoară spontan într-un singur sens, spre stabilirea stării de repaus a
sistemului.
Într-un ceas „întora”, transformarea evoluează, de asemenea, într-un singur
sens: resortul se destinde, iar acele se deplasează. Este evident că un ceas nu se
poate „întoarce” singur, fără aport de lucru mecanic din exterior.
Dilatarea unui gaz în vid, analizată în cadrul §2.4 (experienţa lui Gay-Lussac şi
Joule), este tot o transformare ireversibilă tipică: este evident faptul că, după ce
a suferit o comprimare, gazul ocupă volumul V2 în locul volumului V1 (fără să
se poată comprima singur, dacă nu i se transmite un lucru mecanic din exterior)
şi nu se poate concentra în volumul V1, pentru a elibera volumul V2.
Ireversibilitatea tuturor proceselor mecanice se datorează frecării. Aşa cum s-a
mai menţionat, orice transformare mecanică lipsită de frecare este reversibilă.
Pentru a realiza o asemenea transformare în sens invers, este suficient să se
inverseze semnele vitezelor tuturor componentelor sistemului.
Procesul de formare a tuturor soluţiilor şi a tuturor amestecurilor constituie o
transformare ireversibilă. Dacă se amestecă alcool cu apă, componentele nu se
mai pot separa de la sine.
Trecerea curentului electric printr-un conductoe este însoţită de pierderi
ireversibile: acestea sunt pierderile prin efect Joule, necesare pentru învingerea
rezistenţei electrice a conductorului, care determină transformarea energiei
electrice în căldură. Asemenea tuturor pierderilor prin frecare din procesele
64
mecanice, pierderile prin efect Joule nu depind de sensul în care curentul

electric traversează conductorul.
O altă transformare ireversibilă foarte frecventă este trecerea căldurii de la un
corp cu temperatura mai ridicată la un corp cu temperatura ceva mai scăzută.
Experienţa arată că, niciodată, căldura nu trece de la sine de la un corp rece la
un corp cald, fără consumarea de lucru mecanic.
Este important de remarcat faptul că gradul de ireversibilitate al
uneia şi aceleiaşi transformări poate fi diferit. Spre exemplu, un lucru
mecanic se va cheltui contra forţelor de frecare, atât în cazul în care un
corp polizat se deplasează pe o suprafaţă polizată, cât şi în situaţia în care
acelaşi corp se deplasează pe o suprafaţă rugoasă. Cantitatea de lucru
mecanic care se transformă în căldură de frecare în cel de-al doilea caz va
fi, însă, mai mare decât în primul. În continuare, în acest capitol, va fi
introdus un criteriu obiectiv care să permită evaluarea gradului de
ireversibilitate a transformărilor reale.
Oricare dintre transformările ireversibile care vor considerate în
continuare se poate realiza în sens invers, făcând sistemul să revină la
starea sa iniţială; pentru a efectua, însă, o asemena transformare inversă,
mediul care înconjoară sistemul trebuie să sufere o transformare
compensatorie (în care se consumă căldură sau lucru mecanic).
În acest caz, este important de subliniat că o transformare
ireversibilă nu poate fi făcută complet reversibilă (în toate părţile
constituente), deoarece reîntoarcerea sistemului la starea iniţială
antrenează modificări ireversibile în mediul ambiant.
De asemenea, este important de remarcat faptul că toate
transformările spontane (şi, deci, ireversibile) – sistemul fiind sediul lor –
vor dura atâta timp cât sistemul nu trece într-o stare de echilibru.
Experienţa arată că sistemul, după ce a ajuns într-o stare de
echilibru, rămâne în acea stare, adică el este incapabil să-şi schimbe
spontan starea (este vorba, evident, despre schimbarea stării macro-
scopice, nu de fluctuaţiile microscopice ale mărimilor termodinamice), ceea
ce corespunde afirmaţiei anterioare, care stipulează că orice transformare
spontană este ireversibilă. Este important să se înţeleagă clar că un sistem
poate atinge o stare de echilibru înainte de a fi suferit fie transformări
reversibile, fie transformări ireversibile.
Pe baza celor spuse până acum, nu este greu de tras următoarea
concluzie: un sistem poate produce lucru mecanic până în momentul
în care ajunge într-o stare de echilibru. Într-adevăr, aşa cu s-a văzut
anterior, un motor termic nu poate produce lucru mecanic decât dacă are
minimum două surse de căldură – una caldă şi alta rece. Dacă temperatura
sursei calde devine egală cu cea a sursei reci, cu alte cuvinte, dacă
sistemul – care are o sursă caldă, un fluid motor şi o sursă rece – atinge
65
starea de echilibru termic, transferul de căldură încetează şi nu se mai

produce niciun fel de lucru mecanic.
Toate exemplele considerate arată că un sistem în dezechilibru
prezintă o diferenţă între mărimile caracteristice, cum ar fi o diferenţă de
temperatură între diferite părţi ale sistemului, o diferenţă de potenţial
electric ş.a.m.d.
A fost menţionat deja faptul că gradul de ireversibilitate al unei
transformări ireversibile poate fi diferit. În principiu, se poate imagina un
grad de ireversibilitate atât de mic, încât transformarea să fie realizată într-
o manieră practic reversibilă. În legătură cu aceasta, este util să revenim la
noţiunile de transformare echilibrată (cvasistatică) şi de transformare
neechilibrată.
Orice transformare neechilibrată devine o transformare echilibrată
dacă viteza sa tinde spre zero. În acelaşi timp, orice transformare
neechilibrată este o transformare ireversibilă şi orice transformare
echilibrată este o transformare reversibilă. Cu alte cuvinte, ireversibilitatea
transformărilor reale constă în neechilibrul lor.
Într-adevăr, o evoluţie infinit lentă (cvasistatică) a unei transformări
face ca această transformare să devină reversibilă. Dacă viteza unei
transformări este infinit mică, fluidul motor trece printr-o suită continuă de
stări de echilibru, care pot fi reproduse prin intermediul transformării
inverse. Transformările neechilibrate care se produc cu o viteză finită de
evoluţie trec prin stări de neechilibru ale fluidului motor, care nu pot
reproduce transformarea lor inversă. De exemplu, în cazul în care un piston
se deplasează cu viteză finită, presiunea din straturile imediat vecine
pistonului este mai scăzută (în cazul dilatării) sau mai ridicată (în cazul
comprimării), în raport cu presiunea medie a gazului. Această transformare
se caracterizează printr-o ireversibilitate internă. Reversibilitatea internă
este determinată de constanţa parametrilor în întraga masă a fluidului
motor, în timp ce reversibilitatea externă este datorată unei diferenţe de
temperatură infinit mică între fluidul motor şi sursa de căldură, diferenţă
care face posibilă inversia sensului fluxului de căldură în timpul
transformării inverse.
A fost precizat de mai multe ori faptul că nu este posibilă trecerea
căldurii de la un corp la altul decât dacă temperaturile celor două corpuri
sunt diferite. Prin urmare, transferul de căldură este, în principiu, o
transformare neechilibrată şi, deci, ireversibilă. Dacă temperaturile
corpurilor nu diferă una faţă de cealaltă decât cu o valoare infinit mică,
gradul de ireversibilitate este şi el tot infinit mic, adică procesul ireversibil
de transfer de căldură aproximează la maximum transformarea reversibilă.
Se remarcă faptul că, dacă diferenţa dintre temperaturile corpurilor este
infinit mică, viteza schimbului de căldură dintre aceste corpuri este, de
asemenea, infinit mică.
66
În afara faptului că transformările reversibile sunt – practic –

irealizabile, această noţiune este, totuşi, extrem de utilă: în primul rând,
datorită faptului că, în anumite cazuri, transformările reale pot aproxima
transformările reversibile; în al doilea rând, pentru că este mai comod să se
aibă în vedere gradul de ireversibilitate al unei transformări reale în raport
cu o transformare reversibilă ipotetică.
3.3. ENUNŢURI ALE CELUI DE-AL DOILEA

PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
După cum s-a văzut anterior, primul principiu al termodinamicii

scoate în evidenţă corespondenţele cantitative valabile în transformările
energiei. În ceea ce priveşte cel de-al doilea principiu, el caracterizează
aceste transformări din punct de vedere calitativ. Primul principiu al
termodinamicii furnizează tot ceea ce este necesar pentru stabilirea unui
bilanţ energetic al unei transformări. În acelaşi timp, el nu oferă nicio
indicaţie despre posibilitatea de realizare a acestei transformări. Nu toate
transformările sunt realizabile în practică.
Trebuie subliniat faptul că, exact ca primul principiu, al doilea
principiu al termodinamicii este enunţat pe baza experienţei.
În forma sa cea mai generală, al doilea principiu al termodinamicii
poate fi enunţat în felul următor: orice transformare reală spontană este
o transformare ireversibilă. Această formulare atât de evidentă a fost
deja discutată în precedentul paragraf. Orice alte enunţuri ale celui de-al
doilea principiu al termodinamicii sunt cazuri particulare ale acestui enunţ
cu caracter general.
În 1850, R. Clausius a formulat următorul enunţ al celui de-al doilea
principiu al termodinamicii: nu se poate face să treacă căldura de la un
corp rece la unul cald, fără consum de lucru mecanic.
În 1851, W. Thomson (lordul Kelvin) a propus următoarea
formulare: cu ajutorul unui agent material neînsufleţit nu se poate
obţine un lucru mecanic prin răcirea unei mase oarecare de substanţă
sub temperatura celui mai rece dintre corpurile exterioare.
M. Planck a propus următorul enunţ: este imposibil de construit o
maşină care să funcţioneze periodic şi a cărei întreagă acţiune să se
reducă la ridicarea unei greutăţi şi la răcirea unei surse de căldură.
Prin maşină care funcţionează periodic trebuie să se înţeleagă un motor
care transformă continuu (într-o transformare ciclică) căldura în lucru
mecanic. Prin urmare, dacă s-ar putea realiza un motor termic care să
poată lua căldură de la o sursă oarecare şi să o transforme continuu (ciclic)
în lucru mecanic, acest fapt ar contrazice afirmaţia anterioară, conform
căreia sistemul nu poate produce lucru mecanic decât dacă în acest sistem
67
lipseşte echilibrul (în particular, în cazul unui motor termic al cărui sistem
prezintă o diferenţă între temperatura sursei calde şi temperatura sursei
reci).
Dacă restricţiile impuse prin principiul al doilea al termodinamicii nu
ar exista, aceasta ar însemna că ar fi posibil să se construiască un motor
termic alimentat de o singură sursă de căldură. Un asemena motor ar
funcţiona în urma răcirii apei într-un ocean, de exemplu. Acest proces ar
continua până când întreaga energie internă a oceanului ar fi transformată
în lucru mecanic. O asemena maşină care ar funcţiona fără diferenţă de
temperatură a fost numită de W. Ostwald motor cu mişcare perpetuă de
speţa a doua (spre deosebire de motorul perpetuu de speţa întâi, care
funcţionează împotriva legii de conservare a energiei). Conform celor
spuse, enunţul celui de-al doilea principiu al termodinamicii, propus de
Planck, poate fi modificat astfel: este imposibilă mişcarea perpetuă de
speţa a doua.
Trebuie remarcat faptul că mişcarea perpetuă de speţa a doua nu
contrazice primul principiu al termodinamicii. Într-adevăr, motorul perpetuu
de speţa a doua nu ar produce lucru mecanic plecând de la nimic, ci pe
seama consumului energiei interne a unei surse de căldură.
Mai trebuie subliniată o particularitate însemnată a transformărilor
termice. Lucrul mecanic, lucrul electric, lucrul forţelor magnetice ş.a.m.d. nu
pot fi transformate în întregime în căldură. În ceea ce priveşte căldura, ea
nu poate fi transformată decât parţial în lucru mecanic sau în alte forme de
lucru, în timpul unor procese periodice. Aceste transformări impun cedarea
unei anumite fracţiuni din cantitatea de căldură către sursa rece.
3.4. CICLUL CARNOT. TEOREMA LUI CARNOT
În anul1824, inginerul francez S. Carnot a publicat o lucrare care stă

la baza teoriei motoarelor termice. În această lucrare, Carnot a studiat ciclul
unui motor termic (numit ciclul Carnot), care are o importanţă deosebită
pentru termodinamică.
Ciclul Carnot este descris de fluidul motor între două surse de
căldură: o sursă caldă şi o sursă rece (fig.3.4). Fluidul motor, este
caracterizat în starea iniţială 1 a ciclului prin temperatura T1, volumul
specific v1 şi presiunea p1.
68
1 Absorbţie
de căldură
2
T1=const.
Adiabată
Adiabată 4 T2=const.
Cedare 3
de căldură
V1 V4 V2 V3 V
Fig.3.4. Ciclul Carnot direct.
Fluidul motor primeşte o cantitate de căldură de la sursa caldă, a

cărei temperatură Tsc este superioară celei a fluidului. Fluidul motor (gazul)
se dilată, producând un lucru mecanic (deplasând, de pildă, un piston în
interiorul unui cilindru).
Această transmitere a căldurii către fluidul motor poate fi imaginată
ca producându-se la o temperatură constantă a gazului (mai exact,
scăderea temperaturii gazlui datorată dilatării este compensată de un aport
de căldură din exterior). Cu alte cuvinte, se realizează o transformare
izotermă la T1=const.
După ce gazul se dilată până la o anumită stare (punctul 2), aportul
de căldură încetează, astfel încât dilatarea ulterioară a gazului se produce
fără aport de căldură, adică adiabatic. În cursul dilatării adiabatice,
temperatura gazului scade, deoarece el nu primeşte niciun fel de energie
din exterior şi, în consecinţă, lucrul mecanic nu este produs decât prin
micşorarea energiei sale interne.
Spre exemplificare, pentru un gaz perfect (pentru care du=c v·dT), din
ecuaţia primului principiu al termodinamicii, se poate scrie dq=du+p·dv. În
absenţa schimbului de căldură cu exteriorul (dq=0), rezultă că dT=–p·dv/cv.
Se remarcă faptul că temperatura gazului se micşorează în timpul unei
dilatări adiabatice şi creşte în cazul unei comprimări adiabatice.
După ce gazul atinge starea 3 (caracterizată prin temperatura T2 a
gazului), dilatarea sa care produce lucru mecanic încetează, iar fluidul
motor începe să revină la starea iniţială. Datorită lucrului mecanic primit de
69
la o sursă exterioară oarecare, gazul se comprimă şi – în cursul acestei

comprimări – degajă o anumită cantitate de căldură. Această căldură este
transmisă sursei reci, a cărei temperatură Tsr este mai mică decât
temperatura T2 a fluidului.
Acest transfer de căldură de la fluidul motor către sursa rece se
produce astfel încât temperatura gazului în timpul comprimării rămâne
constantă. Altfel spus, comprimarea se efectuează urmând izoterma
T2=const.
După ce gazul atinge starea 4, reprezentată printr-un punct situat pe
aceeaşi adiabată pe care se află şi punctul iniţial 1 al ciclului, schimbul de
căldură încetează. Gazul continuă să se comprime, urmând adiabata ,
până în momentul în care revine la starea inţială.
Se observă, aşadar, că ciclul Carnot este compus din două izoterme
şi două adiabate. Lucrul mecanic produs de gaz prin dilatarea sa este
reprezentat în diagrama p-V prin aria situată între curba (evoluţia) 1-2-3 şi
abscisa diagramei. Lucrul mecanic consumat pentru comprimarea gazului
este exprimat prin aria dintre curba (evoluţia) 3-4-1 şi abscisa diagramei. În
consecinţă, lucrul mecanic util, furnizat consumatorului de energie (maşinii
antrenate) în timpul ciclului, se măsoară prin aria 1-2-3-4-1.
Se reaminteşte faptul că Q1 este cantitatea de căldură furnizată
fluidului motor de către sursa caldă şi Q2 este cantitatea de căldură cedată
de fluidul motor sursei reci.
Datorită faptului că aportul de căldură de la sursa caldă la fluidul
motor se produce, în timpul transformării 1-2, la o diferenţă de temperatură
finită (Tsc–T1), iar transmiterea de căldură de la fluid la sursa rece se
efectuează în transformarea 3-4 tot la o diferenţă finită de temperatură
(T2–Tsr), este evident că transformările 1-2 şi 3-4 sunt transformări
ireversibile.
Aşa cum a mai fost menţionat, ireversibilitatea transformărilor poate
fi redusă aproape la zero, dacă diferenţa dintre temperatura fluidului motor
şi temperatura sursei calde este infinit mică:
T1 Tsc T; (3.15)
T2 Tsc T. (3.16)
Aşadar, în transformarea izotermă 1-2, temperatura gazului trebuie
să fie o cantitate infinit mică dT, inferioară celei a sursei calde, iar în
transformarea izotermă 3-4 o cantitate infinit mică dT, superioară celei a
sursei reci.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii şi dacă dilatarea gazului în
transformarea 2-3 împreună cu comprimarea sa în transformarea 4-1 se
efectuează fără frecări, ciclul considerat devine reversibil. În acest sens, va
fi luat în consideraţie un ciclu Carnot descris cu acelaşi fluid motor şi cu
70
aceleaşi surse de căldură, dar parcurs în sens invers. Acest ciclu este
reprezentat în figura 3.5.
V1 V4 V2 V3 V
Fig.3.5. Ciclul Carnot invers.
Gazul comprimat, a cărui stare este reprezentată în diagrama p-V

