Centralele termoelectrice cu

abur(CTE)
Producerea energiei electrice, termice și
circuitul termic al centralelor termoelectrice cu
abur(CTE)

1
 CUPRINS

Capitolul 1. PRINCIPIUL DE FUNCȚIONARE.................................................................2

1.1. Scurtă introducere. Producerea energiei. Fluxurile de energie de masă într-o centrală
termoelectrică cu abur. Conversia energiei chimice a combustibililor în energia electrică........2

1.2. Noțiuni de termodinamică..............................................................................................3

1.3. Ciclul termic al unei CTE cu abur.................................................................................6

1.4. Circuitul termic al unei CTE..........................................................................................8

Capitolul 2. Randamente, bilanțul termic, consumuri specifice...........................................9

2.1. Randamentul circuitului termic......................................................................................9

2.2. Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului....................................................................10

2.3. Supraîncălzirea intermediară........................................................................................11

2.4. Utilizarea ciclurilor suprapuse.....................................................................................15

2.5. Utilizarea ciclurilor binare...........................................................................................16

Capitolul 3. Metode de îmbunătățire a randamentului ciclului termic.............................19

3.1. Preîncălzirea apei de alimentare...................................................................................19

3.2. Îmbunătăţirea randamentului termic prin utilizarea termoficării. Centrale

termoelectrice cu cogenerare.....................................................................................................22

Capitolul 4. Instalaţiile principale ale termocentralelor.....................................................24

4.1. Agregatul cazanului.....................................................................................................24

4.2. Agregatul turbină-generator.........................................................................................27

Capitolul 5. Instalații pentru apa de alimentare..................................................................30

5.1. Instalaţii pentru apa de răcire a CTE............................................................................30

5.2. Instalaţii pentru tratarea apei........................................................................................32

Capitolul 6. Concluzii.............................................................................................................34

Bibliografie..............................................................................................................................35

2
 Capitolul 1. PRINCIPIUL DE FUNCȚIONARE
1.1. Scurtă introducere. Fluxurile de energie de masă într-o
centrală termoelectrică cu abur. Conversia energiei chimice a
combustibililor în energia electrică.
Centrala termoelectrică cu abur este un transformator de energie: ea convertește energia
chimica a combustibilului (solid,lichid sau gazos) în energie electrică. Această transformare
energetică nu este directă ci presupune un lanț de transformări simple: energia chimică a
combustibilului este convertită în căldura conținută de gazele de ardere, care servesc doar ca
agent de transport; o parte din această căldură, este cedată agentului de lucru al ciclului după
care, prin destindere în turbină, energia aburului este transformată în energie mecanică de
rotație, fiind în final convertită în energie electrică.

Molecula este constituită din atomi. Prin urmare molecula posedă o oarecare rezervă de
energie compusă din energia cinetică a atomului care se află în mişcare şi din energie
potenţială a atomilor care depinde de aşezarea lor reciprocă, energie care asigură legătura
chimică a atomilor în cadrul moleculei. Modificarea aşezării reciproce a atomilor în moleculă
este legată de degajarea sau de absorbţia unei anumite cantităţi de energie numită energie
chimică. Astfel la arderea metanului (CH4), moleculele sale se ciocnesc cu moleculele de
oxigen din aer. Carbonul care are o mai mare afinitate faţă de oxigen decât faţă de hidrogen,
va părăsi legătura cu acesta şi se va uni cu oxigenul, producând reacţia de ardere cu formarea
unei molecule de carbon şi a două molecule de apă:

CH4  2O2  CO2  2H2O .

În acest domeniu, problemele de viitor sunt legate de utilizarea cărbunilor, a căror rezerve
sunt mult mai mari în raport cu petrolul şi gazele naturale.

Se efectuează cercetări în vederea gazeificării cărbunilor, pentru a putea fi folosiţi şi în

industria automobilului fără modificări majore a acestora şi pentru a putea fi transportaţi mai
economic (prin conducte). În principiu gazeificarea decurge în două etape:

a) Descompunerea apei sub formă de aburi datorită trecerii printr-un strat de cărbune
încălzit la incandescenţă. Rezultă un amestec de CO, CO2, H2, N2, O2 care se numeşte gaz
de gazogen sau gaz de sinteză, cu o putere calorică de 1000-2000 kcal/Nm3 ;

b) Faza de sinteză a metanului (CH4) care se desfăşoară la temperaturi mai scăzute (200-
300°C), dar la presiune înaltă şi în prezenţa unor catalizatori. În final se obţine un gaz cu
puterea calorică de 7000-9000 kcal/Nm3 , comparabilă cu cea a gazului natural.

Aceste gaze pot fi prelucrate ulterior pentru producerea de benzină sintetică. Randamentul
gazeificării este apreciat la 40-60%.

Lichefierea cărbunilor, constă în prelucrarea lor chimică cu adaos de H2 pentru obţinerea

directă de lichide combustibile. Şi aici eficienţa termică globală este în jur de 56%.

3
 Centralele termoelectrice (CTE) produc energie electrică sau energie electrică şi termică
prin transformarea energiei chimice a combustibililor în energie termică şi a energiei termice
în energie mecanică pe baza ciclurilor termice. Lanţul transformărilor la care este supusă
energia chimică a combustibililor într-o CTE este prezentată în figura 1.1.

După cum se vede, conversia energiei chimice a combustibililor în energie termică are loc
prin arderea acestora în cazane, conversie realizată de regulă cu randamente de peste 90%,
pierderea de energie principală având loc prin căldura rămasă în gazele arse şi în zgură.

Fig. 1.1

Transformarea energiei termice în energie mecanică se poate face prin mai multe tipuri de
maşini termice: turbine cu abur, turbine cu gaze şi motoare cu ardere internă (Diesel). Aceasta
este cea mai slabă verigă a acestui lanţ, deoarece randamentul ciclului termic, la temperaturi
uzuale (300-550°C) este sub 50%.

Transformarea energiei mecanice în energie electrică se face în generatoare electrice

sincrone, cu randamente foarte bune (peste 96%). În acest fel randamentul global al acestor
centrale este în jur de 30% şi cu toate măsurile de îmbunătăţire a randamentului cu greu se
apropie de 40%.

Centralele termoelectrice clasice, cu abur şi condensaţie vor fi prezentate în prezentul

capitol iar celelalte tipuri de centrale termoelectrice vor fi prezentate în capitolul următor.
Aproape 50% din energia electrică produsă azi în lume se produce în centrale termoelectrice
cu abur.

1.2. Noțiuni de termodinamică

În centralele termoelectrice se realizează o aplicaţie a principiului al doilea al
termodinamicii, conform căruia se poate obţine lucru mecanic prin evoluţia unui fluid într-o
transformare între o sursă caldă şi una rece. Sursa caldă este reprezentată de cazanul în care
fluidului de lucru i se comunică o cantitate de căldură obţinută prin arderea unui combustibil
iar sursa rece este apa de răcire a termocentralei.

Se ştie că starea termodinamică a unui gaz este complet determinată prin cunoaşterea a patru
mărimi sau parametrii de stare: presiune p, temperatura T, volumul specific v şi energia
internă u. Mai există şi alte mărimi de stare, ca de exemplu: entalpia i şi entropia S, dar care
sunt dependente de celelalte mărimi de stare.

4
 Astfel entalpia i, cantitatea de energie de unitatea de masă din gaz, se defineşte prin relaţia:

iupv

Entropia se defineşte prin relaţia:

unde s-a ţinut cont că dq=di, q fiind cantitatea de căldură, iar cu relaţia:

se obţine:

unde Tn şi Vn caracterizează starea normală, iar T şi V o altă stare oarecare; Cv este căldura
specifică la volum constant şi R constanta universală a gazelor.

Într-o transformare fluidul suferă o evoluţie, evoluţie în care se modifică parametrii de stare.
Procesul de transformare se poate descrie prin dependenţe a doi parametrii de stare ca: T-S;
I-S.

Fig. 1.2 Evoluţia unui fluid între două stări: a) pe o singură cale; b) pe două căi

Există şi altfel de mărimi decât mărimile de stare şi anume mărimi globale, ca de exemplu
lucrul mecanic l şi cantitatea de căldură q.

Aceste mărimi nu caracterizează starea gazului, ci procesul de variaţie a acestei stări,

depinzând de felul cum se desfăşoară această variaţie, mai concret de calea de evoluţie a
gazului între cele două stări: calea C1 şi C2 din figura 1.2 b).

