Cap.6 Aparate de Pornire Si Reglare

6 Aparate de pornire şi reglare
6.1 Aspecte generale

Motoarele electrice reprezintă cel mai folosit receptor de energie electrică;
pornirea şi reglarea vitezei acestora au o importanţă deosebită pentru procesele
tehnologice în care sunt utilizate, pentru parametrii economici ai utilizatorului,
precum şi pentru reţeaua electrică de alimentare. În acest sens, în funcţie de tipul de
motor electric, au fost dezvoltate diferite scheme şi proceduri de pornire şi reglare.
Sistemele moderne, bazate pe electronica de putere, au permis elaborarea unor
noi procedee care, prin eficienţă, simplitate şi versatilitate, practic le-au înlocuit pe
cele vechi, care utilizau sisteme electromecanice.
În prezent, motorul asincron cu rotorul în scurtcircuit, alimentat prin
intermediul unui convertor de frecvenţă, asigură caracteristicile de reglare
necesare oricărui proces, astfel încât motoarele de tensiune continuă îşi pierd din
importanţă, funcţiile lor fiind preluate de motoarele asincrone. Totuşi, în cele de
mai jos sunt prezentate şi problemele specifice sistemelor de pornire şi reglare
clasice ale motoarelor de tensiune continuă, având în vedere faptul că încă sunt
utilizate în industrie.
6.2 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

asincron
6.2.1 Conectarea la reţeaua electrică a unui motor asincron
Comanda unui motor electric necesită două sau mai multe din următoarele
operaţii: pornirea, limitarea curentului electric de pornire, reglarea vitezei,
inversarea sensului de rotaţie, oprirea.
Un motor electric este alimentat de la un tablou electric secundar (TS) (fig.
6.1) printr-un circuit electric. În TS, circuitul electric poate avea numai aparate de
protecţie, dacă legătura este fixă (nedebroşabilă), sau/şi o priză cu fişă în caz
contrar. Realizarea unei anumite funcţii de comandă, pentru utilajul antrenat de
motorul electric, se asigură cu aparate electrice pentru comandă (AEC) montate pe
utilaj, direct accesibile celui ce exploatează respectivul utilaj.
Datorită complexităţii utilajului, de regulă, acesta nu conţine numai motorul
electric (sau motoarele electrice), ci şi alte receptoare electrice şi, ca urmare, pe
utilaj se realizează un tablou electric aferent acestuia (TU) şi care conţine şi aparate
electrice necesare funcţiei de comandă.
240 Consumatori de energie electrică
Aparatul electric conceput şi realizat pentru a permite comanda unui motor

electric este contactorul electromagnetic (fig. 6.2). Acesta închide sau deschide o
serie de contacte de lucru (CL − care au capacitate de rupere) sau auxiliare (CA),
datorită deplasării unei armături mobile Am, parte componentă a circuitului
magnetic.
TS TU
Maşina
de lucru
F
Fig. 6.1 − Conectarea la reţeaua electrică a unui
motor electric de acţionare.
CL CA
Am
I I
B R
Fx
Fig. 6.2 − Principiul de funcţionare al unui

contactor.
În mod normal, armătura mobilă este ţinută depărtat de partea fixă a cicuitului
magnetic, datorită unui resort R. Pentru a o atrage este necesară o forţă electro-
magnetică Fem > Fx produsă de câmpul magnetic determinat de curentul electric I
ce străbate bobina B. Evident, spre deosebire de celelalte aparate de conectare,
contactorul electromagnetic are numai o poziţie stabilă, cea corespunzătoare lipsei
curentului electric prin bobină. Menţinerea pe poziţia excitat, respectiv armătura
Am atrasă, se face numai dacă Fem(I) > Fx, deci numai dacă bobina B este conectată
la o tensiune U > Ux , unde Ux este tensiunea ce determină, prin bobina B, un curent
electric Ix, care asigură condiţia Fem (Ix) > Fx .
Rezultă următoarele caracteristici ale unui contactor electromagnetic:
a) Acţionarea se asigură prin încadrarea bobinei sale într-o schemă electrică de
alimentare şi comandă;
b) Menţinerea pe poziţia acţionat are loc numai dacă Ubobina > Ux = Ulimită ;
c) În funcţie de tipul schemei de comandă, la revenirea tensiunii cu valori
peste Ux, bobina se poate repune sub tensiune (fig. 6.3 a)), sau rămâne izolată faţă
de tensiune (fig. 6.3 b)). Varianta din figura 6.3 a) se poate utiliza în cazul în care
contactorul alimentează receptoare pasive (care nu au curent electric de pornire),
iar cea din figura 6.3 b), în cazul în care se foloseşte la comanda unui motor
electric, deoarece asigură blocarea autopornirii la revenirea tensiunii, cerinţă
impusă schemelor electrice pentru alimentarea receptoarelor de putere. În acest
Aparate de pornire şi reglare 241
scop este prevăzut butonul dublu PO, cu un buton normal deschis (P) şi altul
normal închis (O), fiind necesară automenţinerea comenzii P, cu un contact
auxiliar (CA) al contactorului electromagnetic;
d) Asigură inclusiv protecţia la minimă tensiune, necesară, în special, la
receptoare.
U > Ux N U > Ux N
O P
B B
NI
(normal închis)
CA
a) b)
Fig. 6.3 − Conectarea bobinei unui contactor într-un circuit de comandă.
În figura 6.4 se prezintă circuitul electric de alimentare a unui motor electric

trifazat şi schema electrică de comandă a Reţea electrică
contactorului electromagnetic, cu care se asi- L1
L2
gură pornirea şi oprirea motorului, protecţia L3
la autopornire sau la reducerea tensiunii de Siguranţe
alimentare sub valoarea Ux (prin alimentarea fuzibile
schemei de comandă de la tensiunea de ser- P
viciu, din amonte de CL). CL
Pentru inversarea sensului de rotaţie se O B A B C
CA
foloseşte schema de comandă din figura M
6.5 b), aferentă circuitului de alimentare din 3~
figura 6.5 a) şi se bazează pe inversarea a Fig. 6.4 − Schema de pornire directă a
două faze a sistemului electric trifazat de ali- unui motor asincron trifazat.
mentare.
Reglarea vitezei motoarelor de tensiune alternativă, prin conectarea directă la
reţeaua electrică cu frecvenţă constantă, se poate realiza în limite restrânse sau mai
largi, în funcţie de tipul motorului. Pentru motoarele asincrone, cu rotorul în
scurtcircuit, utilizate pe scară largă în acţionările electrice, nu este posibilă reglarea
vitezei, decât în limitele variaţiei alunecării cu sarcina de la arborele motor.
Limitarea curentului electric de pornire pentru un motor electric trifazat
asincron, este necesară atunci când nu se asigură tensiunea minimă la bornele altor
motoare aflate în sarcină (fig. 6.6), datorită căderii mari de tensiune determinate,
pe reţeaua electrică de alimentare, de către curentul electric de pornire al
respectivului motor, cumulată şi cu căderea de tensiune determinată de curenţii
electrici de sarcină ai motoarelor aflate în funcţiune (mai mare de 12%). Într-o
asemenea situaţie, dacă creşterea ariei secţiunii transversale a conductoarelor
reţelei nu este avantajoasă economic, se reduc căderile de tensiune prin reducerea
curentului electric de pornire al respectivului motor electric.
Reţea electrică
L1 L1
L2 L2
L3 P1 2CL
Siguranţe
fuzibile O 1CL
1CL
PN 1CL
2CL 1CL
2CL
2CL
A B C
M
3~
a) b)
Fig. 6.5 − Schema de pornire, cu posibilitatea de schimbare a sensului de
rotaţie, a unui motor asincron trifazat.
TP Is1
Is2
TS2 Ip2 Mp2

TS1
Ip1
Is Is
Mp1
Fig. 6.6 − Analiza condiţiilor de pornire pentru motoarele asincrone.
În principiu, reducerea curentului de pornire pentru un motor electric trifazat

asincron cu rotorul în scurtcircuit este posibilă, fie prin introducerea unor impe-
danţe de pornire Zp (fig.6.7 a)), fie prin reducerea tensiunii aplicate înfăşurărilor.
Reducerea tensiunilor aplicate se poate obţine prin intermediul unui
autotransformator (fig. 6.7 b)), sau prin conectarea înfăşurărilor, la pornire şi
pentru o durată Δt, în stea, iar apoi în triunghi (fig. 6.7 c) şi d)).
În schema din figura 6.7 c), conectarea celor trei înfăşurări în stea (fig. 6.8 b))
şi apoi în triunghi (fig.6.8 c)) se realizează cu ajutorul unui comutator stea- triunghi
manual, realizat cu un întreruptor pachet la care se execută şi o serie de legături
suplimentare.
Trecerea din conexiunea stea în cea triunghi, după un interval de timp Δt
(necesar reducerii curentului electric de pornire până la valoarea ce determină
reducerea căderilor de tensiune la valorile admisibile), în cazul comutării manuale,
nu asigură o apreciere corectă a valorii Δt. Din acest motiv, se foloseşte
comutatorul stea - triunghi automat, realizat cu trei contactoare electromagnetice,
(fig. 6.7 d). În acest caz, este necesară o schemă de comandă adecvată pentru cele
trei contactoare electromagnetice (fig. 6.9), care, cu ajutorul releului de timp Rt,
asigură evaluarea corectă a valorii Δt.
L1
L2
L3
1CL 1CL X A B C 1CL
Y
Z
2CL
Zp 2CL 3CL
A B C
A B C
M X Y Z
3~ X Y Z
M
3~
a) b) c) d)
Fig. 6.7 − Limitarea curentului electric de pornire la motoarele asincrone trifazate.
L1
L2
L3
A B C A B C A B C
X Y Z X Y Z X Y Z
a) b) c)
Fig. 6.8 − Conectarea înfăşurării trifazate (a) a
motorului asincron în stea (b) şi în triunghi (c).
La apăsarea butonului P este alimentată bobina contactorului 3CL , iar prin în-
chiderea contactului său 3CL1 se aplică tensiune la bobinele 1CL şi la releul Rt . Ca
urmare, motorul porneşte în stea (fig. 6.7 d); simultan începe măsurarea timpului
de conectare în stea, de către contactul Rt1, normal închis cu temporizare la
deschidere. După un timp Δt, contactul Rt1 se deschide, întrerupe alimentarea
bobinei contactorului 3CL, iar prin contactele 3CL2 şi 1CL1 se alimentează bobina
contactorului electromagnetic 2CL, care conectează înfăşurările în triunghi.
Prin contactele 3CL2 şi 2CL1 se asigură interblocarea între contactoarele 3CL şi
2CL pentru a evita alimentarea simultană a bobinelor lor, ceea ce ar produce un
scurtcircuit trifazat la bornele motorului (fig.6.7 d)).
Schema de comandă din figura 6.9 se foloseşte şi în cazul utilizării autotrans-

formatorului de pornire (fig. 6.7 b)).
Se impune însă o precizare: limitarea L1
L2
curentului electric de pornire prin conecta- P 3CL
rea înfăşurărilor în stea şi apoi, pentru 2CL1
funcţionarea în regim normal (de durată), O Rt1
în triunghi, este posibilă numai la motoa- Rt
rele care sunt proiectate să funcţioneze în 3C L1
1CL1
regim normal cu înfăşurările conectate în
triunghi. 1CL
Autotransformatorul de pornire se 3CL2
poate utiliza, atât în cazul pornirii motoa- 2CL
relor electrice a căror înfăşurări sunt co- Fig. 6.9 − Schema de pornire cu modificarea
nectate în regim normal în stea, cât şi în configuraţiei motorului asincron din stea în
triunghi. triunghi.
Reducerea tensiunii aplicate unei
înfăşurări, utilizând comutatorul stea - triunghi sau autotransformatorul de pornire
este de 3 ori (0,6 U), aceasta fiind şi tensiunea minimă de menţinere a armăturii
unui contactor electromagnetic.
6.2.2 Caracteristicile motorului asincron
Maşina asincronă, datorită construcţiei simple şi robuste, siguranţei ridicate în

funcţionare, mentenanţei reduse şi a costurilor relativ mici, reprezintă, de cele, mai
multe ori, soluţia optimă pentru acţionarea maşinilor de lucru.
Schema electrică echivalentă simplificată a motorului asincron este indicată în
figura 6.10 [6.1], în care au fost utilizate notaţiile:
R'2
I1 I'2
R1 L1 L'2 s
I1+ I'2
U1
L0
Fig. 6.10 − Schema electrică echivalentă a maşinii

asincrone.
U1 − valoarea efectivă a tensiunii, pe fază, în statorul maşini;

R1 − rezistenţa electrică a înfăşurării statorului maşinii;
L1− inductivitatea de scăpări a înfăşurării statorului în raport cu înfăşurarea
rotorului;
I1 − valoarea efectivă a curentului electric din înfăşurarea statorului maşinii;
L0 − inductivitatea de magnetizare a maşinii;
I'2 − valoarea efectivă a curentului electric din înfăşurarea rotorului maşinii,
raportată la tensiunea din stator;
L'2 − inductivitatea de scăpări a înfăşurării rotorului în raport cu înfăşurarea

statorului, raportată la tensiune din stator;
R'2 − rezistenţa electrică a înfăşurării rotorului, raportată la tensiunea din stator;
s − alunecarea maşinii, definită de relaţia
 −
s= 0 . (6.1)
0
În relaţia (6.1), s-a notat cu  viteza de rotaţie a maşinii (rad/s), iar 0 =
2f/p este viteza de sincronism a maşinii (p − numărul de perechi de poli).
În mod obişnuit, masinile asincrone lucrează cu o alunecare de 0,010,04,
dependentă de cuplul la arborele maşinii.
Pe baza schemei echivalente din figura 6.10 pot fi deduse următoarele relaţii
privind mărimile caracteristice ale maşinii:
− intensitatea curentului electric I1 în înfăşurarea statorului maşinii
U12
I12  .
2
2  R2'  (6.2)
X  + R1 +
 s 

− cuplul M la aborele maşinii
3  R2  U12
M= .
 