prin punctul 1, se dilată urmând adiabata 1-4 şi efectuând un lucru mecanic
(deplasează un piston). Temperatura sa scade în cursul dilatării adiabatice.
După ce atinge punctul 4, în care temperatura sa TII nu diferă decât cu o
valoare infinit mică dT de aceea a sursei reci
TII Tsr T, (3.17)
transformarea adiabatică încetează. În continuare, gazul începe să se
dilate – urmând izoterma 4-3 (TII=const.) – ca urmare a căldurii primite de
la sursa rece.
Datorită lucrului mecanic furnizat de o maşină exterioară oarecare,
urmează comprimarea adiabatică a gazului, până la o stare reprezentată
de punctul 2. În timpul comprimării adiabatice, temperatura gazului creşte.
Starea 2 se alege astfel încât temperatura TI a gazului să fie superioară
celei a sursei calde cu o cantitate infinit mică:
TI Tsc T. (3.18)
Gazul este comprimat în continuare, urmând izoterma TI=const., iar
căldura pe care o degajă este transferată sursei calde, ceea ce duce la
revenirea gazului în starea sa iniţială 1.
71
Compararea expresiilor (3.15) şi (3.16) cu relaţiile (3.17) şi (3.18)

arată că T1=TI şi T2=TII, cu o precizie de până la o mărime infinit mică.
Aceasta înseamnă că – într-un ciclu Carnot invers – starea fluidului motor
se modifică într-un acelaşi interval de temperatură ca şi în cazul ciclului
Carnot direct.
Lucrul mecanic produs de gaz prin dilatarea sa este reprezentat prin
aria cuprinsă între curba (evoluţia) 1-4-3 şi abscisa diagramei, iar lucrul
mecanic consumat pentru comprimare este reprezentat prin aria cuprinsă
între curba (evoluţia) 3-2-1 şi abscisa diagramei. În consecinţă, diferenţa
dintre aceste lucruri mecanice este dată de aria 1-4-3-2-1. Se notează
această diferenţă a lucrurilor mecanice cu –Lciclu, semnul „minus” arătând
că lucrul mecanic este furnizat de către o sursă exterioară.
La sfârşitul ciclului invers analizat, o cantitate de căldură Q2 este
luată de la sursa rece şi transferată sursei calde. Sursa caldă primeşte şi o
anumită cantitate de căldură echivalentă lucrului mecanic Lciclu furnizat din
exterior. Prin urmare, sursa caldă primeşte – în total – căldura Q1=Q2+Lciclu.
Întrucât, aşa cum a fost precizat anterior, T1=TI şi T2=TII, în ciclul invers,
sursa rece cedează aceeaşi cantitate de căldură Q2 pe care o primeşte în
ciclul direct. În acelaşi sens, sursa caldă primeşte în ciclul invers aceeaşi
cantitate de căldură Q1 pe care ea o furnizează în ciclul direct.
Se constată, aşadar, faptul că lucrul mecanic consumat de către o
sursă exterioară pentru realizarea ciclului invers este riguros egală cu lucrul
mecanic furnizat consumatorului exterior în ciclul direct.
Concluzionând, analiza ciclului Carnot invers a fost efectuată
urmând exact drumul ciclului direct, adică într-un mod reversibil. Această
reversibilitate a ciclului a fost obţinută datorită egalităţii (cu o precizie de
până la o mărime infinit mică) dintre temperaturile sursei calde şi fluidului
motor (în transformarea izotermă 1-2) şi, respectiv, dintre temperaturile
sursei reci şi fluidului motor (în transformarea izotermă 3-4). Dacă diferenţa
de temperatură dintre sursa caldă şi fluidul motor ar fi finită, atunci cliclul ar
fi ireversibil.
În ciclul reversibil, căldura Q2 este transmisă reversibil de la sursa
caldă la sursa rece. Prin urmare, ciclul reversibil poate fi considerat ca un
procedeu de transport reversibil de căldură de la un corp mai încălzit (sursa
caldă) la un corp mai puţin încălzit (sursa rece) şi invers. În schimb, în
cazul ciclului ireversibil, transferul cantităţii de căldură Q2 de la sursa caldă
la sursa rece se realizează într-o maşină ireversibilă.
Gradul de ireversibilitate a transferului de căldură de la sursa caldă
la sursa rece este cu atât mai mare, cu cât diferenţa de temperatură dintre
sursa caldă şi fluidul motor, pe de o parte, şi cea dintre fluidul motor şi
sursa rece, pe de altă parte, sunt mai mari. Este evident faptul că cel mai
mare grad de ireversibilitate corespunde trecerii căldurii de la sursa caldă la
sursa rece fără producerea de lucru mecanic.
72
Pe baza consideraţiilor anterioare, va fi analizat randamentul termic

al unui ciclu Carnot. Conform definiţiei sale, randamentul termic al oricărui
ciclu este exprimat de relaţia
q1 q2
t . (3.19)
q1
Se presupune că fluidul motor este un gaz perfect, care are căldura
specifică de valoare constantă. Deoarece energia internă a unui gaz
perfect nu depinde decât de temperatură, rezultă:
du cv dT . (3.20)
Având în vedere această relaţie, ecuaţia primului principiu al
termodinamicii – pentru acest gaz perfect – se poate scrie sub forma
dq cv T p dv , (3.21)
de unde, pentru o transformare izotermă (T=const. sau dT=0), se obţine
dq p dv . (3.22)
Conform ecuaţiei lui Clapeyron, presiunea unui gaz perfect este
R' T
p , (3.23)
v
astfel încât relaţia (3.22) poate fi scrisă sub forma
R' T
dq dv . (3.24)
v
Rezultă astfel:
v
q I II R ' T ln I , (3.25)
v II
în care indicii I şi II au semnificaţia că mărimile corespunzătoare sunt
raportate la starea iniţială şi, respectiv, la starea finală ale transformării.
Dacă în cursul unei transformări izoterme gazul perfect se dialtă (vII > vI),
atunci conform relaţiei (3.25), cantitatea de căldură qI-II este pozitivă.
Aceasta înseamnă că – pentru ca temperatura să rămână constantă pe
timpul dilatării – gazul trebuie să primească o anumită cantitate de căldură.
În schimb, în cazul comprimării gazului, vII < vI, qI-I <0 şi, în consecinţă,
gazul cedează căldură.
73
Din ecuaţia primului principiu al termodinamicii pentru un gaz

perfect (3.21), rezultă că într-o transformare adiabatică (dq=0), există
relaţia
p dv cv dT . (3.26)
Împărţind această expresie – membru cu mebru – la ecuaţia lui
Clapeyron (pV=R´T), rezultă:
dv cv dT
. (3.27)
v R' T
Întrucât R´=cp– cv, se obţine
dv dT
k 1 , (3.28)
v T
în care k este raportul căldurilor specifice
cp
k . (3.29)
cv
Pentru că este luat în consideraţie un gaz perfect a cărui căldură
specific nu depinde de temperatură, valoarea lui k este constantă, deci ea
este independent de temperatură. În aceste condiţii, prin integrarea
expresiei (3.29), se obţine
k 1
v II TI
. (3.30)
vI TII
Relaţiile astfel stabilite vor fi utilizate, în continuare, pentru a calcula
randamentul termic al unui ciclu Carnot. Ţinând cont de expresia (3.25),
cantităţile de căldură q1 şi q2 pot fi scrise sub forma
v
q1 R ' T1 ln 2 ; (3.31)
v1
v
q2 R ' T2 ln 3 . (3.32)
v4
Înlocuind aceste relaţii în expresia care exprimă randamentul termic
al ciclului, se obţine
v v
T1 ln 2 T2 ln 3
v1 v4
t . (3.33)
v2
T1 ln
v1
74
Transformările adiabatice 2-3 şi 4-1 fiind realizate în ciclul Carnot

între aceleaşi temperature (T1 şi T2) şi ţinând cont de relaţia (3.30), pentru
fiecare din aceste adiabate se poate scrie
k 1
v3 T2
; (3.34)
v2 T1
k 1
v4 T2
. (3.35)
v1 T1
Prin urmare:
v3 v4
, (3.36)
v2 v1
de unde rezultă expresia randamentului termic al unui ciclu Carnot:
T1 T2
t . (3.37)
T1
Această relaţie arată că valoarea randamentului ηt depinde exclusiv
de temperaturile T1 şi T2. Valoarea randamentului termic este cu atât mai
mare, cu cât diferenţa dintre cele două tempeaturi este mai mare şi cu câz
valoarea temperaturii T1 este mai scăzută. Randamentul termic devine egal
cu unitatea în două situaţii practice irealitabile: fie când T1=∞, fie când T2=0.
În cele ce urmează, vor fi comparate valorile randamentelor termice
pentru două cicluri Carnot ale unui gaz perfect – unul reversibil şi celălalt
ireversibil. Ciclurile sunt realizate între aceleaşi surse de căldură, care au
temperaturile Tsc şi Tsr. Din cele spuse mai înainte, rezultă că, pentru a
calcula randamentul ηt al unui ciclu Carnot reversibil, este necesară
înlocuirea în expresia (3.37) a mprimilor T1 şi T2 cu valorile
corespunzătoare Tsc şi Tsr (cu o precizie de până la o mărime infinit mică).
Rezultă astfel expresia randamentului termic al cliclului Carnot reversibil:
cCr Tsc Tsr
t . (3.38)
Tsc
Pentru un ciclu ireversibil, diferenţele dintre temperaturile surselor
de căldură şi temperaturile fluidului motor au o valoare finită:
T1 Tsc T1 (3.39)
Şi
T2 Tsr T2 . (3.40)
75
În acest caz, intervalul de

temperaturi de lucru ale ciclului devine T
mai restrâns, deoarece T1 < Tsc şi T2 > Tsr
(fig.3.6). Ţinând cont de aceste relaţii, din
(3.38) rezultă expresia randamentului ΔT1
termic al ciclului Carnot ireversibil:
cCi Tsc Tsr T1 T2
t . (3.41) A
Tsc T1 B
Compararea expresiilor (3.38) şi Tsc
T1
(3.41) arată că
cCi cCr ΔT2
t t , (3.42)
adică randamentul termic al unui ciclu T2
Carnot ireversibil este întotdeauna inferior Tsr
randamentului termic al unui ciclu Carnot
reversibil. Trebuie precizat faptul că O
această inegalitate este valabilă pentru un
ciclu Carnot parcurs de un gaz perfect, ca- Fig.3.6. Domeniul temperaturi-
re are căldura specifică constantă. lor în ciclul Carnot ireversibil.
Mai trebuie precizat şi faptul că ine-
galitatea (3.42) a fost stabilită ţinându-se seama numai de ireversibilitatea
exterioară a ciclului, adică de diferenţa finită dintre temperatura fluidului
motor şi cea a sursei de căldură. În realitate, însă, ciclurile au şi alţi factori
care constituie cauze exterioare ale ireversibilităţii interne ale acestor
cicluri: fenomene de frecare, absenţa echilibrului mecanic al pieselor
motorului etc. Toate aceste circumstanţa antrenează o micşorare
suplimentară a lucrului mecanic util (q1 – q2) al ciclului şi, în consecinţă, o
scădere a randamentului termic al ciclului.
Nu numai ciclurile Carnot sunt reversibile: oricare alt ciclu poate fi,
de asemenea, reversibil (fig.3.7). Condiţia care determină reversibilitatea
acestor cicluri este aceeaşi cu cea corespunzătoare unui ciclu Carnot: o
diferenţă infinit mică între temperatura fluidului motor şi cea a sursei de
căldură, pe timpul schimbului de căldură dintre ele.
În aceste condiţii, trebuie insistat asupra faptului că – dacă aportul
şi cedarea de căldură nu se fac după o izotermă – şi, în consecinţă,
temperatura fluidului motor variază continuu în cursul schimbului de
căldură, situaţia se complică: chiar dacă în punctul iniţial al transformării
temperatura fluidului motor nu diferă faţă de cea a sursei de căldură decât
cu o cantitate infinit mică, această diferenţă poate atinge o valoare finită la
sfârşitul ciclului, pentru că temperatura fluidului motor variază în cursul
ciclului. În consecinţă, procesul schimbului de căldură devine el însuşi
ireversibil. Pentru depăşirea acestei dificultăţi, se introduce noţiunea de
număr infinit de mare de surse de căldură.
76
p p Absorbţie
de căldură
Adiabată
1
2 Adiabată
Cedare
de căldură
V V
Fig.3.7. Diagrama p-V a unui Fig.3.8. Diagrama p-V a unei
ciclu reversibil oarecare. succesiuni de cicluri Carnot
elementare.
Figura 3.8 ilustrează cele afirmate până acum. Orice ciclu reversibil,
cu o configuraţie oarecare, poate fi reprezentat ca o sumă de cicluri Carnot
elementare, fiecare dintre acestea fiind compus din două adiabate şi două
izoterme. Primirea şi cedarea de căldură în fiecare dintre aceste cicluri
elementare se realizează urmând izoterme. Aşa cum a mai fost menţionat,
pentru aceasta, este necesar să existe un număr infinit de mare de cicluri
elementare.
Suma ciclurilor elementare este perfect echivalentă cu cu ciclu
reversibil primar oarecare (v.fig.3.7 şi 3.8). Într-adevăr, deoarece adiabatele
comprimării şi dilatării fiecărui ciclu Carnot elementar sunt dispuse la o
distanţă infinit mică una faţă de cealaltă, fenomenele de schimb de căldură
pot fi considerate izotermice. Fiecare adiabată – cu excepţia celor două
adiabate extreme – fiind parcursă de două ori şi în sensuri inverse, lucrul
mecanic total al ciclului rămâne neschimbat, deoarece se află pe cicluri
Carnot elementare.
Din punct de vedere al numărului de surse de căldură, un ciclu
Carnot reversibil este mai economic decât orice alt ciclu reversibil,
deoarece – pentru a fi realizat – el necesită doar două surse de căldură.
Primirea de căldură de către fluidul motor de la sursa caldă, precum şi
transferul de căldură de la fluidul motor la sursa rece se efectuează după
nişte izoterme.
În cele ce urmează, va fi demonstrată o imortantă afirmaţie,
cunoscută sub denumirea de teorema lui Carnot. Enunţul acestei teoreme
este următorul: randamentul termic al unui ciclu reversibil, realizat între
două surse de căldură, nu depinde de proprietăţile fluidului motor.
77
Această teormeă a fost enunţată şi demonstrată de S. Carnot în lucrarea sa

„Reflecţii asupra puterii motrice a focului şi asupra maşinilor capabile să
dezvolte această putere”, publicată în 1824 (adică, înainte ca principiul
echivalenţei dintre căldură şi lucrul mecanic să fi fost enunţat şi universul
adoptat).
În această lucrare, Carnot şi-a bazat raţionamentele pe teoria caloricului,
care era dominantă în acea perioadă. Însă, acest aspect nu afectează cu
nimic generalitatea rezultatelor obţinute de către Carnot.
Demonstarea teoremei lui Carnot se face prin reducere la absurd.
Fie un ciclu reversibil al unui motor termic, realizat între două surse de
căldură, cu ajutorul unui fluid motor oarecare. Se notează cu ηt´
randamentul termic al acestui ciclu. Pe de altă parte, se mai consideră un
ciclu reversibil al unui alt motor termic, realizat între aceleaşi surse de
căldură, dar prin intermediul unui fluid motor diferit de cel iniţial. Se
presupune că randamentul termic al celui de-al doilea motor (notat cu ηt´´)
diferă de randamentul termic al ciclului primului motor. Aleator, se
consideră că
'' '
t t. (3.43)
În continuare, cu indicele „prim” vor fi notate toate mărimile care se
referă la primul motor (maşina termică I) şi cu indicele „secund” toate
mărimile referitoare la cel de-al doilea motor (maşina termică II).
Se presupune, convenţional, că cel de-al doilea motor efectuează
un ciclu direct, adică produce un lucru mecanic L'ciclu
'
datorită cantităţii de
căldură Q1' ' , preluată de la sursa caldă şi a cantităţii de căldură Q2' ' , cedată
sursei reci. În acelaşi timp şi între aceleaşi surse de căldură, primul motor
descrie un ciclu invers, adică datorită aportului de căldură de la o sursă de
lucru mecanic exterior L'ciclu , cantitatea de căldură Q2' este preluată de la
sursa rece, iar căldura Q1' L'ciclu Q2' este transmisă sursei calde.
Schema acestor cicluri, realizate între aceleaşi surse de căldură,
este reprezentată grafic în figura 3.9.
Dacă se cunoaşte masa fluidului motor care participă în ciclul unuia
dintre cele două motoare, se poate oricând determina masa fluidului motor
din cel de-al doilea motor, plecând de la condiţia Q1' Q1' ' . Este clar că
randamentul termic nu depinde deloc de masa fluidului motor care participă
la ciclu: el va fi acelaşi atât pentru ciclul în care participă un kilogram de
fluid motor, cât şi pentru cel în care participă, să zicem, 1000 kg de fluid.
78
L´
Q1´ Maşină Q2´

termică
Sursa I Sursa
caldă rece
Maşină
termică
Q1´´ II Q2´´
L´´
Fig.3.9. Reprezentarea schematică a efectuării a două cicluri reversibile,