5
adică cantitatea de căldură schimbată în timpul unei transformări de stare este proporţională
cu aria mărginită de curba transformării, axa absciselor şi cele două abscise corespunzătoare
entropiilor iniţiale şi finale. Astfel în figura 1.2 b) se pot distinge, haşurate diferit, cele două
cantităţi de căldură corespunzătoare celor două curbe de evoluţie:

Pentru transformările care au loc în circuitul termic al unei centrale prezintă interes
procesele de fierbere a apei, procese prezentate în diagrama T-S din figura 1.3.

Fig. 1.3 Diagramele transformării apei în abur - procesul de fierbere a apei

În această figură, ramura din stânga punctului K a curbei de fierbere reprezintă curba de
începere a fierberii apei sau curba lichidului, deoarece în stânga acestei curbe, în zona I se afla
lichid şi se numeşte zona lichidului. În mod analog, porţiunea din curba de fierbere aflată în
dreapta punctului K este curba de sfârşit a fierberii sau curba vaporilor saturaţi, deoarece în
dreapta acestei curbe se află zona III a vaporilor supraîncălziţi. Sub curba de fierbere se află
zona II a vaporilor umezi în care conţinutul de apă este precizat prin curbele de titlu constant
(x= const.).

Punctul K, în care se unesc cele două curbe de fierbere se numeşte punct critic şi el
corespunde transformării directe din stare lichidă în stare de vapori uscaţi. Linia orizontală
care trece prin punctul critic K se numeşte izotermă critică şi ea delimitează în partea
superioară zona IV, zona vaporilor care nu pot fi lichefiaţi, cu un comportament asemănător
gazelor perfecte.

Pe această diagramă se mai pot vedea şi două perechi de curbe izobare respectiv izocore.
6
 1.3. Ciclul termic al unei CTE cu abur
Funcţionarea unei centrale termoelectrice are la bază Principiul al doilea al termodinamicii,
conform căruia o maşină termică ciclică poate produce lucru mecanic numai dacă este în
contact cu doua surse de căldură: una caldă şi una rece.

Ciclul termic ideal pentru a produce lucru mecanic pe această cale a fost inventat de
savantul francez Sadi Carnot şi este format din două izoterme şi două adiabate, după cum se
poate vedea în figura 1.4.

Fig. 1.4 Ciclul Carnot.

Pe porţiunea AB fluidul primeşte de la sursa caldă cantitatea de căldură Q1, evoluând pe o

izotermă. Lucrul mecanic se obţine prin destindere adiabată BC – fără schimb de căldură cu
exteriorul – care are loc în maşina termică. Etapa CD are loc în sursa rece, căreia fluidul îi
cedează cantitatea de căldură Q2. În evoluţia de la D la A fluidul îşi regăseşte parametrii de
început de ciclu printr-o compresie adiabată. Ceea ce se transformă în lucru mecanic este
diferenţa Q1-Q2. Deci:

Randamentul unui astfel de ciclu va fi:

La temperatura sursei calde de 327 C şi a sursei reci de 27 C se obţine un randament de:

foarte scăzut având în vedere că acest ciclu este un ciclu ideal.

7
 Fig. 1.5 Transformarea închisă cu abur supraîncălzit – ciclul Hyrn-Rankine – a fluidului între sursa caldă Q1 şi
sursa rece Q2.

Fluidele reale au particularităţi termodinamice care modifică substanţial forma ciclului.

Astfel amestecul apă-abur folosit ca fluid de lucru în centralele termoelectrice are trăsăturile
legate de forma curbei de fierbere (Fig. 3.3) iar forma ciclului se modifică, devenind cea din
figura 3.5 – ciclul Hyrn-Rankine.

Un ciclu similar ciclului Carnot este ciclul AA1BCC1A, care pentru apă are punctul A la
aproximativ 70°C. La o presiune de 10 bar fierberea începe la circa 170°C şi momentul
corespunde punctului B. În toată zona BC apa se transformă abur, timp în care fluidului i se
cedează căldura latentă de vaporizare. În toată zona ABC, fluidul a primit căldură de la sursa
caldă, iar în C este transformat în întregime în vapori. Porţiunea CC1 reprezintă destinderea:
fluidul pătruns în turbină o antrenează şi la arborele acesteia se regăseşte lucrul mecanic sub
formă de cuplu ce învârte generatorul electric. În porţiunea C1A fluidul este răcit, cedând
căldura pe care o mai deţine sursei reci.

Această maşină nu funcţionează corect, deoarece punctul C1 se află într-o zonă cu un

conţinut mare de apă; iar la viteza foarte mare a turbinei, 3000 rot/min , paletele acesteia se
distrug rapid prin fenomenul de cavitaţie.

Pentru a elimina acest inconvenient trebuie să se deformeze ciclul, forţându-se punctul C1

să ajungă în zone cu abur mai puţin umed.

Acest lucru se realizează în ciclul cu supraîncălzire ABCDEA, obţinându-se implicit şi o

creştere a gradului de utilizare a energiei, deci o creştere de randament. Pe porţiunea CD
aburul saturat este supraîncălzit, ajungându-se în zona gazelor perfecte. Întreaga transformare
ABCD se petrece pe o izobară suprapusă peste o izotermă în zona BC.

8
 1.4. Circuitul termic al unei CTE
Un ciclu termic real de tipul Hyrn-Rankine, prezentat în figura 1.5, va fi realizat într-o
centrală termoelectrică care are circuitul termic prezentat în figura 1.6.

Fig. 1.6 Circuitul termic al unei CTE.

În realitate un circuit termic de CTE este mult mai complex, mai conţine şi alte elemente
destinate în special creşterii randamentului ca: preîncălzitoare de apă (de tip schimbător de
căldură sau de amestec), pompe de condens, poate avea turbina cu mai multe corpuri şi mai
poate fi dotată cu un supraîncălzitor intermediar de abur.

Elementele principale ale circuitului termic al centralei termoelectrice sunt cazanul şi

turbina care antrenează generatorul electric. Cazanul C este elementul component în ale cărui
ţevi fluidul se menţine la o presiune ridicată şi primeşte o cantitate de căldură Q1 rezultată
prin arderea în focar a combustibililor solizi, lichizi sau gazoşi. Apa, în cazan se vaporizează,
trecând în stadiul de vapori saturaţi, care apoi sunt supraîncălziţi în supraîncălzitorul SI.

Aburul supraîncălzit ajunge prin conducta D la turbină. In turbina T aburul se destinde de la

o presiune ridicată la o presiune scăzută. Această destindere este favorizată de presiunea
scăzută din condensatorul Cd. În condensator, aburul se condensează sub acţiunea vidului şi a
temperaturilor scăzute. Vidul se realizează cu ajutorul ejectorului Ej care funcţionează cu abur
viu preluat din conducta caldă D dinainte de intrarea în turbină. Răcirea aburului în vederea
condensării se face cu apă de răcire, care este adusă în condensator cu pompa de apă de răcire
PAR. Această apă de răcire reprezintă sursa rece a circuitului termic, cea prin care se extrage
căldura Q2. Condensatul este preluat de pompa de alimentare a cazanului PalC şi reintrodus în
cazan.

Această pompă are un rol esenţial în funcţionarea cazanului deoarece întreruperea

funcţionării ei duce la distrugerea cazanului, ale cărui ţevi fierbătoare ne mai fiind spălate în
interior cu fluid se topesc la temperatura înaltă din focar. Din acest motiv aceste pompe vor
avea o rezervare de 100% în capacitate. Există trei modalităţi de antrenare a acesteia şi

9
anume: cu motor electric, cu turbină cu abur şi de la axul turbinei principale. Antrenarea
electrică este limitată de consecinţele măririi puterii unitare a motoarelor electrice (motoare şi
echipamente de comandă mai scumpe, consumul de energie electrică a serviciilor interne
crescut).

Pentru maşini cu puteri până la 250 MW, pompa principală este de regulă antrenată cu
motor electric şi se instalează, cu o asigurare 100% a rezervei, trei pompe cu debitul de 50%
din debitul nominal al cazanului. Pentru puteri cuprinse între 250 şi 300 MW soluţia de
antrenare este o turbopompă cu debit 100% şi două electropompe de 50%. La puteri mai mari
de 300 MW se utilizează două turbopompe de 50% şi un cazan de abur pentru pornirea uneia
din cele două turbopompe de 50%.

Deoarece modificarea puterii furnizate de generator se realizează prin modificarea debitului

de abur, pompele de alimentare trebuie să asigure alimentarea cazanului în regim variabil.
Aceasta se realizează prin modificarea turaţiei, rezultat obţinut prin modificarea debitului de
abur la turbopompe sau cu ajutorul unor cuple hidraulice sau variatoare de turaţie la
electropompe. Presiunea aburului de la turbopompe se înscrie de regulă în domeniul 8-15 bar.

