MAGNETISM.ELECTROMAGNETISM.

CINE A FOST
AMPERE?

PROIECT REALIZAT DE:

CIOBANU Darrin
Patrascu Oriana
 Efectul magnetic al curentului electric

Efectul magnetic al curentului electric constă în apariția unui câmp magnetic în jurul unui
conductor parcurs de curent electric.

Permeabilitatea magnetica
În electromagnetism, permeabilitatea este gradul de magnetizare a unui material care
reacționează linear, când este străbătut de un câmp magnetic. Permeabilitatea magnetică este
de obicei reprezentată de litera greacă, μ. Termenul a fost folosit pentru prima dată în
septembrie, 1885 de către Oliver Heaviside. În Sistemul Internațional, permeabilitatea este
măsurată în Henry pe metru (H/m), sau în Newton supra amper pătrat(N/A^2).

Electromagnetism
Electromagnetismul este acea ramură a fizicii care studiază sarcinile magnetice și electrice,
câmpurile create de acestea (electric și magnetic), legile care descriu interacțiunile dintre
acestea.

Ramurile principale ale electromagnetismului sunt:

 Electrostatica, care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus și al

câmpurilor generate de acestea.

 Electrodinamica, care se ocupă cu studiul sarcinilor aflate în mișcare, precum și al

câmpurilor generate de acestea.

 Magnetismul, care se ocupă cu studiul câmpului magnetic.

Istoric
Deși grecii antici cunoșteau proprietățile electrostatice ale chihlimbarului, iar chinezii puteau
face magneți bruți din pietre magnetice (cca 2700 î.Hr.), până la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu
s-au realizat experimente asupra fenomenelor electrice și magnetice documentate. În 1785
fizicianul francez Charles-Augustin de Coulomb a fost primul care a confirmat pe cale
experimentală faptul că sarcinile electrice se atrag sau se resping pe baza unei legi similare cu
cea a gravitației. Matematicienii Simeon Denis Poisson și Carl Friedrich Gauss au dezvoltat o
teorie cu privire la distribuirea arbitrară a sarcinilor electrice.
O particulă încărcată cu o sarcină pozitivă atrage o particulă încărcată negativ, tinzând să
accelereze spre aceasta. Daca aceasta întâmpină rezistență din partea mediului prin care trece,
viteza sa se micșorează iar mediul suferă o încălzire. Posibilitatea de a menține un flux electric
ce ar continua să conducă particulele încărcate cu sarcini a fost observată de fizicianul italian
Alessandro Volta în 1800. Clasica teorie a unui circuit simplu presupune ca cele două borne ale
unei baterii să fie încărcate cu sarcini diferite, ca o consecință a proprietăților interne ale
acesteia. Când cele două borne sunt conectate printr-un conductor, particulele încărcate negativ
vor fi "împinse" spre borna pozitivă iar acest proces va încălzi firul, acesta opunând rezistență
mișcării. Când particulele ajung la borna pozitivă, bateria le va forța în interior spre borna
negativă, învingând forțele de rezistență formulate în legea lui Coulomb. Fizicianul german
Georg Simon Ohm a descoperit existența unei constante a conductorului, ca proporție între
intensitatea și rezistența acestuia. Legea lui Ohm nu este universal valabilă în fizică, ci mai
degrabă descrie caracteristicile unel clase limitate de materiale solide.

Primele concepte asupra magnetismlui bazate pe existența a doi poli magnetici au apărut în
secolul XVII și în mare parte datorită experimentelor lui Coulomb.

Prima legătură între magnetism și electricitate a fost făcuta prin intermediul experimentelor
fizicianului danez Hans Christian Oersted, care în 1819 a descoperit că un ac magnetic poate fi
deviat cu ajutorul unui conductor sub tensiune electrică. La o săptâmană de la aflarea acestei
descoperiri, cercetătorul francez Andre Marie Ampere va demonstra că doi conductori purtători
de curent electric se vor comporta ca și cei doi poli ai unui magnet.

În 1831 fizicianul și chimistul englez Michael Faraday a descoperit că un curent electric poate fi
indus într-un fir și fără conectarea acestuia la o baterie, fie prin mișcarea unui magnet, fie prin
plasarea altui conductor cu un curent variabil în vecinătatea conductorului în care se dorește
generat curentul. Legătura dintre electricitate și magnetism poate fi cel mai bine redată în
termeni asociați câmpului magnetic sau forței ce va acționa într-un anume punct asupra unei
sarcini electrice.Un rezultat neașteptat obținut prin descoperirea acestor ecuații a fost intuirea
unui nou tip de câmp magnetic, care se propagă cu viteza luminii sub forma undelor
electromagnetice. În 1887 fizicianul german Heinrich Rudolf Hertz a reușit să genereze
asemenea unde, punând astfel bazele transmisiilor de radio, radar, televiziune și altor forme de
telecomunicații.

Proprietățile câmpurilor magnetice și electrice ale acestor unde sunt similare cu cele ale unei
sfori lungi, întinse, al carei capăt este mișcat foarte repede în sus și în jos.

În orice punct ales, sfoara va fi observată ca oscilând cu aceeași frecvență și respectiv cu aceeași
perioadă ca și sursa. Punctele alese de-a lungul sforii la diferite distanțe de sursă vor ajunge în
punctul maxim pe axa verticală într-un sistem cartezian la momente diferite în timp.
Viteza cu care se propagă mișcarea verticală de-a lungul sforii din analogia precedentă se
numește viteza undei electromagnetice în cazul acesteia, ea fiind o funcție de spațiu, masă și
tensiune electrică. Un instantaneu asupra sforii (după ce a fost în mișcare) va arăta puncte
având aceeași dispunere și mișcare, separate de o distanță numită lungimea de unda. Aceasta
este egală cu viteza undei raportată la frecvență.