între aceleaşi surse de căldură.
Conform expresiei (3.12), lucrul mecanic furnizat din exterior

fluidului motor în ciclul primului motor va fi
L'ciclu ' '

t Q1 , (3.44)
iar lucrul mecanic produs pe parcursul ciclului de către cel de-al doilea
motor este egal cu
L'ciclu
' ''
t Q1 .
''
(3.45)
'' ' '' '
Întrucât, prin ipoteză, t t şi Q1 Q1 , rezultă:
L'ciclu
'
L'ciclu (3.46)
sau, ceea ce este acelaşi lucru
L'ciclu
'
L'ciclu L, (3.47)
în care ΔL este cantitatea cu care este mai mare lucrul mecanic obţinut în
ciclul maşinii termice II faţă de lucrul mecanic transmis de către mediul
exterior maşinii termice I.
Randamentele termice ale celor două cicluri sunt exprimate prin
' Q1' Q2'
t (3.48)
Q1'
şi
'' Q1' ' Q2' '
t . (3.49)
Q1' '
79
Comparând ultimele două relaţii şi ţinând cont de expresia (3.43),

rezultă:
Q1' ' Q2' ' Q1' Q2'
. (3.50)
Q1' ' Q1'
Deoarece Q1' ' Q1' , din expresia de mai sus rezultă:
Q1' ' Q2' ' Q1' Q2' (3.51)
şi, în final:
Q2' Q1' ' . (3.52)

Prin urmare, căldura primită de la sursa rece în ciclul invers este
mai mare decât căldura furnizată sursei reci în ciclul direct. În ceea ce
priveşte sursa caldă, dat fiind faptul că Q1' ' Q1' , cantitatea de energie
înmagazinată în sursa caldă nu se modifică. Aşadar, se poate concluziona
că în urma realizării celor două cicluri reversibile examinate, unul direct şi
celălalt invers, o anumită cantitate de căldură ( Q Q2' Q2' ' ) este luată
de la sursa rece, iar în urma acestui proces se produce un lucru mecanic
echivalent ( L L'ciclu
'
L'ciclu ) acestei cantităţi de căldură, astfel încât
starea termică a sursei calde nu suferă nicio modificare.
Într-adevăr, întrucât L'ciclu Q1' Q2' şi L'ciclu
'
Q1' ' Q2' ' , din
relaţia (3.47) rezultă că:
L Q1'' Q2' Q1'' Q2' . (3.53)

Având în vedere că Q1' ' Q1' , se obţine L Q2' Q2' ' , adică, într-
adevăr
L Q. (3.54)
Această cocnluie este în contradicţie evidentă cu enunţul celui de-al
doilea principiu al termodinamicii, dat de Planck. Prin urmare, este falsă
ipoteza iniţială, care presupunea că valorile randamentelor termice ale
ciclurilor reversibile care folosesc fluide motoare diferite (ciclurile fiind
realizate între aceleaşi două surse de căldură) sunt diferite. Aşadar,
teorema lui Carnot este demonstrată.
Acestă teoremă este valabilă pentru ciclurile reversibile realizate
între două surse de căldură diferite.
Concluzia care demonstrează caracterul fals al premisei referitoare
la inegalitatea valorilor lui ηt pentru cele două cicluri analizate poate fi
obţinută şi printr-un alt procedeu.
80
Se aleg masele fluidelor motoare din cele două maşini termice

astfel încât cantitatea de lucru mecanic produsă de cel de-al doilea motor
în ciclul direct să fie egală cu cantitatea de lucru mecanic absorbită de
primul motor în cadrul ciclului invers:
L'ciclu L'ciclu
'
(3.55)
sau, ceea ce este acelaşi lucru:
Q1' ' Q2' ' Q1' Q2' . (3.56)

În acest caz, este evident faptul că primul motor poate obţine lucrul
mecanic necesar pentru realizarea ciclului invers nu de la o sursă de lucru
mecanic exterior, ci direct de la cel de-al doilea motor, care produce
aceeaşi cantitate de lucru mecanic ca şi cea consumată de primul motor.
Plecând de la relaţia (3.48) se obţine
' Q1' Q2' L'ciclu
t (3.57)
Q1' Q1'
şi
'' Q1' ' Q2' ' L'ciclu
'
t . (3.58)
Q1' ' Q1' '
Conform expresiei (3.55), din (3.43) rezultă:
Q1' ' Q1' , (3.59)

adică sursa caldă primeşte în ciclul invers o cantitate de căldură mai mare
decât cea pe care o cedează ea în ciclul direct:
Q Q1' Q1' ' . (3.60)

având în vedere inegalitatea (3.59), din (3.56) se obţine
Q2' Q2' ' , (3.61)

Prin urmare, căldura primită de la sursa rece în timpul unui ciclu invers este
superioară căldurii furnizate acestei surse în ciclul direct:
Q2 Q2' Q2' ' . (3.62)

Din (3.56) rezultă:
Q1 Q2 . (3.63)
Prin urmare, se poate conchide că între aceste două cicluri
reversibile (direct şi indirect) căldura trece singură, fără cheltuirea unui
81
lucru mecanic (datorită egalităţii L'ciclu L'ciclu

'
), de la corpul mai puţin cald
(sursa rece) la corpul mai cald (sursa caldă). Această concluzie este, de
asemenea, falsă, deoarece ea este în contradicţie cu enunţul celui de-al
doilea principiu al termodinamicii, formulat de Clausius.
În concluzie, conform teoremei lui Carnot, valoarea randamentului
termic al oricărui ciclu reversibil, realizat între două surse de căldură, nu
depinde de proprietăţile fluidului motor utilizat în acest ciclu. Toate
concluziile obţinute prin analiza unui ciclu Carnot reversibil, realizat cu
ajutorul unui gaz perfect, cu căldura specifică constantă, sunt valabile şi
pentru un ciclu Carnot reversibil, care foloseşte orice alt fluid motor.
În particular, relaţia (3.37), obţinută pentru randamentul
termodinamic al ciclului,
cCr T1 T2
t ,
T1
este valabilă pentru orice ciclu Carnot reversibil.
3.5. ENTROPIA
În cele ce urmează vor fi luate în consideraţie unele proprietăţi

importante ale ciclurilor reversibile.
Randamentul termic al unui ciclu Carnot reversibil se exprimă prin
relaţia
T1 T2
t , (3.64)
T1
în timp ce, sub forma cea mai generală, prin definiţie, randamentul oricărui
ciclu este
Q1 Q2
t . (3.65)
Q1
De aici, rezultă că, pentru un ciclu Carnot reversibil, se poate scrie
T1 T2 Q1 Q2
(3.66)
T1 Q1
sau, ceea ce este acelaşi lucru:
Q1 Q2
. (3.67)
T1 T2
Sub formă generală, această relaţie se scrie sub forma
82
Q1 Q2
0. (3.68)
T1 T2
Trebuie reamintit faptul căalegerea semnului căldurii Q depinde de
convenţia adoptată: astfel, într-un ciclu direct al cărui rezultat este un lucru
mecanic efectuat, căldura Q2 (considerată în raport cu fluidul motor)
trebuie să aibă semnul „minus”, fluidul motor cedând căldură.
În raport cu sursa rece, căldura Q2 va avea semnul „plus”, căldura fiind
furnizată sursei reci.
Ultima relaţie poate fi scrisă sub forma
Q
0. (3.69)
T
Se consideră un ciclu reveribil oarecare. Trebuie amintit că pentru
realizarea unui asemenea ciclu este necesar să existe un număr infinit de
mare de surse de căldură. De asemenea, aşa cum a fost menţionat în
cadrul paragrafului 3.4, orice ciclu reversibil poate fi reprezentat printr-o
infinitate de cicluri Carnot elementare (v.fig.3.8), fiecare fiind legat de sursa
sa caldă, de la care primeşte cantitatea de căldură ΔQ1, şi de sursa rece,
căreia îi cedează cantitatea de căldură ΔQ2.
Ţinând cont de relaţia (3.68), pentru fiecare dintre aceste cicluri
elementare (să notăm cu n numărul lor total), se pot scrie următoarele
relaţii:
pentru primul ciclu,
Q11 Q21
0;
T1 1 T21
pentru cel de-al doilea ciclu,
Q12 Q22
0;
T1 2 T2 2
.......................................................
pentrul cel de-al n-lea ciclu,

Q1n Q2n
0.
T1 n T2 n
Însumând membru cu membru aceste relaţii, se obţine
n Q1 j n Q2 j
0 (3.70)
j j
j 1 T1 j 1 T2
sau, prin analogie cu (3.69),
83
n Q j
0. (3.71)
j
j 1T
La limită, dacă se consideră cicluri infinit mici, se poate scrie
n Q j dQ
lim , (3.72)
j T
n j 1 T
de unde, conform cu (3.71), se obţine
dQ
0. (3.73)
T
Integrala din relaţia (3.73) poartă numele de integrala lui Clausius.
Această relaţie arată că integrala lui Clausius este nulă pentru orice ciclu
reversibil.
În cele ce urmează, vor fi
analizate proprietăţile expresiei de p
sub integrala lui Clausius. Se notea- 1
ză integrandul cu
A
dQ B
dS , (3.74)
T
de unde relaţia (3.73) capătă forma C
D
dS 0. (3.75)
2
Nu este dificil de arătat că
valoarea integralei curbilinii (3.75), V
luată pentru o cale oarecare, între
două stări arbitrare A şi B (fig.3.10), Fig.3.10. Efectuarea unei
este independentă de traseul pe ca- transformări termodinamice
re se efectuează transformarea şi pe diverse trasee.
nu depinde decât de starea iniţială
şi de starea finală între care este realizată această transformare, adică
B
dS dS  dS SB SA . (3.76)
AaB AbB A
Prin urmare, funcţia S de sub semnul sumei este o funcţie de stare,
la fel cu energia internă şi entalpia, iar valoarea sa este determinată univoc
de parametrii de stare. Se mai menţionează faptul că diferenţiala unei
funcţii de stare este o diferenţială totală, ceea ce a fost deja stabilit în § 2.4.
Căldura (ca şi lucrul mecanic) este o funcţie de transformarea considerată:
cantitatea de căldură pe care sistemul o primeşte (sau o cedează) în cursul
unei transformări realizate între două transformări realizate între două
stări oarecare depinde de traseul urmat de această transformare.
Diferenţiala cantităţii de căldură dQ nu este o diferenţială totală. Pe de altă
84
parte, din cele spuse rezultă că, dacă este multiplicată cu mărimea 1/T,
aceeaşi diferenţială dQ devine o diferenţială totală, dS=dQ/T. Mărimea 1/T
este deci un factor de integrare pentru diferenţiala cantităţii de căldură
(trebuie reamintit faptul că în matematică se numeşte factor de integrare o
funcţie μ care, prin înmulţirea cu o funcţie dX ce nu este o diferenţială
totală, face funcţia dX diferenţială totală: dY=μdX; în matematică se
demonstrează că în cazul a două variabile se poate găsi totdeauna un factor
de integrare pentru orice expresie care nu este o diferenţială totală).
Funcţia S, introdusă de Clausius, poartă denumirea de entropie.
Noţiunea de entropie (în limba gracă ντρεπειν – schimbare) a fost introdusă
de Clausius, în 1865.
Entropia este o mărime extensivă şi, asemenea altor mărimi
extensive, ea are proprietatea de aditivitate. Mărimea
S
s , (3.77)
G
numită entropie specifică sau entropie masică, reprezintă entropia
unităţii de masă a substanţei.
Asemănător oricărei alte funcţii de stare, entropia specifică a unui
sistem poate fi pusă sub forma unei funcţii de doi parametri de stare
oarecare x şi y:
s f x, y . (3.78)
în care, în locul parametrilor x şi y, pot figura mărimile p şi V, p şi T etc.
După cum se vede din relaţia de definire (3.74), entropia are
dimensiunea unei unităţi de căldură împărţită la unitatea de temperatură.
Cele mai răspândite unităţi de măsură a entropiei sunt J/K şi kcal/K.
Unităţile de măsurat entropia specifică sunt J/(kg·K), kJ/(kg·K),
kcal/(kg·K) etc. Aşadar, dimensiunea entropiei coincide cu cea a capacităţii
calorice. Starea de referinţă zero a entropiei unei substanţe pure sau a unui
amestec de substanţe care nu reacţionează chimic poate fi aleasă arbitrar,
la fel cum este ales „zero”-ul energiei interne. Analizând diferite
transformări termodinamice, trebuie stabilite variaţiile suferite de entropie în
aceste transformări, adică diferenţa dintre entropia din starea iniţială şi
entropia din starea finală, diferenţă care, evident, nu depinde în niciun fel
de starea aleasă pentru „zero”-ul entropiei.
Din relaţia (3.74), rezultă că entropia unui sistem în cursul
transformărilor reversibile poate fie să crească, fie să se micşoreze.
Deoarece temperatura T este întotdeauna pozitivă, din expresia (3.74)
rezultă că entropia unui sistem creşte (dS>0) dacă sistemul primeşte
căldură (dQ>0) şi, respectiv, se micşorează (dS<0) în situaţia în care
sistemul furnizează căldură (dQ<0).
85
Din aceeaşi relaţie mai rezultă că, într-o transformare reversibilă,

variaţiei stării corpului din starea iniţială 1 în starea finală 2 îi corespunde o
variaţie a entropiei acestui corp în conformitate cu expersia
2
dQ
S2 S1 . (3.79)
1
T
Spre exemplificare, se urmăreşte determinarea variaţiei entropiei a 10 kg de
apă, a cărei temperatură se modifică de la T1=20°C la T2=60°C, la
presiunea atmosferică. Presupunând că în acest interval de temperatură
căldura specifică a apei nu depinde, în prima aproximaţie, de temperatură
şi că ea este egală cu 4,19 kJ/(kg·K), respectiv 1 kcal/(kg·°C).
Din (3.79) rezultă
dQ Gc p dT .
Scoţând mărimile G şi cp din intergrală, rezultă astfel:
T 60 273,15
S2 S1 Gc p ln 2 10 4,19 ln 5,40 kJ K .
T1 20 273,15
Este esenţial de subliniat un fapt important. Noţiunea de entropie a
fost introdusă pe baza analizei ciclurilor reversibile. Asta înseamnă că ea
nu poate fi utilizată pentru analiza transformărilor ireversibile. Pe de altă
parte, nu trebuie omis faptul că entropia este o funcţie de stare şi, în
consecinţă, variaţia sa într-o trans-
formare oarecare nu depinde decât T
de starea iniţială şi de starea finală.
Noţiunea de entropie permi-
te folosirea unei diagrame de stare, II
extrem de comodă pentru analiza I
ciclurilor motoarelor termice. Într-o
asemenea diagramă, entropia se
Q1-2
află pe abscisă, iar temperatura
absolută pe ordonată. În figura 3.11
este reprezentată grafic în diagra-
ma T-S o transformare termodina-
mică oarecare între două stări arbi- SI SII S
trare I şi II.
Conform expresiei (3.79), pen- Fig.3.11. Reprezentarea unei
tru orice transformare reversibilă, se transformări termodinamice
poate scrie în diagrama T-S.
dQ T dS . (3.80)
I
Cantitatea de căldură schimbată între sistem şi mediul exterior în

transformarea analizată (transformarea reversibilă desfăşurată între stările
I şi II), poate fi determinată cu ajutorul următoarei expresii:
86
S II
QI II T dS . (3.81)
SI
Este evident faptul că în diagrama T-S cantitatea de căldură Primită
(sau furnizată) de către sistem în cursul unei transformări reversibile este
reprezentată prin aria suprafeţei situate
T B între curba reprezentativă a acestei trans-
A formări şi abscisa diagramei (fig.3.11).
În figura 3.12 este reprezentat un
C
ciclu reversibil al unui motor termic, într-o
diagramă T-S. Cantitatea de căldură Q1
D furnizată fluidului motor este reprezentată
prin aria A-B-C-b-a-A, în timp ce cantitatea
de căldură Q2 pe care o cedează fluidul
motor se măsoară prin aria A-D-C-b-a. Prin
urmare, lucrul mecanic produs de fluidul
motor pe parcursul ciclului Lciclu=Q1–Q2 este
a b S reprezentat prin aria limitată de curba
Fig.3.12. Ciclul reversibil închisă A-B-C-D-A.
al unui motor termic. Diagrama T-S este comodă, în sen-
sul că ea reprezintă imediat şi sugestiv atât
căldura schimată pe parcursul ciclului, cât şi lucrul mecanic realizat în urma
realizării acestuia (sau lucrul mecanic consumat, dacă ciclul este un ciclu
invers). Diagrama T-S mai permite vizualizarea acelor porţiuni ale ciclului în
care căldura este furnizată fluidului motor, precum şi a porţiunilor în care ea
este primită de la fluidul motor: unui aport reversibil de căldură îi
corespunde o creştere a entropiei, pe când cedării de căldură în
corespunde micşorarea entropiei.
Este evident faptul că transformarea izotermă este reprezentată în
diagrama T-S printr-o dreaptă orizontală.
Din relaţia (3.81) rezultă că unei transformări izoterme între stările I
şi II îi corespunde expresia
QI II T S II SI . (3.82)
Din ecuaţia
dQ
dS , (3.83)
T
rezultă, evident, că pentru o transformare adiabatică reversibilă (dQ=0),
respectiv
dS 0, (3.84)
de unde:
S const . (3.85)
87
Din această cauză, transformările adiabatice reversibile sunt