Capitolul 2. Randamente, bilanțul termic, consumuri

specifice
2.1. Randamentul circuitului termic
Randamentul general al celei mai simple centrale termoelectrice cu condensaţie se exprimă
în funcţie de randamentele instalaţiilor componente prin relaţia:

10
 Cu cifrele prezentate mai sus rezultă pentru randamentul general al centralei termoelectrice
valori cuprinse între 25 şi 30 %. Principala cauză a valorii scăzute a acestui parametru este
randamentul ciclului termic care rămâne întotdeauna prin însăşi principiul de funcţionare al
circuitului termic la valori scăzute. Perfecţionarea instalaţiilor şi a schemelor termice, precum
şi mărirea puterii agregatelor au permis să se construiască azi termocentrale cu randamente
apropiate de 40%.

Totuşi, este evident că pentru îmbunătăţirea randamentului general trebuie căutate metode
de creştere a randamentului ciclului termic.

2.2. Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului

A. Creşterea presiunii iniţiale a ciclului

Fig.2.1 Modificarea ciclului Rankine la variaţia parametrilor iniţiali ai aburului

În figura de mai sus se poate vedea un ciclu Rankine obişnuit 1-2-3-4-5-6-1. Dacă se ridică
presiunea aburului se trece pe o nouă izotermă 3’-4’ şi se supraîncălzeşte până în 5’ deoarece
se presupune că temperatura T1 rămâne constantă. Noul ciclu termic obţinut va fi 1-2-3’-4’-
5’-6’-1. Se poate observa că se obţine o oarecare creştere a suprafeţei ciclului termic deşi
adiabata destinderii este deplasată spre stânga deoarece aria utilă câştigată 3-3’-4’-4-3 este
mai mare decât aria utilă pierdută 4-5-6-6’-4. Dar prin deplasarea adiabatei destinderii spre
stânga punctul 6 se va muta în 6’ într-o zonă cu umiditate mărită, zonă în care nu este
recomandabilă funcţionarea din cauza apariţiei fenomenului de cavitaţie. Din acest motiv
această metodă nu se foloseşte unilateral ci numai cuplată cu ridicarea concomitentă şi a
temperaturii iniţiale a aburului.

B. Creşterea temperaturii iniţiale Dacă creşterea temperaturii are loc la presiune constantă,
entalpia aburului se măreşte prin deplasarea punctului 5 de pe diagrama T-S (Fig. 2.1) în 5’’’,
corespunzător temperaturii T1’. Suprafaţa utilă a ciclului se majorează cu aria 5- 5’’’-6’’-6

11
mult mai mare decât suprafaţa de sub dreapta 6-6’’ corespunzătoare creşterii căldurii evacuate
Q2.

De asemenea are loc deplasarea spre dreapta a curbei destinderii adiabate, în zona cu un
abur mai uscat, care este un avantaj. Creşterea temperaturilor peste 540C implică utilizarea
de oţeluri refractare puternic aliate, iar la temperaturi peste 570C oţeluri austenitice.

Aceste soluţii sunt de evitat deoarece sunt foarte scumpe şi nu justifică economic creşterea
de randament obţinută.

C. Creşterea simultană a presiunii şi temperaturii iniţiale Conjugarea efectelor obţinute prin

mărirea simultană a presiunii şi a temperaturii iniţiale conduc la o creştere apreciabilă a
randamentului circuitului termic, plasând totodată destinderea pe curba 5’’-6, adică într-o
zonă unde umiditatea la ieşirea din turbină este optimă.

În acest fel cantitatea de căldură Q2 rămâne practic neschimbată însă aria utilă a ciclului s-a
mărit cu suprafaţa 3-3’-4’-5’’-5-4-3.

Şi la noi în ţară s-au realizat în ultimul timp termocentrale cu presiuni de 196 bar şi
temperaturi de 540C.

Creşterea temperaturii urmăreşte practic valorile cerute de creşterea presiunii până la

presiunea de 138 bar, când atinge limita superioară folosită în mod raţional.

La presiuni mai mari decât această valoare ar trebui crescută şi temperatura, dar acest lucru
nu este posibil din raţiuni economice, aburul rămâne prea umed şi din acest motiv se impune
utilizarea supraîncălzirii intermediare ca mijloc de reducere a umidităţii prea mari a aburului.

Creşterea parametrilor iniţiali ai aburului are loc simultan cu mărirea puterii unitare a
agregatelor, pentru fiecare plafon de putere corespunzând o anumită pereche optimă de
parametrii iniţiali, în funcţie şi de preţul combustibilului. Cu cât combustibilul este mai scump
se justifică parametrii mai înalţi. Astfel, la puteri de până la 100MW se justifică presiunea de
137 bar, la puteri mai mici de 350MW se justifică presiuni de 165-200 bar, iar la puteri peste
400MW se pot utiliza presiuni de 250-300 bar.

2.3. Supraîncălzirea intermediară

A. Principiu

Supraîncălzirea intermediară este o metodă de creştere a randamentului ciclului termic care

realizează simultan şi o uscare a aburului la ieşirea din turbină şi deci reducerea eroziunii
paletelor turbinei prin fenomenul de cavitaţie. Supraîncălzirea intermediară presupune
realizarea turbinei cu abur din două corpuri, aburul destins parţial în corpul de înaltă presiune
al turbinei este reîncălzit, destinzându-se în continuare în corpul de joasă presiune al turbinei.

12
 Fig. 2.2 Diagrama T-S pentru ciclul termic cu supraîncălzire intermediară: 1-2 pomparea apei în cazan; 2-3
încălzirea apei; 3-4 vaporizarea; 4-5 supraîncălzirea; 5-7 destinderea în corpul de înaltă presiune; 7-8
supraîncălzirea intermediară; 8-9 destinderea finală în corpul de joasă presiune al turbinei; 9-1 condensarea
aburului.

Din diagrama de mai sus se poate vedea că prin introducerea supraîncălzirii intermediare 7-
8 creşte suprafaţa utilă cu aria 6-7-8-9-6 mult mai mare decât creşterea căldurii evacuate Q2
(aria de sub dreapta 6-9) şi prin urmare se obţine o îmbunătăţire a randamentului ciclului
termic.

Îmbunătăţirea randamentului este evidentă deoarece se ataşează ciclului termic o zonă cu

temperatura medie a sursei calde mai ridicată decât a restului ciclului.

De asemenea, prin introducerea supraîncălzirii intermediare se obţine o deplasare a

adiabatei destinderii spre dreapta în zona cu abur mai uscat.

Supraîncălzirea intermediară devine o necesitate de îndată ce, păstrând temperatura la

540C, presiunea depăşeşte 125 bar.

Efectul supraîncălzirii intermediare asupra randamentului este diminuat de pierderile

suplimentare de căldură şi presiune pe conductele de legătură dintre supraîncălzitorul
intermediar care se află în cazan şi cele două corpuri ale turbinei cu abur.

Din acest motiv nu se justifică economic utilizarea de cicluri termice cu mai multe
supraîncălziri intermediare.

B. Scheme de realizare a supraîncălzirii intermediare

Schema cea mai uzuală la care ne-am referit când am prezentat principiul supraîncălzirii
intermediare este cea cu supraîncălzitorul intermediar dispus în cazan, după supraîncălzitorul
obişnuit. Se poate vedea şi din figura 2.2 că temperatura de supraîncălzire intermediară este

13
puţin mai mică decât cea de supraîncălzire obişnuită. Această soluţie este prezentată în figura
2.3.

Fig. 2.3 Schema supraîncălzirii intermediare directe: C – cazanul; SI – supraîncălzitorul; SII – supraîncălzitorul
intermediar; CIP – corpul de înaltă presiune al turbinei; CJP – corpul de joasă presiune al turbinei; Cd –
condensatorul; IRR1 – instalaţie de reducere răcire de înaltă presiune; IRR2 – instalaţie de reducere răcire de
joasă presiune.

Aburul extras din turbină este transportat la supraîncălzitorul intermediar ceea ce reclamă un
număr de conducte de legătură suplimentar între cazan şi turbină. La puteri mai mari e nevoie
să se folosească chiar mai multe conducte în paralel (2 – 4 conducte).

Prezenţa supraîncălzitorului intermediar ridică o serie de probleme suplimentare, dintre care

cea mai importantă este legată de faptul că în perioadele de pornire şi oprire când prin turbină
nu circulă abur prin ţevile supraîncălzitorului intermediar trebuie asigurată circulaţia unui
agent de răcire deoarece în cazan se găsesc temperaturi foarte mari. In acest scop sunt
prevăzute în schemă staţii de reducere răcire care ocolesc turbina. Acestea, notate IRR1 şi
IRR2 pe figura 2.3, sunt dimensionate pentru debitul maxim în regim tranzitoriu (de cele mai
multe ori pentru 100% din debitul cazanului).

