DETERMINAREA DOZELOR DE

RADIATIE SI A ACTIVITATII SURSELOR

CU AJUTORUL RADIOMETRELOR
1. Scopul lucrării
În vederea protejării personalului care lucrează în mediu afectat de radiații ionizate
este necesară determinarea rapidă a gradului de periculozitate a zonei respective.
Scopul lucrării constă în determinarea de către studenți a mărimii fizice specifice
măsurării radiațiilor nucleare precum și a utilizării radiometrului în vederea determinării
activității unei surse radiaoctive.

2. Teoria lucrării
Distrugerile prin iradiere produse în țesuturile vii depind de energia ce a fost absorbită
de către țesut de la radiația incidentă.
Doza de radiație D, numită și doza energetică integrală de radiație, măsoară energia
disipată de radiație pe unitatea de masă de țesut biologic sau de substanța și absorbită complet
de acel țesut sau acea substanță. Deci, prin definiție,
ΔW
D .
Δm
Unitatea de măsură pentru doză este Gray-ul. Prin definiție, 1 Gray (1 Gy) reprezintă
doza de radiație absorbită de substanță în condițiile unei energii primite și disipate integral în
unitatea de masă având valoarea de 1 J/Kg. O unitate tolerată este rad-ul (1 rad =10-2J/Kg).
Mărimea care măsoară efectele biologice ale radiațiilor nucleare este echivalentul de
doză (doză biologică) a cărui unitate de măsură în S.I. este sivert-ul. Prin definiție, la o
dozăde Gy corespunde o doză biologică de un Sievert dacă radiațiile ionizate sunt X sau . O
unitate de măsură toleretă pentru doza biologică este rem-ul. 1 rem reprezintă doza biologică
corespunzătoare unei doze energetice de un rad pentru radiațiile X sau .
În cazul radiațiilor y, intensitatea I, adică energia ce traversează în unitatea de timp
unitatea de arie perpendiculară pe direcția de propagare, scade exponențial cu grosimea x
asubstanței absorbante străbătute după legea:
x
I  I 0e
unde I 0 este intensitatea inițială, iar -coeficientul de atenuare al radiațiilor y respective.
Rezultă:
dI    I  dx dW
 t  Az
ΔW    t  l  A  Δx    t  i  ΔV
ΔV fiind volumul în care se produce absorbția, iar semnul "-" indicând scăderea energiei
câmpului de radiații în urma absorbcâmpului de radiații în urma absorbției de către substanță.
Dacă substanța are densitatea , doza de radiații este:
ΔW 
D  ΔV  It .

Dezvoltăm raționamentul impunând unele condiții simplificatoare, adecvate însă
experimentului real pe care îl efectuăm și anume:
1
 - se consideră o sursă de radiații , pentru care absorbția în mediu în care lucrăm,
aerul, poate fi în prima aproximație negijată;
Mai reamintim că activitatea  a unei surse de radiații este definită ca numărul de
dezintegrări ce au loc în sursă, în unitatea de timp:

dN
  dt
având drept unitate în S.I. becquerel-ul (1 Bq=1 dezintegrare/secundă), și ca unitate de
10
măsură tolerată Curie-ul (1 Ci  3,7 10 dezintegrări/secundă).
În aceste condiții, intensitatea I a radiațiilor la distanța r de sursă, în absența oricărui
absorbant intermediar, se scrie:
sE
I  2
4r
doza debit de radiație este doza primită în unitatea de timp de către substanța respectivă:
D
d     sE
t  4r 2
Pentru o anume sursă și o anume substanță absorbantă, termenii , ,, E , s sunt constanți.
Se notează
sE
  4
acestă constantă găsindu-se tabelată în literatura de specialitate. Doza debit, în condițiile
considerate:

d 2
r

3. Descrierea instalației experimentale

Orice radiometru are mai multe etaje principale care apar sub forma următoarei scheme bloc:

Detectorul, de tip Geiger-Müller, al radiometrului portabil "Doziport-537" dă la ieșire

impulsuri a căror rată (număr de impulsuri/minut) este proporțională cu doza debit a
radiațiilor ionizate ce cad asupra detectorului. Impulsurile venite de la sondă sunt amplificate,
apoi standardizate ca amplitudine și durată de un formator. Circuitul integrator transformă
aceste impulsuri standardizate într-o tensiune continuă, proportională cu rata acestora,
tensiune ce poate fi citită pe scala instrumentului indicator etalonată în mărimi radiometrice
(milirem/oră). Fluctuatia statistică se micșorează operând cu o constantă de timp de 5 sau
10 secunde.
Ca sursă de radiații g se poate folosi un preparat de 137Cs sau un preparat de 60Co și vor
fi puse la dispoziția studentului de către cadrul didactic.