numite, de asemenea, transformări izentropice; curba acestei
transformări, denumită izentropică, este reprezentată în diagrama T-S
printr-o dreaptă verticală.
Se remarcă faptul că diagrama T-S nu permite, aemenea celorlalte
diagrame de stare termodinamică, să se reprezinte decât transformări
reversibile, echilibrate.
Un ciclu Carnot reversibil T
este reprezentat în diagrama T-S 1 2
prin dreptunghiul 1-2-3-4-1 T1
(fig.3.13), format din două izoter-e:
1-2 (T1=const.) şi 3-4 (T2=const.),
împreună cu două adiabate
reversibile: 2-3 (S2=const.) şi 4-1
(S1=const.). T2
4 3
Cantitatea de căldură pe
care sursa caldă o furnizează în
acest ciclu fluidului motor:
S1 S2 S
Q1 T1 S 2 S1 (3.86)
este reprezentată prin aria dreptun- Fig.3.13. Ciclul Carnot reversibil.
ghiului 1-2-S2-S1-1, în timp ce can-
titatea de căldură cedată sursei reci
Q2 T2 S 2 S1 (3.87)
are valoarea egală (la scara reprezentării grafice) cu suprafaţa
dreptunghiului 3-S2-S1-4-3. În mod evident, lucrul mecanic al ciclului
Lciclu Q1 Q2 (3.88)
va fi reprezentat prin aria dreptunghiului 1-2-3-4-1.
Expresia generală a randamentului termic al unui ciclu
Q1 Q2
t
Q1
Permite ca, ţinând cont de relaţiile (3.86) şi (3.87), să se scrie prntru un
ciclu Carnot reversibil
cCr T1 S1 S 2 T2 S1 S2 T1 T2
t .
T1 S1 S 2 T1
Se remarcă faptul că rezultatul obţinut coincide – aşa cum era de aşteptat –
cu expresia (3.37).
Folosirea diagramei T-S permite demonstrarea facilă a următoarei
afirmaţii: randamentul termic al oricărui ciclu reversibil, realizat pentru
un număr de cel puţin trei surse de căldură, este inferior
88
randamentului termic al unui ciclu Carnot reversibil, realizat între

două temperaturi limită, date.
În cele ce urmează, vor fi comparate un ciclu reversibil oarecare
(notat cu I) cu un ciclu Carnot reversibil (notat cu II), ambele fiind realizate
între două temperaturi extreme T1 şi T2 (fig.3.14).
T
1 2
T1 Aria c Aria d
I II
Aria a
Aria e Aria f
T2
4 3
Aria b
S1 S2 S
Fig.3.14. Compararea unui ciclu reversibil oarecare cu un ciclu Carnot

reversibil, desfăşurate între aceleaşi temperaturi limită.
Ciclul reversibil oarecare se înscrie în ciclul Carnot 1-2-3-4-1 (care

va fi denumit, în continuare, ciclul III (fig.3.14). În aceste condiţii,
randamentele termice ale celor trei cicluri vor fi
I Q1I Q2I b e f
t 1 ; (3.89)
Q1I a b e f
II III T1 T2 Q1 Q2 b
t t 1 . (3.90)
T1 Q a b c d e f
Rezultă, în consecinţă:
II III I
t t t . (3.91)
Prin urmare, pentru un interval de temperaturi dat, ciclul Carnot este
caracterizat printr-un randament termic mai ridicat decât randamentul
oricărui alt ciclu reversibil. El constituie, aşadar, un fel de etalon (un criteriu
de referinţă) care permite evaluarea eficacităţii desfăşurării oricărui ciclu
realizat în acelaşi interval de temperaturi. Aceasta constituie, de altfel,
importanţa aparte a acestui ciclu teoretic – ciclul Carnot, care îl distinge de
orice alt ciclu de motor termic.
Cu cât un ciclu „umple” mai mult – în diagrama T-S – dreptunghiul
ciclului Carnot reversibil, realizat în acelaşi interval de temperaturi şi în
89
acelaşi interval de entropii (sau, cum se spune, cu cât coeficientul de

„umplere” a ciclului este mai mare), cu atât este mai ridicat randamentul
termic al ciclului respectiv. Ciclul oricărui motor termic trebuie să fie astfel
organizat, încât coeficientul de „umplere” al acestui ciclu să fie cât mai
mare posibil.
În cele ce urmează,
se consideră un ciclu format
T
două izoterme (1-2 şi 3-4) şi
1 2
două curbe echidistante T1
oarecare (2-3 şi 4-1), ciclul
fiind reprezentat grafic în
diagrama T-S în figura 3.15.
Curbele 4-1 şi 2-3
sunt echidistante şi, pentru T2
realizarea ciclurilor reversi- 4 3
bile care corespund acestor + –
curbe, trebuie să existe un
număr infinit de mare de 5 6 7 8 S
surse de căldură. Fig.3.15. Diagrama T-S a unui ciclu
În cursul transformării reversibil oarecare alcătuit din două
2-3, fluidul motor cedează o izoterme şi două curbe echidistante.
cantitate de căldură (–), repre-
zentată prin aria 2-8-7-3-2, egală cu căldura furnizată (+) fluidului motor în
timpul transformării 4-1 şi reprezentată prin aria 1-6-5-4-1. Sursele de
căldură pot fi înlocuite prin aparatele denumite regeneratoare sau
recuperatoare, care cedează – în timpul transformării 4-1 – aceeaşi
cantitate de căldură (şi la aceleaşi temperaturi) ca şi cea pe care le-o
restituie fluidul motor în cursul transformării 2-3. La sfârşitul ciclului, fiecare
dintre regeneratoare (într-un număr infinit de mare) nici nu cedează, nici nu
primeşte căldură. Căldura furnizată fluidului motor în timpul ciclului Q1 = T1·
·(S2 – S1) este reprezentată prin aria 1-2-8-6-1, iar căldura cedată de către
fluidul motor Q2 = T2·(S3 – S4) este reprezentată prin aria 3-7-6-5-4-3.
Curbele 4-1 şi 3-2 fiind echidistante, se poate scrie
S2 S1 S3 S4 , (3.92)
de unde:
T1 T2 cCr
t t . (3.93)
T1
Ciclul analizat poartă denumirea de ciclu cu recuperare
(completă) a căldurii. Gradul de recuperare este definit prin raportul dintre
aria suprafeţei (+) şi aria suprafeţei (–). Pentru un ciclu cu recuperare
completă, acest raport este egal cu unitatea. Dacă raportul este inferior
unităţii, ciclul corespunzător este numit ciclu cu recuperare incompletă. Cu
90
cât gradul de recuperare este mai mare, cu atât ciclul considerat este mai
mare, cu atât ciclul considerat este mai apropiat de un ciclu Carnot şi, la
limită, cum arată cazul pe care l-am examinat,
cCr
t t . (3.92)
Prin urmare, se poate conchide că randamentul termic al oricărui
ciclu reversibil, realizat ăntre două surse de căldură (adică un ciclu cu
recuperare completă) este egal cu randamentul termic al unui ciclu Carnot
reversibil, realizat în acelaşi interval de temperaturi.
O recuperare incompletă permite să se amelioreze, de asemenea,
randamentul termic al oricărui ciclu (reversibil sau ireversibil) pentru că
această recuperare determină, invariabil, creşterea coeficientului de
umplere a ciclului.
3.6. VARIAŢIA ENTROPIEI ÎN TRANSFORMĂRILE

IREVERSIBILE
Până în acest moment, au fost analizate doar variaţiile entropiei în

cadrul transformările reversibile. În cele ce urmează vor fi analizate aceste
variaţii corespunzătoare unor transformări ireversibile.
Cel mai mare interes îl reprezintă studiul transformărilor ireversibile
care se produc într-un sistem izolat. Printr-un sistem izolat se înţelege un
sistem înzestrat cu un înveliş rigid, capabil să asigure sistemului o izolaţie
termică perfectă. Această izolaţie va proteja sistemul împotriva schimbului
de căldură cu mediul exterior (dQsist = 0), iat învelişul rigid nu-i va permite
niciun schimb de lucru mecanic de dilatare cu mediul exterior. Deoarece, în
aceste condiţii, dQsist = 0 şi p·dVsist = 0, este evident, conform expresiei
(2.47), că dUsist = 0, adică Usist = const. Analiza transformărilor unui sistem
izolat prezintă un mare interes, dat fiind că, la limită, orice sistem neizolat,
împreună cu mediul său exterior, pot fi considerate ca un sistem izolat
unitar.
Întrucât pentru un sistem izolat dQsist = 0, orice transformare pe care
o suferă un asemenea sistem este o transformare adiabatică pentru
întregul sistem.
Se consideră un sistem izolat constituit din două părţi (corpuri), care
au temperaturi diferite (T1 > T2). Între aceste părţi ale sistemului, se
produce un schimb de căldură: corpul cu temperatura mai ridicată (T1) va
transmite căldură corpului cu temperatura mai scăzută (T2). Dacă primul
corp cedează celui de-al doilea cantitatea de căldură dQ, aceasta
91
înseamnă că, în conformitate cu relaţia (3.74), entropia primului corp se

micşorează cu cantitatea
dQ
dS1 , (3.93)
T1
în timp ce entropia celui de-al doilea corp creşte cu cantitatea
dQ
dS 2 . (3.94)
T2
Este evident faptul că variaţia totală a entropiei pentru întregul
sistem este egală cu
1 1
dS sist dQ . (3.95)
T2 T1
Întrucât T2 < T1, se poate scrie
dS sist 0, (3.96)
ceea ce înseamnă că o transformare ireversibilă măreşte entropia
sistemului izolat considerat.
Dacă schimbul de căldură dintre părţile sistemului ar fi reversibil
(trebuie reamintit faptul că, în cazul analizat, condiţia de reversibilitate este
ca diferenţa dintre temperaturile corpurilor să fie infinit mică: T1 – T2 = dT),
entropia primului corp s-ar micşora cu valoarea dată de (3.93), în timp ce
entropia celui de-al doilea corp ar creşte cu cantitatea
dQ
dS 2 . (3.97)
T1 dT
În aceste condiţii, variaţia entropiei întregului sistem este neglijabilă:
1 1 dT
dS sist dQ dQ 0. (3.98)
T1 dT T1 T12
Un alt mijloc de realizare a unui transfer reversibil de căldură de la
corpul mai cald la corpul mai rece este – aşa cum a mai fost menţionat –
prin utilizarea unui ciclu Carnot reversibil. Pentru a putea realiza un ciclu
ireversibil, este necesar un sistem care are trei elemente care nu sunt în
echilibru: o sursă caldă, o sursă rece şi un fluid motor. Dacă, în timpul
ciclului, sursa caldă (de temperatură T1) furnizează o cantitate de căldură
Q1, iar sursa rece (de temperatură T2) primeşte o cantitate de căldură Q2,
entropia sursei calde suferă micşorarea
Q1
S sc , (3.99)
T1
în timp ce entropia sursei reci creşte cu valoarea
Q2
S sr . (3.100)
T2
92
În ceea ce priveşte fluidul motor, entropia lui nu suferă nicio variaţie,

deoarece, la sfârşitul ciclului, el revine la starea iniţială,
S fm 0. (3.101)
Aşadar, ca urmare a realizării ciclului, variaţia întregului sistem luat

în consideraţie este egală cu
Q2 Q1
S sist S sc S fm S sr . (3.102)
T2 T1
Această relaţie este valabilă pentru orice ciclu, reversibil sau nu,
realizat între două surse de căldură.
După cum a fost menţionat anterior, pentru un ciclu Carnot,
Q2 Q1
0. (3.103)
T2 T1
Prin urmare, dacă un sistem descrie un ciclu Carnot reversibil (sau
un alt ciclu reversibil între două surse de căldură), entropia sa nu variază:
S sist 0. (3.104)
Aceeaşi cocncluzie poate fi trasă şi pentru ciclurile reversibile
realizate între un număr oarecare de surse de căldură.
Dacă sistemul evoluează urmând un ciclu ireversibil oarecare,
entropia sa variază obligatoriu. Aşa cum a fost demonstrat anterior,
ci
randamentul termic al unui ciclu ireversibil oarecare t este întotdeauna
cCr
inferior randamentului unui ciclu Carnot reversibil t , realizat între
aceleaşi surse de căldură.
Având în vedere faptul că pentru un ciclu Carnot reversibil
cCr T1 T2
t , (3.105)
T1
iar pentru un ciclu ireversibil oarecare
ci Q1 Q2
t , (3.106)
Q1
ci cCr
Inegalitatea t t poate fi scrisă sub forma
Q1 Q2 T1 T2
, (3.107)
Q1 T1
de unde, pentru un ciclu ireversibil, se obţine
Q2 Q1
. (3.108)
T2 T1
93
În expresia (3.108), temperaturile sunt cele ale surselor de căldură,

nu ale fluidului motor. Se poate trage, astfel, concluzia că – dacă un sistem
descrie un ciclu ireversibil între două surse de căldură – entropia acestui
sistem creşte:
S sist 0. (3.109)
Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru ciclurile ireversibile
realizate între un număr oarecare de surse de căldură.
Această creştere a entropiei se explică prin faptul că entropia
fluidului motor nu suferă nicio variaţie în timpul ciclului, în timp ce entropia
sursei calde se micşorează cu o cantitate mai mică (în valoare absolută)
decât creşterea entropiei sursei reci. Aşadar, ca urmare a realizării unui
ciclu ireversibil, entropia unui sistem izolat creşte.
Afirmaţia de mai sus poate fi demonstrată, sub forma sa cea mai
generală, în modul următor. Pentru un ciclu Carnot ireversibil, asemenea
unui ciclu ireversibil oarecare, este valabilă inegalitatea (3.108), care poate
fi scrisă sub formele
Q1 Q2
0 (3.110)
T1 T2
sau
Q
0. (3.110´)
T
Considerând un ciclu ireversibil oarecare ca o mulţime infinit de
mare (n) de cicluri Carnot ireversibile elementare şi, ţinând cont de faptul
că, în aceste condiţii,
n Qj dQ
lim , (3.111)
n j 1 Tj T
pe baza relaţiei (3.110´), se obţine
dQ
0. (3.112)
T
Aşadar, pentru un ciclu ireversibil oarecare, valoarea integralei lui
Clausius este întotdeauna negativă.
Este imoprtant de notat faptul că integrala lui Clausius se extinde asupra
ansamblului sistemului (sursă caldă – fluid motor – sursă rece) care
produce lucru mecanic, nu numai asupra fluidului motor. În ceea ce
priveşte fluidul motor, aşa cum s-a mai spus, la sfârşitul ciclului el revine la
starea iniţială, entropia sa menţinându-se constantă. Cu alte cuvinte, fluidul
motor satisface întotdeauna egalitatea (3.75):
dS 0
sau, ceea ce este acelaşi lucru, egalitatea (3.73):
94
dQ
0
T
Poate apărea întrebarea: „Nu este cumva aici o contradicţie? Într-adevăr, s-
a arătat că integrala lui Clausius este întotdeauna negativă pentru un ciclu
ireversibil, conform expresiei (3.112), dar în acelaşi timp, ea este nulă în
virtutea relaţiei (3.73)”. În realitate, această contradicţie nu este decât
aparentă. În ecuaţia (3.73) integrala se referă la fluidul motor, iar mărimea
T care figurează în această ecuaţie este temperatura fluidului motor. În
ceea ce priveşte integrala lui Clausius,
ea se extinde – aşa cum a fost precizat p
– asupra întregului sistem. Aşa cum
rezultă din raţionamentele care au
permis deducerea ecuaţiei (3.112), 1
temperatura care figurează în această
expresie este acea a sursei de căldură
(care nu este egală, în cazul 2
transferului ireversibil de căldură, cu
temperatura fluidului motor.
În continuare, va fi analizat un ciclu
ireversibil oarecare, reprezentat grafic în
figura 3.16. Ciclul este alcătuit din două V
transformări: o transformare ireversibilă 1-2
şi alta reversibilă 2-1. Fig.3.16. Diagrama p-V a
Este evident că, pentru acest ciclu, unui ciclu ireversibil format
integrala lui Clausius poate fi scrisă sub for- dintr-o transformare irever-
ma unei sume de două integrale curbilinii: şi o alta reversibilă.
dQ dQ dQ
, (3.113)
T 1 2
T irev 2 1
T rev
de unde, ţinând cont de (3.112), rezultă:
dQ dQ
0. (3.114)
1 2
T irev 2 1
T rev
Pentru transformarea reversibilă 2-1, conform relaţiilor (3.74) şi
(3.76), rezultă:
1
dQ dQ
S1 S2 . (3.115)
2 1
T rev 2
T
Înlocuind valoarea acestei integrale în inegalitatea (3.114), pentru
orice transformare ireversibilă, se obţine
dQ
S2 S1 , (3.116)
1 2
T irev
95
de unde, sub formă diferenţială:

dQ
dS . (3.117)
T
Se subliniază, încă o dată, faptul că această relaţie este valabilă
pentru orice transformare ireversibilă a oricărui sistem. Prin urmare, dacă
un sistem izolat (pentru care, prin definiţie, dQsist=0) este sediul unei
transformări ireversibile, din (3.96), pentru acest sistem se poate scrie
dS sist 0, (3.118)
adică în urma unei transformări ireversibile, entropia unui sistem
izolat creşte.
Pentru o transformare reversibilă, relaţia (3.74)
dQ
dS
T
înseamnă că entropia unui sistem izolat (dQsist=0) rămâne constantă,
dacă el parcurge o transformare reversibilă:
dS sist 0. (3.119)
Prin urmare, oricare ar fi transformările descrise de un sistem
izolat, entropia lui nu poate să se micşoreze:
dS sist 0. (3.120)
expresie în care semnul „egal” corespunde transformărilor reversibile, iar
semnul „inegal” transformărilor ireversibile.
De aici, rezultă o concluzie importantă (menţionată deja în §3.2): un
sistem izolat care atinge starea de echilibru rămâne în acea stare, adică
este incapabil de schimbări spontane de stare. Într-adevăr, orice
transformare spontană este o transformare ireversibilă, adică o stare care
evoluează spre o creştere a entropiei şi, în consecinţă, un sistem izolat în
echilibru nu poate suferi nicio transformare spontană.
Prin urmare, transformările spontane ale unui sistem izolat continuă
până în momentul în care entropia sistemului atinge valoarea maximă. Din
momentul în care sistemul atinge o stare de echilibru, căreia îi corespunde
cea mai mare valoare a entropiei sale, transformările spontane încetează şi
sistemul rămâne în stare de echilibru.
Relaţiile (3.74) şi (3.117) pot fi reunite sub forma
dQ
dS . (3.121)
T
În această relaţie, valabilă pentru transformările reversibile (cu
semnul „egal”) şi pentru transformările ireversibile (cu semnul „inegal”) ale
unui sistem oarecare, se recunoaşte expresia analitică a celui de-al doilea
96
prinicpiu al termodinamicii. Inegalitatea (3.120) este un caz particular al