Pentru a reduce traseul conductelor şi pierderea de presiune, s-a propus schema de

supraîncălzire din figura 2.4, în care pentru supraîncălzitorul intermediar se prevede un focar
separat cu ardere sub presiune instalat chiar în sala maşinilor.

Fig. 2.4 Supraîncălzirea intermediară cu focar separat

14
 Supraîncălzirea şi uscarea aburului se poate face şi cu abur, derivând o parte din aburul
primar, aşa cum se arată în figura 2.5. Această soluţie are o influenţă mai mică asupra
randamentului dar îmbunătăţeşte condiţiile de umiditate în partea finală a grupului. Soluţia nu
se foloseşte la centralele termoelectrice clasice, dar îşi găseşte un domeniu extins de aplicare
la centralele nuclearo-electrice cu abur saturat unde separarea umidităţii şi uscarea sunt o
necesitate. Condensatul rezultat din schimbătorul de căldură SII este folosit la ultima treaptă
de preîncălzire a apei de alimentare.

Fig. 2.5 Supraîncălzirea intermediară cu abur viu: PA – preîncălzitor de apă.

O ultimă propunere de schemă, foloseşte ideea supraîncălzirii intermediare indirecte cu

metal topit. Se are în vedere că transportul metalului topit (de ex. Na) se face în condiţii mai
avantajoase decât al aburului. Această schemă, prezentată în figura 2.6, are o largă perspectivă
de folosire la centralele nucleare cu reactoare reproducătoare rapide care sunt răcite cu metale
topite.

Fig. 2.6 Supraîncălzirea intermediară indirectă cu circuit de Na topit

15
 2.4. Utilizarea ciclurilor suprapuse
Această metodă se utilizează pentru extinderea şi modernizarea centralelor vechi, cu
parametrii scăzuţi ai aburului viu. Se are în vedere înlocuirea cazanului cu unul de înaltă
presiune, cel vechi putând fi păstrat în funcţiune pentru alte scopuri:

 ca unităţi de rezervă în cazul unor avarii sau revizii la cazanul nou;

 pentru a produce abur de joasă presiune pentru pornirea cazanului de înaltă presiune;

 prepararea apei de adaos prin vaporizare.

Cazanul de înaltă presiune va avea debitul de abur egal cu cel al cazanului vechi, numai de
parametrii (presiune şi temperatură) mai ridicaţi.

Pentru a putea refolosi vechile turbine, condensatorul şi instalaţia de răcire se prevede o

turbină înaintaşă cu contrapresiune şi parametrii ridicaţi, care are la ieşire o presiune cu ceva
mai mare decât a vechiului ciclu.

După ieşirea din noua turbină, aburul trece printr-un supraîncălzitor intermediar al noului
cazan unde îşi ridică temperatura la valoarea cerută de vechile instalaţii şi apoi alimentează
conducta colectoare a acestora.

Fig. 2.7 Schema circuitului termic al unei centrale termoelectrice cu ciclu suprapus

Noua parte a schemei se numeşte ciclu suprapus sau ciclu înaintaş, noua turbină poartă
numele de turbină înaintaşă iar vechiul ciclu se numeşte ciclu de bază.

Instalaţia de condensare rămâne neschimbată, dar se prevede un rezervor de condensat R

(fig. 2.7), de unde apa va fi preluată de pompe de alimentare a cazanului noi, corespunzătoare
noii presiuni de lucru.

În figura 2.8 se prezintă diagrama T-S a unui ciclu suprapus.

16
 Fig. 2.8 Diagrama T-S a unui ciclu suprapus

Eficienţa unei astfel de modernizări depinde mult de starea de uzură a vechilor turbine. De
asemenea turbina înaintaşă este de construcţie specială, deci mai scumpă decât una cu
condensaţie. Din aceste motive ciclul suprapus pierde tot mai mult din interes, el se aplică
numai în urma unor temeinice analize tehnicoeconomice pentru a se justifica oportunitatea
unei astfel de soluţii de creştere a randamentului.

2.5. Utilizarea ciclurilor binare

A. Generalităţi

Ciclurile binare folosesc două fluide de lucru, dintre care unul funcţionează în domeniul
temperaturilor înalte, iar al doilea în domeniul temperaturilor coborâte, vaporizându-se prin
condensarea primului.

Folosirea ciclurilor binare poate avea două scopuri:

Mărirea randamentului prin apropierea diagramei combinaţiei de cicluri de forma ciclului

ideal Carnot;

Mărirea puterii unitare prin folosirea în domeniul de joasă presiune a unui fluid cu volum
specific mai mic decât al aburului.

Pentru a realiza un ciclu binar suprapus trebuie căutat un fluid care să îndeplinească
următoarele condiţii:

 să aibă căldură specifică şi căldură de vaporizare ridicată;

 presiunea de saturaţie să fie cât mai diferită de presiunea de saturaţie a apei;

 să aibă stabilitate chimică şi termică;

 să nu fie inflamabil şi toxic;

 să fie ieftin.

17
 B. Cicluri binare pentru mărirea randamentului

Acestea folosesc drept fluid suprapus ciclului cu abur mercurul sau difenilul.

Mercurul are presiunea de vaporizare mult diferită faţă de apă (Tab. 2.1).

Tab. 2.1

Căldura specifică şi cea de vaporizare ale mercurului sunt mult mai reduse decât ale apei din
care cauză debitul masic necesar de mercur va fi mai mare decât al apei. Ciclul cu mercur va
lucra în domeniul saturat aşa cum se poate vedea în figura 2.9.

Fig. 2.9 Ciclul binar mercur – apă: a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului termic; ABCD –
ciclul cu mercur cu vapori saturaţi; 12345 – ciclul apă – abur.

În această diagramă T-S pentru a suprapune ciclurile, la un kg de apă este nevoie de masa m
de mercur:

Forma ciclului obţinut se apropie foarte mult de forma dreptunghiulară a ciclului Carnot,
deci este evident că se obţine o creştere a randamentului ciclului termic.

18
 C. Cicluri binare pentru mărirea puterii CTE

Realizarea de agregate cu puteri unitare tot mai mari este limitată de faptul că volumul
specific foarte mare al aburului duce la dimensiuni exagerat de mari a părţii de joasă presiune
a turbinei cu abur.

Pentru reducerea acestor dimensiuni şi deci pentru a putea realiza agregate energetice de
puteri tot mai mari până la 2000 MW pe agregat se propune utilizarea ciclurilor binare ale
apei cu fluide care au volume specifice mai mici decât ale aburului la presiuni joase. În acest
sens se ia în considerare un ciclu binar la care ciclul superior este cu apă iar ciclul inferior
utilizează amoniac, freon sau bioxid de carbon.

Un exemplu este arătat în figura 2.10.

Fig. 2.11 Ciclu binar H2O/NH3: a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului termic.

În acest caz, partea de joasă presiune este înlocuită cu un ciclu de joasă presiune cu
amoniac, iar vaporizatorul acestui ciclu este constituit din condensatorul turbinei cu abur,
aceasta fiind cu contrapresiune.

Se poate observa că randamentul ciclului nu se îmbunătăţeşte deoarece se lucrează la

aceleaşi temperaturi T1 şi T2 ca la un ciclu clasic, din contră se înrăutăţeşte puţin din cauza
neutilizării întregii suprafeţe a ciclului clasic datorată căderii de temperatură în schimbătorul
de căldură (vaporizator – condensator). Dar se reduc dimensiunile corpului de joasă presiune
a turbinei deoarece volumul specific al amoniacului este de sute de ori mai mic decât al
aburului şi în acest fel se poate ridica puterea unitară a unui grup energetic până la 2000 MW.

Procedeul este interesant mai ales pentru grupurile de mare putere din centralele nuclearo-
electrice.

19
 Capitolul 3. Metode de îmbunătățire a randamentului
ciclului termic
3.1. Preîncălzirea apei de alimentare
A. Principiul preîncălzirii regenerative a apei de alimentare a cazanului

Preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare a cazanului unei centrale termoelectrice cu

abur constituie unul dintre cele mai importante procedee de creştere a randamentului termic.

Ea constă în ridicarea temperaturii apei pe parcursul de la condensator la cazan utilizând

abur prelevat din turbină.