2
 4. Modul de lucru
 Se pornește dozimetrul, se fixează constanta de timp la valoarea maximă și scala de măsură
la valoarea de 0,3 mrem/h
 Se înregistrează valoarea dozei debit in absența sursei de radiații (doza de fond) și se
notează valoarea în tabel în dreptul valorii r  
 Se fixează sursa la capătul bancului optic astfel încât mijlocul containerului cilindric ce
conține preparatul radioactiv să fie la o distanță de 5 cm față de capătul riglei gradate.
 Se înregistrează dozele debit mutând detectorul din 5 in 5 cm pornind de la capătul riglei.
Valoarea corespunzătoare lui r =5 cm se inregistrează la capătul riglei gradate deoarece
materialul radioactiv se află în mijlocul containerului cilindric.
 Datele obținute se trec în tabelul de mai jos:
 Se repetă operațiunile de mai sus de trei ori (se completează liniile I, II, III)
 Se calculează valorile medii ( d ) pe fiecare coloană
 Se efectuează corecția de fond d  d  d unde d este valoarea din ultima coloană
corespunzătoare distantei infinite față de sursă

r (cm) 5 10 15 20 25 30 
1 / r2 cm
I
d II
III
d
d  d  d

Debitmetrul electromagnetic
Principiul de funcţionare

Debitmetrul electromagnetic se bazează pe legea ieșire de puls și curent analogic utilizat

inducţiei electromagnetice a lui Faraday. Tubul de
măsură este o conductă scurtă din aliaj nemagnetic
căptușit interior cu un material izolator.
Pe conducta de măsură sunt montați doi electrozi care
străpung conducta.
Capul electrodului este practic paralel cu suprafața
interioară a căptușelii. Când bobinele de excitație sunt
alimentate cu pulsuri dreptunghiulare bidirecționale,
este generat un câmp magnetic de intensitate B
perpendicular pe conducta de măsură.
Dacă un lichid conductor curge prin conductă liniile de
câmp vor induce o tensiune electromotoare E.
Tensiunea electromotoare E este direct proporţională
cu fluxul magnetic B , produsul dintre diametrul
interior și viteza medie a lichidului, tensiunea E
(semnalul de debit) este preluat de electrozi și transmis
prin cablu la convertor. Dupa ce convertorul amplifică
semnalul de debit , debitul va fi afișat și furnizat ca
www.ehuahai.net info@ehuahai.com
pentru controlul și reglarea debitului.
În formulă, d este constant. Deoarece
curentul de excitație este constant, B este de
asemenea constant. Observăm din formula E
= KBdV că debitul volumic Q este direct
proporţional cu tensiunea E, deci semnalul de
tensiune E indus de viteza fluidului este într-
o relație liniară cu debitul volumic Q.
Deci doar masurând tensiunea E debitul este
determinat. Acesta este principiul
debitmetrului electromagnetic.
Din E=KBdV vedem că temperatura
fluidului de măsură, densitatea, presiunea,
conductivitatea și raportul solid-lichid în
amestecuri nu afectează rezultatul măsurării .
Condițiile de curgere dacă se păstrează
simetria axială (cum ar fi curgerea laminară)
nu afectează rezultatul măsurării. Deci
putem spune că
debitmetrul electromagnetic este
office@elcost.ro
un adevărat debitmetru volumic. Pentru producător și
utilizatori, dacă este calibrat cu apă poate măsura
debitul volumic de orice alt lichid conductor fără
corecții. Acesta este un merit deosebit al debitmetrului
electromagnetic pe care alte debitmetre nu îl au. În
conducta de măsură nu sunt părți în mișcare sau
obturatoare de aceea aproape nu există cădere de
presiune și fiabilitatea este foarte ridicată.

E=KBdV
E ---Tensiunea captată de electrozi (v) B
------Densitatea fluxului magnetic (T)
d- - - -Diametrul interior al conductei (m)
V----Viteza medie a debitului

www.ehuahai.net info@ehuahai.com office@elcost.ro

Domeniu de măsură
În general pentru debitmetrele electromagnetice utilizate în industrie viteza mediului de
măsurare va fi de 2~4 m/s. În condiții speciale viteza minimă nu va fi mai mică de 0.3 m/s, iar
maxima nu va fi mai mare de 8 m/s. Dacă mediul conține particule solide, debitul uzual va fi
mai mic de 3m/s pentru a preveni erodarea excesivă a căptușelii și electrozilor.
La lichidele vâscoase viteza va fi mai mare de 2 m/ s. Un debit mai mare este favorabil
eliminării automate a efectului vâscozității asupra electrozilor și crește precizia. În condițiile
în care debitul Q este definit, diametrul D al debitmetrului poate fi determinat funcție de viteza
medie a fluidului .
Domeniul Q al debitmetrului electromagnetic va fi mai mare decât valoarea maximă
preconizată a debitului în timp ce valoarea normală a debitului va fi ușor mai mare de 50% din
capul de scală al debitmetrului.