inegalităţii generale (3.121), corespunzător unui sistem izolat (dQsist=0).
3.7. ECUAŢIA GENERALĂ A TERMODINAMICII
În precedentul paragraf s-a arătat că principiul al doilea al

termodinamicii se exprimă analitic prin ecuaţia (3.121), în care semnul
„egal” corespunde transformărilor reversibile, iar semnul „inegal”
transformărilor ireversibile. Această ecuaţie poate fi pusă sub forma
T dS dQ , (3.122)
iar, pentru unitatea de masă a substanţei:
T ds dq . (3.123)
În conformitate cu ecuaţia primului principiu al termodinamicii, se
poate scrie
dQ dU dL (3.124)
şi, pentru unitatea de masă a substanţei:
dq du dl . (3.125)
Ultimele două ecuaţii mai pot fi exprimate şi sub formele
dQ dU p dV dL (3.126)
şi
dq du p dv dl . (3.127)
Înlocuind valorile dQ şi dq din aceste ecuaţii în expresiile (3.122) şi
(3.123), se obţin următoarele relaţii:
T dS dU dL ; (3.128)
T ds du dl ; (3.129)
T dS dU p dV dL ; (3.130)
T ds du p dv dl . (3.131)
Aceste ultime relaţii reprezintă formele sub care se exprimă ecuaţia
generală a termodinamicii.
97
Dacă singurul lucru mecanic efectuat de către sistem este un lucru

mecanic de dilatare, ecuaţiile (3.130) şi (3.131) vor căpăta formele
T dS dU p dV ; (3.132)
T ds du p dv . (3.133)
În continuare, vor fi utilizate aceste ecuaţii în special pentru
sistemele în stare de echilibru. Pentru asemenea sisteme, cele două forme
ale ecuaţiei termodinamice generale se pot pune sub formele
T dS dU p dV ; (3.134)
T ds du p dv . (3.135)
3.8. ENTROPIE ŞI PROBABILITATE TERMODINAMICĂ
Semnificaţia fizică a entropiei prezintă un interes excepţional.

Meritul studierii acestei probleme revine lui L. Boltzmann, care a stabilit
existenţa unei relaţii univoce între valoarea entropiei unei substanţe într-o
stare dată şi probabilitatea termodinamică a acestei stări. În cele ce
urmează, vor fi reamintite unele aspecte legate de noţiunile de probabilitate
matematică şi probabilitate termodinamică a unei stări.
Probabilitatea matematică (cunoscută şi sub numele de aşteptare
matematică) este raportul dintre numărul de cazuri favorabile şi numărul
de cazuri echiprobabile.
Pentru a lămuri această definiţie se va lua în consideraţie următorul
exemplu: într-o urnă se află 20 de bile – 10 negre şi 10 roşii. Se mai
presupune că fiecare dintre cele 20 de bile poate fi scoasă din urnă cu
aceeaşi probabilitate. În limbajul teoriei probabilităţilor, aceasta înseamnă
că pentru a scoate o bilă din urnă sunt la îndemână 20 de cazuri cu aceeaşi
probabilitate. Se pune următoarea întrebare: „Care este probabilitatea
matematică pentru ca din urnă să fie scoasă o bilă roşie?”.
Deoarece 10 dintre cele 20 de bile sunt roşii şi pentru că a scoate oricare
dintre bilele roşii trebuie satisfăcută condiţia iniţială, este evident că se
dispune de 10 cazuri favorabile echiprobabile. Atunci, prin definiţie,
probabilitatea matematică pentru ca din urnă să fie scoasă o bilă roşie este
10
Wr 0,5 .
20
Trebuie remarcat faptul că probabilitatea matematică se exprimă
întotdeauna printr-o fracţie ordinară, fiindcă – în mod evident – numărul de
cazuri favorabile este întotdeauna inferior numărului de cazuri posibile.
Dacă numărul de cazuri favorabile este egal cu cel de cazuri echiprobabile,
98
atunci ne aflăm în situaţia unui eveniment caracterizat incontestabil prin

egalitatea Wr=1.
Se presupune, în continuare, că – în exemplul considerat – 5 dintre cele 10
bile roşii au câte o dungă albă. Se pune problema determinării probabilităţii
matematice ca o bilă roşie dungată să fie extrasă din urna care conţine 20
de bile. Rezolvarea acestei probleme nu este prea complicată şi ea poate fi
făcută în mai multe moduri.
O primă variantă o constituie – de exemplu – determinarea imediată a
numărului de cazuri favorabile şi, implicit, probabilitatea matematică
cerută. Este evident că numărul de cazuri echiprobabile este egal, ca şi în
precedenta situaţie cu 20 (numărul total de bile aflate în urnă). În schimb,
numărul de cazuri favorabile este egal, de această dată cu numărul de bile
roşii dungate, adică cu 5. În aceste condiţii, probabilitatea matematică
pentru ca o bilă roşie dungată să fie extrasă din urnă are valoarea
5
Wr dung 0,25 .
20
Există, însă, şi un alt procedeu pentru rezolvarea problemei luate în
discuţie. Se determină iniţial probabilitatea ca o bilă roşie să fie scoasă din
urnă, determinare efectuată anterior: Wr=10/20=0,5.
În continuare, se poate determina probabilitatea ca bila roşie scoasă din
urnă să fie dungată. În aceste condiţii, numărul de cazuri echiprobabile este
egal cu numărul de bile roşii (adică, 10), în timp ce numărul de cazuri
favorabile este egal cu 5 (numărul bilelor roşii dungate). Prin urmare,
probabilitatea matematică pentru ca bila roşie extrasă din urnă să aibe o
dungă albă este
5
Wdung 0,5 .
10
Dacă se înmulţesc probabilităţile matematice Wr şi Wdung, se obţine tocmai
probabilitatea matematică dorită iniţial:
Wr dung Wr Wdung 0,5 0,5 0,25 .
Acest ultim exemplu confirmă legea generală a teoriei
probabilităţilor conform căreia probabilitatea matematică a producerii unui
eveniment compus este egală cu produsul dintre probabilităţile matematice
ale evenimentelor simple care îl compun.
Teoria probabilităţilor permite rezolvarea unor serii întregi de probleme
foarte intersenate. În cele ce urmează, va fi prezentat un alt exemplu. Trei
trăgători – X, Y şi Z – trag simultan asupra unei ţinte. Abilitatea
trăgătorului X este caracterizată, în medie, prin 4 lovituri în ţintă din 5
focuri, îndemânarea trăgătorului Y prin 3 lovituri în ţintă din 4 focuri şi, în
sfârşit, cea a trăgătorului Z prin 2 lovituri în ţintă din 3 încercări.
Se pune problema determinării probabilităţii matematice ca trăgătorii X şi Y
să atingă ţinta, iar trăgătorul Z să nu o atingă.
Se presupune iniţial că rezultatetul tragerii nu este cunoscut. Plecând de la
această ipoteză, se va determina probabilitatea ca trăgătorii Y ţi Z să atingă
99
ţinta, iar trăgătorul X să nu o atingă. Conform ipotezei problemei şi având

în vedere cele menţionate anterior, se poate conchide că probabilitatea
matematică a unui asemenea eveniment compus trebuie să fie egală cu
3 2 1 6
WX 0,10 .
4 3 5 60
Pe de altă parte, probabilitatea matematică pentru ca trăgătorii X şi Z să
atingă ţinta, în timp ce trăgătorul Y o ratează are valoarea
4 2 1 8
WY 0,133 .
5 3 4 60
În sfârşit, probabilitatea matematică a evenimentului în care trăgătorii X şi
Y nimeresc ţinta, iar trăgătorul Z o ratează este
4 3 1 12
WZ 0,20 .
5 4 3 60
Se utilizează, în continuare, următoarea condiţie iniţială, conform căreia se
cunoaşte că – după prima serie de câte o lovitură a celor trei trăgători –
ţinta este nimerită doar de două ori. Rezultă că o lovitură ratată de un
trăgător este un eveniment cert şi că, în consecinţă, cazul a trei lovituri în
ţintă este exclus. Se notează cu W’Z probabilitatea matematică a
evenimentului în care trăgătorii X şi Y nimeresc ţinta,simultan cu ratarea
ţintei de către trăgătorul Z, cu condiţia ca lovitura ratată de unul dintre cei
trei trăgători să fie un eveniment cert.
Probabilitatea matematică W’Z – a cărei valoare trebuie determinată – va fi
de atâtea ori mai mare faţă de WZ, de câte ori este mai mare unitatea faţă de
suma WX+WY+WZ, pentru ca lovitura lipsă a unuia dintre trăgători să fie un
eveniment cert şi pentru ca aşteptarea matematică a unui eveniment cert să
fie egală cu unitatea. Se poate scrie astfel
WZ' 1
,
WZ WX WY WZ
de unde:
WZ 0,20
WZ' 0,46 .
WX WY WZ 0,10 0,133 0,20
Mai departe, se ia în consideraţie un alt
exemplu care, de această dată, are o
legătură directă cu termodinamica. Se
presupune că un recipient al cărui volum
este împărţit ipotetic în două părţi egale
conţine o singură moleculă în mişcare
haotică (fig.3.17). Se pune problema
determinării probabilităţii matematice
pentru ca – la un moment dat – molecula
să se găsească în partea stângă a vasului. Fig.3.17. Mişcarea haotică a
Întrucât, prin ipoteză, jumătăţile stânga unei molecule în interiorul
şi dreaptă au aceeaşi valoare a volumu- unui vas.
100
lui, iar molecula se află în orice punct al recipientului cu aceeaşi

probabilitate, această probabilitate matematică va fi
1
W1 .
2
Dacă vasul conţine două molecule în loc de una, probabilitatea matematică
pentru ca aceste două molecule să se afle în aceeaşi jumătate, de exemplu,
în partea stângă a recipientului, trebuie să fie egală cu
2
1 1 1 1
W2 .
2 2 2 4
Generalizând, pentru trei molecule probabilitatea va fi W3=(1/2)3, pentru
patru molecule W4=(1/2)4 ş.a.m.d. În cazul în care vasul conţine N
molecule, probabilitatea matematică WN va fi totdeauna un număr foarte
mic şi, în consecinţă, probabilitatea unei creşteri spontane a presiunii într-
una din jumătăţile recipientului va fi mică.
Astfel, un kilomol de gaz conţine 6·1026 molecule (numărul lui Avogadro).
Probabilitatea matematică pentru ca aceste molecule să se afle numai într-o
jumătate a volumului pe care îl ocupă este infimă:
N 1
1 N log 26
WN 10 2 10 1,8 10 .
2
Acest ultim exemplu este deosebit de instructiv. În §3.3, a fost
formulat unul dintre cele mai generale enunţuri ale celui de-al doilea
principiu al termodinamicii: „Transformările spontane sunt ireversibile”. Din
acest enunţ rezultă că transformările care se produc de la sine (de
exemplu: difuzia gazelor, trecerea căldurii de la un corp mai cald la unul
mai rece la o diferenţă finită de temperatură, dilatarea unui gaz fără
producerea de lucru mecanic exterior etc.) sunt transformări ireversibile.
Într-adevăr, se ştie foarte bine că fenomenul de separare a unui
amestec de gaze (fenomenul invers difuziei) nu se produce niciodată de la
sine, adică el nu se produce niciodată fără o transformare simultană
compensatorie; este complet improbabil, spre exemplu, ca aerul conţinut
într-un recipient oarecare să se separe spontan în azot şi oxigen. De
asemenea, sunt improbabile trecerea spontană a căldurii de la un corp mai
puţin cald la unul mai cald sau comprimarea spontană a unui gaz.
S-a văzut anterior că, în urma unei transformări ireversibile al cărei
sediu este un sistem izolat, entropia sistemului creşte. Dacă se reuşeşte
realizarea acestei transformări ireversibile în sens invers, entropia
sistemului va trebui să se micşoreze. Însă, aşa cum este ştiut, acest lucru
este practic irealizabil.
Probabilitatea matematică pentru ca o transformare spontană să
evolueze în sensul micşorării entropiei unui sistem izolat considerat este
atât de mică, încât – practic – nu se realizează niciodată transformări de
101
acest gen. Acest lucru a fost confirmat şi de determinarea probabilităţii

matematice a comprimării spontane a unui gaz.
În consecinţă, se poate presupune că între entropie şi probabilitate
există o strânsă legătură. În cele ce urmează, se va justifica această
ipoteză şi de va urmări stabilirea naturii acestei legături. Mai întâi, însă, vor
fi abordate noţiunile de stare macroscopică, de stare microscopică şi de
probabilitate termodinamică de stare.
Starea macroscopică sau macrostarea unui sistem este definită
prin parametrii termodinamici ai sistemului considerat: presiunea,
temperatura, volumul specific, energia internă etc. Deoarece pentru
determinarea tuturor parametrilor unui sistem constituit dintr-o substanţă
pură este suficient să se cunoască doi dintre ei, macrostarea unui sistem
este complet definită prin doi parametri termodinamici oarecare (p şi u, de
exemplu). Se observă aşadar că în afirmaţiile anterioare referitoare la
starea termodinamică sau, mai simplu, la starea unui sistem s-a avut în
vedere exact starea sa macroscopică.
Starea microscopică sau microstarea unui sistem este
determinată de către totalitatea parametrilor care definesc starea fiecăreia
dintre moleculele care compun acest sistem: viteza, poziţia în spaţiu etc.
Este deci incorect să se înţeleagă prin microstare starea unei singure
molecule oarecare. Se repetă faptul că microstarea este determinată de
totalitatea parametrilor tuturor moleculelor sistemului.
Nu este greu de stabilit că aceleiaşi stări macroscopice a unui
sistem îi pot corespunde un mare număr de microstări diferite. Va fi
considerat un exemplu simplu: fie un sistem constituit dintr-un gaz în
repaus, conţinut într-un vas de volum constant. Se admite că macrostarea
acestui sistem este determinată de valorile v şi u. Constanţa energiei
interne a sistemului nu determină însă natura distribuţiei energiei între
molecule distincte, adică o microstare dată. Într-adevăr, acestei macrostări
poate să îi corespundă o microstare în care moleculele unui sistem au
aceeaşi energie, iar suma energiilor moleculelor este egală cu energia
internă a sistemului. Cu toate acestea, aceleiaşi stări macroscopice pot să-i
corespundă şi alte microstări. Pe de altă parte, se poate admite că jumătate
dintre molecule au o energie de două ori mai mare decât energia
moleculelor celeilalte jumătăţi. Dacă moleculele sunt amestecate între ele
şi dacă energia lor totală este egală, ca mai înainte, cu energia internă a
sistemului, această microstare va corespunde aceleiaşi stări macroscopice.
Aşadar, dacă se ia în consideraţie numai repartiţia energiei între
molecule, se poate stabili că unei singure stări macroscopice îi corespund
un număr extrem de mare de microstări diferite. În acest caz, trebuie avut
în vedere faptul că diferenţele dintre microstări nu sunt totdeauna
condiţionate de repartiţia energiei între molecule; diferenţa dintre microstări
poate fi datorată şi altor factori, printre care distribuţia moleculelor în spaţiu,
valorile absolute şi direcţiile vitezelor lor.
102
De asemenea, este important de subliniat că neschimbarea stării

macroscopice nu implică neapărat şi nemodificarea microstării. Ca urmare
a mişcării haotice a moleculelor şi a ciocnirii lor continue, fiecărui moment îi
corespunde o anumită repartiţie a energiei între molecule şi deci o
microstare determinată. Şi, deoarece nicio microstare nu este avantajată în
raport cu celelalte, se produce un schimb continuu de microstări. Fireşte, în
principiu, se poate aştepta ca o nouă stare microscopică să corespundă
unei noi stări macroscopice, diferită de precedenta. De exemplu, este
posibil ca una dintre jumătăţile vasului să conţină molecule care au energia
mai mare decât moleculele care se află în cealaltă jumătate. În aceste
condiţii, este vorba despre o nouă macrostare; în această nouă macrostare
temperatura unei părţi a gazului va fi superioară temperaturii celeilalte părţi.
Nu trebuie crezut însă că o schimbare continuă de microstări ale
sistemului (ale unui gaz, de exemplu) antrenează obligatoriu o schimbare a
macrostărilor. În general, una dintre macrostări are un număr foarte mare
de microstări pe care le realizează precis. Din această cauză, un
observator exterior care nu poate determina decât variaţia parametrilor
termodinamici are impresia că sistemul se află într-o stare complet
neschimbată.
Toate cele prezentate până acum conduc la noţiunea de
probabilitate termodinamică. Se numeşte probabilitate termodinamică
sau pondere statistică a unei macrostări numărul de microstări pe care
le realizează această stare macroscopică.
Spre deosebire de probabilitatea matematică, a cărei valoare este
invariabil o fracţie ordinară, probabilitatea termodinamică se exprimă printr-
un număr întreg, de regulă, foarte mare.
Dacă un sistem izolat parcurge o transformare spontană în decursul
căreia starea macroscopică se modifică, aceasta înseamnă că noua
macrostare a sistemului este realizată de către un număr mai mare de stări
microscopice decât în precedenta macrostare. Este, deci, evident că în
urma unei transformări spontane, probabilitatea termodinamică a sistemului
creşte. Tocmai din acest motiv, Boltzmann a formulat următorul enunţ al
celui de-al doilea principiu al termodinamicii: natura are tendinţa de a
trece din stările mai puţin probabile în stările mai probabile.
Faptul că într-un sistem izolat transformările ireversibile spontane
fac să crească concomitent entropia sistemului şi probabilitatea sa
termodinamică permite să se presupună că entropia şi probabilitatea
termodinamică sunt mărimi interdependente:
S W . (3.136)
Pentru a stabili relaţia dintre entropie şi probabilitatea matematică,
se consideră două sisteme având entropiile S1 şi S2, precum şi
probabilităţile termodinamice W1 şi W2. Se presupune că aceste sisteme
formează un sistem compus, caracterizat prin entropia S şi probabilitatea
103
termodinamică W. Se ştie că entropia, asemenea tuturor parametrilor