Calitativ se poate arăta că folosind pentru preîncălzire o parte din căldura de condensaţie a
aburului care urma să fie evacuată cu apa de răcire din condensator, aceasta se recuperează şi
randamentul circuitului se îmbunătăţeşte.

Prin acest procedeu se întrerupe destinderea unor fracţiuni din debitul total de abur care
circulă prin turbină, fracţiuni care se extrag în anumite puncte (prize de abur) şi care cedează
căldura lor apei de alimentare în schimbătoare de căldură de amestec sau de suprafaţă
formând aşa numitul circuit regenerativ. Pentru a înţelege sensul fizic al preîncălzirii
regenerative se consideră în continuare schema termică a unui circuit termic de CTE cu o
treaptă de preîncălzire (figura 3.1).

Fig.3.1 Circuit termic pentru CTE cu o treaptă de preîncălzire regenerativă a apei de alimentare: a) schema
circuitului termic; b) diagrama T-S; PA – preîncălzitor de apă.

În punctul 8, după o destindere parţială 4-8, are loc extragerea fracţiunii [a1] de abur care
mai conţine o energie proporţională cu suprafaţa A785’9’ şi care se transmite apei de
alimentare, care primeşte căldura proporţională cu aria A1610’1’. Dacă aceste suprafeţe
haşurate le excludem din ciclu se obţine un ciclu mult mai apropiat de un dreptunghi (ciclu
Carnot), putem spune că are loc o carnotizare a ciclului şi deci o creştere de randament. Se
poate observa că se exclude prima zonă din ciclu unde randamentul conversiei energiei
termice în lucru mecanic era cel mai scăzut.

20
 Carnotizarea ciclului are loc mult mai evident dacă se utilizează mai multe prize de abur, de
pe aproape fiecare treaptă a turbinei.

Randamentul ciclului creşte cu creşterea numărului de prize, totuşi s-a stabilit că nu este
economic să se prevadă un număr mai mare de 10 trepte de preîncălzire. Pe baza celor de mai
sus se poate spune că preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare este o metodă de creştere
a randamentului ciclului termic care vizează reducerea căldurii evacuate Q2.

Considerând un număr n de trepte de preîncălzire, putem exprima randamentul ciclului

termic, funcţie de entalpiile aburului din figura 3.1 a):

Faţă de randamentul unui ciclu fără preîncălzirea apei, apare o modificare la numitorul
fracţiei (căldura intrată). Apare un produs de doi factori, primul factor este supraunitar
datorită preîncălzirii iar al doilea este micşorat deoarece datorită preîncălzirii entalpia i4
creşte. Acest produs, la care un factor creşte şi unul scade, are un maxim pentru un anumit
număr de prize de preîncălzire şi un anumit mod de a alege presiunile şi fracţiunile de debit
extrase la aceste prize.

Creşterea maximă de randament obţinută prin utilizarea preîncălzirii regenerative a apei de

alimentare este de 10-12%. Dimensionarea optimă a numărului de prize şi a parametrilor
aburului extras este prezentat pe larg în literatură [1-6]. Se efectuează un calcul tehnico-
economic care ia în considerare nu numai creşterea de randament, dar şi costul complicării
schemei termice şi a necesităţii creşterii debitului pompei de alimentare a cazanului cu
fracţiunile de debit extrase pentru preîncălzire.

Mai există şi alte avantaje ale preîncălzirii regenerative a apei de alimentare. Astfel, prin
extragerea de abur din turbină se reduce debitul de abur în corpul de joasă presiune al acesteia
(30-40%) şi prin aceasta se reduc dimensiunile acestuia şi ale condensatorului.

B. Realizarea practică a preîncălzirii regenerative

Preîncălzirea apei se poate face în două moduri, cu schimbătoare de căldură de suprafaţă şi

de amestec.

Schema din figura 3.2 reprezintă, cu unele simplificări, schema unor grupuri cu puterea în
jur de 100MW. Se poate observa prezenţa a două tipuri de preîncălzitoare: de suprafaţă şi de
amestec.

Pentru a menţine constantă presiunea în degazor la o valoare optimă degazării, acesta se

alimentează cu doi robineţi reglabili de la două prize de abur: una de 16 bar şi alta de 8 bar.
Presiunea în degazor se menţine constantă prin jocul acestor robineţi indiferent de sarcina
cazanului.

21
 Pompa de alimentare a cazanului se amplasează de regulă în mijlocul preîncălzitoarelor
pentru a nu lucra cu apă la temperaturi foarte ridicate. Ea împarte supraîncălzitoarele de
suprafaţă în două categorii: de înaltă presiune (P1, P2) şi de joasă presiune (P4, P5).

Fig. 3.2 Schema unui circuit termic cu 5 prize de încălzire regenerativă a apei de alimentare.

Recuperarea condensatului din preîncălzitoare se face prin mai multe metode:

 la preîncălzitoarele de înaltă presiune, prin scurgere gravitaţională până la pompa care îl

reintroduce în degazor;

 la preîncălzitoarele de joasă presiune (P4), condensatul este reintrodus în circuitul apei de

alimentare de pompe de recirculare;

 la preîncălzitoarele cu vid ( presiunea mai mică decât cea atmosferică, P5), condensatul se
scurge în condensator.

22
 3.2. Îmbunătăţirea randamentului termic prin utilizarea
termoficării. Centrale termoelectrice cu cogenerare
A. Principiul termoficării

Realizarea circuitului termic al unei CTE implică prezenţa a două surse de căldură, una
caldă care cedează căldura Q1, şi alta rece căreia fluidul îi dă căldura Q2, pierdută de fapt. În
lucru mecanic util se transformă numai diferenţa Q1-Q2, care este mai mică de 50% din Q1.

Termoficarea pleacă de la ideea utilizării căldurii Q2 în procese de încălzire industriale sau

urbană. O astfel de centrală electrică cu termoficare (CET) produce combinat energie electrică
şi căldură. Teoretic, în acest fel randamentul ciclului termic poate ajunge la 100%.

Practic, la utilizarea termoficării pot apare unele probleme, aşa încât decizia luării unei
astfel de soluţii pentru îmbunătăţirea randamentului ciclului termic trebuie luată în urma unui
calcul tehnico-economic, deoarece ea implică cheltuieli de investiţii suplimentare.

Este evident că termoficarea poate fi privită ca o metodă de ameliorare a randamentului

ciclului termic care vizează reducerea lui Q2. O astfel de măsură era şi preîncălzirea
regenerativă a apei de alimentare, care poate fi privită ca o termoficare internă a centralei.

Termoficarea în sensul de mai sus a fost mult utilizată în trecut în multe ţări avansate
energetic printre care şi în România.

Din păcate utilizarea de reţele termice lungi cu izolaţie termică proastă şi nefiabilă a
compromis această idee, cel mai mult la noi în ţară şi în ţările blocului sovietic. În prezent se
constată pe plan mondial un reviriment al acestei idei, în contextul unei tendinţe pe plan
mondial de deregularizare a sistemelor de energie, adică fărâmiţarea sistemelor energetice
mari în sisteme mai mici sau locale.

Astfel prin evitarea cheltuielilor de transport şi distribuţie a energiei electrice devine

economic eficientă producerea energiei electrice în centrale locale de mică putere, chiar dacă
au randamentul mult mai prost decât al centralelor de mare putere.

În aceste condiţii devine mai eficientă utilizarea termoficării, deoarece de regulă orice
consumator de energie electrică, fie casnic sau industrial, va avea nevoie şi de energie
termică, iar o producere combinată locală de energie electrică şi termică (cogenerare), devine
eficientă deoarece nu necesită reţele termice lungi.

O altă problemă legată de utilizarea termoficării este folosirea condensatului de la

consumatorii termici, acesta de multe ori este aşa de impurificat încât nu este rentabilă
recuperarea şi tratarea lui.

Dar cel mai important dezavantaj este costul unei reţele termice de distribuţie a agentului
termic, foarte mare şi bine izolată termic.

23
 B. Realizarea practică a termoficării

Livrarea căldurii la consumator se poate face cu ajutorul turbinelor cu contrapresiune sau a

turbinelor cu condensaţie - figura 3.3 a) şi prize reglabile de abur – figura 3.3 b).

Fig. 3.3 Schema de principiu al circuitului termic la CET (centrale electrice cu termoficare): a) turbină cu
contrapresiune; b) turbină cu condensaţie şi prize reglabile.

În varianta a) aburul se destinde în turbină până la o entalpie i2 situată încă în zona aburului
supraîncălzit şi ieşind din turbină este trimis la consumatorul de căldură. Condensatul se
întoarce apoi în circuitul termic. Turbina nu are condensator şi este numită turbină cu
contrapresiune.