2
 2  R2'   (6.3)
s  0  X  + R1 +
  
s  
  
În relaţiile (6.2) şi (6.3), s-a utilizat notaţia
X  = X 1 + X ' 2 . (6.4)
Variaţia curentului electric absorbit de maşină, precum şi variaţia cuplului
maşinii, pe baza relaţiilor (6.2) şi (6.3), sunt indicate în figura 6.11.
Analiza curbelor din figura 6.11, pune în evidenţă faptul că, în momentul por-
nirii (s = 1), maşina asincronă absoarbe un curent electric mult mai mare decât cu-
rentul normat Ir al maşinii (în mod obişnuit de 5  8 ori), cuplul la arbore prezintă
un maxim Mcr corespunzător alunecării critice scr , iar cuplul de pornire Mp este
relativ mic în raport cu cuplul maxim Mcr , fiind posibil să fie inferior cuplului nor-
mat Mr .
Calculele efectuate permit determinarea valorii cuplului maxim [6.1]
3  U12
M cr = .
2  0   R1 + R12 + X 2 
(6.5)
 
şi a alunecării critice
R2
scr = . (6.6)
R12 + X σ2
Din relaţia (6.1) rezultă expresia vitezei  a maşinii asincrone şi soluţiile
pentru reglarea acesteia
2  f
=  (1 − s) . (6.7)
p
I1 I1
M Ip M I1
I1 Ip
Mcr Mcr
M M
Mr Ir Mr Ir
Mp Mp
0 sr scr 1 s 0 r 0 
Fig. 6.11 − Caracteristici ale maşinii asincrone;
a) − în funcţie de alunecare; b) − în funcţie de viteza de rotaţie.
Reglarea vitezei prin modificarea numărului p de perechi de poli, practic nu
mai este utilizată, dar reglarea prin modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare a
devenit o soluţie care s-a generalizat, odată cu dezvoltarea convertoarelor de
frecvenţă care folosesc elemente semiconductoare de putere.
Modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare conduce la modificarea caracte-
risticilor funcţionale ale maşinii asincrone. În figura 6.12 este indicată variaţia ca-
racteristicii mecanice M = f (), pentru diferite frecvenţe ale tensiunii de alimentare.
În figura 6.12 s-a avut în vedere faptul că viteza de sincronism este proporţio-
nală cu frecvenţa tensiunii de alimentare, cuplul maxim variază practic propor-
ţional cu (U1/f )2 − relaţia (6.5) − , iar alunecarea critică variază invers proporţional
cu frecvenţa (relaţia 6.6).
f 1 < fr
M
Mcr f = fr
f2 > fr
Mr
Mp
0 01 r 0 02 
Fig. 6.12 − Caracteristicile mecanice ale maşinii asincrone

pentru diferite frecvenţe ale tensiunii de alimentare.
Utilizarea caracteristicilor indicate în figura 6.12 în cazurile practice, nu este

posibilă deoarece, dacă se menţine tensiunea la borne U1 constantă, odată cu
reducerea frecvenţei, inducţia magnetică în circuitul magnetic al maşinii ar creşte,
ceea ce ar conduce la saturarea acestuia şi, deci, la modificarea parametrilor
funcţionali ai maşinii. Pentru a menţine inducţia magnetică constantă în circuitul
magnetic al maşinii este necesar să se asigure condiţia [6.2]:
U
= const. (6.8)
f
Pentru frecvenţe mai mari decât frecvenţa nominală fr , condiţia (6.8) ar con-
duce la o tensiune la borne mai mare decât tensiunea normată, ceea ce ar determina
solicitări inadmisibile ale izolaţiei electrice ale maşinii. Din acest motiv, pentru
frecvenţe mai mai mari decât frecvenţa nominală, maşina asincronă este alimentată
cu tensiune constantă. În acest fel, relaţia dintre frecvenţă şi amplitudinea tensiunii
aplicată la bornele maşinii are forma indicată în figura 6.13, iar caracteristicile me-
canice ale maşinii asincrone au forma indicată în figura 6.14.
M f1 < fr
Mcr f = fr
U
Ur f2 > fr
fr f 0 01 r 0 02 
Fig. 6.13 − Caracteristica tensiune- Fig. 6.14 − Caracteristicile mecanice ale motorului
frecvenţă la utilizarea motorului asincron alimentat cu tensiuni de frecvenţe diferite.
asincron cu reglarea vitezei de rotaţie.
Analiza caracteristicilor mecanice din figura 6.14 indică faptul că alimentarea

maşinii cu tensiune cu frecvenţa variabilă permite reglarea vitezei maşini în mod
continuu, în limite largi. Pentru frecvenţe de alimentare reduse rezultă un cuplu de
pornire mare şi pentru frecvenţe mari rezultă un cuplu mai redus, ceea ce corespun-
de necesităţilor practice în cele mai multe dintre cazuri.
6.2.3 Convertoare de frecvenţă pentru reglarea vitezei de rotaţie a

motorului asincron
Acest tip de convertor (fig. 6.15) este larg folosit în industrie, înlocuind, în
mare măsură, sistemele de acţionare cu motor de tensiune continuă care asigurau
reglarea vitezei de rotaţie prin modificarea tensiunii aplicate sau prin modificarea
fluxului de excitaţie [6.3].
Convertorul constă dintr-un redresor trifazat, un circuit intermediar de
tensiune continuă sau de curent electric continuu şi un invertor trifazat comandat în
funcţie de proces.
Blocul de comandă BC transmite elementelor semiconductoare comenzile
adecvate pentru realizarea, la ieşirea invertorului, a unui sistem de curenţi electrici
de formă practic sinusoidală, de frecvenţa dorită. În mod obişnuit, forma practic
sinusoidală a sistemului de curenţi electrici se obţine prin comenzi PWM (Pulse
Width Modulation) transmise elementelor semiconductoare. În acest mod de
comandă, forma tensiunii la ieşirea invertorului rezultă ca o succesiune de
impulsuri, de lăţime diferită, astfel stabilită încât curentul electric din maşină să
aibă o formă apropiată de sinusoidă. În cele mai multe cazuri, comezile la
elementele semiconductoare se transmit în momentul intersecţiei dintre o tensiune
sinusoidală, cu frecvenţa egală cu cea dorită, şi o tensiune de formă triunghiulară.
Cele două tensiuni auxiliare sunt aplicate la intrarea blocului de comandă BC care
asigură transmiterea comenzilor adecvate elementelor invertorului.
Circuit intermediar
Redresor de tensiune continuă Invertor
3230/400 V; 50 Hz
ABC
M
3~
BC
Fig. 6.15 − Convertor de frecvenţă pentru alimentarea motorului asincron.
În figura 6.16 este prezentat modul de realizare a tensiunii pe una dintre fazele
tensiunii de alimentare a motorului asincron. În momentul în care tensiunea sinu-
soidală auxiliară ua depăşeşte tensiunea triunghiulară auxiliară ut , sunt transmise
comenzile pentru intrarea în conducţie a elementelor semiconductoare corespunză-
toare. În momentul în care tensiunea sinusoidală auxiliară devine mai mică decât
tensiunea triunghiulară auxiliară, se transmit comenzi de blocare a elementelor
semiconductoare aflate în conducţie. În final, rezultă o succesiune de impulsuri de
amplitudine egală, dar de lăţime diferită, realizând în medie o mărime practic sinu-
soidală. Cu cât frecvenţa tensiunii triunghiulare este mai mare, cu atât mărimea
obţinută este mai apropiată de o sinusoidă.
Realizarea funcţiei U/f = const, pentru domeniul frecvenţelor mai mici decât
frecvenţa nominală, se obţine prin controlul amplitudinii tensiunii din circuitul
intermediar de tensiune continuă. Acest lucru poate fi obţinut, fie prin controlul
tensiunii continui la ieşirea redresorului comandat (comenzi adecvate transmise
elementelor semiconductoare din schema redresorului), fie prin controlul tensiunii
continui la intrarea invertorului cu ajutorul unui circuit chopper, în cazul utilizării
unui redresor necomandat (fig. 6.17).
Utilizarea largă a convertoarelor de frecvenţă pentru alimentarea maşinilor
asincrone cu rotorul în scurtcircuit conduce la apariţia în reţeaua electrică de
alimentare a unor importante perturbaţii sub formă de armonice, dar şi − mai ales −
apariţia de interarmonice determinate de funcţionarea motorului la frecvenţe dife-
rite (în general sub frecvenţa nominală a maşinii) [6.4]. Nivelul armonicelor din
reţeaua electrică depinde în mare măsură de tipul filtrului conectat în circuitul

intermediar. În general, un convertor cu filtru inductiv (invertor de curent electric)
este mai scump faţă de un invertor cu filtru capacitiv (invertor de tensiune), dar
asigură perturbaţii mai reduse în circuitul de alimentare
u
ua ut
U+
0 t
U−
Fig. 6.16 − Realizarea tensiunii la ieşirea invertorului prin comandă PWM.
Redresor Circuit
necomandat intermediar Invertor
ABC
T1 T3 T5 LF
Chopper M
3~
T2 T4 T6
50 Hz
Fig. 6.17 − Convertor de frecvenţă cu chopper.
Nivelul interarmonicelor care ajung în reţeaua electrică este, de asemenea, de-

pendent de tipul filtrului din circuitul intermediar. Pentru limitarea perturbaţiilor
transmise în reţeaua electrică de alimentare, în mod obişnuit, este utilizat, în circui-
tul de intrare, un filtru inductiv, ceea ce implică însă creşterea necesarului de putere
reactivă.
Larga utilizare în industrie a convertoarelor de frecvenţă pentru alimentarea

motoarelor asincrone, chiar şi în domeniul motoarelor de mare putere alimentate la
medie tensiune, face ca acestea să reprezinte, în prezent, una dintre principalele
surse de perturbaţii electromagnetice din reţeaua publică.
6.2.4 Controlul curentului electric de pornire la motoarele

asincrone
Pornirea prin cuplarea directă a motorului asincron la reţeaua electrică
determină un curent electric de pornire care poate fi de 5  8 ori mai mare decât
curentul electric normat (de dimensionare a maşinii). Datorită acestui fapt, apar
importante solicitări mecanice şi termice ale maşinii, dar şi ale reţelei electrice de
alimentare, determinând încălzirea circuitelor de alimentare şi căderi de tensiune,
care pot afecta funcţionarea altor receptoare din zonă, prin producerea de goluri de
tensiune.
Controlul curentului electric de pornire, în cazul motoarelor asincrone
alimentate prin intermediul convertoarelor de frecvenţă, se face implicit, odată cu
reglarea frecvenţei tensiunii de alimentare [6.5].
În cazul motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, fără reglarea vitezei de
rotaţie, controlul curentului electric de pornire se face cu ajutorul variatoarelor de
tensiune alternativă (VTA), numite în mod obişnuit softstartere (fig. 6.18) [6.3 ].
ABC
K1 TC iA
I
M
Ip
3~
K2 1
2
Is
Ir
BE t
BC
Fig. 6.18 − Schema de principiu a unui softstarter a) şi curba curentului de pornire b):
1 − variaţia curentului electric la pornirea naturală;
2 − variaţia curentului electric la pornirea cu soft-starter.
Blocul de comandă BC este setat pentru valoarea maximă Is a curentului

electric pe durata procesului de pornire (în mod obişnuit Is = (2  3)Ir , în care Ir
este curentul electric normat al maşinii asincrone).
Pe durata procesului de pornire, contactorul K1 este deconectat, iar maşina
asincronă este conectată în serie cu blocul de execuţie BE, prin închiderea
contactorului K2 . Informaţiile privind curentul electric din circuit sunt obţinute
prin intermediul traductoarelor de curent electric TC. După terminarea procesului
de pornire, contactorul K1 este închis, iar blocul de execuţie BE este scos din
circuit prin deconectarea contactorului K2 . Controlul curentului electric în circuit
are loc prin reglarea unghiului de intrare în conducţie a elementelor semiconduc-
toare în schemă (fig. 6.19).
Prin reglarea unghiului de intrare în conducţie între valoarea  =  şi  = 0 are

loc modificarea valorii efective a tensiunii la bornele maşinii între zero şi valoarea
tensiunii de fază, fiind astfel posibilă uA   (0, )
reglarea valorii curentului electric în iA uA
înfăşurarea maşinii.
Pe durata procesului de pornire, uAm
curentul electric absorbit din reţeaua
electrică de alimentare este puternic 0 α π 2π 3π ω1t
distorsionat, însă acest lucru nu prezintă
importanţă practică având în vedere durata
redusă a procesului. Fig. 6.19 − Tensiunea la bornele maşinii
asincrone pe durata procesului de pornire.
6.3 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie motorului

de tensiune continuă cu excitaţie independentă
Motorul de tensiune continuă cu excitaţie independentă a fost larg utilizat în
industrie având în vedere posibilitatea reglării simple, în limite largi, a vitezei de
rotaţie. Existenţa înfăşurării de excitaţie şi a sistemului de reglare a acesteia,
precum şi prezenţa periilor pentru alimentarea înfăşurărilor de pe rotor necesită
costuri ridicate de mentenanţă, comparativ cu motorul asincron cu rotorul în scurt-
circuit. Din acest motiv, motoarele de tensiune continuă cu excitaţie independentă
sunt, în prezent, înlocuite cu motoare asincrone, cu rotorul în scurtcircuit, alimenta-
te prin intermediul convertoarelor de frecvenţă.
6.3.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

cu excitaţie independentă
Analiza proceselor de reglare a vitezei de rotaţie şi a curentului electric de

pornire a motoarelor de tensiune continuă cu excitaţie independentă se face pe baza
schemei electrice echivalente indicată în figura 6.20, în care U este tensiunea
continuă aplicată la bornele indusului motorului, I − curentul R
electric din indusul motorului, R − rezistenţa electrică a
I U
înfăşurării rotorice, Erot = − kee − tensiunea electromotoare Erot
indusă în rotorul maşinii, ke − constantă a maşinii, e − fluxul
magnetic de excitaţie,  − viteza de rotaţie a rotorului maşinii. Fig. 6.20 − Schema
Pentru schema electrică echivalentă din figura 6.20 poate electrică echivalentă
a motorului de
fi scrisă relaţia [6.1] tensiune continuă.
U + Erot = R  I (6.9)
Din relaţia (6.9) şi având în vedere expresia tensiunii electromotoare Erot
rezultă expresia vitezei de rotaţie a maşinii
U − RI
= (6.10)
ke   e
Dacă se are în vedere faptul că, la arborele maşinii, cuplul M este proporţional cu
intensitatea cutentului electric I:
M = ke  e  I , (6.11)
expresia caracteristicii mecanice a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie indepen-
dentă rezultă sub forma
U R
= −  M = 0 −  . (6.12)
ke  φ e (ke  φ e ) 2
Reprezentarea grafică a expresiei (6.12) este indicată în figura 6.21.
6.3.2 Reglarea vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă
cu excitaţie independentă
Analiza relaţiei (6.12) pune în evidenţă cele trei posibilităţi practice de reglare a
vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă cu exitaţie independentă [6.6]:
− modificarea tensiunii continue U de 
alimentare; 0 /0
− modificarea rezistenţei electrice a 1
circuitului rotoric (prin înserierea unui rezistor
în circuitul rotoric);
− modificarea fluxului de excitaţie e . U
0 =
Dintre cele trei metode de reglare, în ke  e
prezent este utilizată, practic, numai prima
metodă, în care tensiunea continuă, de 1 M/Mr
amplitudine variabilă este obţinută la bornele Fig. 6.21 − Caracteristica mecanică a
de ieşire ale unui redresor comandat. În figura motorului de tensiune continuă cu excitaţie
6.22 este indicată forma curbei tensiunii la independentă:
bornele motorului de tensiune continuă, Mr − cuplul normat al maşinii.
precum şi forma curbei curentului electric
absorbit din circuit, în cazul alimentării de la o sursă monofazată de tensiune
alternativă.
Maşina electrică (fig. 6.22 a)) este reprezentată prin înfăşurarea qr a indusului şi
înfăşurarea de compensare qc , amplasate pe axa transversală q a maşinii, precum şi
prin înfăşurarea de excitaţie de , amplasată pe axa longitudinală a maşinii.
Înfăşurarea de excitaţie este alimentată, de la reţeaua electrică, prin intermediul
unui redresor necomandat, cu posibilitatea reglării curentului de excitaţie prin inter-
mediul rezistorului Re , iar înfăşurările pe pe axa transversală sunt alimentate de la un
redresor comandat.
Curentul electric if în circuitul de alimentare (fig. 6.22 b)) apare în momentul
transmiterii comenzii de intrare în conducţie la unghiul . Pentru a fi posibilă intra-
rea în conducţie a elementelor semiconductoare din cadrul redresorului comandat
este necesară condiţia  > , pentru a transmite comenzi atunci când tensiunea de
alimentare devine mai mare decât valoarea − Erot . La unghiul , dependent de în-
cărcarea maşinii, pentru care curentul electric în circuit devine nul, are loc blocarea
conducţiei. Redresorul va intra, din nou, în conducţie, pentru semiperioada nega-
tivă a curentului electric, la unghiul  + .
Modificarea unghiului de intrare în conducţie () conduce la modificarea
valorii medii Umed a tensiunii de alimentare a indusului maşinii şi deci la reglarea
vitezei de rotaţie a acesteia.
d

if qr qc
q
u f = uˆ  sin t
I
u
de I
Re Ie
u a)
i u
uf
Umed
−Erot
if
0    + 2 1t
b)
Fig. 6.22 − Schema de alimentare a motorului de tensiune continuă cu excitaţie
independentă a) şi variaţia mărimilor electrice b).
Încărcarea adecvată a maşinii pentru a reduce intervalul de curent electric