calorici, are proprietatea de aditivitate,
S S1 S2 . (3.137)
Probabilitatea termodinamică a sistemului compus are valoarea
W W1 W2 . (3.138)
Relaţia de mai sus rezultă din faptul că fiecare microstare a unuia
din sisteme, asociată unei microstări oarecare a celuilalt sistem, dă o
microstare a sistemului compus. Numărul de diverse microstări posibile ale
sistemului compus, care formează aceeaşi stare macroscopică, adică
probabilitatea termodinamică a sistemului compus, va fi egal cu numărul
tuturor combinaţiilor posibile sau, ceea ce este acelaşi lucru, cu produsul
dintre probabilităţile termodinamice ale celor două sisteme.
Deoarece între entropie şi probabilitatea termodinamică ale fiecărui
sistem există aceeaşi dependenţă funcţională – S1=φ(W1); S2=φ(W2);
S=φ(W) – se poate scrie următoarea relaţie:
W1 W2 W1 W2 . (3.139)
Diferenţiind această relaţie în raport cu W1, se obţine
' '
W1 W2 W2 W1 , (3.140)
iar în raport cu W2:
'' '
W1 W2 W1 W2 W1 W2 0 (3.141)
sau, pentru că W1·W2=W,
'' '
W W W 0. (3.142)
S-a obţinut, prin urmare, o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea, a
cărei variabilă necunoscută este funcţia însăşi. Rezolvarea acestei ecuaţii
nu prezintă dificultăţi prea mari. Se ştie că
'' d 'W
W (3.143)
dW
şi, în consecinţă, ecuaţia diferenţială (3.142) poate fi pusă sub forma
d 'W '
W W 0 (3.144)
dW
sau
d 'W dW
0. (3.145)
' W
W
104
Prin integrarea expresiei (3.145), se obţine
ln ' W ln W const . (3.146)

sau
'
W W k. (3.147)
Întrucât
' d W
W , (3.148)
dW
se poate scrie
d W
W k (3.149)
dW
sau
dW
d W k . (3.150)
W
Prin integrarea expresiei de mai sus, rezultă:
W k ln W k1 . (3.151)
Întrucât φ(W)=S, se mai poate scrie
S k ln W k1 . (3.152)
În ultimele două relaţii, constanta k1 poate fi determinată într-un
mod foarte simplu. Date fiind egalităţile (3.137) şi (3.138), rezultă:
k ln W1 W2 k1 k ln W1 k1 k ln W2 k1 , (3.153)
de unde rezultă k1=0 şi, în final, se obţine
S k ln W . (3.154)
Pentru determinarea valorii constantei k, este necesar să se
efectueze calcule extrem de laborioase, bazate pe statistica cuantică.
Aceste calcule au permis să se descopere că, de fapt, constanta k nu este
altceva decât constanta lui Boltzmann, deja cunoscută; cu alte cuvinte, k
reprezintă constanta universală a gazelor, raportată la o moleculă.
Revenind la exemplul prezentat în figura 3.17, se consideră că
recipientul împărţit ipotetic în două părţi egale este umplut cu un gaz care
are proprietăţile gazului perfect. În ceea ce priveşte distribuţia moleculelor
acestui gaz în cele două jumătăţi ale vasului (se presupune, bineînţeles, că
numărul moleculelor gazului este foarte mare), se poate aştepta – cu cel
mai înalt grad de probabilitate – ca să existe o situaţie în care cantitatea de
molecule care se află în partea stângă a vasului este egală cu cantitatea de
molecule din partea dreaptă a acestuia. În realitate, însă, cazul în care
numărul de molecule este exact acelaşi în ambele părţi ale recipientului se
105
realizează extrem de rar. Datorită agitaţiei termice dezordonate a

moleculelor, numărul lor dintr-una din părţile vasului se va modifica
permanent şi nu va fi egal decât în medie cu jumătate din numărul total de
molecule care se află în vas.
În exemplul considerat trebuie avut în vedere faptul că numărul de
molecule care se află într-una din părţile vasului va fi întotdeauna apropiat
de jumătate din numărul total de molecule. Din această cauză,
probabilitatea de repartizare reală a moleculelor în cele două părţi ale
vasului (de volume egale), deşi diferă de probabilitatea maximă de
echirepartiţie (probabilitatea de repartiţie reală este cu ceva mai mică decât
ultima), va fi totuşi întotdeauna apropiată de ea.
Teoria permite chiar determinarea ordinului de mărime al abaterii de
la cea mai posibilă stare. Se adeverşte faptul că valoarea abaterilor se
supune legii N . Aplicând această lege cazului anallizat, se poate ajunge
la rezultatele din următorul exemplu.
Se presupune că vasul din figura 3.17 conţine doar 200 de molecule. O
jumătate a acestui recipient va conţine, deci, în medie, 100 de molecule.
Abaterea de la această cantitate medie va fi
N N 100 10 .
Aceasta însemană că, de regulă, abaterea nu depăşeşte 10% din valoarea
medie. Un procentaj atât de ridicat se explică prin faptul ca a fost considerat
un număr extrem de mic de molecule. Dacă vasul ar conţine 20000 de
molecule, în loc de 200, atunci ΔN va fi egal cu ±100 de molecule, adică
1%. Dacă numărul de molecule din recipient este 2·1020 (ceea ce înseamnă
mai puţin decât numărul de molecule care se află într-o moleculă gram),
această abatere va fi de 1010 molecule, adică 10–8%. În acest caz, abaterea
de la echirepartiţie va fi practic imperceptibilă.
Considerând un gaz complet izolat de mediul exterior, el poate fi
asimilat ca fiind un sistem perfect izolat. În timp, acest sistem închis va
ajunge la starea sa de echilibru, entropia sa atingând atunci valoarea
maximă. Dar, şi în acest ultim caz, sistemul va suferi variaţii în jurul stării
sale de echilibru, variaţii denumite fluctuaţii. Din ecuaţia (3.154) rezultă că
valoarea maximă a entropiei corespunde valorii maxime a probabilităţii
termodinamice. Este evident faptul că toate stările sistemului, datorate
fluctuaţiilor, trebuie să difere de starea de echilibru cu o valoare mai mică,
de fapt, decât entropia şi decât probabilitatea termodinamică. Fiecare dintre
aceste stări se va realiza cu atât mai repede, cu cât probabilitatea sa
termodinamică va fi mai apropiată de probabilitatea termodinamică a stării
de echilibru.
Valoarea relativă a fluctuaţiilor posibile este cu atât mai mare, cu cât
dimensiunile sistemului considerat sunt mai mici. Calculele efectuate de
fizicieni confirmă acest fapt.
106
Se presupune că în aerul atmosferic este izolat ipotetic un mic cub cu

volumul de 1 cm3. Se pune problema determinării timpului după care se
înregistrează o variaţie spontanăa densităţii aerului din acest volum de
numai 1%, ca urmare a unor fluctuaţii. Calculele arată că, după toate
probabilităţile, un observator poate constata acest eveniment dacă
efectuează observaţii de-a lungul unei perioade de timp extrem de mari, şi
anume 10140 ani. Dacă, însă, volumul cubului izolat ar fi redus la 0,008
micrometri cubi, variaţiile de 1% ale densităţii aerului din acest volum s-ar
produce foarte frecvent, în jur de un miliard de ori pe secundă.
Se pune următoarea întrebare: „Pot fi observate, practic, variaţii ale
parametrilor termodinamici ai unui sistem, variaţii provocate de fluctuaţii?”.
Din cele expuse până în prezent, acest lucru nu este posibil. Totuşi, un
calcul simplu confirmă acest lucru.
Se notează cu Sm şi Wm entropia şi, respectiv, probabilitatea termodinamică
ale stării de echilibru, iar cu S şi W entropia şi probabilitatea
termodinamică ale stării atinse ca urmare a fluctuaţiilor. Este evident că
variaţia de entropie va fi
Wm Wm
Sm S k ln 2,303 k log ,
W W
de unde rezultă:
Sm S
Wm
10 2,303 k .
W
Se admite faptul că poate fi determinată o diferenţă de entropie a sistemului
egală cu 10–6 kcal/°C (în realitate acest lucru este imposibil; nu se poate
determina o diferenţă de entropie atât de mică, pentru că eroarea posibilă
depăşeşte valoarea mărimii determinate). Întrucât k=3,28·10 –27 kcal/°C, se
obţine
10 6
Wm 2,303 3,28 10 27 200
10 100 .
W
Abaterea de la starea de echilibru cu un raport de probabilitate atât
de mare ca în exemplul de mai sus este foarte puţin probabilă, deoarece –
în practică – această abatere nu se observă. Acest fapt este cu atât mai
adevărat, cu cât – dacă o asemenea stare ar fi de aşteptat pentru un
sistem – durata în care sistemul se află în această stare ar fi atât de mic,
încât niciun aparat n-ar putea să-l înregistreze.
Aşadar, sistemul care se află în stare de echilibrusuferă tot timpul
variaţii în jurul acestei stări. Aceste variaţii (abateri de la starea de echilibru)
sunt atât de mici, încât este – practic – imposibil să fie observate. În ceea
ce priveşte utilizarea fluctuaţiilor în scopuri tehnice, acest lucru se
dovedeşte a fi imposibil atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de
vedere teoretic.
107
Interpretarea statistică a entropiei şi a celui de-al doilea principiu al

termodinamicii a constituit un pas înainte în explicarea sensului fizic al
evenimentelor din natură. Bazându-se pe interpretarea statistică a celui de-
al doilea principiu al termodinamicii, Boltzmann a demonstrat că, în
principiu, niciun sistem nu se poate afla într-o stare de echilibru total,
pentru că el suferă invariabil fluctuaţii.
Al doilea principiu al termodinamicii nu este aplicabil decât
sistemelor macroscopice, adică sistemelor constituite dintr-un număr foarte
mare de particule. În ceea ce priveşte principiul care postulează creşterea
entropiei în transformările ireversibile, el nu este adevărat decât pentru
sistemele macroscopice izolate. Extinderea principiului creşterii entropiei
asupra altor sisteme decât cele macroscopice izolate este complet
nejustificată.
3.9. REVERSIBILITATEA ŞI PRODUCEREA LUCRULUI

MECANIC
Un sistem izolat nu poate produce lucru mecanic decât în situaţia în

care nu se află într-o stare de echilibru total – atât termic, cât şi mecanic.
Dacă nu există modificări chimice, condiţia necesară pentru ca un sistem
izolat să poată efectua un lucru mecanic este ca presiunile sau
temperaturile diferitelor corpuri care-l compun să nu fie absolut egale una
cu alta. Un sistem compus de corpuri supuse la presiuni diferite nu se află
în echilibru mecanic. Dacă într-un sistem există corpuri care se găsesc la
temperaturi diferite, el se află în stare de dezechilibru termic. Numai un
sistem care se află în echilibru este capabil să producă lucru mecanic. Pe
măsură ce un sistem izolat produce lucru mecanic, el se apropie de starea
de echilibru.
Se va considera în continuare un sistem izolat, care este compus
din mediul ambiant (ale cărui temperatură şi presiune rămân practic
invariabile) şi din aer comprimat (care are aceeaşi temperatură ca şi mediul
ambiant, dar o presiune mai ridicată). Un asemenea sistem se află în stare
de echilibru termic, însă se găseşte în dezechilibru mecanic. Un astfel de
sistem poate produce lucru mecanic, deplasând – de exemplu – un piston
într-un cilindru, până în momentul în care presiunea aerului atinge
presiunea mediului înconjurător, adică până în momentul în care echilibrul
mecanic al sistemului este restabilit.
Dacă în sistem există două surse de căldură, de temperaturi
diferite, şi un fluid motor a cărui stare iniţială nu are importanţă, atunci este
vorba despre un sistem lipsit de echilibru termic, care poate produce lucru
108
mecanic atunci când fluidul parcurge – de exemplu – de mai multe ori ciclul
Carnot. Ca urmare a efectuării ciclului Carnot, nu se va produce numai
lucru mecanic, ci va fi transportată de la sursa caldă la sursa rece şi o
cantitate de căldură bine determinată. Este evident că datorită unui
asemenea schimb de căldură temperatura sursei calde se va micşora, iar
cea a sursei reci va creşte (bineînţeles, cu condiţia ca sursele de căldură
să nu fie presupuse infinit mari; o asemenea presupunere ar însemna că
aportul sau consumul unei cantităţi finite de căldură să nu modifice
temperatura sursei). Cu timpul, temperaturile surselor de căldură se
egalizează, sistemul atinge starea de echilibru termic şi orice producere a
lucrului mecanic devine imposibilă.
Prin urmare, un sistem izolat nu poate produce lucru mecanic decât
trecând dintr-o stare neechilibrată într-o stare de echilibru. Cantitatea
produsă de lucru mecanic depinde, după cum se ştie, de transformarea
care trece sistemul în starea de echilibru.
Aşadar, traseul urmat de sistem pentru a trece dintr-o stare de
neechilibru într-o stare de echilibru este departe de a fi indiferentă pentru
valoarea lucrului mecanic produs.
Se admite, din nou, un sistem care este departe de echilibrul termic;
el este compus din două surse de căldură (care au temperaturi diferite) şi
dintr-un fluid motor. Se presupune că transmiterea căldurii de la sursa
caldă la sursa rece se produce direct, fără participarea fluidului motor. Ca
urmare a unei asemenea transformări, temperaturile tuturor corpurilor
sistemului se egalizează după un anumit timp; sistemul atinge starea de
echilibru termic şi nu se mai produce, în general, niciun fel de lucru
mecanic (pentru simplificare, se poate considera că temperatura fluidului
motor nu s-a modificat de loc, fiind egală cu cea a sistemului în echilibru
termic). Un asemenea schimb de căldură (egalizarea temperaturilor) fără
producerea de lucru mecanic trebuie să evolueze în mod necesar printr-o
diferenţă finită de temperatură, adică printr-un proces ireversibil. Trecerea
sistemului de la starea de neechilibru termic la starea de echilibru termic
poate produce, dimpotrivă, un lucru mecanic maxim, dacă fluidul motor
efectuează de mai multe ori un ciclu Carnot, în care temperatura maximă a
fluidului motor este egală cu temperatura sursei calde, iar temperatura
minimă este cea a sursei reci, adică datorită realizării unor transformări
complet reversibile.
Dacă se consideră un sistem izolat neechilibrat mecanic, compus
(ca în precedentul exemplu) din mediul exterior şi din aer comprimat, lucrul
mecanic maxim produs prin trecerea acestui sistem de la starea de
neechilibru la starea de echilibru mecanic nu se poate obţine decât prin
transformări complet reversibile. Se presupune că lucrul mecanic este
efectuat cu ajutorul unei maşini de aer cu piston. Este clar că – celelalte
condiţii fiind aceleaşi – lucrul mecanic obţinut va fi cu atât mai mare, cu cât
frecarea dintre piston şi pereţii cilindrului maşinii va fi mai mică. Frecarea
109
reprezintă, însă, o transformare ireversibilă tipică. Valoarea maximă a

lucrului mecanic va fi obţinută dacă frecarea este nulă, adică într-o
transformare complet reversibilă.
Prin urmare, din cele expuse până acum, se pot trage următoarele
concluzii importante:
un sistem izolat nu este capabil să producă lucru mecanic decât în
cazul în care el se află în stare de neechilibru. Din momentul în care
atinge starea de echilibru, sistemul devine incapabil să producă lucru
mecanic;
pentru a obţine cel mai mare lucru mecanic posibil prin trecerea unui
sistem din starea de neechilibru în starea de echilibru, este
indispensabil ca toate transformările care se produc în sistem să fie
complet reversibile.
Se vede deci că determinarea numerică a lucrului mecanic util
maxim (prin lucru mecanic util se înţelege partea din lucrul mecanic produs
care poate fi folosită după dorinţă) pe care îl produce un sistem sau, cum
se spune uneori, determinarea capacităţii de lucru mecanic constituie o
problemă importantă.
Se presupune un sistem izolat, compus din mediul exterior şi un
corp sau un ansamblu de corpuri care au presiunea p şi temperatura T (sau
doar unul dintre aceşti parametri) diferite de cele ale mediului ambiant. Un
astfel de corp sau ansamblu de corpuri se va numi în continuare sursă de
lucru mecanic.
Se vor defini în cele ce urmează – cu mai multă rigoare – noţiunile
de lucru mecanic, lucru mecanic maxim şi lucru mecanic util maxim pe care
sistemul analizat le poate produce.
Se presupune, în continuare, că temperatura To şi presiunea po ale
mediului ambiant sunt invariabile sau, în orice caz, ele nu depind de faptul
că mediul primeşte sau cedează căldură. Întrucât, în general, p ≠ po şi T ≠
≠ To sistemul izolat considerat este un sistem lipsit de echilibru şi deci
capabil să producă lucru mecanic. Pentru determinarea lucrului mecanic
util maxim (sau – altfel spus – capacitatea de lucru mecanic a sistemului),
se introduc următoarele notaţii: fie U1 şi V1 energia internă şi, respectiv,
volumul sursei de lucru mecanic în stare de neechilibru, iar U2 şi V2 –
energia internă şi, respectiv, volumul sursei de lucru mecanic în starea
finală, adică în starea de echilibru cu mediul exterior. Se notează cu p şi T
valorile iniţiale ale presiunii şi temperaturii sursei de lucru mecanic şi cu pO
şi TO – presiunea şi temperatura stării finale (adică egale cu presiunea şi cu
temperatura mediului exterior). Se mai notează cu Uo1 energia internă
iniţială şi cu Uo2 energia internă finală ale mediului exterior. Energia internă
totală a sistemului este
'
U sistem U1 U o1 , (3.155)
110
pentru starea iniţială de neechilibru şi