În varianta b) soluţia termoficării este realizată cu o turbină cu condensaţie şi prize

reglabile, spre deosebire de prizele de la circuitul regenerativ care erau fixe. Circuitul
prezentat are două prize reglabile, una pentru consumatori industriali de căldură cu abur de 5-
15 bar şi peste 200C temperatură şi alta de termoficare urbană la presiunea de 0.5–2.5 bar şi
temperaturi în jur de 100C.

La prima schemă, teoretic, căldura transformată în lucrul mecanic Qm împreună cu căldura

folosită în consumatorul de căldură Qc pot egala căldura Q1 primită de la combustibil în
cazan şi randamentul poate ajunge la 1.

Echiparea cu turbine de termoficare se face ţinându-se seama de natura şi parametrii

agentului termic impuşi de consumatorul de căldură. Astfel turbina cu contrapresiune se
recomandă pentru consumuri de abur cu durate anuale de utilizare mai mari de 6000 h. Pentru
consumuri de abur cu durate de utilizare mai mici şi pentru consumul de apă fierbinte sunt de
preferat turbinele de condensaţie cu una sau două prize reglabile.

În general, la astfel de centrale, curba de sarcină termică va sta la baza reglării puterii
centralei, curba de sarcină electrică fiind asigurată prin legarea centralei la sistemul energetic.

24
 Capitolul 4. Instalaţiile principale ale termocentralelor
4.1. Agregatul cazanului
Cazanul are rolul de a produce aburul necesar turbinelor cu abur, la parametrii (presiune şi
temperatură) impuşi de acestea.

În cazan are loc arderea combustibilului, căldura rezultată fiind apoi transmisă apei şi
aburului în cea mai mare parte, restul pierzându-se în atmosferă, în special prin gazele de
ardere evacuate la coşul de fum.

Principalele părţi care compun agregatul cazanului sunt: focarul, arzătoare, generatorul de
abur, preîncălzitorul de aer, ventilatoare.

A. Focarul

Reprezintă zona în care are loc arderea combustibilului. Alcătuirea focarului depinde de
felul combustibilului şi de modul lui de ardere, pe grătar sau injectat pulverizat în amestec
intim cu aerul. La combustibilul solid, arderea în stare pulverizată este avantajoasă deoarece:

 realizează o ardere mai completă a cărbunilor inferiori;

 reduce excesul de aer şi temperatura necesară în focar;

 măreşte randamentul general al cazanului.

La CTE de mare putere se utilizează aproape în exclusivitate focare pentru arderea

combustibilului gazos, lichid sau solid în stare pulverizată. Din punct de vedere al dezvoltării
flăcării şi al dispunerii arzătoarelor, focarele sunt de tipul paralel (figura 4.1, a), cu arzătoare
dispuse pe o parte sau pe ambele laturi şi focare turbionare, cu arzătoarele dispuse în colţul
unui poligon regulat şi direcţia de injectare tangentă la un cerc central (figura 4.1, b).

La focarele paralel, incinta poate fi împărţită în două de către un perete de ţevi care
formează un ecran de radiaţie E primind căldură pe ambele feţe.

Fig. 4.1 Focare pentru combustibil solid pulverizat: a) focar paralel; b) focar turbionar; A, A’ – arzătoare; E –
ecran de radiaţie bilateral.

25
 Focarele turbionare dau naştere unui amestec intens între combustibil şi aer, datorită
vârtejului format şi sunt recomandate la arderea cărbunelui inferior.

În focarele descrise mai sus, în cazul arderii cărbunelui, evacuarea zgurii se face în stare
solidă, granulată.

O categorie specială de focare are ca scop evacuarea zgurii în stare lichidă prin ridicarea
temperaturii ei deasupra temperaturii de topire. La aceste construcţii, focarul este divizat şi se
compune dintr-o cameră de ardere ciclonară şi focarul propriuzis.

Camera de ardere poate avea axul vertical, coaxial cu focarul, sau axul orizontal în care caz
se află instalate mai multe cicloane paralele pe o latură sau pe ambele laturi ale focarului (Fig.
4.2).

Fig. 4.2 Secţiune transversală în focare ciclon: a) cu ciclon vertical; b) cu mai multe cicloane orizontale.

Temperatura ciclonului depăşeşte la toate sarcinile cazanului temperatura de topire a zgurii.

În focarele ciclon, datorită arderii intensive, se reduc pierderile datorită arderii incomplete.

Fig. 4.3 Focar cu ardere în pat fluidizat.

26
 În schimb se măresc pierderile de căldură datorită evacuării zgurii. Astfel acest focar devine
eficient la combustibili cu un conţinut sub 20% de cenuşă, în special cărbune superior. La
lignit se utilizează evacuarea zgurii în stare solidă.

La arderea cărbunilor inferiori se utilizează şi alte tehnologii. Cea mai cunoscută tehnologie
de ardere a lor este arderea în strat fluidizat. Schema de principiu a procedeului este dată în
figura 4.3. Stratul, sau patul fluidizat este format din cărbune măcinat la o granulaţie de 0.5-2
mm şi se află în stare de suspensie, datorită insuflării de aer cald pe la baza focarului.

Grosimea sa va fi menţinută constantă, astfel că durata de menţinere a particulelor de

cărbune în zona de ardere va fi mare şi arderea mai completă.

Temperatura în strat este menţinută, prin insuflare cu aer şi injecţie de păcură, la 850-900°C,
ceea ce face ca cenuşa să fie în stare solidă. Căldura este evacuată parţial prin gazele de
ardere, parţial prin aburul produs în ţevile din strat.

B. Arzătoare

Au o importanţă hotărâtoare pentru calitatea arderii şi deci pentru funcţionarea întregii

instalaţii de cazane. În arzător se realizează amestecul aer – combustibil şi începe arderea care
apoi se continuă în focar. Există şi tipuri speciale de arzătoare, care asigură arderea
combustibilului în câmp electric sau în câmp ultrasonor. Există trei tipuri de arzătoare: pentru
cărbune, pentru combustibil lichid şi pentru combustibil gazos.

Arzătoarele pentru cărbune, presupun măcinarea prealabilă a acestuia şi obţinerea aşa

numitului combustibil solid pulverizat. Arzătoarele pentru cărbune, pot fi de tipurile:
arzătoare turbionare, arzătoare cu fantă, arzătoare tip registru şi arzătoare cu lovire şi ricoşare.
Cele mai utilizate sunt cele turbionare (fig. 4.4).

Fig. 4.4 Arzătoare de tip turbionar: 1 – cilindru plin; 2 – jet de aer şi praf de cărbune; 3 – aer secundar; 4 – palete
directoare.

Amestecul de aer şi praf este introdus prin canalul central 2. Pe axul canalului se află un
cilindru cu cap conic 1 care are rolul de a desface jetul de aer într-un jet inelar. Printr-o serie
de palete directoare 4, amplasate la ieşirea din tubul central, i se imprimă amestecului o
mişcare de rotaţie. Necesarul de aer este completat de aerul secundar care este adus printr-un
canal inelar exterior 3. Şi la finele acestui canal există palete directoare 4 care, însă, sunt
orientate astfel încât jetul de aer secundar să aibă o mişcare de rotaţie în sens contrar celui al
amestecului primar, obţinându-se o bună turbionare a acestuia.

27
 4.2. Agregatul turbină-generator
Turbinele cu abur folosite în CTE sunt de o mare diversitate ca tipuri şi puteri, după scopul
lor: antrenarea de generatoare electrice (termogeneratoare) sau antrenarea unor consumatori
de putere (pompe, ventilatoare, compresoare).

Turbinele cu abur folosite la antrenarea generatoarelor electrice sunt cuplate direct cu

acesta, funcţionând cu o turaţie sincronă constantă de 3000 rot/min. La puteri foarte mari se
utilizează şi la turaţii de 1500 rot/min corespunzătoare unui generator electric cu două perechi
de poli.

Turbinele de antrenare, funcţionează de obicei cu turaţii variabile şi foarte ridicate şi sunt

legate de mecanismul antrenat prin reductoare de turaţie. În turbină are loc destinderea
aburului şi transformarea unei părţi din energia sa în energie mecanică.

Pentru a utiliza cât mai mult din entalpia aburului pentru a produce lucru mecanic s-a
stabilit că este mai eficientă destinderea treptată a aburului în mai multe trepte ale turbinei. În
prezent toate turbinele cu abur folosite sunt cu destinderea axială a aburului.

Construcţii de turbine radiale se întâlnesc numai sporadic, pentru puteri mici.