întrerupt ( < 1t <  + ), conduce la o utilizare eficientă a maşinii, dar şi la
reducerea perturbaţiilor, sub formă de armonice de curent electric, în reţeaua
electrică de alimentare.
Reglarea unghiului , de intrare în conducţie, de la valoarea egală cu 
(corespunzătoare vitezei de rotaţie  = 0) până la unghiul corespunzător vitezei de
rotaţie necesară procesului, permite controlul curentului electric pe durata de
pornire a maşinii.
6.4 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

de tensiune continuă cu excitaţie serie
Maşina de tensiune continuă cu excitaţie serie mai este întâlnită în schemele
de acţionare a vehiculelor electrice (tren electric, tramvai, troleibuz, metrou) fiind,
în prezent, înlocuită cu motorul asincron alimentat prin intermediul unui convertor
de frecvenţă.
6.4.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

cu excitaţie serie
Schema de principiu a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie serie este

indicată în figura 6.23 [6.7].
În figura 6.23 au fost utilizate aceleaşi notaţii ca în figura 6.22. Caracteristica
mecanică a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie serie este indicată de relaţia
(6.12). Spre deosebire de maşina cu excitaţie independentă, la care valoarea

fluxului de excitaţie e rămâne constantă, la maşina cu excitaţie serie, valoarea
fluxului e este proporţională cu cea a curentului electric din circuitul principal.
Pentru curenţi electrici de valoare redusă, viteza de rotaţie este practic invers
proporţională cu intensitatea curentului electric I şi deci cu cuplul maşinii, iar
pentru valori mari ale curentului electric, atunci când fluxul e rămâne practic
constant (datorită saturaţiei magnetice), cuplul este proporţional cu cuplul M.
Caracteristica mecanică M = f () − figura 6.24 − are o formă adecvată acţionării
vehiculelor electrice, prezentând un cuplu ridicat la viteze de rotaţie reduse şi un
cuplu redus la viteze mari.
d

qr qc 
q
I 0
I
de
Ie Re
U
Mel/Mr
Fig. 6.23 − Schema de principiu a Fig. 6.24 − Caracteristica
maşinii de tensiune continuă cu mecanică a maşinii de tensiune
excitaţie serie. continuă cu excitaţie serie.
6.4.2 Reglarea vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă

cu excitaţie serie
Dintre posibilităţile de reglare a vitezei de rotaţie, care rezultă din analiza re-
laţiei (6.12), este utilizată, în prezent, numai soluţia cu reglarea amplitudinii ten-
siunii continue de alimentare. În cazul locomotivelor electrice acţionate cu motoare
de tensiune continuă, încă existente, modificarea tensiunii de alimentare a moto-
rului se obţine prin reglarea amplitudinii tensiunii alternative de alimentare a
redresorului cu ajutorul unui autotransformator (fig. 6.25 a)) sau prin reglarea
unghiului de intrare în conducţie, în cazul alimentării prin intermediul unui
redresor comandat (fig. 6.25 b)) [6.6].
Tracţiunea electrică urbană, este alimentată la tensiune continuă, firul de cale
FC având o tensiune constantă de circa 800 V. Reglarea tensiunii la bornele
motorului se face prin intermediul unui variator de tensiune continuă (VTC),
numit, în mod obişnuit, chopper (fig. 6.26). Circuitul este alimentat cu tensiune
continuă de valoare constantă U0 , iar la ieşire rezultă o tensiune sub formă de
impulsuri, de durată variabilă, determinând o valoare medie reglabilă a tensiunii.
t
U med = a  U 0 = ku  U 0 . (6.13)
tc
În relaţia (6.13), ta este durata activă, în care elementele semiconductoare ale

schemei sunt în conducţie, tc − durata ciclului, iar ku − factorul de umplere.
Modificarea factorului de umplere, între valoarea zero şi valoarea unitară,
permite modificarea tensiunii medii de ieşire între zero şi valoarea U0 şi, deci, a
valorii curentului electric i în motorul de tensiune continuă între valoarea zero şi
valoarea maximă determinată de aplicarea directă a tensiunii U0 . Modificarea
factorului de umplere ku se poate face prin menţinerea duratei tc a ciclului şi
modificarea duratei active ta între zero şi tc (mod de reglare cu frecvenţă constantă)
sau menţinerea constantă a duratei active şi modificarea duratei ciclului (mod de
reglare cu frecvenţă variabilă).
Alimentarea motoarelor de tensiune continuă cu excitaţie serie prin inter-
mediul variatoarelor de tensiune continuă este o soluţie eficientă în cazul
motoarelor existente, alimentate de la o sursă de tensiune continuă, prin înlocuirea
sistemelor de reglare cu rezistoare în serie cu motorul, caracterizate de pierderi
mari de energie în procesele de pornire şi de variaţie a vitezei de rotaţie.
FC 25 kV; 50 Hz FC 25 kV; 50 Hz i
U0 Umed
ta
U med =  U0 Stare de conducţie
u tc Stare de blocare
U0
M M M M
= = = = i
Umed
a) b)
Fig. 6.25 − Reglarea vitezei de ta t
rotaţie la motorul de tensiune Intrare în conducţie tc
continuă cu excitaţie serie: Momentul blocării
a) cu autotarnsformator; Fig. 6.26 − Modul de funcţionare a unui chopper.
b) cu redresor comandat.
6.5 Automate programabile

6.5.1 Aspecte generale
O caracteristica generală a instalaţiilor moderne de comandă, protecţie şi

automatizare, utilizate în domeniul electroenergetic constă în introducerea pe scară
largă a sistemelor informatice funcţionând în timp real (on-line). Astfel de sisteme,
denumite în continuare, în sens larg, sisteme numerice, înlocuiesc practic total
instalaţiile clasice de circuite secundare prin care se asigură comanda, blocajul,
măsurarea, protecţia şi automatizarea aferente circuitelor primare individuale,
staţiilor de conexiuni şi, la limită, a întregului sistem electroenergetic.
Principalii factori care au condus la implementarea tehnico-economică
avantajoasă a soluţiilor bazate pe sisteme numerice sunt următorii:
• reducerea spectaculoasă a raportului cost/performanţă al sistemelor numerice
bazate pe tehnologia microelectronică;
• fiabilitatea intrinsecă ridicată a sistemelor numerice actuale;
• punerea la punct a unor soluţii de comunicaţie la distanţă între sistemele

numerice, caracterizate printr-o foarte bună imunitate la perturbaţii.
Primele realizǎri în domeniu au practicat o soluţie de tip control complet
centralizat, în care un singur echipament asigura toate funcţiile cerute. Odatǎ cu
apariţia sistemelor bazate pe microprocesoare, s-a trecut la soluţia descentralizatǎ
[6.8; 6.9], caracterizatǎ prin distribuirea sarcinilor între mai multe echipamente şi
încadrarea lor într-o structurǎ de tip ierarhic (fig. 6.27).
Nivel ierarhic 2
WAN
PC PC Nivel ierarhic 1
LAN
Nivel ierarhic 0
ED ED ED
Fig. 6.27 − Sistem de conducere distribuit şi ierarhizat.
Nivelul ierarhic 0 conţine toate sistemele conectate la procesul condus. Aceste

sisteme, notate generic EN (echipamente numerice), asigură achiziţia datelor,
prelucrarea lor şi generarea comenzilor. Pentru fiecare instalaţie/circuit primar se
prevăd, după caz, unul sau mai multe echipamente numerice aparţinând nivelului
ierarhic 0. Nivelul ierarhic 1 conţine unul sau mai multe calculatoare (PC) standard
cu configuraţii adecvate. Cel puţin unul dintre aceste calculatoare este conectat
printr-o reţea locală (LAN-Local Area Network) la sistemele plasate la nivelul
ierarhic 0 şi poate dispune astfel de datele achiziţionate din proces. Programele
rulate la acest nivel au multiple funcţii (supraveghere, comenzi manuale ale
aparatelor de comutaţie, întocmirea jurnalului de exploatare, managementul
energiei etc.) şi asigură o interfaţă om-maşină (MMI-Man Machine Interface)
prietenoasă, facilitată de sisteme de operare de tip Windows. Pentru comunicaţia la
distanţă, cu un eventual nivel ierarhic superior, este prevăzut un PC conectat într-o
reţea WAN (Wide Area Network), care acoperă o zonă geografică întinsă.
O astfel de organizare, care se dovedeşte avantajoasă tehnic şi economic,
constituie suportul pentru asigurarea funcţiilor SCADA (Supervisory Control and
Data Aquisition) şi reprezintă soluţia folosită, în prezent, pentru conducerea unui
sistem electroenergetic modern.
Echipamentele plasate la nivelul ierarhic 0 pot avea funcţii particulare speci-
fice cum ar fi monitorizare, protecţie, automatizare sau pot cumula mai multe astfel
de funcţii. O categorie de astfel de echipamente este reprezentatǎ de automatele
programabile, orientate, în special, spre îndeplinirea funcţiilor de monitorizare şi
automatizare.
Automatul programabil (AP) poate fi definit ca un echipament numeric inteli-

gent, dedicat satisfacerii funcţiilor standard ale automatizării instalaţiilor tehnolo-
gice, respectiv, achiziţia de date din proces şi transmiterea de comenzi către proces.
Atributul de inteligent este datorat construcţiei automatului programabil în jurul
unui microprocesor. De reţinut faptul cǎ un automat programabil este capabil să
comunice cu un alt echipament numeric, folosind tehnolgia specifică domeniului.
În prezent, există un număr mare de automate programabile, fabricate în
producţie de serie de multe firme. În consecinţă, asigurarea funcţiilor dorite nu
comportă proiectarea unui automat programabil particular pentru un proces dat, ci
alegerea unui produs adecvat din oferta pieţei. Acest mod general de abordare are
evident avantajul scăderii costului implicat de realizarea unei aplicaţii concrete şi
constituie raţiunea utilizării pe scară largă a automatelor programabile.
O caracteristică importantă a automatelor programabile constă în fiabilitatea
lor foarte mare, în condiţiile reducerii la minimum a operaţiilor de întreţinere. Un
automat programabil este, de regulă, destinat să funcţioneze fără supraveghere, în
condiţii de mediu diverse, care, uneori, pot fi dificile. Lipsa pieselor în mişcare,
gradul de protecţie ridicat şi siguranţa în funcţionare a componentelor electronice
sunt factori care asigură fiabilitatea remarcabilă a acestor echipamente.
Un sistem de automatizare bazat pe automat programabil comportă existenţa
unor dispozitive externe care asigură legătura cu procesul condus. În principiu,
aceste dispozitive sunt traductoare (senzori), prin care se obţin informaţiile legate
de parametrii procesului şi elemente de execuţie, prin care se transmit comenzi
către proces. Existenţa acestor dispozitive este impusă de mai mulţi factori legaţi
de tipul şi nivelul semnalelor electrice cu care operează automatul programabil şi
cele caracteristice procesului.
O consecinţă importantă a utilizării unui automat programabil, în locul unei
variante bazate pe tehnologia clasică, este reducerea considerabilă a numărului de
componente şi a fluxului de cabluri. Cablajul se reduce doar la necesităţile de
conectare cu dispozitivele externe. Sunt total eliminate conexiunile între dispoziti-
vele externe, ceea ce simplifică punerea în operă a aplicaţiei şi reduce considerabil
costul cablurilor folosite. Această caracteristică este pregnantă, în mod special, în
cazul automatizării proceselor de pornire şi oprire secvenţială a unei instalaţii şi
care presupune în tehnologia clasică utilizarea unui număr mare de relee de diverse
tipuri. Se spune că un automat programabil înlocuieşte logica implementată prin
cablare cu o logică programată. Totodată, logica programată prezintă avantajul
posibilităţii unei modificări facile, fără a fi necesare intervenţii în cablajul aferent
dispozitivelor externe.
Furnizorii de automate programabile au adoptat o concepţie de realizare mo-
dularǎ, cu posibilitatea combinǎrii prin interconectare directă a diverselor module
prefabricate. Aceasta permite proiectantului de sistem sǎ aleagǎ uşor produsele
adecvate unei aplicaţii date. De asemenea, prin această concepţie se faciliteazǎ
dezvoltarea în etape a unei aplicaţii.
6.5.2 Noţiuni de bază privind sistemele numerice
6.5.2.1 Semnale
Semnalele care intervin în funcţionarea unui sistem numeric sunt tensiuni

continui, caracterizate prin aceea că pot avea numai două valori stabile, motiv
pentru care sunt numite semnale binare. În mod idealizat, neglijând timpul necesar
trecerii de la un nivel la celălalt şi regimul tranzitoriu în urma căruia se instalează
valoarea stabilă, evoluţia în timp a unui semnal oarecare se prezintă ca în figura
6.28 a). Un semnal binar este purtătorul unei informaţii denumite bit (binary
digit=cifră binară).
U U
V
Nivel Valoare „1"
ridicat UH
Zona interzisă
Nivel UL
coborât Valoare „0"
t0 t1 t t0 t1 t
a) b)
Fig. 6.28 − Semnale binare în sistemele numerice.
Circuitele sunt astfel concepute încât nu reclamă la intrare şi nu produc la

ieşire nivele stricte de tensiune. Mai precis, prin nivel coborât se înţelege o
tensiune mai mică decât o anumită limită, iar prin nivel ridicat se înţelege o
tensiune mai mare decât o anumită limită (fig. 6.28 b)).
Un semnal de valoare U > UH, respectiv U < UL, este interpretat într-un mod
definit de un circuit oarecare, astfel că se pot asocia formal valorile numerice 1 şi 0
sau valorile logice „Adevărat” şi „Fals” celor două zone în care sunt plasate valo-
rile stabile ale tensiunii.
6.5.2.2 Structura unui sistem cu microprocesor
În sens larg, prin microprocesor (P) se înţelege o unitate centrală de

calculator realizată sub forma unui circuit integrat.
În schema bloc din figura 6.29 se prezintă, într-o formă foarte concentrată,
componenţa şi conexiunile caracteristice unui sistem de calcul construit în jurul
unui P.
De la terminalele (pinii) P pornesc legături electrice, denumite şi linii. Din
punctul de vedere al funcţiei îndeplinite, aceste linii de comunicaţie sunt grupate în
trei categorii, fiecare alcătuind o magistrală. Lăţimea (numărul de linii) magistra-
lelor este determinantă pentru diverse proprietăţi şi performanţe ale P, şi implicit,
ale sistemului. Cele trei magistrale sunt:
• magistrala de adrese (ABUS-Address BUS);
• magistrala de date (DBUS-Data BUS);
• magistrala de comenzi (CBUS-Control BUS).
Se remarcă faptul că ABUS este unidirecţională: numai P lansează semnale
pe această magistrală. Ansamblul semnalelor binare transmise la un moment dat pe
ABUS formează adresa generată de către P şi serveşte la identificarea unei locaţii