''
U sistem U 2 U o2 , (3.156)
pentru starea finală de echilibru.
Deoarece, prin definiţie, sistemul considerat este un sistem închis,
el nu poate produce lucru mecanic decât dacă energia sa internă se
micşorează,
' ''
L U sistem U sistem , (3.157)
sau, conform celor expuse anterior,
L U1 U 2 U o1 U o2 . (3.158)
Pe de altă parte, poate avea loc un schimb de căldură între sursa
de lucru mecanic şi mediul exterior. Pe lângă aceasta, sursa de lucru
mecanic poate efectua un lucru mecanic asupra mediului exterior (contra
presiunii mediului exterior). Dacă se notează cu Qo căldura furnizată de
către sursa de lucru mecanic mediului exterior şi cu Lo – lucrul mecanic
efectuat de către sursa de lucru mecanic asupra mediului exterior, conform
primului principiu al termodinamicii [ecuaţia (2.22)], se poate scrie
U o 2 U o1 Qo Lo . (3.159)
Deoarece, prin ipoteză, presiunea po a mediului exterior este
invariabilă, se obţine
Lo po V2 V1 (3.160)
şi atunci
U o1 U o 2 Qo po V2 V1 . (3.161)
Înlocuind valoarea lui (Uo1–Uo2) din relaţia (3.161) în expresia
(3.158), se obţine
L U1 U 2 Qo po V2 V1 . (3.162)
În ceea ce priveşte căldura cedată de către sursa de lucru mecanic
mediului exterior, este evident că ea este egală cu produsul dintre
temperatura To a mediului exterior şi entropia (So2–So1) a acestui mediu:
Qo To S o1 S o2 . (3.163)
Înlocuind pe Qo din (3.163) prin valoarea sa din relaţia (3.162), se
obţine
L U1 U 2 To S o2 S o1 po V2 V1 . (3.165)
111
Egalitatea (3.165) exprimă valoarea lucrului mecanic util, efectuat

de către sistemul izolat în timpul trecerii din starea de neechilibru în starea
de echilibru, datorită faptului că lucrul mecanic total produs de către sistem
a fost micşorat cu cantitatea po·(V2–V1) consumată pentru comprimarea
mediului exterior, care nu poate fi utilizată – în consecinţă – după
necesităţi. Totuşi, relaţia (3.165) nu exprimă încă valoarea lucrului mecanic
util maxim, pentru că ea nu implică reversibilitatea obligatorie a tuturor
transformărilor care au loc în sistem.
Pentru a găsi valoarea lucrului mecanic util maxim (capacităţii
de lucru mecanic) a unui sistem izolat, este necesar să se folosească
afirmaţia care spune că transformările reversibile nu modifică entropia unui
sistem izolat. Ţinând cont de proprietatea de aditivitate, rezultă că dacă
entropia unei surse de lucru mecanic se micşorează cu valoarea (S1–S2),
cea a mediului ambiant trebuie să crească cu aceeaşi cantitate. În
consecinţă, pentru transformările reversibile, se scrie
S o2 S o1 S1 S2 . (3.166)
Ţinând cont de relaţiile (3.165) şi (3.166), se poate scrie următoarea
expresie pentru lucrul mecanic util maxim al unui sistem izolat:
Lmax
util U1 U 2 To S1 S2 po V2 V1 . (3.167)
După cum se observă în
expresia de mai sus, valoarea p
lucrului mecanic util maxim este
determinată univoc de parametrii
iniţiali ai sursei de lucru mecanic şi p 1
1
de parametrii mediului exterior.
În cele ce urmează, vor fi
prezentate câteva exemple de To=const.
determinare a lucrului mecanic util
maxim. În figura 3.18, punctul 1
reprezintă starea iniţială a sursei
2
de lucru mecanic (pentru po c
simplificare, se presupune că sursa
de lucru mecanic are proprietăţile
unui gaz perfect), iar punctul 2 a b V
corespunde parametrilor po şi To ai
mediului exterior. Din această figură Fig.3.18. Diagrama p-V a unei
se observă că punctele 1 şi 2 apar- transformări izoterme reversibile.
ţin aceleiaşi izoterme (izoterma me-
diului exterior) şi, din această cauză, starea iniţială de neechilibru a
sistemului izolat, compus din sursa de lucru mecanic şi din mediul exterior,
este o stare de echilibru termic, dar de neechilibru mecanic (p1>po).
112
Se pune, în mod firesc, întrebarea: „Care este, în acest caz,

capacitatea de lucru mecanic a sistemului?”. Această problemă atât de
simplă poate fi rezolvată fie direct din ecuaţia (3.167), fie cu ajutorul
diagramei p-V reprezentată în figura 3.18. În cadrul celui de-al doilea
procedeu de rezolvare, capacitatea de lucru mecanic a sistemului va fi
epuizată după ce sursa de lucru mecanic va trece din starea iniţială 1 în
starea 2, adică după ce sistemul izolat atinge starea de echilibru. Pentru că
sistemul efectuează cel mai mare lucru mecanic posibil, este necesar ca
evoluţia care produce trecerea sursei de lucru mecanic din starea 1 în
starea 2 să fie complet reversibilă. Înainte de toate, este aşadar necesar să
se determine transformarea reversibilă (sau totalitatea transformărilor
reversibile) pe care trebuie să le sufere eventual sursa de lucru mecanic în
timpul trecerii din starea 1 în starea 2.
Deoarece sistemul izolat considerat nu comportă decât o singură
sursă de căldură, de temperatură invariabilă (şi anume, mediul exterior), o
transformare reversibilă a acestuia poate fi reprezentată fie în absenţa
schimbului de căldură dintre el şi sursa de lucru mecanic (o dilatare
adiabatică sau o comprimare adiabatică a sursei de lucru mecanic), fie prin
schimb de căldură între el şi sursa de lucru mecanic, dar neapărat la
temperatura invariabilă To a mediului exterior (o dilatare izotermă sau o
comprimare izotermă a sursei de lucru mecanic, la temperatura To). În toate
celelalte transformări posibile este obligatoriu un schimb de căldură între
sursa de lucru mecanic şi mediul exterior, la o diferenţă finită de
temperatură, în acest caz fiind imposibil de realizat o transformare
reversibilă. Aceasta înseamnă că singura transformare reversibilă posibilă
între stările 1 şi 2 este dilatarea unui gaz după izoterma To=const. Lucrul
mecanic efectuat de către sursa de lucru mecanic în cursul acestei
transformări este dat de aria 1-2-b-a-1 (fig.3.18).
Nu se poate utiliza integral lucrul mecanic produs, întrucât o parte
(cea echivalentă ariei a-c-2-b-a) este consumată inevitabil pentru
deplasarea mediului (această parte este produsă împotriva presiunii
invariabile po a mediului exterior). Valoarea maximă a lucrului mecanic util
este aşadar egală cu diferenţa dintre lucrul mecanic total efectuat de sistem
şi lucrul mecanic consumat pentru deplasarea mediului exterior. Acest lucru
mecanic util este reprezentat în figura 3.18 prin aria haşurată 1-2-c-1.
Acelaşi rezultat se obţine, fără dificultate, cu ajutorul expresiei
(3.167). Întrucât, prin ipoteză, sursa de lucru mecanic are (în exemplul
studiat) proprietăţile unui gaz perfect şi pentru că temperatura sursei de
lucru mecanic are aceeaşi valoare To atât în starea 1, cât şi în starea 2,
energia internă a sursei de lucru mecanic este şi ea aceeaşi în cele două
stări, iar primul termen al membrului drept din ecuaţia (3.167) este nul. Cel
de-al doilea termen reprezintă cantitatea de căldură furnizată sursei de
lucru mecanic în transformarea izotermă la temperatura To, cantitate care
este egală cu lucrul mecanic produs în această transformare (energia
113
internă rămâne neschimbată). Entropia sursei de lucru mecanic creşte în

cursul dilatării izoterme (aport de căldură): S2>S1. Prin urmare, cel de-al
doilea termen al membrului drept din ecuaţia (3.167) va fi pozitiv. El va fi
numeric egal cu aria 1-2-b-a-1 din figura 3.18. În ceea ce priveşte ultimul
termen al ecuaţiei, el va fi negativ, întrucât V2>V1. Valoarea sa va fi egală
numeric cu aria a-c-2-b-a. Prin urmare,
Lmax
util aria 1 2 b a 1 aria a c 2 b a
(3.168)
aria 1 2 c 1 ,
ceea ce coincide, aşa cum era de aşteptat, cu rezultatul obţinut anterior.
Se examinează în cele ce
urmează un al doilea exemplu. Se p
consideră un sistem izolat, compus
– ca şi în exemplul precedent –
dintr-o sursă de lucru mecanic, p 2 1 d
o
care are proprietăţile unui gaz T1=const.
perfect, şi din mediul exterior.
Starea iniţială a sursei de lucru
mecanic este caracterizată prin To=const.
punctul 1 din diagrama p-V repre-
zentată în figura 3.19. Punctul este
caracterizat de presiunea po şi tem-
a
peratura T1.
Se admite, tot ca în cazul
precedent, că sistemul va evolua b e c V
până în momentul în care se va
stabili echilibrul. În aceste condiţii, Fig.3.19. Diagrama p-V a unei
punctul 2 caracterizează noua stare transformări reversibile, alcătuită
a sursei de lucru mecanic, la o pre- dintr-o adiabată şi o izotermă.
siune şi temperatură egale cu cele
ale mediului exterior, adică starea în care sursa de lucru mecanic este în
echilibru cu mediul exterior. Mai întâi, este necesar să se determine o cale
posibilă de evoluţie reversibilă, care realizează trecerea sursei de lucru
mecanic din starea 1 în starea 2. Aşa cum a mai fost menţionat, singurele
transformări reversibile posibile în cazul unui sistem care are o singură
sursă de căldură cu temperatura invariabilă (mediul exterior de temperatură
To) sunt o transformare adiabatică şi o transformare izotermă, la
temperatura To. De aceea, singura evoluţie reversibilă care poate asigura
trecerea sursei de lucru mecanic de la starea 1 la starea de echilibru 2,
este o dilatare adiabatică, plecând de la starea iniţială, până la starea
caracterizată prin temperatura mediului exterior (adiabata 1-a din figura
3.19), urmată de o comprimare la temperatura invariabilă To (izoterma a-2).
114
Valoarea maximă a lucrului mecanic util poate fi determinată – şi în

acest caz – prin două procedee: fie din ecuaţia (3.167), fie cu ajutorul
diagramei p-V (fig.3.19). Prin cel de-al doilea procedeu, se remarcă faptul
că, în cursul dilatării adiabatice 1-a, presiunea sursei de lucru mecanic este
întotdeauna inferioară presiunii po a mediului exterior (cu excepţia punctului
iniţial 1, în care presiunea sursei de lucru mecanic este egală cu presiunea
mediului exterior). Lucrul mecanic produs de gaz în această transformare
este echivalent cu aria 1-a-c-e-1 şi este inferior lucrului mecanic exprimat
prin aria 1-d-c-e-1, care trebuie consumat pentru comprimarea mediului
exterior. Aceasta înseamnă că în cazul de faţă nu se poate produce niciun
fel de lucru mecanic util, ci – dimpotrivă – pentru realizarea transformării
1-a este necesar să se consume un lucru mecanic a cărui valoare este
numeric egală cu aria 1-d-a-1. Se poate imagina că lucrul mecanic necesar
pentru realizarea acestei transformări să fie primit temporar de la o sursă
exterioară sistemului analizat.
Realizarea comprimării izotermice a-2 necesită un consum de lucru
mecanic echivalent cu aria a-2-b-c-a. Acest lucru mecanic poate fi efectuat
de către mediul exterior a cărui presiune invariabilă po este constant
superioară celei a sursei de lucru mecanic (cu excepţia punctului final 2, în
care cele două presiuni sunt egale). În plus, lucrul mecanic susceptibil de a
fi produs de mediul exterior în cazul unei micşorări a volumului sistemului,
care corespunde izotermei a-2, este superior lucrului mecanic care trebuie
consumat pentru comprimarea izotermică a sursei de lucru mecanic,
diferenţa fiind echivalentă cu aria d-a-2-d. Este evident faptul că valoarea
căutată a lucrului mecanic util maxim va fi egală cu diferenţa dintre lucrul
mecanic excedentar (echivalent cu aria d-a-2-d) şi lucrul mecanic primit
anterior de la sursa exterioară (echivalent cu aria 1-d-a-1):
Lmax
util aria d a 2 d aria 1 d a 1
(3.169)
aria 1 a 2 1 .
Ca şi în cazul precedent, valoarea lui Lmax
util poate fi, însă,
determinată şi direct, plecând de la ecuaţia (3.167). Primul termen al
membrului drept al acestei ecuaţii reprezintă lucrul mecanic de dilatare
adiabatică între temperaturile T1 şi To, fără să depindă de presiunea iniţială
şi de cea finală. Trebuie reamintit faptul că în acest exemplu este vorba
despre o sursă de lucru mecanic care are proprietăţile unui gaz perfect,
cunoscut fiind faptul că energia internă a gazului perfect nu depinde decât
de temperatură [este independentă de presiune, v. ecuaţia (2.31)]. Aşa
cum a mai fost menţionat, într-o transformare adiabatică, lucrul mecanic
este produs datorită variaţiei energiei interne. În consecinţă, lucrul mecanic
al dilatării adiabatice 1-a este pozitiv şi echivalent cu aria 1-a-c-e-1.
Cel de-al doilea termen al membrului drept din ecuaţia (3.167)
reprezintă cantitatea de căldură furnizată mediului exterior de sursa de
115
lucru mecanic. Dat fiind faptul că în cursul dilatării adiabatice reversibile 1-a
entropia sursei de lucru mecanic nu variază (S1=S), rezultă:
To S1 S2 To Sa S1 . (3.170)
Cantitatea de căldură cedată (sau primită) unui gaz perfect într-o
transformare izotermă este egală cu lucrul mecanic de dilatare sau cu
lucrul mecanic de comprimare efectuat. Din această cauză, căldura primită
de la sursa de lucru mecanic în cursul comprimării izotermice a-2 este
egală cu lucrul mecanic echivalent cu aria a-2-b-c-a. Deoarece Sa=S1>S2
(în timpul comprimării a-2 sursa de lucru mecanic furnizează căldură şi, în
consecinţă, entropia sa se micşorează), al doilea termen din membrul drept
al ecuaţiei (3.167) va fi pozitiv.
În sfârşit, ultimul termen al membrului drept al ecuaţiei considerate
va fi tot pozitiv, aşa cum se vede din figura 3.19 (V2<V1); el este echivalent
în valoare absolută cu aria 1-2-b-e-1. Aşadar, se poate scrie
Lmax
util aria 1 a c e 1 aria 1 2 b e 1
(3.171)
aria a 2 b c a aria 1 a 2 1 .
Se observă că, în exemplul analizat, sistemul efectuează un lucru
mecanic; în timpul producerii lui, volumul ocupat de sursa de lucru mecanic
se micşorează, concomitent cu creşterea corespunzătoare a volumului
mediului exterior.
p p
p1 1 2 e
po
T1=const. To=const.
To=const. a
T1=const.
po
2
a p1
1
b c d V b c d V
a b
Fig.3.20. Diagramele p-V ale unor transformări ireversibile, alcătuite
dintr-o adiabată şi o izotermă:
a –transformarea realizată în condiţiile scăderii temperaturii şi presiunii iniţiale;
b –transformarea realizată în condiţiile creşterii temperaturii şi presiunii iniţiale.
116
În figura 3.20, ariile haşurate reprezintă, de asemenea, valorile