CINE A FOST André-Marie Ampère?

André-Marie Ampère (n. 20 ianuarie 1775 – d. 10 iunie 1836) a fost un fizician și
matematician francez.

A descoperit legea interacției curenților electrici (1820) și a propus ipoteza

curenților moleculari pentru explicarea magnetismului corpurilor, fiind considerat
unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului.

Ampère a fost un autodidact, studiind matematica, fizica, chimia, științele

naturale, muzica, filozofia și sociologia. La 12 ani cunoștea calculul diferențial și
integral, la 13 ani a prezentat Academiei din Lyon un tratat despre secțiunile
conice și un memoriu asupra rectificării unui arc oarecare de cerc mai mic decât o
jumătate de circumferință.

Până la 20 de ani, a citit cele 20 de volume ale Marii Enciclopedii,

întocmite de Diderot și d'Alembert.
Ampère cunoștea mecanica analitică a lui Lagrange, precum și limbile latină,
greacă și italiană.

În 1801 este profesor de fizică-chimie la liceul de stat din Bourg-en-Bresse, iar în

1803 este numit profesor de matematică la liceul din Lyon. Ulterior preia catedra
de Analiză la "École polytechnique" din Paris.

În 1806 devine membru consultativ în Comitetul Artelor și Meseriilor. Este numit

inspector general universitar în 1808, ca un an mai târziu să preia catedra de
Fizică experimentală la "Collège de France" și de Astronomie la Universitatea din
Paris.

În 1814 devine membru al "Académie des Sciences".

CONTRIBUTIILE LUI AMPERE IN DIFERITE DOMENII

Ampère a realizat studii privind interacțiunea reciprocă a curenților și

magneților, apoi a curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului.

Stabilește expresia matematică a forței electrodinamice între două fire

conductoare prin care trec curenți electrici (1826[4]), care devine una din legile
de bază ale electrodinamicii.

Introduce noțiunea de curent electric și tensiune electrică.

Prin legea circuitului magnetic sau legea circuitală a lui Ampère, stabilește prima
teorie a electromagnetismului și introduce noțiunile de electrostatică
și electromagnetism. Această lege stabilește legătura dintre câmpul magnetic
și curent.

Inventează galvanometrul, aparatul cu care pot fi măsurate tensiunile electrice

și curentul electric. Inventează de asemeni un electromagnet și împreună cu
François Arago realizează în 1820, primul aparat telegrafic.

Contribuțiile lui Ampère în domeniul electromagnetismului au constituit un punct

de plecare pentru cercetările lui Maxwell, Ohm, Joule.
Ampère a adus contribuții și în alte ramuri ale fizicii. Astfel, în 1828 a studiat teoria
suprafețelor de undă, refracția luminii, teoria undelor luminoase, teoria cinetică a
gazelor și numeroase probleme de cinematică.

Pentru Ampère, matematica a constituit fundamentul științelor. În acest domeniu,

a studiat ecuațiile derivate parțiale. Aplică calculul variațional în probleme de
mecanică și a adus îmbunătățiri în teoria funcțiilor analitice. A dat o nouă
demonstrație teoremei lui Taylor. A stabilit ecuația lănțișorului.

De asemenea, s-a ocupat de problema cuadraturii cercului, de studiul echivalenței

volumelor poliedrelor, de rectificarea aproximativă a arcelor de curbă.

În filozofie, Ampère este adept al concepției materialiste și al transformismului. De

asemenea, a susținut ideea existenței magnetismului animal.

Ampère a fost unul dintre creatorii teoriei atomice.

Spre sfârșitul vieții, a încercat să scrie o lucrare de filozofie a științei, care rămâne
neterminată.

 Cours de calcul différentiel et intégral (Curs de calcul diferențial și integral),

pe care l-a predat la Școala Politehnică

 Considerații asupra teoriei matematice a jocurilor (Considerations sur la

théorie mathématique du jeu), Perisse, Lyon Paris 1802, online lesen im
Internet-Archiv

 Précis élémentaire d'arithmétique

 Théorie des phénomènes électrodynamiques

 Essai sur la philosophie des sciences (Paris, 1848)

  Méditation (1805)

 Unitatea de măsură a intensității curentului electric îi poartă numele:

"amper", fiind una dintre unitățile de măsură fundamentale.

 Numele său a fost înscris pe Turnul Eiffel.

 Mai multe școli primare, licee și colegii franceze îi poartă numele, un

exemplu fiind "Colegiul Ampère" din Lyon.

 În fiecare an, "Académie des Sciences" decernează Premiul Ampère.

 Ca apreciere a valorii sale, Ampère a mai fost numit și Newton-ul

electricității.

 În 1934, casa natală din Polegmieux a fost transformată în muzeul Maison

Ampère.

Viața și operele lui Ampère au fost descrise de către Valson (1886) și de către
Barhelemm St. Hilaire (1869).

se enunță astfel: Tensiunea magnetică (magneto-motoare) indusă pe o curbă

închisă (Γ) este egală cu intensitatea curentului electric sau solenația ce parcurge o
suprafață deschisă ce se sprijină pe curba închisă (Γ) plus viteza de variație în timp
a fluxului electric ce parcurge acea suprafață deschisă.