(celule) de memorie sau a unui port.
Prin DBUS, care este bidirecţională, se transmit de la/spre P informaţii
denumite date. O dată este constituită din ansamblul semnalelor binare prezente la
un moment dat pe această magistrală. Sensul noţiunii de dată este foarte larg şi nu
trebuie confundat cu cel folosit în mod uzual în programare, respectiv cu datele de
intrare ale unui program sau cu rezultatele obţinute prin rularea acestuia.
Semnificaţia unei date rezultă din contextul instrucţiunii executate de P, în
conformitate cu un anumit sistem de codificare. Numărul de linii din care este
formată DBUS este definitoriu pentru un P oarecare. Sintagma microprocesor pe
n biţi semnifică faptul că DBUS conţine n linii. Valorile obişnuite ale lui n sunt 8,
16, 32 şi 64.
Memorie
principală
ABUS
Microprocesor DBUS
CBUS
Porturi de Dispozitive de
intrare intrare
ieşire ieşire
Fig. 6.29 − Structura de bază a unui sistem cu microprocesor.
În esenţă, activitatea P constă în executarea unui program. În conformitate cu

algoritmul stabilit prin program, P prelucrează diversele tipuri de informaţii şi,
totodată, comandă în mod adecvat celelalte elemente din sistem.
Programul executat de către P, alcătuit dintr-o suită de instrucţiuni elementa-
re, trebuie să fie plasat pe o cale oarecare în memoria principală, într-o formă denu-
mită program în cod maşină.
Memoria principală este formată din două blocuri distincte, realizate sub
forma unor circuite fizic diferite.
a) Memorie permanentă sau nevolatilă (independentă de prezenţa tensiunii de
alimentare) este denumită pe scurt ROM (Read Only Memory). Conţinutul acestui
bloc de memorie este fix şi devine utilizabil din momentul aplicării tensiunii
sistemului. Memoria ROM poate fi exploatată numai în regim de citire de către P.
Circuitele ROM actuale suportă, în general, operaţii repetate de ştergere a conţi-
nutului şi rescriere (reprogramare). În mod generic, un astfel de circuit de memorie
este denumit prescurtat EPROM (Erasable Programmable ROM).
b) Memorie nepermanentă sau volatilă (dependentă de prezenţa tensiunii de

alimentare), denumită pe scurt RAM (Random Access Memory), al cărei conţinut
se pierde odată cu dispariţia tensiunii de alimentare a sistemului. Memoria RAM
poate fi exploatată în ambele sensuri de către P, altfel spus ea poate fi citită sau
scrisă.
Din punct de vedere al organizării logice, memoria principală este văzută de
către P ca o colecţie de celule elementare. Fiecare celulă elementară (locaţie) a
memoriei principale are un conţinut, caracterizat printr-o capacitate de stocare
definită, şi este reperată în cadrul blocului ROM+RAM printr-o adresă. Capacitatea
de stocare uzuală a unei celule de memorie este de 8 biţi. O astfel de celulă
elementară de memorie se numeşte octet sau bait (byte).
Informaţia scrisă sau citită de către P în/din memoria principală circulă prin
DBUS. Locaţia de memorie în raport cu care are loc transferul de informaţie este
determinată de adresa furnizată, la momentul respectiv, de către P, iar sensul
operaţiei (scriere sau citire) este determinat de semnale de comandă aparţinând
CBUS şi generate de asemenea de către P.
De menţionat că un P dispune de elemente de memorare proprii, denumite
registre. Registrele au un timp de acces mai mic decât celulele aparţinând memoriei
principale.
Cele de mai sus au evidenţiat, printre altele, legătura strânsă, existentă între P
şi memoria principală, aceasta din urmă conţinând programul pe baza căruia
funcţionează întregul sistem. Pentru a fi realmente util şi flexibil, ansamblul
P+memoria principală trebuie să comunice cu exteriorul, în scopul posibilităţii
introducerii în memorie a programului dorit şi a eventualelor date necesare execu-
ţiei programului, precum şi al transmiterii către utilizatorul uman sau către alt sis-
tem numeric a rezultatelor obţinute. Toate operaţiile de această natură se realizează
prin intermediul porturilor, care fac legătura cu diverse dispozitive externe.
Un dispozitiv extern care transmite date către P se numeşte dispozitiv de
intrare, iar portul aferent este un port de intrare. Un dispozitiv extern care primeşte
date de la P se numeşte dispozitiv de ieşire, iar portul aferent este un port de
ieşire.
Porturile şi dispozitivele I/O sunt cunoscute şi sub numele de periferice. În
cazul sistemelor numerice plasate la nivelul ierarhic 0, perifericele au o structură şi
funcţie specifică, determinate de caracteristicile concrete ale procesului fizic şi de
obiectivele urmărite. Ansamblul perifericelor prin care se asigură comunicaţia între
P şi instalaţia condusă poartă numele de interfaţă de proces sau cuplor de proces.
Necesitatea interfeţei este impusă de:
• caracteristicile electrice (tensiune, curent electric, putere) diferite ale semna-
lelor cu care operează sistemul numeric şi cele care provin din proces sau sunt
transmise spre acesta;
• diferenţa calitativă dintre semnalele analogice obţinute de la traductoarele cu
care este prevăzut procesul şi datele numerice (grupuri de biţi) cu care lucrează
sistemul numeric.
În plus, interfaţa de proces trebuie să asigure separarea electrică între proces şi
echipamentul numeric, astfel încât să se elimine posibilitatea apariţiei accidentale a
unor tensiuni periculoase pentru integritatea acestuia.
Conform schemei generale, prezentate anterior, un sistem numeric, aflat la

nivelul ierarhic 0, trebuie să conţină o interfaţă de proces şi un sistem de
comunicaţie cu echipamentele numerice plasate la nivelul ierarhic superior.
Multe dintre automatele programabile actuale se bazează pe microprocesoare
specializate, structura microelectronică conţinând, într-un singur circuit integrat,
mai multe din componentele prezentate mai sus. O astfel de structură compactă,
dedicată unor funcţii specifice, este cunoscută sub acronimul ASIC (Application
Special Integrated Circuit).
6.5.2.3 Structura unui automat programabil
Cu unele diferenţe care ţin de soluţia constructivă concretă, din punct de

vedere hard, într-un automat programabil se disting următoarele componente, unele
fiind reprezentate în schema bloc din figura 6.30:
• unitate centrală;
• memorie volatilă (RAM);
• memorie non-volatilă pentru stocarea programelor şi datelor (ROM);
• interfeţe adecvate pentru intrări şi ieşiri analogice şi binare (numerice);
• interfaţă de comunicaţie serială cu alt echipament numeric;
• magistrală prin care se comunică cu dispozitivele externe, denumită uneori
magistrală de câmp (field bus);
• sursă sigură de alimentare cu rezervare prin baterie;
• circuit de gardă (watchdog timer) prin care se poate asigura rezolvarea unor
probleme în cazul unei erori în funcţionare;
• ceas de timp real.
În schema din figura 6.30, magistralele evidenţiate în figura 6.27 sunt repre-
zentate concentrat prin magistrala de sistem.
Comunicaţie
serială
Magistrala sistem
Modul intrări
Modul intrări
Modul ieşiri
Modul ieşiri
alimentare
analogice
analogice
numerice
Memorie
numerice
Memorie
Unitatea
centrală
Bloc de
~ 230 V
RAM
ROM
Fig. 6.30 − Structura generală a unui automat programabil.
Magistrala de câmp, nereprezentată în figura 6.30, constituie soluţia modernă

prin care se înlocuieşte clasica legătură cu semnal în curent electric de 4 20 mA.
Reţeaua de conexiune (de exemplu, RS485) este numerică, bidirecţională, multi-

punct, serială şi asigură legătura cu instrumente din proces, cum ar fi traductoare,
regulatoare şi elemente de execuţie. Fiecare dispozitiv din câmp este „inteligent",
fiind dotat cu un procesor de mică putere şi prezintă un grad sporit de flexibilitate.
Fiecare dispozitiv este capabil să execute funcţii cum ar fi diagnosticarea,
comanda, precum şi comunicaţii bidirecţionale, inclusiv cu alte dispozitive din
câmp. Soluţia aduce şi economii substanţiale prin înlocuirea numeroaselor
conexiuni cerute de soluţia de comunicare în curent continuu, cu un singur cablu cu
fire torsadate.
6.5.3 Conectarea automatelor programabile la proces
6.5.3.1 Intrări binare
Principalele caracteristici generale ale intrărilor binare şi valorile lor obişnuite

sunt:
• tensiune continuă de lucru: 5 V ±10% pentru intrare diferenţială sau tensiune
continuă 24 V ±10% pentru intrare unipolară;
• curent electric maxim pentru o intrare: 6  20 mA;
• frecvenţa maximă de lucru: 20 kHz pentru intrări unipolare şi 500 kHz
pentru intrări diferenţiale;
• filtrare: analogică şi/sau numerică;
• mod de conexiune: fixat prin fabricaţie sau setabil de către utilizator prin
stabilirea polaritătii şi/sau elemente de legătură (jumper).
De regulă, automatul programabil are o sursă proprie de tensiune continuă
24 V, care poate fi utilizată pentru alimentarea circuitelor prin care se obţin, din
proces, informaţiile de tip binar. Este posibilă şi folosirea unei surse externe de
tensiune continuă de 24 V. Pentru alegerea acesteia, trebuie considerată situaţia cea
mai defavorabilă în privinţa consumului, respectiv, cazul în care toate circuitele de
intrare sunt parcurse de curentul electric maxim specificat pentru o intrare.
Sursele posibile de intrare binară sunt:
• pentru intrări unipolare: contacte electromecanice ale traductoarelor, ieşiri pe
tranzistor ale traductoarelor, contacte ale butoanelor şi comutatoarelor etc.
• pentru intrări diferenţiale: traductoare cu etaj final electronic.
Varianta de intrare diferenţială, care nu este întotdeauna disponibilă, are avan-
tajul unei viteze maxime de comutaţie mai mari. Pentru asigurarea imunităţii la per-
turbaţii se foloseşte pentru conexiune un cablu ecranat cu fire torsadate (fig. 6.31).
Intrare AP Ieşire traductoare
XO + A+
A
XO - A-
CO
Cablu
SG SG
ecranat
X1 + B+
B
X1 - B-
CO
Fig. 6.31 − Intrări binare diferenţiale.
Semnalul este preluat de către automatul programabil prin intermediul unui

cuplor optic (CO), format dintr-un LED şi un fototranzistor şi asigură separarea
electrică între automatul programabil şi elementele externe. Totodată, cuplorul
optic transformă semnalul diferenţial într-un semnal unipolar. Cele două valori ale
semnalului diferenţial prezintă polarităţi opuse. Dacă polaritatea semnalului este de
aşa natură încât asigură deschiderea LED-ului şi deci emisia unei radiaţii lumi-
noase, fototranzistorul intră în conducţie. Pentru polaritatea opusă, LED-ul nu
emite radiaţie şi fototranzistorul este blocat. Aceste două stări opuse ale fototran-
zistorului determină, într-un mod care nu este detaliat în figura 6.31, generarea
unui semnal binar unipolar. De reţinut faptul că separarea electrică a automatului
programabil faţă de elementele externe este o condiţie obligatorie. Se evită astfel
apariţia accidentală a unor tensiuni periculoase la intrarea automatului programabil,
care pot conduce la distrugerea sa.
În cazul intrărilor unipolare existǎ o bornă comună (notată, în mod obişnuit, cu
C) pentru toate cuploarele optice aferente intrărilor sau unui grup fixat de intrări.
Polaritatea bornei comune şi a celei alocate unei intrări trebuie stabilite de cǎtre
utilizator astfel încât cuplorul optic să fie comandat în mod corespunzător. După
cum s-a precizat, pentru alimentare se foloseşte sursa de tensiune continuă de 24 V
a automatului sau o sursă auxiliară. În al doile caz, una din bornele sursei se leagă
la borna corespondentă a sursei proprii a automatului.
La realizarea conexiunilor trebuie avute în vedere caracteristicile elementelor
care produc semnalele binare. Aceste elemente pot fi pasive (contacte electromeca-
nice) sau active (tranzistoare). În cazul elementelor pasive nu se pun condiţii de
polarizare. În cazul elementelor active trebuie asigurată o anumită polarizare,
corespunzătoare tipului de tranzistor folosit. Particularităţile diverselor moduri de
conexiune ale surselor de semnal binar unipolar vor fi prezentate în continuare.
Dacă sursa de semnal binar este de tip contact electromecanic, se poate lega
borna C fie la +24 V, fie la −24 V, iar contactul se leagă la cealaltă polaritate şi la o
bornă de intrare. În schema din figura 6.32 bornele de intrări binare ale automa-
tului programabil sunt notate x0, x1, iar borna comună C a cuploarelor optice ale
celor două intrări este conectată de utilizator la polaritatea negativă a sursei interne
de 24 V a automatului programabil. Se observă că, pentru astfel de intrări binare
unipolare, cuploarele optice au câte două LED-uri, ceea ce face posibilă comanda
deschiderii fototranzistorului pentru oricare din sensurile tensiunii aplicate prin
contactele externe. Din acest motiv, este funcţional şi celǎlalt mod de cablare:
borna C se leagǎ la +24 V, iar contactele externe se leagǎ între −24 V şi borne de
intrǎri binare ale automatului programabil.
În cazul intrǎrilor binare generate de traductoare care au etajul final electronic,
trebuie ţinut seama de tipul acestui etaj, respectiv, de tipul tranzistorului utilizat –
npn sau pnp. Indiferent de tipul de tranzistor, cele douǎ stǎri posibile ale tranzisto-
rului din etajul final sunt starea de conducţie şi starea de blocare. În primul caz, se
stabileşte circuitul de intrare al automatului programabil, iar în al doilea, se între-
rupe circuitul. Pe de altǎ parte, în starea de conducţie un tranzistor npn transmite la
ieşire polaritatea negativǎ (-24 V), în timp ce un tranzistor pnp transmite la ieşire
polaritatea pozitivǎ (+24 V). Ţinând seama de aceste precizǎri, rezultǎ cǎ, în cazul
unui tranzistor npn, borna C a intrǎrilor binare ale automatului programabil trebuie
legatǎ la +24 V, iar în cazul unui tranzistor pnp borna C trebuie legatǎ la -24 V.
Tehnica de conexiune este prezentatǎ în figura 6.33, în care s-a considerat cǎ
pentru alimentare se foloseşte sursa de 24 V a automatului programabil.
Contacte
externe
24 V+ 24 V- C X0 X1
24 +
CO CO
Sursa internă
Fig. 6.32 − Conexiune posibilă a intrărilor provenite de la