lucrului mecanic util maxim pentru alte două exemple. În primul caz
(fig.3.20.a), starea iniţială a sistemului este caracterizată atât de un
dezechilibru termic, cât şi de unul mecanic. Aceste dezechilibre sunt
datorate faptului că temperatura şi presiunea sursei de lucru mecanic sunt
mai mari faţă de valorile parametrilor corespunzători ai mediului exterior To
şi, respectiv, po. În cel de-al doilea caz (fig.3.20.b), sistemul este, de
asemenea, neechilibrat termic în starea iniţială, dar – de această dată –
există inegalităţile T1<To şi, respectiv, p1<po. În ambele situaţii, lucrul
mecanic util maxim poate fi determinat în mod similar celor două exemple
precedente.
Noţiunea de lucru mecanic util maxim (capacitatea de lucru
mecanic) al căldurii are o importanţă practică mult mai mare decât cea de
lucru mecanic util maxim (capacitatea de lucru mecanic) al unui sistem
izolat.
Atunci când este vorba despre lucrul mecanic util maxim al căldurii,
sistemul izolat trebuie considerat ca fiind constituit din două surse de
căldură (una caldă şi cealaltă rece) şi dintr-un fluid motor care descrie un
ciclu. Se admite, iniţial, că sursa rece este reptezentată de mediul exterior,
caracterizat de parametrii (practic, invariabili) po şi To. În calitate de sursă
caldă (dar, nu întotdeauna), se va considera o sursă infinit de mare, care
are temperatura invariabilă T1.
Se numeşte capacitate de lucru mecanic al căldurii primite de la
sursa caldă (de temperatură T1) lucrul mecanic util maxim care poate fi
obţinut pe seama acestei călduri, cu condiţia ca sursa rece să fie constituită
dintr-un mediu exterior de temperatură To. Convenţional, se notează acest
lucru mecanic util maxim al căldurii cu L'util
max
.
Se reaminteşte faptul că partea de căldură primită de la sursa caldă
(posibil a fi transformată în lucru mecanic pe parcursul ciclului) este cu atţt
mai mare, cu cât diferenţa dintre temperatura sursei calde şi, respectiv, cea
a sursei reci este mai mare.
Este important să se înţeleagă clar că, deoarece fluidul motor
suferă o transformare închisă (un ciclu), energia sa internă nu variază ca
urmare a efectuării ciclului şi – de aceea – producerea lucrului mecanic se
va face exclusiv pe seama căldurii Q1 furnizată fluidului motor de sursa
caldă. De asemenea, este important de remarcat faptul că lucrul mecanic
util maxim al căldurii nu depinde de presiunea po a mediului exterior, pentru
că volumul fluidului motor rămâne neschimbat după efectuarea ciclului
închis. În consecinţă, mediul exterior nu suferă – în definitiv – nici
comprimare şi nici dilatare, iar întregul lucru mecanic produs de fluidul
motor în timpul ciclului poate fi utilizat în funcţie de necesităţi, reprezentând
astfel un un lucru mecanic util. Fracţiunea căldurii Q1 transformată în lucru
117
mecanic pe parcursul ciclului este cu atât mai mare, cu cât randamentul

ciclului este mai ridicat.
Aşa cum s-a arătat anterior, pentru un interval dat de temperatură,
cel mai mare randament termic îl are ciclul Carnot reversibil. Prin urmare,
lucrul mecanic util maxim al unei anumite cantităţi de căldură Q1 (primită de
la sursa caldă, de temperatură T1) poate fi obţinut în cazul în care sistemul
considerat descrie un ciclu Carnot reversibil.
Rezultă de aici că
To
L'util
max
Q1 cCr
t Q1 1 , (3.172)
T1
unde tcCr este randamentul ciclului Carnot reversibil, realizat în intervalul
de temperatură T1 –To.
Această ultimă relaţie arată că lucrul mecanic util maxim al căldurii
este cu atât mai mare cu cât raportul To/T1 este mai mic. În cazul în care
temperaturile surselor de căldură sunt egale (To=T1), lucrul mecanic util
maxim este egal cu zero.
Dacă între cele două surse de căldură se realizează un ciclu
ireversibil, lucrul mecanic util al căldurii primite de la sursa caldă va fi mai
mic decât lucrul mecanic util maxim (capacitatea de lucru mecanic) al
căldurii, pentru că – trebuie reamintit – randamentul termic al oricărui ciclu
ireversibil este întotdeauna inferior randamentului termic al unui ciclu
Carnot reversibil.
S-a arătat anterior că lucrul mecanic util efectuat de un sistem izolat
(sau de căldura primită de la sursa caldă) nu este maxim decât în cazul în
care sistemul este sediul unor transformări reversibile. Trebuie subliniat
încă o dată faptul că orice reversibilitate are ca rezultat o micşorare a
lucrului mecanic util pe care îl poate produce sistemul. În aceste condiţii,
este evident că lucrul mecanic util al sistemului (sau lucrul mecanic util al
căldurii) va fi cu atât mai mic, cu cât ireversibilitatea transformărilor va fi
mai mare, ireversibilitatea măsurându-se prin creşterea entropiei sistemului
izolat luat în consideraţie. Din această cauză, între micşorarea valorii
lucrului mecanic util (sau, cum se mai spune, pierderea de capacitate a
lucrului mecanic) şi creşterea entropiei sistemului datorită ireversibilităţii
trebuie să existe o relaţie univocă. Nu este dificil de determinat caracterul
acestei dependenţe.
Anterior, s-a stabilit că valoarea lucrului mecanic util efectuat de
către un sistem izolat format dintr-o sursă de lucru mecanic şi din mediul
exterior – în cazul unei transformări ireversibile – este dat de expresia
(3.165),
Lutil U1 U 2 To S o2 S o1 po V2 V1
118
iar valoarea lucrului util maxim al acestui sistem este definită de expresia
(3.167),
Lmax
util U1 U 2 To S1 S2 po V2 V1 .
În cele două expresii, So1 şi So2 sunt valorile iniţială şi, respectiv,
finală ale entropiei mediului exterior, în timp ce S1 şi S2 reprezintă valorile
iniţială şi, respectiv, finală ale entropiei sursei de lucru mecanic.
Este evident că, pentru transformările reversibile ale unui sistem
izolat, există egalitatea
S o2 S o1 S1 S2 , (3.173)
deoarece entropia întregului sistem izolat nu trebuie să varieze în acest caz
(cazul transformărilor reversibile).
Deoarece expresia (3.165) este scrisă pentru Lutil , adică pentru
transformările ireversibile ale sistemului, iar expresia (3.167) pentru Lmax
util ,
deci pentru cazul în care sistemul nu suferă nicio transformare reversibilă,
rezultă:
S o2 S o1 S1 S2 (3.174)
şi
Lmax
util Lutil To S o2 S o1 S1 S2 To S sistem , (3.175)
În expresia de mai sus, parametrul
S sistem S o2 S o1 S1 S2 (3.176)
reprezintă creşterea entropiei sistemului ca urmare a transformărilor lui
ireversibile.
Mai trebuie subliniat încă o dată că Lmax
util este lucrul mecanic util
maxim pe care-l poate efectua sistemul izolat considerat, dacă
transformările care aduc acest sistem în echilibru se produc reversibil
(capacitatea de lucru mecanic al sistemului), iar Lutil reprezintă valoarea
lucrului mecanic pe care-l produce acelaşi sistem în cazul în care el
parcurge transformări ireversibile. Diferenţa dintre aceste cantităţi dă
pierderea de capacitate de lucru mecanic (pierderea de energie utilizabilă)
a sistemului, ca urmare a ireversibilităţii sale. Din ecuaţia (3.175) se vede
că pierderea de capacitate de lucru mecanic a sistemului este cu atât mai
mare, cu cât gradul de ireversibilitate al acestor transformări, adică
mărimea Lsistem este mai mare.
119
Ecuaţia (3.175) este o ecuaţie universală în cazul particular al unui

sistem izolat, format din două surse de căldură şi un fluid motor, care
descrie un ciclu.
Într-adevăr, lucrul mecanic util al unei anumite cantităţi de căldură Q1,
primită de la sursa caldă, poate fi reprezentat ca diferenţa dintre Q 1 şi
cantitatea de căldură Q2, cedată în timpul ciclului sursei reci:
L'util Q1 Q2 . (3.177)
Întrucât, prin convenţie, temperatura sursei reci (a mediului exterior) To
este invariabilă, valoarea Q2 are expresia
Q2 To S rece , (3.178)
de unde
L'util Q1 To S rece , (3.179)

Fluidul motor efectuând un ciclu, toţi parametrii săi rămân, în definitiv,
neschimbaţi, indiferent dacă transformările suferite sunt sau nu reversibile.
Entropia sursei calde scade, pentru că această sursă cedează căldură, iar
entropia sursei reci creşte. Datorită faptului că în cazul în care toate
transformările suferite de un sistem izolat sunt reversibile, iar entropia
totală a acestui sistem nu variază, creşterea entropiei ΔSrece a sursei reci
trebuie să fie egală cu micşorarea entropiei ΔScaldă a sursei calde.
Deoarece reversibilitatea tuturor transformărilor pe care le suferă sistemul
izolat considerat corespunde cazului în care se obţine lucrul mecanic util
maxim al căldurii, relaţia (3.179) devine (având în vedere egalitatea (ΔS caldă
= ΔSrece)
' max
Lutil Q1 To S caldă . (3.180)
Nu este greu de demonstrat că ecuaţia de mai sus este identică cu (3.174),
expresie obţinută pentru capacitatea de lucru mecanic al căldurii. Într-
adevăr, întrucât, conform relaţiei (3.99),
Q1
S caldă , (3.181)
T1
în valoare absolută, înlocuind această mărime în relaţia (3.180), se
regăseşte expresia (3.174).
Din expresiile (3.179) şi (3.180) rezultă
' max
Lutil L'util To S rece S caldă . (3.182)
Pentru că, aşa cum a fost arătat anterior, entropia fluidului motor nu
variază în cursul unui ciclu, este evident că diferenţa dintre mărimile ΔS caldă
şi ΔSrece reprezintă variaţia entropiei sistemului izolat considerat ca un
întreg,
S sistem S rece S caldă . (3.183)
120
Ţinând cont de această ultimă relaţie, din (3.177) se poate deduce o ecuaţie
care exprimă pierderea de capacitate a lucrului mecanic al căldurii, datorită
ireversibilităţii transformărilor suferite de sistemul izolat considerat.
Această ecuaţie este de forma
' max
Lutil L'util To S sistem , (3.184)
expresie analoagă ecuaţiei (3.175).
Notând cu ΔL pierderea de capacitate a lucrului mecanic, ecuaţiile
(3.175) şi (3.184) se pot scrie sub forma
L To S sistem . (3.185)
Mărimea ΔL este denumită tot pierdere de energie.
Expresia (3.185) se numeşte ecuaţia lui Gouy-Stodola, după
numele lui M. Gouy, fizician francez care a propus-o în 1889, şi numele lui
A. Stodola, inginer slovac care a folosit-o primul pentru rezolvarea unor
probleme tehnice. Ecuaţia Gouy-Stodola are aplicaţii largi în analiza
eficacităţii instalaţiilor termice.
Determinarea mărimii ΔSsistem nu este întotdeauna o problemă
uşoară; ea trebuie rezolvată separat pentru fiecare transformare reală.
Temă pentru studiu:

1. Explicati transformarile ciclului Carnot si modul lui de functionare;
2. Caracterul universal al principiului II;
3. Analizati comportamentul entropiei in transformarile reversibile si
ireversibile precum si indicatiile pe care le da functionarii masinilor
termice si frigorifice;
1.3.2. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Enuntul principiului al doilea al termodinamicii dat de W. Thomson este:

A) Cu ajutorul unui agent material neinsufletit nu se poate obtine un lucru mecanic
prin racirea unei mase oarecare de substanta sub temperatura celui mai rece
dintre corpurile exterioare;
B) Nu se poate face sa treaca caldura de la un corp rece la unul cald, fara consum
de lucru mecanic;
C) Orice transformare reala spontana este o transformare ireversibila;
121
D) Este imposibil de construit o masina care sa functioneze periodic si a carei

intreaga actiune sa se reduca la ridicarea unei greutati si la racirea unei surse de
caldura;
2. Transformarile sunt ireversibile daca :
A) Dupa realizarea lor in sens direct sistemul termodinamic revine la starea
initiala;
B) Dupa realizarea lor in sens invers sistemul termodinamic revine la starea
initiala;
C) Dupa realizarea lor in sens direct si in sens invers sistemul termodinamic nu
revine la starea initiala;
D) Dupa realizarea lor in sens direct si in sens invers sistemul termodinamic revine
la starea initiala;
3. Integrala lui Clausius este data de relatia:

dS dH dQ dS
A) =0 ; B) =0 ; C) =0 ; D) 0 ;
T T T T
1.3.3. RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1.-A ; 2.- C ; 3.- C.
1.3.4. BIBLIOGRAFIE
1) Kirillin V.A., Termodinamica, Bucureşti, 1985;

2) Leonăchescu N., Termotehnica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1974;
3) Petrescu Stoian, Florea Traian, Florea Elisabeta, Florea Traian Vasile, –
Thermodynamics and Heat Transfer, 469 pag., ENGR 204, Bucknell
University, Lewisburg PA 17837, USA, January 2006
4) Petrescu Stoian, Florea Traian, Harman Charles, Costea Monica, Florea
Traian Vasile, January 2004 – Thermodynamics, Bucknell University,
Lewisburg PA 17837, USA, 441pag., ENGR-204
5) Florea Traian, 2001 – Regenerarea cãldurii în masinile termice,
Editura Leda&Muntenia, Constanţa, 228 pag.,ISBN 973-9286-96-8 si
ISBN 973-8082-51-X
122

Al Doilea Principiu Al Termodinamicii: Unitatea de Învăţare Nr. 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Al Doilea Principiu Al Termodinamicii: Unitatea de Învăţare Nr. 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap.

3 AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

Unitatea de învăţare nr. 1

AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

CICLURI. NOŢIUNEA DE RANDAMENT TERMIC. SURSE DE CĂLDURĂ

Timp recomandat de studiu : 100 min.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU 1.3.

- Intelegerea si definirea ciclurilor, randamentului termic si a surselor de

3.1. CICLURI. NOŢIUNEA DE RANDAMENT TERMIC.

În precedentul capitol s-a arătat că un gaz care se dilată produce un

încât lucrul mecanic de comprimare să fie inferior, în valoare absolută,

Din diagrama reprezentată în figura 3.1 se observă că lucrul

Fig.3.2. Ciclurile de funcţionare:

Dacă ciclul se realizează astfel încât curba de comprimare să se

3.2. TRANSFORMĂRI REVERSIBILE ŞI TRANSFORMĂRI

Noţiunile de transformări reversibile şi transformări ireversibile sunt

Fig.3.3. Efectuarea unei transformări mecanice reversibile.

Dacă frecările şi rezistenţa aerului sunt nule, atunci, în virtutea legilor

căldură, în transformarea inversă aceeaşi cantitate de căldură îi este luată

mecanice, pierderile prin efect Joule nu depind de sensul în care curentul

starea de echilibru termic, transferul de căldură încetează şi nu se mai

În afara faptului că transformările reversibile sunt – practic –

3.3. ENUNŢURI ALE CELUI DE-AL DOILEA

După cum s-a văzut anterior, primul principiu al termodinamicii

3.4. CICLUL CARNOT. TEOREMA LUI CARNOT

În anul1824, inginerul francez S. Carnot a publicat o lucrare care stă

Fig.3.4. Ciclul Carnot direct.

Fluidul motor primeşte o cantitate de căldură de la sursa caldă, a

la o sursă exterioară oarecare, gazul se comprimă şi – în cursul acestei

Fig.3.5. Ciclul Carnot invers.

Gazul comprimat, a cărui stare este reprezentată în diagrama p-V

Compararea expresiilor (3.15) şi (3.16) cu relaţiile (3.17) şi (3.18)

Pe baza consideraţiilor anterioare, va fi analizat randamentul termic

Din ecuaţia primului principiu al termodinamicii pentru un gaz

Transformările adiabatice 2-3 şi 4-1 fiind realizate în ciclul Carnot

În acest caz, intervalul de

Această teormeă a fost enunţată şi demonstrată de S. Carnot în lucrarea sa

Q1´ Maşină Q2´

Fig.3.9. Reprezentarea schematică a efectuării a două cicluri reversibile,

Conform expresiei (3.12), lucrul mecanic furnizat din exterior

L'ciclu ' '

Comparând ultimele două relaţii şi ţinând cont de expresia (3.43),

Q2' Q1' ' . (3.52)

L Q1'' Q2' Q1'' Q2' . (3.53)

Se aleg masele fluidelor motoare din cele două maşini termice

Q1' ' Q2' ' Q1' Q2' . (3.56)

Q1' ' Q1' , (3.59)

Q Q1' Q1' ' . (3.60)

Q2' Q2' ' , (3.61)

Q2 Q2' Q2' ' . (3.62)

lucru mecanic (datorită egalităţii L'ciclu L'ciclu

În cele ce urmează vor fi luate în consideraţie unele proprietăţi

pentrul cel de-al n-lea ciclu,

Din aceeaşi relaţie mai rezultă că, într-o transformare reversibilă,

Cantitatea de căldură schimbată între sistem şi mediul exterior în

Din această cauză, transformările adiabatice reversibile sunt

randamentului termic al unui ciclu Carnot reversibil, realizat între

Fig.3.14. Compararea unui ciclu reversibil oarecare cu un ciclu Carnot

Ciclul reversibil oarecare se înscrie în ciclul Carnot 1-2-3-4-1 (care

acelaşi interval de entropii (sau, cum se spune, cu cât coeficientul de

3.6. VARIAŢIA ENTROPIEI ÎN TRANSFORMĂRILE

Până în acest moment, au fost analizate doar variaţiile entropiei în

înseamnă că, în conformitate cu relaţia (3.74), entropia primului corp se