Din punct de vedere al principului de funcţionare turbinele cu abur pot fi:

 turbine cu acţiune sau de egală presiune, la care destinderea aburului (transformarea energiei
termice în energie cinetică) are loc numai în ajutajele statorice, iar în canalul paletelor mobile
se face numai abaterea jetului de abur, presiunea rămânând constantă;

 turbine cu reacţiune sau cu suprapresiune, în care destinderea aburului are loc atât în
ajutajele turbinei cât şi în paletele mobile ale rotorului, astfel încât aburul acţionează asupra
rotorului atât prin abaterea jetului de abur cât şi datorită forţelor de reacţiune care iau naştere
în momentul destinderii aburului în paletele mobile;

 turbine combinate, la care primele trepte lucrează cu acţiune iar ultimele trepte cu reacţiune

. Fig. 4.5 Secţiune printr-o turbină: a) cu acţiune; b) cu reacţiune.

28
 Se poate observa că la turbinele cu acţiune admisia aburului este făcută cu un racord inelar,
dar este o admisie parţială, pe când la turbinele cu reacţiune, admisia este totală.

Turbina cu acţiune are un rotor sub formă de discuri fixate pe un ax, pe când turbina cu
reacţiune are rotorul sub forma unui tambur pe care sunt fixate paletele rotorului. Datorită
diferenţelor de presiune, la turbinele cu reacţiune apar forţe rotorice axiale care trebuie
preluate de dispozitive speciale de echilibrare şi implică utilizarea de lagăre speciale, situaţie
care nu apare la turbinele cu acţiune. Etanşarea locului de trecere a axului prin carcasă se face
prin labirinţi.

Se constată că turbinele cu reacţiune sunt folosite mai mult pentru grupuri cu condensaţie,
de mare putere cu funcţionare în regim constant, de bază, pe când cele cu acţiune sunt
frecvent folosite pentru turbinele cu termoficare cu prize reglabile şi pentru maşini cu regim
variabil de sarcină.

Un tip special de turbină cu contrapresiune este turbina înaintaşă la o CTE cu ciclu suprapus
(fig. 4.6 c).

Fig. 4.6 Simbolul unei turbine: a – cu condensaţie; b – cu contrapresiune folosită la termoficare; c – cu

contrapresiune, folosită ca turbină înaintaşă.

În cursul destinderii în turbină, o parte din abur se poate extrage înainte de a ajunge la
ieşirea din turbină. Locul special amenajat de unde se poate face această extragere se numeşte
priză. Prizele unei turbine pot fi fixe sau reglabile. Prizele fixe nu au organ de reglaj,
presiunea şi debitul aburului la aceste prize variază cu sarcina cazanului. Este cazul prizelor
pentru preîncălzirea apei de alimentare.

Prizele reglabile, au prevăzute organe de reglaj care menţin presiunea constantă a aburului
extras, în orice regim de funcţionare a turbinei. Aburul extras prin aceste prize este folosit în
scopuri de termoficare industrială şi urbană.

Pe măsură ce aburul se destinde în treptele turbinei, volumul său specific creşte; de aceea
pentru tranzitarea debitului de abur de la intrarea în turbină este necesară mărirea
dimensiunilor paletelor finale şi a diametrului turbinei, aceasta primind o formă tronconică.

Dar creşterea secţiunii finale a turbinei este limitată constructiv (8 m2 la 3000 rot/min şi 18
m2 la 1500 rot/min), lucru ce impune, la puteri mari, realizarea turbinei din mai multe corpuri
şi cu mai multe fluxuri.

29
 Turbinele cu abur necesită instalaţii de reglaj care să regleze debitul de abur astfel încât în
orice moment puterea dezvoltată să fie egală cu puterea cerută de consumator, cu menţinerea
turaţiei în limite restrânse.

Cele mai răspândite regulatoare sunt cele de tip centrifugal, bazate pe variaţia forţei
centrifuge cu turaţia.

În funcţie de modul în care se transmite impulsul de comandă de la regulator la ventilele de

reglaj sistemele de reglare pot fi:

 directe, când comanda se transmite direct cu ajutorul unui sistem de pârghii;

 indirecte, caz în care se utilizează nişte servomotoare speciale care amplifică comenzile
date, folosind o sursă de energie din exterior (presiune de ulei, energie electrică, energie
mecanică etc.).

Funcţionarea acestor regulatoare este prezentată în figura 4.7.

Fig. 4.7 Schema de principiu a reglării turaţiei turbinei cu abur: a) regulator cu acţiune directă; b) regulator cu
acţiune indirectă.

La reglarea directă, în cazul scăderii turaţiei, sferele regulatorului centrifugal 1 se apropie de

axa de rotaţie şi manşonul regulatorului coboară şi prin intermediul unei pârghii deschizând
ventilul de reglaj. Intră mai mult abur în turbină şi turaţia revine aproximativ la valoarea
iniţială. La scăderea sarcinii, respectiv creşterea turaţiei, lucrurile se petrec similar. Această
schemă de reglare are simplitate constructivă, dar are şi dezavantaje: necesită o forţă mare
pentru deschiderea şi închiderea ventilului de reglaj, ceea ce reduce sensibilitatea şi conduce
la un regulator cu dimensiuni mari.

Pentru turbinele de putere mare şi forţele necesare pentru manevrarea ventilelor sunt mari şi
se utilizează reglarea indirectă (figura 4.7 b).

30
 Când funcţionarea turbinei este stabilă, pistoanele distribuitorului 3 acoperă canalele care
unesc camera distribuitorului cu camerele servomotorului 2.

În această situaţie, ventilul de reglaj are o poziţie fixă. La deplasarea manşonului

regulatorului centrifugal 1 se deplasează şi pistonaşul distribuitorului de ulei 3.

În funcţie de direcţia de deplasare a manşonului regulatorului, distribuitorul va lăsa să

treacă uleiul sub presiune fie în camera superioară, fie în camera inferioară a servomotorului
hidraulic bidirecţional 2, care la rândul lui va închide sau va deschide ventilul de reglaj în
scopul menţinerii constante a turaţiei turbinei cu abur.

De această dată forţa de acţionare a ventilului de reglaj este aproape nelimitată, ea

depinzând de presiunea de ulei şi de suprafeţele active ale pistonului servomotorului hidraulic.

Reglarea turaţiei turbinelor cu contrapresiune, a turbinelor cu prize reglabile, este mai

complexă. Aici există şi bucle de reglare ale presiunii agentului termic de termoficare, care de
regulă sunt prioritare faţă de bucla de reglare a frecvenţei generate, urmând ca variaţiile de
sarcină electrică să fie preluate de sistemul energetic.

Capitolul 5. Instalații pentru apa de alimentare

5.1. Instalaţii pentru apa de răcire a CTE
După cum s-a arătat la principiul de funcţionare al CTE, acestea pentru funcţionare au
nevoie de o sursă rece, în mod obişnuit apă de răcire. Debitele de apă de răcire necesare sunt
deosebit de mari şi au valori cuprinse între 100 şi 200 m3 /(MWh).

Această instalaţie reprezintă cam 6-10% din totalul investiţiilor centralei, similar ca ordin de
mărime cu întreaga parte electrică.

Consumatorii de apă de răcire la o CTE sunt:

 condensatoarele principale şi ale turbopompelor;

 răcitoarele generatoarelor şi ale excitatoarelor;

 răcitoarele de ulei ale turbinei;

 răciri tehnologice pentru utilajele serviciilor interne.

Răcirea CTE în circuit deschis se practică atunci când centrala este amplasată în apropierea
unei surse de apă cu un debit suficient şi constant tot timpul anului (râu, lac, mare).

Un exemplu de schemă de alimentare cu apă de răcire în circuit deschis a unei CTE este
prezentat în figura 5.1.

31
 Fig. 5.1 Schema de alimentare cu apă de răcire în circuit deschis: 1 – râu; 2 – baraj; 3 – denisipator; 4 – casa
sitelor; 5 – pompă de circulaţie a apei de răcire; 6 puţuri evacuare apă.

Barajul 2 are rolul de a ridica nivelul apei şi a facilita scurgerea gravitaţională a ei spre
centrală, dar şi pentru realizarea unei anumite rezerve ce poate avea importanţă în
anotimpurile secetoase (vara şi iarna).

Apa este adusă la centrală prin conducte sau canale de aducţiune după ce în prealabil a fost
trecută printr-un denisipator (decantor) 3, unde o parte din suspensii se depun.

Apoi apa este trecută prin casa sitelor 4 unde sunt reţinute toate suspensiile cu un sistem de
site fixe şi mobile.

Trecerea apei prin condensator se face cu ajutorul pompelor de circulaţie 5, de unde apoi
printr-o conductă de evacuare este deversată în râu sau în pânza de apă freatică prin puţurile 6.