contacte.
Traductor de ieşire
pe tranzistor npn
24 V+ 24 V- C X0
24 +
CO
Sursa proprie a
automatului
programabil
Fig. 6.33 − Conectarea intrǎrii binare furnizatǎ de un
traductor cu ieşire pe tranzistor npn.
Observaţie
Dacǎ în schema din figura 6.33 s-ar conecta borna C la -24 V, atunci,
indiferent de starea tranzistorului, la intrarea cuplorului optic nu apare o diferenţǎ
de potenţial şi deci AP nu va sesiza schimbarea ieşirii produse de traductor.
În cazul unui traductor cu ieşire pe tranzistor pnp, borna C trebuie legatǎ la
polaritatea negativǎ a sursei de alimentare (- 24 V).
De menţionat că, pentru a facilita operaţiile de cablare a intrǎrilor binare, la
unele automate programabile, se prevede un sistem intern cu elemente de legătură
(jumper), prin care utilizatorul poate seta modul de conexiune a intrǎrilor. Marca-
rea celor două poziţii de lucru ale acestor jumpere se face folosind notaţiile SINK şi
SOURCE (cu prescurtarea SRCE). Marcajul SINK (masa electronică) specifică o
conexiune la polaritatea negativă a sursei de alimentare, în timp ce marcajul
SOURCE specifică o conexiune la polaritatea pozitivă a sursei de alimentare. În
continuare este exemplificată utilizarea unor astfel de jumpere pentru ieşiri binare.
6.5.3.2 Ieşiri binare
Principalele caracteristici generale ale ieşirilor binare şi valorile lor uzuale sunt:
• tensiunea continuă de lucru: 5 V pentru ieşire diferenţială, 24  30 V pentru
ieşire unipolară pe tranzistor, maximum 250 V tensiune alternativă pentru ieşire pe
releu sau triac;
• curentul electric maxim în starea activat, specificat pentru sarcină rezistivă şi
inductivă;
• frecvenţa maximă de lucru pentru fiecare tip de ieşire (tranzistor, releu, triac);
• protecţia la scurtcircuit, inclusă în automatul programabil sau realizată de
utilizator prin siguranţe externe.
Pentru a nu periclita funcţionarea întregului set de ieşiri binare în cazul
apariţiei unui scurtcircuit pe unul din circuite, se obişnuieşte să se prevadă o bornă
comună pentru un grup de ieşiri. Apare astfel posibilitatea alimentării prin
siguranţă fuzibilă separată a unui grup de ieşiri. Fiecare grup poate avea o sursă
proprie de alimentare sau se poate folosi o aceeaşi sursă pentru mai multe grupuri.
Un exemplu ilustrativ pentru o astfel de organizare este prezentat în figura 6.34, în
care s-au luat în considerare ieşiri binare pe tranzistor, destinate să comande
alimentarea în curent continuu a unor sarcini generice, notate prin L.
Ieşirile Y2 şi Y3 formează un grup separat, alimentat de la o sursă conectată
cu polaritatea negativă la punctul comun C2. În consecinţă, jumperele aferente
acestor ieşiri se poziţionează conform marcajului SINK. Celălalt grup, format din
ieşirile Y4 şi Y5 este alimentat conform cu setarea jumperelor pe poziţia SOURCE,
drept care borna comună C3 este legată la polaritatea pozitivă a sursei. Se observă
că, la nivelul intern al automatului programabil, toate ieşirile sunt generate în
acelaşi mod, prin comanda prin cuplor optic (care realizează şi separarea galvanică
necesară) a deschiderii sau blocării unui tranzistor de tip npn. Tranzistorul de ieşire
este protejat la tensiuni inverse printr-o diodă Zener.
În cazul unui set de ieşiri binare pe triac (fig. 6.35) nu se pune problema
polarizării, întrucât acestea sunt dispozitive de comutaţie care funcţionează la ten-
siunea alternativă. Se remarcă faptul că se foloseşte un triac comandat optic,
asigurându-se, astfel, separarea electrică a automatului programabil faţă de circu-
itele externe.
În unele realizări de automate programabile sunt disponibile ieşiri binare
bazate pe relee (fig. 6.36). Acestea asigură în mod implicit şi separarea electrică,
pot fi folosite fie la tensiune continuă, fie la tensiune alternativă, dar prezintă
dezavantajul contactelor cu piese mobile.
6.5.3.3 Intrări analogice
Principalele caracteristici generale ale intrărilor analogice şi valorile lor

obişnuite sunt:
SRCE SRCE SRCE SRCE
Jumpere
SINK SINK SINK SINK
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă L L L L
Sursă
2 ieşiri cu punct comun 2 ieşiri cu punct comun

în modul SINK în modul SOURCE
Fig. 6.34 − Ieşiri binare pe tranzistor.
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă
externă de
L L
tensiune ~ L ~ L
alternativă
Fig. 6.35 − Ieşiri binare la tensiune alternativă, utilizând triacuri.
• domeniul de lucru şi natura mărimii de intrare (tensiune sau curent electric);

• rezoluţia conversiei analog-numerice, exprimată prin numărul de biţi pe care
se face conversia (10  14 biţi) sau în unităţi fizice pentru un domeniu de lucru dat;
• valoarea maximă admisă a mărimii de intrare: ±15 V sau ± 30 mA;
• rezistenţa electrică de intrare oferită de automatul programabil sursei de
semnal analogic: 50  100 kΩ (intrare cu tensiune) şi 250  500 Ω (intrare cu
curent electric);
• exactitatea, raportată la întreaga gamă de lucru: aproximativ ±1%;

• modul de separare electrică faţă de proces: prin cuplor optic;
• modul de reprezentare a rezultatului conversiei analog-numerice: binar
natural fără semn sau binar natural cu semn;
• tensiunea de alimentare: 24 V tensiune continuă.
R R R R
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă
externă de
L L
tensiune ~ L ~ L
alternativă
sau continuă
Fig. 6.36 − Ieşiri binare utilizând relee. .
În general, printr-un joc de jumpere, se poate stabili natura intrării şi domeniul

de lucru. De exemplu, pentru o intrare oarecare, utilizatorul poate opta pentru:
− tensiune: ±10 V, ±5 V (intrare bipolară) sau 0  10 V, 0 5 V (intrare
unipolară);
− curent electric: ±20 mA, ±10 mA (intrare bipolară) sau 010 mA, 020 mA
(intrare unipolară).
Pentru a putea opera cu informaţii conţinute în semnalele analogice, automatul
programabil este dotat cu un convertor analog-numeric (CAN). Un astfel de con-
vertor asigură codificarea semnalului analogic printr-un număr definit de semnale
binare. Ansamblului acestor semnale binare i se asociază o valoare exprimată
printr-un număr întreg. În consecinţă, ieşirea CAN este discretă, numărul întreg
codificat reprezentând un multiplu al unei cuante a semnalului analogic, care defi-
neşte rezoluţia convertorului. Privind altfel lucrurile, rezoluţia este diferenţa dintre
valorile intrării analogice corespunzătoare la două coduri numerice a căror diferen-
ţă este egală cu 1.
Relaţia de calcul a rezoluţiei exprimată în unităţi fizice este:
I −I
R = max n min , (6.14
2
în care la numărător apar limitele domeniului de lucru, iar n reprezintă numărul de
biţi pe care se face conversia. La numitorul acestei relaţii apare numărul total de
combinaţii distincte care se pot realiza cu n semnale binare (2n), altfel spus,
numărul total de niveluri de cuantificare a semnalului analogic de intrare.
Alegerea unui domeniu de lucru mai redus conduce la obţinerea unei rezoluţii
mai bune pentru acelaşi număr de biţi. Considerând că automatul programabil
dispune de un convertor analog-numeric pe 14 biţi, rezoluţiile pentru domeniul de
intrare ±10 V şi respectiv, 05V vor fi:
10 − (−10) 20
R= =  1,2mV
14 16384
2
şi
5
5
R= =
 0,3mV
14
16384
2
Este evident că o conversie pe un număr mai mare de biţi atrage după sine o
rezoluţie mai bună.
Modul de codificare numerică a semnalelor analogice respectă anumite
convenţii de care trebuie să se ţină seama în dezvoltarea unei aplicaţii. Întotdeauna
un semnal analogic este convertit într-un ansamblu de semnale binare care repre-
zintă codificat o valoare corespunzătoare unui număr întreg. Această codificare se
referă la exprimarea în sistemul de numeraţie în baza 2 (sistem binar), cu care
operează din punct de vedere aritmetic automatul programabil. În aplicaţii, se
consideră, în mod natural, valori exprimate în sistem zecimal şi deci utilizatorul
trebuie să aplice regula de corespondenţă specifică automatului programabil ales
dintre o valoare în zecimal şi valoarea sa în binar. Mai mult decât atât, este necesar
deseori să se precizeze valoarea în zecimal (sau binar) corespunzătoare unui nivel
de intrare definit în unităţi fizice.
De asemenea, trebuie cunoscută lungimea în biţi a registrului în care se memo-
rează rezultatul conversiei, precum şi adresa (sau numele) acestui registru. Toate
aceste elemente sunt precizate în documentaţia de firmă a automatului programabil.
Pentru clarificarea acestor probleme, se consideră, pentru început, cazul unui
automat programabil care realizează conversia pe 12 biţi a unui semnal analogic
unipolar. Rezultatul conversiei, reprezentat ca un număr întreg fără semn în binar
natural, este memorat într-un registru având capacitatea de 16 biţi şi numele R3800.
Cei 12 biţi ai codului sunt memoraţi în registru conform tabelului 6.1.
Tabelul 6.1
Alocarea biţilor unui registru de 16 biţi (semnal unipolar)
B15 B14 B13 B12 B11 B10 B9 B8 B7 B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0
0 0 0 0 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1
Se observă că cei mai semnificativi 4 biţi sunt invariabil 0, codul fiind dispus
pe următorii 12 biţi. Corespondenţa dintre acest cod şi valoarea zecimală V este:
11
V=  2i  Bi (6.15)
i =0
şi, întrucât B15=B14=B13=B12=0, este valabilă şi relaţia:
15
V=  2i  Bi (6.16)
i =0
Forma (6.16) evidenţiază faptul că mărimea analogică este memorată sub
forma unui număr cu 16 ranguri în baza 2, fără semn.
Limitele valorii V corespund codurilor având toate cifrele 0 şi respectiv toate
cifrele 1. Valorile zecimale corespunzătoare acestor limite sunt 0 şi 4095.
În cazul semnalelor bipolare se obişnuieşte ca automatul programabil să

asigure o memorare a rezultatului conversiei conformă cu o codificare în sistem
binar care ia în considerare şi semnul. Tabelul 6.2 ilustrează această codificare,
considerând aceeaşi lungime a rezultatului (12 biţi).
Tabelul 6.2
Alocarea biţilor unui registru de 16 biţi (semnal bipolar)
B15 B14 B13 B12 B11 B10 B9 B8 B7 B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0
B11 B11 B11 B11 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1
Se observă că cei mai semnificativi 4 biţi sunt poziţionaţi întotdeauna conform

cu starea bitului B11, care are rolul de a codifica semnul, urmând convenţia:
B11 = 0 pentru valori pozitive;
B11 = 1 pentru valori negative.
Această manieră de codificare a numerelor întregi cu semn se numeşte în cod
complementar faţă de 2. Relaţia (6.15) este valabilă în mod direct pentru numerele
pozitive. Pentru numerelor negative relaţia (6.15) defineşte valoarea absolută, cu
condiţia să fie aplicată complementului faţă de 2 al codului. Complementul faţă de
2 se obţine prin inversarea valorii biţilor şi adunarea la acest cod a unităţii.
În condiţiile precizate mai sus, limitele valorii zecimale sunt -2048 şi +2047.
În tabelul 6.3 sunt extinse datele reliefate de exemplele considerate, pentru
cazul memorării rezultatului conversiei într-un registru de 16 biţi, considerând şi
alte lungimi ale codului generat de convertorul analog-numeric.
Tabelul 6.3
Corespondentul zecimal al rezultatului conversiei
Nr. biţi Semnal Semnal
conversie unipolar bipolar
10 0  1023 -512  +511
12 0  4095 -2048  +2047
14 0  16383 -8192  +8191
16 0  65535 -32768  +32767
În completarea elementelor de mai sus, se consideră un exemplu numeric. Se

consideră o intrare analogică setată să accepte semnale în domeniul −5  +5 V la
un automat programabil care realizează conversia analog-numerică pe 12 biţi. Se
pune problema stabilirii valorii numerice zecimale X care corespunde unei tensiuni
de intrare U1= 2,35 V şi apoi a reprezentării interne în binar a valorii zecimale.
Rezoluţia în unităţi fizice este:
5 − (−5)
R=  2,44 mV .
212
Valoarea zecimală exactă căutată este deci:
U 2,35
Xe = 1 = = 962,56
R 0,00244
Codul de reprezentare a acestei valori ia în considerare numai partea întreagă.
În consecinţă, se aproximează prin rotunjire rezultatul de mai sus, astfel că X = 963.
Echivalentul în binar pe 12 biţi a valorii determinate este 001111000011, iar

dacă registrul în care se memorează această valoare are 16 biţi, conţinutul său
corespunzând tensiunii de 2,35 V va fi 0000 0011 1100 0011. Această valoare
prezintă interes practic dacă limbajul de programare disponibil pentru un automat
programabil dat acceptă numai formatul în binar al datelor. O altă variantă posibilă
este aceea în care limbajul de programare al automatului programabil acceptă date
exprimate în sistemul de numeraţie în baza 16 (sistemul hexazecimal). Trecerea de
la sistemul binar la cel hexazecimal se face simplu prin înlocuirea fiecărui grup de
4 cifre binare printr-o cifră hexa. Astfel, pentru valoarea în binar găsită mai sus,
exprimarea în baza 16 este 03C3.
În ceea ce priveşte realizarea conexiunilor la sursele de semnal analogic, de
menţionat că trebuie respectată polaritatea marcată pe bornele de intrare în
automatul programabil. Pentru a asigura o bună imunitate la perturbaţii, conexiunea
dintre automatul programabil şi sursele de semnal analogic (traductoare) se reali-
zează cu cabluri ecranate cu fire torsadate (figura 6.37). Ecranele se conectează la
borna de legare la pământ a automatului programabil.
V I0 +
V
A I0 -
Sursă de
tensiune
V I1 +
A
A I1 -
Sursă de
Jumpere setare
curent electric
tensiune/curent
electric
Fig. 6.37 − Conectarea intrărilor analogice.
6.5.3.4 Ieşiri analogice
Principalele caracteristici generale ale ieşirilor analogice şi valorile lor

obişnuite sunt:
• domeniul de lucru şi natura mărimii de ieşire (tensiune sau curent electric);
• rezoluţia conversiei numeric-analogice, exprimată prin numărul de biţi ai
datei numerice convertite (10  14 biţi) sau în unităţi fizice ale ieşirii pentru un
domeniu de lucru dat;
• rezistenţa electrică de intrare oferită automatul programabil de către sarcină:
500 Ω  1 MΩ (ieşire cu tensiune) şi 5  500 Ω (ieşire cu curent electric);
• exactitatea, raportată la întreag domeniul de lucru: aproximativ ±1%;
• modul de separare electrică faţă de proces: prin cuplor optic;
• tensiunea de alimentare: 24 V tensiune continuă.
În general, printr-un joc de jumpere se poate stabili natura ieşirii şi domeniul
de lucru. De exemplu, pentru o ieşire oarecare utilizatorul poate opta pentru:
− tensiune: ±10 V, ± 5 V (ieşire bipolară) sau 0  10 V, 0  5 V (ieşire

unipolară);
− curent electric: ±20 mA, ±10 mA (ieşire bipolară) sau 0 10 mA, 0 20 mA
(ieşire unipolară).
Ieşirile analogice sunt generate de un convertor numeric-analogic (CNA). Un
astfel de convertor asigură generarea unui semnal de ieşire proporţional cu un
număr întreg definit prin data de intrare. Data de intrare este reprezentată printr-un
număr definit de semnale binare, specificat prin rezoluţia în biţi a CNA. În
consecinţă, ieşirea nu este propriu-zis analogică, ea putând lua doar un număr finit
de valori, care reprezintă multiplii unei cuante definite prin rezoluţie.
Rezoluţia în unităţi fizice se determină cu relaţia:
O − Omin
R = max , (6.17)
2n
în care la numărător apar valorile extreme ale domeniului de lucru, iar n reprezintă
rezoluţia exprimată în biţi.
În ceea ce priveşte realizarea conexiunilor la sarcinile de semnal analogic, de
menţionat că trebuie respectată polaritatea marcată pe bornele de intrare în
automatul programabil. Pentru a asigura o bună imunitate la perturbaţii, conexiunea
dintre automatul programabil şi sarcini (elemente de execuţie, regulatoare) se
realizează cu cabluri ecranate cu fire torsadate. Ecranele se conectează la borna de
legare la pământ a automatului programabil.
6.5.4 Elemente software
6.5.4.1 Aspecte generale
Din punct de vedere software, un automat programabil trebuie să fie dotat cu

un sistem de operare în timp real, livrat de furnizorul echipamentului şi un program
de aplicaţie, proiectat de utilizator, prin care se asigură condiţiile impuse procesului
de automatizare.
Sistemul de operare este specific echipamentului şi, fiind proprietatea firmei
producătoare, nu este accesibil utilizatorului într-o formă care să permită modifi-
carea sa.
Pentru aplicaţii se folosesc diverse limbaje de programare, pentru care
furnizorul pune la dispoziţie un mediu de programare. Deşi cu particularităţi
specifice, mediul de programare, rulat pe un PC, are în general o trăsătură comună
care uşurează acomodarea utilizatorului. Aceasta constă în utilizarea unei platforme
de lucru de largă răspândire, cum este Windows. Pe de altă parte, graţie
standardului IEC-1131, pe care tot mai mulţi furnizori îl respectă, există o tendinţă
generală de uniformizare a limbajelor de programare. Acest standard [6.10],
precum şi cele derivate ulterior (IEC1131-3, IEC-1131-5, IEC-61131 etc.), care au
în vedere programarea în domeniul larg al automatizării proceselor, definesc ideile
generale care stau la baza a cinci limbaje de programare şi tehnica prin care se
poate proiecta o aplicaţie compusă din module scrise în limbaje diferite. Cele cinci
variante de limbaje sunt:
• limbaj listă de instrucţiuni (Instruction list);