Seismometrul
Seismograful este un aparat care măsoară și înregistrează mișcările solului, în scopul analizei
mișcărilor seismice provocate de cutremure de pămînt, explozii și alte surse. Uneori mișcările
seismice sînt provocate artificial, pentru prospecțiuni geofizice.
Seismometrul este un dispozitiv similar, care însă se limitează la partea de măsurare a
seismografului; funcția de înregistrare este preluată de alte aparate. Aparatele seismice înregistreză
elementele cinematice ale mișcării purtând denumirea în funcție de elementele pe care le
înregistrează:

 seismometru, aparat care înregistrează vectorul deplasare și pentru că de cele mai multe
ori această înregistrare este grafică se mai numește și seismograf, iar rezultatul înregistrării se
numește seismogramă;
 vitezometru (vitezograf), este instrumentul care înregistrează vectorul viteză, iar rezultatul
înregistrării se numește vitezogramă;
 accelerometru (accelerograf), este aparatul care înregistrează vectorul accelerație,
rezultatul înregistrării fiind accelerograma.
Numai seismometrele (deplasometru) funcționează permanent, pe seismogramă fiind înregistrat
simultan și timpul, înregistrările acestora servind la determinarea coordonatelor spațio-temporale
ale focarului, energiei sale precum și a altor parametri. În general, vitezometrele și accelerometrele
nu funcționează permanent, ele fiind legate pentru a intra automat în funcțiune numai atunci când
se produc cutremure care determină o viteză sau o accelerație a solului. Din acest motiv ele nu
înregistrează toate fazele cutremurului, ci doar faza maximă, înregistrările fiind folosite pentru
aprecierea energetică a cutremurului ca și pentru aprecierea comportării clădirilor la cutremur atunci
când acestea sunt instalate în clădiri. Deplasările provocate de cutremure în diverse puncte de
observație din lume sunt în general foarte mici. Deplasările maxime provocate de cutremurele cele
mai puternice sunt de ordinul de mărime -..., iar cele mai mici deplasări care se pot înregistra cu
aparatele existente în prezent ajung la ordinul de mărime -... Pentru a putea sesiza și înregistra
deplasări atât de mici ale solului, acestea sunt amplificate într-un anumit raport de amplificare fixat
prin construcția aparatului. Instrumentele seismice însă înregistrează deplasările solului amplificate
într-un raport variabil, curba caracteristică ce descrie variația acestui raport fiind funcție de atât de
constantele constructive ale aparatului dar și de frecvența undelor înregistrate. După locul unde
sunt amplasate seimometrele se clasifică:

 Seismometre cu înregistrare directă, care înregistrează vectorul deplasare a solului tradus

prin deplasarea masei M a pendului direct pe tamburul de înregistrare, desigur amplificat într-un
raport dat.
 Seismometre cu înregistrare indirectă care transformă deplasarea masei M a pendulului în
curent electric iar acesta este retransformat în deplasare care se înregistrează pe tambur.
Seismometrele cu înregistrare indirectă permit separarea senzorului (pendulului fizic) de
înregistrator, cel care trebuie ferit de trepidații fiind senzorul. Această separare ajunge până la
ordinul sutelor de kilometri, senzorii fiind instalați în mai multe puncte liniștite din țară, iar
înregistratoarele fiind centralizate toate în aceeași încăpere, transmiterea informației seismice de la
senzor la înregistrator fiind făcută prin unde radio. În condiții deosebite, distanța senzor-înregistrator
poate fi mărită mult. De pildă, pentru studiul seismicității Lunii senzorul a fost instalat pe Lună, iar
înregistratorul pe Pământ. De asemenea, seismometrele se clasifică și după modul de obținere a
înregistrării:

 Seismometre cu înregistrare mecanică, atunci când deplasarea este înscrisă cu ajutorul

unei penițe cu cerneală sau un ac ce zgârie o hârtie afumată;
 Seismometre cu înregistrare optică, dacă un spot luminos influențează o hârtie fotografică
 Seismometre cu înregistrare pe bandă magnetică
 Seismometre cu înregistrare numerică.