Pentru a evita pericolul îngheţului o parte din apa caldă provenită de la condensatoare se
aduce la priza de apă şi la decantor unde se amestecă cu apa din râu.

Răcirea CTE în circuit închis se aplică atunci când debitul sursei apei de răcire este mic; în
acest caz debitul sursei este folosit pentru compensarea pierderilor care sunt de 1.5-3% din
debitul nominal de abur. Schema unei astfel de alimentări este prezentată în figura 5.2.

32
Fig. 5.2 Schema alimentării cu apă în circuit închis a unei CTE: 1 – conductă apă de adaos; 2 – turn de răcire; 3 –
bazin; 4 – conductă evacuare purjă.

Apa rece din turnurile de răcire 2 este adusă la un bazin 3, unde prin aducţiunea 1 se aduce
şi apa de adaos care compensează pierderile prin purjă din circuitul termic al centralei. De aici
apa este preluată de pompele de circulaţie care o refulează prin condensatoare şi apoi prin
conducta de apă caldă înapoi la turnurile de răcire.

Apa uzată, obţinută în urma purjelor este deversată în râu prin conducta 4. Temperatura apei
de răcire la sistemele de răcire în circuit închis este mai ridicată decât temperatura apei din
râu. Acest lucru are ca efect scăderea randamentului termic cu până la 2%.

Din acest motiv, cea mai întâlnită schemă este una mixtă, în care în cea mai mare parte a
anului se utilizează răcirea în circuit deschis şi în perioadele secetoase răcirea în circuit închis.

5.2. Instalaţii pentru tratarea apei

Calitatea apei de alimentare a cazanelor cu abur este un factor hotărâtor pentru siguranţa în
funcţionare a acestora. În circuitul termic al centralei, pierderile de apă prin purjări, scăpări de
abur şi condensat, trebuiesc completate cu apă de adaos. Aceste pierderi se ridică la 1-5% la
CTE cu condensaţie şi pot atinge 30% la CTE cu termoficare.

Purjarea este operaţia prin care se elimină din cazan o anumită cantitate de lichid pentru a
evacua nămolul format în sistemul de vaporizare şi a corecta conţinutul de săruri din apă.
Purja poate fi continuă sau intermitentă. Debitul de purjă trebuie menţinut cât mai mic posibil
deoarece purjările reprezintă pierderi de căldură şi apă.

Apa de adaos provine din surse naturale, de suprafaţă sau de adâncime (puţuri). Apa nu se
găseşte niciodată în stare pură, având o serie de impurităţi în suspensie sau dizolvate. Aceste
impurităţi se pot depune pe pereţii conductelor şi pe piesele turbinelor, reducând secţiunea de
trecere şi înrăutăţind transferul de căldură.

Indicii de calitate ai apei din circuitul termic sunt:

33
 indicele de alcalinitate, reprezintă conţinutul apei în NaOH, menţinerea unei anumite
alcalinităţi este necesară pentru a evita coroziunea;

 conţinutul în suspensii în stare coloidală, reducerea lui asigură evitarea depunerii nămolului;
 conţinutul de gaze dizolvate, interesează conţinutul în oxigen şi bioxid de carbon, care
trebuie să fie cât mai reduse;

 conţinutul de săruri, se măsoară pe baza conductivităţii electrice a apei, sărurile se depun pe

ţevi şi paletele turbinei;

 conţinutul în bioxid de siliciu, acesta formează depuneri tari, silicaţi, care sunt insolubile;

 conţinutul de ulei, uleiul dă depuneri tari, produce spumegarea aburului şi murdărirea lui;

 conţinutul în ioni de hidrogen, PH-ul, pentru a fi neagresivă faţă de oţel, apa trebuie să fie
uşor alcalină (pH=7-8.5).

Tratarea apei la CTE are următoarele faze:

 tratare fizică, coagulare-filtrare;

 desuleiere;

 tratare chimică;

 degazare;

 tratare termică, distilare;

 condiţionare (fosfatare, adaos hidrazină)

Tratarea fizică are loc prin trei procedee: decantare, filtrare şi coagulare-filtrare. Pentru
coagulare se foloseşte sulfatul de aluminiu, sulfatul feric sau clorură ferică. Ca material
filtrant se foloseşte cuarţ granulat, marmură granulată, dolomită sau cărbune antracit. Uleiul
se reţine de asemenea prin procedee mecanice: decantare, filtrare etc.

Dar şi prin metode chimice, de exemplu sulfatul de aluminiu asigură şi reţinerea uleiului
din apă.

Se utilizează următorii reactivi: hidroxid de calciu (var), hidroxidul de sodiu (soda caustică).
Există şi procedee fizico-chimice de dedurizare a apei, bazate pe utilizarea unor mase ionice.
Acestea sunt formate din răşini sintetice sau cărbune, având fixate grupe de cationi Na+ sau
H+ sau anioni OH- sau Cl- . Apa trebuie să fie în prealabil limpezită, filtrată şi să conţină o
cantitate mică de impurităţi organice pentru a nu bloca porii maselor ionice. Masele ionice
sunt cunoscute în practică după denumirea comercială: Vionit (fabricat în România),
Amberlite, Permutit, Wofatit etc.

Filtrele ionice sunt instalaţii cu funcţionare discontinuă. Cu ajutorul acestor filtre se poate
obţine o dedurizare până la 0.01-0.1 ºd. Filtrele ionice se supun periodic unor acţiuni de

34
regenerare. Tratarea termică a apei realizează demineralizarea prin vaporizare, urmată de
condensare. Acest procedeu implică prezenţa unui vaporizator alimentat cu abur de la prize
nereglabile sau reglabile ale turbinei. Bineînţeles are loc o pierdere de exergie.

De aceea acest tip de tratare a apei de adaos se aplică numai în cazul când aceasta are un
conţinut foarte ridicat de săruri (peste 800 mg/l).

În urma acestei activităţii de tratare a apei rămân reziduuri chimice (soluţii de regenerare şi
de spălare a filtrelor), care nu pot fi evacuate la canalizare. Se impune prezenţa şi a unui
rezervor de neutralizare. Aici soluţiile de regenerare bazice se neutraluizează reciproc cu cele
acide, dacă unele sunt în exces se mai adaugă acid clorhidric, sau respectiv piatră de calcar.

Capitolul 6. Concluzii
1.Realizarea centralelor termoelectrice și de termoficare în diferite etape ale perioadei 1882-
1990, parte a programelor de electrificare, s-a făcut pe baza resurselor energetice proprii, cu
echipamente din import și din țară.

2.Producerea energie electrice în Romania, de la început până în prezent (peste 100 de ani),
s-a bazat în principal pe producția în centralele termoelectrice și de termoficare, cu pondere
peste 80% (până în 1996), de 50-80 % (1996-2012), sub 50 % după 2012, care au folosit în
principal resursele energetice proprii.

3.Planul general și soluțiile tehnologice pentru centralele termoelectrice și de termoficare au

fost stabilite de furnizorii echipamentelor iar soluțiile privind amplasarea, construcțiile, partea
hidrotehnică și toate instalațiile auxiliare au fost stabilite aproape exclusiv de specialiștii din
țară, în principal de ISPE.

4. Cantitatea cea mai mare de energie termică în centralele de termoficare s-a produs pe
bază de hidrocarburi: 1975 (87 %), 1985 (80 %), 1993 (78 %).

5. Problemele actuale privind centralele termoelectrice și de termoficare:

-reducerea producției de energie electrică și termică;

-lipsa fondurilor necesare pentru realizarea instalaților de protecție a mediului înconjurător;

-lipsa fondurilor necesare montării unor grupuri termoelectrice cu randamente ridicate:

grupuri cu parametrii supracritici și ultra supracritici, cu puteri de 500-800 MW cu
funcționare pe cărbune (randament 45-47 %) și grupuri cu ciclu combinat cu puteri de 200-
450 MW (randament de 56- 57 %);

-necesitatea realizării unui mix energetic corect, pe baza unei strategii energetice naționale
coerente.

6. Lucrări de mediu sunt mult întârziate la centralele termoelectrice și de termoficare

existente, din lipsa fondurilor, existând pericolul opririi totale, a mai multor grupuri
energetice.

35
 Bibliografie
1. Athanasovici, V. , Mușătescu, V. ,Dumitrescu,I.,S. , Termoenergetică
industrială și termoficare, EDP, Bucureşti – 1981.

2.www.scribd.com

3.www.sier.ro

4. Moţoiu, C., Centrale termo şi hidroelectrice, EDP, Bucureşti – 1974

36