• limbaj text structurat (Structured Text);
• limbaj diagramă ladder (Ladder diagram)
• limbaj diagramă cu blocuri funcţionale (Function block diagram);
• limbaj hartă de funcţii secvenţiale (Sequential Function Chart).
Primele două limbaje sunt asemănătoare cu limbajul de asamblare, respectiv,
cu un limbaj de nivel înalt de tip Basic, Pascal etc. Următoarele trei sunt limbaje de
tip grafic. În cazul multor automate programabile, furnizorul pune la dispoziţie un
soft de dezvoltare a aplicaţiilor folosind limbajul diagramă ladder, denumit în
continuare limbaj ladder. Acest limbaj este destinat cu precădere tehnicienilor
electricieni, familiarizaţi cu schemele de comandă cu contacte şi relee.
6.5.4.2 Introducere în limbajul ladder
Principii de bază ale diagramei ladder

Un program în limbaj ladder este compus dintr-o serie de simboluri grafice
conectate conform logicii aplicaţiei. În figura 6.38 se prezintă un fragment dintr-un
program care se pretează uşor la analogia cu o schemă electrică cu contacte şi
relee. Simbolurile care apar în acest exemplu sunt asimilabile cu:
− contacte normal deschise (X0, X10);
Citirea stării tuturor

mărimilor de intrare
Primul pas
X0 X1 Y0
Reluarea ciclului
X10 M5 Y12
Ultimul pas
Scrierea stării tuturor

mărimilor de ieşire
Fig. 6.38 − Structura unui program ladder

− contact normal închis (X1);

− bobine de releu (Y0, Y12).
Liniile verticale pot fi privite ca baretele de alimentare ale schemei, iar
conexiunile ca reprezentând legături conductoare (deşi în realitate nu sunt), astfel
că acţionarea releelor Y0 şi Y12 se produce dacă:
− X0 este acţionat şi X1 nu este acţionat sau M1 este acţionat (pentru Y0);
− X10 este acţionat şi M5 este acţionat (pentru Y12).
În mod generic, numele asociat unui simbol identifică o variabilă a progra-
mului. Numele sunt fixate de către proiectanţii mediului de programare şi deci sunt
proprii unui limbaj disponibil pentru un automat programabil fabricat de o anumită
firmă. Fiecărui nume îi este asociată o adresă fizică. În loc să lucreze cu adrese
fizice, programatorul are la dispoziţie calea comodă de a preciza numele variabi-
lelor, în conformitate cu regulile limbajului particular utilizat.
Variabilele din acest fragment de program sunt de tip binar şi reprezintă intrări
(notate cu X), ieşiri (notate cu Y) şi starea unor elemente interne ale automatului
programabil (notate cu M). În ceea ce priveşte modul de execuţie al programului,
sunt de menţionat următoarele:
• sistemul de operare al automatului programabil asigură executarea ciclică a
programului;
• un ciclu începe cu prima linie din program şi continuă până la ultima,
explorând liniile de sus în jos;
• în cadrul fiecărei linii, execuţia se face în paşi succesivi, care urmăresc de la
stânga la dreapta circuitul desenat;
• la începutul unui ciclu, automatul programabil citeşte starea fiecărei varia-
bile de intrare care intervine în program;
• la sfârşitul ciclului, automatul programabil actualizează starea tuturor
variabilelor de ieşire.
Durata necesară executării complete a ciclului se numeşte timp de scanare ts
(scan time) sau de baleiere şi este un criteriu de performanţă a automatului
programabil. Pentru un program dat, valoarea ts poate fi evaluată ţinând seama de
specificaţia furnizorului relativă la numărul de paşi elementari parcurşi într-un timp
dat. De exemplu, pentru un automat programabil obişnuit se execută aproximativ
1000 de paşi în 30 ms.
Se observă faptul că există o diferenţă principială între modul de funcţionare
al unei scheme clasice cu contacte şi relee şi modul de lucru al unui automat
programabil care realizează acelaşi obiectiv. Astfel, în cazul unei scheme clasice,
orice modificare de stare a unui contact este resimţită practic instantaneu. În cazul
automatului programabil, o modificare de stare a unei variabile de intrare sau ieşire
este luată în considerare cu o oarecare întârziere, întrucât ea are efect numai după
începerea ciclului ulterior celui în care s-a produs modificarea. Acest dezavantaj
faţă de schema echivalentă realizată cu relee electromecanice este compensat de un
mare număr de facilităţi oferite de automatul programabil, care nu au echivalent în
varianta clasică. Oricum, de particularitatea menţionată trebuie să se ţină seama la
proiectarea unei aplicaţii.
În mod frecvent, editorul de program, livrat de furnizor, nu figurează bareta
verticală de alimentare din dreapta. În figura 6.38 această linie a fost reprezentată
pentru a face mai clară analogia cu o schemă clasică. În exemplele prezentate în

continuare nu va mai fi figurată această baretă.
Elemente funcţionale în limbaj ladder

În afara elementelor simple de tip contact normal închis şi normal deschis şi a
bobinelor de relee cu acţiune instantanee, de genul releelor intermediare electrome-
canice, un automat programabil dispune de o multitudine de alte elemente. În con-
tinuare se vor trece în revistă câteva dintre acestea, cu menţiunea că reprezentarea
în limbaj ladder şi modul de lucru pot să difere de la un produs concret la altul.
Pentru facilitarea înţelegerii se utilizează, în cele de mai jos, de termenii con-
tact şi bobină. În realitate, în automatul programabil contactele şi bobinele se
materializează sub forma unor celule de memorare de 1 bit. Starea acţionat este
reprezentată într-o astfel de celulă prin prezenţa nivelului logic ridicat,
reprezentabil formal prin cifra 1, iar starea neacţionat, prin prezenţa nivelului logic
coborât, reprezentabil formal prin cifra 0. Pentru semnalele binare de intrare se
foloseşte aceeaşi manieră de codificare: un semnal de tensiune ridicată, respectiv
tensiune coborâtă, va fi notat prin cifrele 1 şi respectiv 0.
În figura 6.39 este prezentat modul de funcţionare al tipurilor obişnuite de
contacte care pot fi asociate unui semnal binar (simbolistica utilizată aici şi în
continuare este conformă cu [6.11]). Diagramele indică evoluţia semnalului obţinut
la borna din dreapta a contactului, atunci când la borna din stânga se aplică forma
semnalului X0.
Contactul normal deschis urmăreşte identic starea semnalului asociat. Con-
tactul normal închis are întotdeauna o stare opusă celei a semnalului asociat şi,
deci, realizează funcţia logică negaţie. De reţinut că acestea sunt reguli de funcţio-
nare care definesc, în fapt, noţiunile de contact normal deschis şi normal închis în
contextul limbajului ladder. Spre deosebire de contactele aferente unui dispozitiv
electromecanic, în cazul elementelor binare din automatul programabil nu are sens
definirea unei stări normale şi prin prisma acesteia, a tipului unui contact.
De remarcat existenţa contactelor care îşi schimbă starea atunci când semnalul
suferă o tranziţie 0→1 sau 1→0 şi care nu au echivalent total în tehnologia clasică
(într-o oarecare măsură, astfel de contacte sunt similare celor ale butoanelor cu
revenire sau a dispozitivelor cu contacte pasagere). Modificarea stării acestor tipuri
de contacte are efect numai pe durata ts.
1
Semnal X0 0
X0 1
Contact normal deschis 0
X0 1
Contact normal închis 0
X0 1 tS
Contact tranziţie 0 1 0
X0 1 tS
Contact tranziţie 1 0 0
Fig. 6.39 − Tipuri de contacte
Practic, oricărui element de tip binar i se poate asocia oricare din tipurile de
contacte prezentate. Mai mult decât atât, nu există limitări în privinţa numărului de
contacte asociate unui anumit element. Aceasta deoarece toate contactele având
acelaşi nume utilizează informaţia conţinută într-un singur element de memorare.
Variantele obişnuite de bobine şi modul lor de funcţionare sunt prezentate în
figurile 6.40 şi 6.41.
1
X0 Y0 Semnal X0 0
Bobina directă
X0 1
X0 Y1 0
Bobina inversă
Y1 1
0
X0 Bobina cu memorie
SET Y2 la setare Y2 1
0
X0 Bobina cu memorie
RST Y3 Y3 1
la resetare
0
Fig. 6.40 −Tipuri de bobine. Fig. 6.41 − Modul de funcţionare a bobinelor

din fig. 6.40.
Pentru simplificare, în toate cazurile s-a considerat acelaşi tip de comandă,

reprezentată de semnalul X0, transmis printr-un contact normal deschis (fig. 6.40).
De remarcat că o bobină cu memorie îşi păstrează starea şi după dispariţia
comenzii. Evident că o comandă de tip SET asupra unei bobine aflate în starea 1 nu
are niciun efect. Similar, o comandă de tip RST (reset) un are niciun efect asupra
unei bobine aflate în starea 0. Acest mod de funcţionare este cel caracteristic
circuitelor electronice bistabile denumite latch-uri.
O funcţie des folosită în aplicaţii este aceea de temporizare. În figura 6.42 este
reprezentat simbolul unui temporizator (timer).
Intrarea este reprezentată de semnalul binar TC (timer control). Baza de timp
este TB (time base) şi are valori predefinite, iar Tx este numele temporizatorului,
cu x cuprins într-o gamă specificată de furnizor (de exemplu, 0  255). Valoarea
de reglaj, exprimată printr-un număr întreg, este PV (preset value), iar ieşirea
directă din temporizator este marcată TUP (timer up).
Temporizarea reglată este egală cu
TB
produsul dintre valoarea de reglaj şi baza
de timp. De exemplu, pentru TB = 0,01s şi TC EN Tx PV TUP
PV = 1000, rezultă o temporizare reglată
la 10 s. Fig. 6.42 − Simbolul unui temporizator.
Iniţial, conţinutul temporizatorului
este 0. Dacă TC = 1, temporizatorul începe să funcţioneze şi este incrementat la
fiecare interval de timp egal cu TB. În momentul în care se atinge valoarea PV,
ieşirea TUP trece în 1 şi toate contactele normal deschise Tx se închid. Dacă
TC = 0, indiferent de conţinutul curent al temporizatorului, acesta este şters, TUP
trece în 0 şi contactele normal deschise Tx se deschid. Acest mod de funcţionare
este ilustrat în figura 6.43, în care s-a considerat cǎ activarea se face prin contactul
X1 şi cǎ acesta rǎmâne închis o duratǎ mai mare decât cea necesarǎ atingerii valorii
maxime care poate fi înscrisǎ în registrul temporizatorului.
Exemplul prezentat în figura 6.43 a presupus cǎ registrul temporizatorului, în
care se memoreazǎ rezultatul incrementǎrii, are 16 biţi. Valoarea maximǎ care
poate fi stocatǎ într-un astfel de registru, exprimatǎ în sistemul zecimal este 32767.
Aceasta este explicaţia valorii marcate în diagrama din figura 6.43.
X1 0,01 s Y0
EN T0 1000 TUP
X1
327,67 s
32767
10 s
Conţinutul 1000
temporizatorului
0
Y0 sau T0
Start Atingerea valorii

temporizator prescrise
Fig. 6.43 − Funcţionarea temporizatorului setat la 10 s.
O altǎ funcţie disponibilǎ este aceea de contor (counter). Reprezentarea

simbolicǎ în limbaj ladder este cea din figura 6.44.
Contorul are o intrare la care se aplicǎ impulsurile de numǎrat (CK↑) şi o
intrare prin care se comandǎ ştergerea conţinutului registrului care memoreazǎ
rezultatul contorizǎrii (CLR – clear). Numele contorului este Cx, cu x având valori
într-un domeniu precizat de furnizor (de exemplu, 0255). Valoarea de reglaj a
contorului, exprimatǎ printr-un numǎr întreg, este PV (preset value), iar ieşirea este
notatǎ CUP.
Generator de
CK Cx CUP
impulsuri
PV
Comanda de
ştergere CLR
Fig. 6.44 − Simbolul unui contor.
Dacǎ CLR=1, toate contactele cu numele Cx, ieşirea CUP şi conţinutul

registrului care memoreazǎ rezultatul contorizǎrii sunt trecute în 0.
Dacǎ CLR=0, este permisǎ contorizarea şi registrul contorului este incremen-

tat la fiecare tranziţie 0→1 a intrǎrii CK↑. Valoarea curentǎ din registru fiind CV
(count value), dacǎ se îndeplineşte condiţia CV  PV, ieşirea CUP trece în 1 şi
toate contactele cu numele Cx sunt acţionate. Dacǎ se menţine starea activǎ a
contorului (CLR=0), incrementarea continuǎ şi dupǎ ce CV  PV, pânǎ la atingerea
valorii maxime suportate de dimensiunea registrului. În figura 6.45 este ilustrat
modul de funcţionare descris, relativ la contorizarea comutǎrilor contactului X0,
condiţionatǎ de starea contactului X1. S-a considerat un contor pe 16 biţi.
X0 Y1
CK Cx 1 CUP
X1 PV: 5
CLR
X0
X1
32767
32766
6
5
4
3
2
1
CV 0
32767 impulsuri
5 impulsuri
Y1
C1
Start contorizarea Atingerea valorii setate

Fig. 6.45 − Modul de funcţionare a contorului.
De asemenea, sunt de menţionat urmǎtoarele:

• pentru a asigura o contorizare corectǎ, trebuie ca impulsul contorizat sǎ aibǎ
o frecvenţǎ inferioarǎ unei limite maxime specificatǎ de furnizor, iar durata unui
impuls trebuie sǎ fie mai mare decât timpul de scanare;
• în funcţie de tipul automatului programabil, existǎ şi opţiunea unei
funcţionǎri diferite de cea prezentată mai sus, în care, dupǎ momentul satisfacerii
condiţiei CV = PV, conţinutul registrului contorului rǎmâne nemodificat;
• atât în cazul contorului, cât şi al temporizatorului se poate folosi drept
valoare PV conţinutul unui registru al automatului programabil, modificabil
oricând în timpul execuţiei programului; rezultă astfel un program mai flexibil,
care adaptează setările PV în funcţie de anumite condiţii.
O funcţie importantă este aceea de transfer de date. În principiu, un astfel de
transfer presupune precizarea sursei care conţine data care trebuie transferată şi a
destinaţiei care preia rezultatul transferului. În fapt, este vorba de o copiere a datei
de la sursă la destinaţie. Simbolul operaţiei (fig. 6.46) conţine numele sursei S şi
numele destinaţiei D. Transferul se efectuează sub controlul semnalului binar
aplicat la intrare şi constă, pentru situaţia din figura 6.46, în copierea în registrul
R1 a datei existente în registrul R12.
MOV
Comanda transfer EN S: R12
D: R1
Fig. 6.46 − Simbolul operaţiei de transfer de date.
Un element frecvent folosit pentru a impune o anumită logică programului

este cel de comparaţie (fig. 6.47).
X0 CMP
EN Sa: R 0 a=b
Sb: R 1
a>b
Y0
a<b
Fig. 6.47 − Simbolul blocului de comparaţie.
Blocul din figura 6.47 efectuează comparaţia între datele conţinute în două
surse Sa şi Sb, atunci când se activează intrarea EN (se închide contactul X0, în
cazul reprezentat în fig. 6.47). În funcţie de rezultatul comparaţiei, se activează una
din cele trei ieşiri ale blocului. În exemplul considerat, se va comanda activarea
bobinei Y0 dacă Sa < Sb.
În categoria funcţiilor uzuale în aplicaţii de tip comenzi secvenţiale este de
semnalat cel denumit toggle, termen preluat ca atare din limba engleză. Este vorba
de un element funcţional cu memorie, având numai două stări posibile şi care
comandă schimbarea stării unei variabile în cea opusă celei curente. Comanda este
de tip tranziţie. În figura 6.48 sunt prezentate simbolul elementului şi modul de
funcţionare, considerând că X0 este comanda, activă la tranziţia 0→1, iar Y0 este
variabila care suportă efectul funcţiei toggle.
X0
TG TOGG Y0
X0
Y0
Fig. 6.48 − Simbolul şi modul de funcţionare al
elementului toggle.
Desigur că pentru orice automat programabil sunt disponibile, în limbaj

ladder, blocuri funcţionale prin care se asigură efectuarea operaţiilor aritmetice de
bază (adunare, scădere, înmulţire şi împărţire), precum şi a celor logice (ŞI, SAU
etc.). Operaţiile logice cu variabile binare se pot implementa însă şi prin conexiu-
nea adecvată, în serie sau paralel, a simbolurilor elementelor respective. De ase-
menea, limbajul oferă o serie de funcţii prin care se poate controla logica progra-
mului, prin comanda unor salturi condiţionate peste anumite zone din schemă sau a
repetării de un număr fixat de ori a unei anumite porţiuni din schemă.
6.5.5 Aplicaţii simple
Pentru familiarizarea cu limbajul ladder se vor considera două aplicaţii, care

folosesc numai elemente definite mai sus.
Aplicaţia 1.
Comanda de pornire/oprire a unui motor electric care antrenează o pompă prin
care se umple un rezervor de alimentare a unui consumator (fig. 6.49).
P
L1 = 2,7 m
M
L2 = 2,2 m
Y0 I0
AP
Fig. 6.49 − Schema de principiu pentru aplicaţia 1.
Motorul trebuie să pornească la scăderea nivelului la L1 = 2,2 m şi să se

oprească dacă nivelul creşte şi ajunge la valoarea L2 = 2,7 m. Comanda de
pornire/oprire constă în prezenţa/absenţa tensiunii la bobina contactorului de ali-
mentare a motorului. Pentru controlul nivelului se foloseşte un traductor analogic
cu ieşire în semnal unificat 010 V tensiune continuă, având o domeniu de intrare
de 0  5 m. Aceste condiţii presupun utilizarea unei intrări analogice unipolare (I0)
şi a unei ieşiri binare (Y0). Pentru simplitate, se va face abstracţie de alte cerinţe,
obişnuit impuse unei astfel de scheme, cum ar fi controlul poziţiei contactorului de
alimentare a motorului, detectarea funcţionării protecţiei în circuitul de putere etc.
O variantă posibilă de program este cea din figura 6.50. S-a considerat un
automat programabil care realizează o conversie analog-numerică pe 12 biţi şi la
care rezultatul conversiei este memorat în registrul R3841, ca număr întreg fără
semn (semnalul de la traductor este unipolar).
Având în vedere faptul că ieşirea numerică a CAN are domeniul 04095,

rezultă imediat că valorile care corespund celor două niveluri de interes pentru
comandă sunt:
2,7
L1 =  4095  2212
5
şi
2,2
L2 =  4095  1802 .
5
Y0 MOV
N001 EN S: 1802
D: R0
CMP
N002 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R0
a>b
M0
a<b
M0
N003 EN SET Y0
MOV
EN S: 2213
D: R0
CMP
N004 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R0 M1
a>b
a<b
M1
N005 EN RST Y0
Fig. 6.50 − Programul pentru aplicaţia 1.
Pentru a ilustra mai multe elemente din cele prezentate anterior, a fost utilizat
registrul R0 al automatului programabil pentru memorarea acestor valori.
Logica programului este următoarea:
• dacă motorul este oprit (Y0=0), se încarcă R0 cu valoarea L2 – circuitul
N001;
• se compară rezultatul conversiei cu valoarea conţinută în R0 şi dacă
R3841 < R0 se setează elementul de memorare M0 – circuitul N002;
• o tranziţie 0→1 suferită de M0 determină setarea ieşirii Y0 şi deci comanda
pornirii motorului; de asemenea, se încarcă R0 cu valoarea L1 – circuitul N003;
• se compară rezultatul conversiei cu valoarea conţinută în R0 şi dacă
R3841 > R0 se setează elementul de memorare M1 – circuitul N004;
• o tranziţie 0→1 suferită de M1 determină resetarea ieşirii Y0 şi deci
comanda opririi motorului – circuitul N003.
O soluţie mai simplă ar consta în setarea valorii Sb din blocurile de compara-

ţie direct cu valorile L1 şi L2 şi renunţarea la operaţiile de încărcare a registrului
R0 cu cele două limite.
Aplicaţia 2.
Se propune o problemă de acelaşi gen cu precedenta, cu deosebirea că se
folosesc două pompe de alimentare (fig. 6.51). Nivelurile semnificative sunt în
număr de trei: L1=2,7 m, la care niciun motor nu trebuie să mai funcţioneze,
L2=2,2m, la care porneşte un prim motor şi L3, la care trebuie pornit şi al doilea
motor.
P1
P2
M1 L1 = 2,7 m
M2 L2 = 2,2 m
L3 = 1,8 m
Y1 Y2 I0
AP
Fig. 6.51 − Schema de principiu pentru aplicaţia 2.
Programul este proiectat astfel încât agregatele de pompare să fie solicitate

aproximativ la fel, într-o anumită perioadă de timp. În acest scop, rolul de pompă
principală, care porneşte la scăderea nivelului până la limita L2, este preluat de
unul din agregate de un număr predefinit de ori. În continuare, rolurile se schimbă,
fostul agregat principal devenind de rezervă şi fiind comandat să pornească la
scăderea nivelului până la limita L3.
Evident că sunt necesare două ieşiri pentru asigurarea comenzii celor două
motoare. Acestea au fost notate Y1 şi Y2. Pentru înregistrarea pornirilor în regim
de agregat principal se folosesc două contoare: C1 pentru agregatul 1 şi C2 pentru
agregatul 2. Pentru a putea schimba ordinea de pornire, se introduc valorile de prag
prin registre al căror conţinut se poate modifica: R1 conţine valoarea de pornire
pentru agregatul 1 şi R2 pentru agregatul 2.
Programul propus este prezentat în figurile 6.52 şi 6.53. Pentru partea din
figura 6.52, logica este următoarea:
• dacă agregatul principal a suportat numărul prestabilit de funcţionǎri (5), C1
sau C2 prezintă tranziţia 0→1 ceea ce determină setarea lui M4 şi comanda trecerii
în starea opusă celei curente a elementului de memorare M3 (funcţia toggle); M3
este folosit pentru a stabili regimul de lucru (M3=0 agregatul 1 principal şi
agregatul 2 rezervă) – circuitul N000;
• în funcţie de starea lui M3, registrele R1 şi R2 se încarcă cu valorile la care
trebuie comandată pornirea fiecărui agregat în cele două variante de lucru –
circuitele N001 şi N002.
Cea de a doua parte a programului (fig. 6.53) asigură pornirea şi oprirea

motoarelor ţinând cont de nivelul fluidului în rezervor şi de funcţia îndeplinită
(principal sau rezervă) în momentul apariţiei condiţiei privind nivelul din rezervor:
C1 M4
N000
C2
TGU TOGG M3
MOV
M3 S: 1802
N001 EN
D: R1
MOV
EN S: 1474
D: R2
MOV
M3 S: 1474
N002 EN
D: R1
MOV
EN S: 1802
D: R2
Fig. 6.52 − Programul pentru aplicaţia 2 (prima parte).
• dacă R3841< R1, este setată bobina M1 – circuitul N003;

• tranziţia 0→1 a stării M1 determină setarea cu memorare a ieşirii Y1 şi deci
pornirea agregatului 1 – circuitul N004;
• dacă s-a produs oprirea agregatului 1 funcţionând ca principal (M3 = 0), are
loc incrementarea contorului C1 – circuitul N005;
• la următorul ciclu de scanare, datorită tranziţiei 0→1 a stării M4 (circuitul
N000), se şterge conţinutul contorului C1 – circuitul N005;
• dacă R3841< R2, este setată bobina M2 – circuitul N006;
• tranziţia 0→1 a stării M2 determină setarea cu memorare a ieşirii Y2 şi deci
pornirea agregatului 2 – circuitul N007;
• dacă s-a produs oprirea agregatului 2 funcţionând ca principal (M3 = 1), are
loc incrementarea contorului C2 – circuitul N008;
• la următorul ciclu de scanare, datorită tranziţiei 0→1 a stării M4 (circuitul
N000), se şterge conţinutul contorului C2 – circuitul N008;
• dacă R3841> 2212, este setată bobina M0, care înregistrează condiţia de
oprire a motoarelor – circuitul N009);
• dacă M0 = 1, se comandă oprirea celor două motoare prin resetarea ieşirilor
Y1 şi Y2 – circuitul N010.
CMP
N003 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R1
a>b
M1
a<b
M1
N004 EN SET Y1
M0 M3 Y1
N005 PLS C1 CUP
PV: 5
M4
CLR
CMP
N006 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R2
a>b
M2
a<b
M2
N007 EN SET Y2
M0 M3 Y2
N008 PLS C2 CUP
PV: 5
M4
CLR
CMP
N009 EN Sa: R3841 a=b
Sb: 2212 M0
a>b
a<b
M0
N010 EN RST Y1
EN RST Y1
Fig. 6.53 − Programul pentru aplicaţia 2 (partea a doua).
Anexa 6.1
Noţiuni privind comunicaţia
Spre deosebire de transferul de informaţie efectuat în interiorul unui echipa-
ment numeric, care este de tip paralel (mai mulţi biţi simultan pe căi conductoare
individuale), comunicaţia între echipamente aflate la distanţă este de tip serial, biţii
care alcătuiesc o entitate oarecare fiind transmişi, pe rând, pe o aceeaşi cale fizică.
Raţiunea acestei tehnici, care permite o viteză mai redusă decât în cazul transfe-
rului paralel, este legată de economia de conductoare care alcătuiesc cablul de
comunicaţie. În cazul automatului programabil, plasat, de regulă, la distanţă de alte

echipamente, în particular de cel aflat la nivelul ierarhic superior, se utilizează
comunicaţia serială.
Componentele hard care asigură comunicaţia serială alcătuiesc interfaţa
serială. La emisie, această interfaţă transformă informaţia de tip paralel, cu care
operează sistemul numeric, în informaţie de tip serie. La recepţie are loc un proces
invers, prin care biţii sosiţi succesiv sunt asamblaţi în octeţi şi prelucraţi ulterior în
manieră paralelă. Interfaţa serială este bidirecţională, asigurând, atât emisia, cât şi
recepţia informaţiei.
Comunicaţia bidirecţională se numeşte şi duplex. Se disting duplexul complet
(full duplex), caz în care se poate realiza simultan comunicaţia în ambele sensuri,
sau semiduplex (half duplex), caz în care, pe un interval de timp dat, se efectuează
comunicaţia într-un singur sens (emisie sau recepţie).
Situaţia cea mai simplă este aceea în care la calea de comunicaţie sunt conec-
tate numai două echipamente. O astfel de legătură se numeşte punct la punct şi ar
putea fi reprezentată, de exemplu, de un PC conectat la un automat programabil. În
cazul unei reţele în care, la o magistrală serială comună, sunt conectate mai multe
echipamente (de exemplu, un PC şi mai multe automate programabile), comuni-
caţia se numeşte multipunct.
Viteza de comunicaţie se exprimă în biţi pe secundă (bps) sau în multipli
notaţi kbps (103 bps) sau Mbps (106 bps). Evident cǎ unei viteze date îi corespunde
o duratǎ de existenţǎ a unui bit pe calea de comunicaţie. O condiţie obligatorie
pentru funcţionarea comunicaţiei constă în identitatea dintre viteza cu care se
transmite informaţia şi viteza asigurată la recepţie. De asemenea, este necesar ca
receptorul să ştie că pe calea de transmisie a apărut o informaţie care îi este desti-
nată şi să se sincronizeze, în mod adecvat, pentru a putea efectua recepţia.
Există două variante de bază care urmăresc îndeplinirea acestor condiţii în
maniere diferite: comunicaţie serială asincronă şi comunicaţie serială sincronă. Pe
scurt, metodele sunt denumite comunicaţie asincronă şi respectiv, sincronă.
Comunicaţia sincronă este orientată spre pachete de date de lungime mare,
formate din blocuri de octeţi sau biţi. Viteza de comunicaţie este detectată de
receptor pe baza unor trenuri de impulsuri de sincronizare pe care le generează
emiţătorul, atât la începutul oricărui mesaj, cât şi în perioadele în care nu există
trafic efectiv de date. Această metodă este folosită în reţelele locale de tip Ethernet,
care alcătuiesc reţeaua extinsă Internet.
Comunicaţia asincronă este orientată spre date de lungime mică, formate din
58 biţi, incluse în şiruri de biţi denumite caractere. Viteza de comunicaţie este
setată prin soft la aceeaşi valoare pentru ambele echipamente. Sincronizarea între
cele două echipamente, aflate în comunicaţie, se realizează cu ajutorul unor
semnale de control, generate de emiţător la fiecare caracter şi interpretate, în mod
adecvat, de către receptor.
În ambele variante, se prevăd tehnici de verificare a corectitudinii transmisiei.
Aceste tehnici comportă transmiterea de către emiţător a unor biţi sau octeţi
suplimentari dedicaţi acestui scop. Aceste elemente suplimentare sunt folosite la
recepţie pentru a valida informaţia primită, în cazul în care nu s-au detectat erori.
În general, produsele actuale de tip automat programabil sunt dotate hard şi
soft cu posibilitatea comunicaţiei asincrone, fǎrǎ a exclude însǎ şi varianta trans-
misiei sincrone de tip Ethernet. Cele mai des întâlnite variante de comunicaţie
asincronǎ se bazează pe standardele RS485 şi RS232. Aceste standarde precizează,
printre altele:
− semnalele electrice prin care se realizează transmisia;
− modul de reprezentare a unui caracter şi ordinea în care se transmite serial
informaţia;
− modul în care se controlează corectitudinea transmisiei;
− conectoarele folosite şi modul de alocare a semnalelor la pinii acestora;
− modul de cablare între echipamente;
−scara de viteze de comunicaţie şi distanţa maximă la care se asigură o trans-
misie în bune condiţiuni.
Comunicaţia la distanţă mică (obişnuit, de ordinul metrilor) se face conform
cu standardul RS232. Este cazul conexiunii între un PC şi un automat programabil,
având drept scop transferul către acesta a programului de aplicaţie generat pe baza
softului de dezvoltare rulat pe PC. Comunicaţia la distanţe semnificative (până la
aproximativ 1200 m) impune folosirea standardului RS485. Aceasta este situaţia
tipică a unui automat programabil inclus într-o structură de automatizare de tip
distribuit.
Standardul RS485 se referă la specificaţia, la nivel fizic, a comunicaţiei seriale
pe două fire, multipunct, în sistem half-duplex. Transmisia unei date binare
comportă stabilirea unei anumite polarităţi a diferenţei de tensiune dintre cele două
fire. Una din polarităţi indică nivelul logic 1, iar polaritatea opusă indică nivelul
logic 0. Diferenţa de tensiune trebuie să fie de minimum 0,2V. Viteza maximă de
transmisie este de 100kb/s la o distanţă de cel mult 1200 m.
Cele două linii de transmisie, precum şi bornele la care sunt conectate, sunt
notate A şi B. Potenţialele celor două conductoare fiind Va şi Vb, valorile logice 0
şi 1 sunt codificate după cum urmează:
• dacă Va − Vb > 0,2 V, semnalul logic este 0;
• dacă Vb − Va > 0,2 V, semnalul logic este 1.
În figura A6.1.1 este ilustrat acest mod de codificare, precum şi structura unui
caracter transmis serial care conţine data pe 8 biţi 01010111, scrisă, în mod natural,
în ordinea descrescătoare a ponderii biţilor. Pentru o mai clară imagine a
succesiunii semnalelor specifice RS485, în figura A6.1.1 este ilustrată şi succe-
siunea corespunzătoare standardului TTL/CMOS, utilizat în interiorul unui sistem
numeric. Pentru ambele variante s-a considerat cazul obişnuit al tensiunii, respectiv
diferenţei de tensiune, de 5 V. În figura A6.1.1 sunt puse în evidenţă următoarele:
TTL/CMOS
START STOP
1 0 1 1 1 0 1 0 1 0 1
5V
0V
RS 485 Potenţial borna A
Potenţial borna B
5V
0V
Fig. A6.1.1 − Transmisia serială a datei 01010111.
− în absenţa oricărei comunicaţii, linia de transmisie se află în starea logică 1

(denumită în acest context şi marker);
− începutul unei transmisii este semnalat printr-un bit cu funcţie de start având
starea logică 0 (denumită în acest context şi space);
− după semnalul de start, se transmit, în ordine, biţii care compun informaţia,
începând cu cel mai puţin semnificativ;
− finalul caracterului este indicat prin trecerea liniei de transmisie pe durata
unui bit în starea logică 1 (bit de stop);
−dupǎ bitul de stop, dacǎ nu se transmite un nou caracter, linia de transmisie
rǎmâne în starea logicǎ 1 (idle).
Regulile, evidenţiate mai sus, reprezintă elemente de protocol al comunicaţiei
implementate la nivel fizic şi sunt urmărite prin însuşi modul de funcţionare a
circuitelor care compun interfaţa serială.
Pentru o comunicaţie în cadrul unei reţele multipunct şi o administrare
eficientă a transferului de date, se folosesc şi alte convenţii referitoare la conţinutul
informaţional al mesajelor compuse din mai multe caractere. Astfel de elemente
sunt asigurate prin soft. În acest sens, este de menţionat protocolul MODBUS
[6.12], care se bucură de o largă răspândire în aplicaţiile care folosesc automate
programabile. Acest protocol, lansat de Schneider Automation pentru automatele
programabile Modicon, este implementabil peste standardul RS485, precum şi
peste standardul RS232. De menţionat cǎ un PC uzual nu este dotat cu o interfaţǎ
serialǎ de tip RS485, ci cu una de tip RS232. Existǎ însǎ convertoare
RS232→RS485, care, ataşate la PC, fac posibilǎ realizarea unei reţele RS485 la
care se conecteazǎ automate programabile.
Protocolul MODBUS defineşte structura mesajului, modul în care un echipa-
ment realizează accesul la alt echipament, cum răspunde un echipament la cereri de
la alt echipament şi cum se detectează şi semnalează erorile de comunicaţie. În
cadrul reţelei, există un echipament master (stăpân) şi mai multe echipamente slave
(sclav). În mod obişnuit, echipamentul master este un PC, iar echipamentele slave
sunt automate programabile. Comunicaţia este de tip master-slave, aceasta
însemnând că iniţiativa dialogului aparţine întotdeauna PC-ului, care lansează un
mesaj denumit querry (întrebare) şi care conţine, printre altele, adresa automatului
programabil căruia îi este destinat. Un automat programabil recunoaşte adresa
proprie, preia mesajul şi execută acţiunea cerută de master. Această acţiune poate
comporta o replică, caz în care automatul programabil transmite spre PC răspunsul
la solicitarea primită.
Există două variante de bază în privinţa modului de alcătuire a mesajelor şi a
tehnicii de detectare a erorilor: modul ASCII şi modul RTU. Pentru exemplificare,
în continuare se prezintă numai modul ASCII. Un caracter al mesajului este:
• format din 7 biţi şi conţine codul ASCII al unei cifre hexazecimale (0-9, A-F);
• prevăzut opţional cu un bit de paritate, care serveşte la controlul transmisiei
la nivel de caracter;
• se încheie cu un bit de stop, dacă nu se foloseşte bitul de paritate sau de 2
biţi de stop, în caz contrar;
• generat pentru fiecare grup de 4 biţi ai unui octet (altfel spus, un octet este
transmis sub forma a două caractere ASCII).
Alcătuirea unui mesaj tipic este ilustrată în figura A6.1.2 şi comportă un

număr definit de caractere care formează un cadru (frame) şi care servesc la:
− precizarea, prin coduri rezervate, a începutului şi sfârşitului mesajului;
− precizarea adresei slave-ului (domeniul de adrese în numerotare zecimală
este 1-247);
− indicarea funcţiei solicitate (în cazul mesajului querry) sau executate (în
cazul răspunsului);
− date transmise;
− un cod rezultat prin prelucrarea logică conform metodei LRC (longitudinal
redundancy check) a tuturor câmpurilor care conţin adresa, funcţia şi datele.
Semnificaţie Start Adresa Funcţie Date Verificare LRC Sfârşit

Nr.caractere 1 2 2 n 2 2
Fig. A6.1.2 − Structura unui mesaj ASCII.
Echipamentul master specifică adresa slave-ului căruia îi este destinat mesajul.

În răspuns, automatul programabil îşi plasează propria adresă, în câmpul rezervat,
indicând astfel care element slave lansează răspunsul. Un mesaj de la master cu
adresa 0 semnifică o cerere către toate automatele din reţea.
Dintre funcţiile posibile solicitate de master, referitoare la elemente proprii
unui automat programabil din reţea, sunt de menţionat:
− citirea stării unor mărimi binare (intrări, ieşiri sau elemente de memorare
interne);
− poziţionarea (scrierea) stării unor mărimi binare (intrări, ieşiri sau elemente
de memorare interne);
− citirea conţinutului unor registre;
− scrierea unor registre.
Dacă funcţia este corect îndeplinită de către slave, acesta include în mesajul de
răspuns codul funcţiei respective (identic cu cel prezent în querry). În caz contrar,
în câmpul rezervat codului funcţiei apare o altă valoare, care semnifică o eroare în
execuţia funcţiei respective, ceea ce trebuie să determine master-ul să facă
abstracţie de răspunsul primit.
Erorile de comunicaţie la nivelul întregului mesaj sunt controlate prin infor-
maţia conţinută în câmpul alocat verificării LRC. La emisie, se calculează o aşa-
numită sumă de control, care ţine seama de conţinutul informaţional al mesajului.
Aceeaşi sumă de control se calculează şi la recepţie. Dacă rezultatul acesteia diferă
de valoarea determinată la emisie, înseamnă că transmisia este eronată. Pe de altă
parte, dacă se optează pentru prezenţa bitului de paritate în compunerea caracte-
relor, se execută şi o verificare a corectitudinii transmisiei fiecărui caracter care
compune mesajul.
Prin paritate a unui grup de cifre binare se înţelege paritatea numărului de cifre
egale cu 1 existente în acel grup. Bitul de paritate se adaugǎ unui caracter înainte
de bitul de stop şi este poziţionat în conformitate cu o opţiune de programare
(paritate pară sau impară) şi de valoarea cifrelor binare care compun caracterul.
Toate echipamentele, aflate în comunicaţie, trebuie să aibă setată aceeaşi opţiune în
această privinţă. Efectuând controlul parităţii la recepţie şi comparând această

calitate cu cea determinată la emisie, se pot detecta unele erori la nivelul
transmisiei caracterelor individuale.
Bibliografie
[6.1] Ionescu I., Maşini electrice uzuale, Editura Matrix Rom Bucureşti, 1998.
[6.2] Pauwels K.M., Energy saving with variable speed drives, CIRED 2001, Amstedam, Raport 4-
25.
[6.3] Fransua Al., Măgureanu R., Maşini şi acţionări electrice, elemente de execuţie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986.
[6.4] Golovanov N. ş.a., Instalaţii electroenergetice şi elemente de audit industrial, Editura N'ERGO,
Bucureşti, 2008.
[6.5] Baggini A. ş.a., Handbook of Power Quality, John Willey&Sons, Chichester, England, 2008.
[6.6] Kaller R., Allenbach J.M., Traction électrique, Presses Polytechniques et Universitaires
Romandes,CH − 1015 Lausanne,1995.
[6.7] Gukow A.I. ş.a., Fahrleitungen elektrischer Bahnen, B.G.Teubner, Stutgart, 1997.
[6.8] Lewis R.,W. Programming Industrial Control Systems Using IEC 1131-3 IEE Control
Engineering Series, 1998.
[6.9] Webb, J.W., Reis, R.A., Programmable Logic Controllers, Principles and Applications, Prentice
Hall, 1995.
[6.10] 1] Lewis R.,W. Programming Industrial Control Systems Using IEC 1131-3 IEE Control
Engineering Series, 1998.
[6.11] *** Hardware and Software Manual. Fatek, 2006.
[6.12] *** Modicon Modbus Protocol. Reference Guide. PI–MBUS–300 Rev. J Modicon Inc., 1996

Cap.6 Aparate de Pornire Si Reglare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap.6 Aparate de Pornire Si Reglare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6 Aparate de pornire şi reglare

6.1 Aspecte generale

6.2 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

Aparatul electric conceput şi realizat pentru a permite comanda unui motor

Fig. 6.2 − Principiul de funcţionare al unui

În figura 6.4 se prezintă circuitul electric de alimentare a unui motor electric

TS2 Ip2 Mp2

În principiu, reducerea curentului de pornire pentru un motor electric trifazat

Schema de comandă din figura 6.9 se foloseşte şi în cazul utilizării autotrans-

6.2.2 Caracteristicile motorului asincron

Maşina asincronă, datorită construcţiei simple şi robuste, siguranţei ridicate în

Fig. 6.10 − Schema electrică echivalentă a maşinii

U1 − valoarea efectivă a tensiunii, pe fază, în statorul maşini;

L'2 − inductivitatea de scăpări a înfăşurării rotorului în raport cu înfăşurarea

Fig. 6.12 − Caracteristicile mecanice ale maşinii asincrone

Utilizarea caracteristicilor indicate în figura 6.12 în cazurile practice, nu este

Analiza caracteristicilor mecanice din figura 6.14 indică faptul că alimentarea

6.2.3 Convertoare de frecvenţă pentru reglarea vitezei de rotaţie a

Fig. 6.15 − Convertor de frecvenţă pentru alimentarea motorului asincron.

reţeaua electrică depinde în mare măsură de tipul filtrului conectat în circuitul

Fig. 6.17 − Convertor de frecvenţă cu chopper.

Nivelul interarmonicelor care ajung în reţeaua electrică este, de asemenea, de-

Larga utilizare în industrie a convertoarelor de frecvenţă pentru alimentarea

6.2.4 Controlul curentului electric de pornire la motoarele

Blocul de comandă BC este setat pentru valoarea maximă Is a curentului

Prin reglarea unghiului de intrare în conducţie între valoarea  =  şi  = 0 are

6.3 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie motorului

6.3.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

Analiza proceselor de reglare a vitezei de rotaţie şi a curentului electric de

Încărcarea adecvată a maşinii pentru a reduce intervalul de curent electric

6.4 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

6.4.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

Schema de principiu a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie serie este

(6.12). Spre deosebire de maşina cu excitaţie independentă, la care valoarea

6.4.2 Reglarea vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă

În relaţia (6.13), ta este durata activă, în care elementele semiconductoare ale

6.5 Automate programabile

O caracteristica generală a instalaţiilor moderne de comandă, protecţie şi

• punerea la punct a unor soluţii de comunicaţie la distanţă între sistemele

Fig. 6.27 − Sistem de conducere distribuit şi ierarhizat.

Nivelul ierarhic 0 conţine toate sistemele conectate la procesul condus. Aceste

Automatul programabil (AP) poate fi definit ca un echipament numeric inteli-

6.5.2 Noţiuni de bază privind sistemele numerice

Semnalele care intervin în funcţionarea unui sistem numeric sunt tensiuni

Circuitele sunt astfel concepute încât nu reclamă la intrare şi nu produc la

6.5.2.2 Structura unui sistem cu microprocesor

În sens larg, prin microprocesor (P) se înţelege o unitate centrală de

ABUS formează adresa generată de către P şi serveşte la identificarea unei locaţii

Fig. 6.29 − Structura de bază a unui sistem cu microprocesor.

În esenţă, activitatea P constă în executarea unui program. În conformitate cu

b) Memorie nepermanentă sau volatilă (dependentă de prezenţa tensiunii de

Conform schemei generale, prezentate anterior, un sistem numeric, aflat la

6.5.2.3 Structura unui automat programabil

Cu unele diferenţe care ţin de soluţia constructivă concretă, din punct de

Fig. 6.30 − Structura generală a unui automat programabil.

Magistrala de câmp, nereprezentată în figura 6.30, constituie soluţia modernă

Reţeaua de conexiune (de exemplu, RS485) este numerică, bidirecţională, multi-

6.5.3 Conectarea automatelor programabile la proces

6.5.3.1 Intrări binare

Principalele caracteristici generale ale intrărilor binare şi valorile lor obişnuite

Intrare AP Ieşire traductoare

Fig. 6.31 − Intrări binare diferenţiale.

Semnalul este preluat de către automatul programabil prin intermediul unui

Fig. 6.32 − Conexiune posibilă a intrărilor provenite de la