Istoria electricității 

are ca obiect evoluția studiului și aplicațiilor în practică

ale fenomenelor electrice.
Încă din antichitate a fost remarcat fenomenul de electrizare a corpurilor. Au
trecut secole până la elaborarea unei teorii electromagnetice riguroase, prin
contribuțiile unor mari fizicieni ca: Ampère, Faraday, Maxwell. Einstein realizează
unificarea dintre teoriile mecanicii clasice și ale electromagnetismului.
Printre primele aplicații practice ale electricității putem menționa: iluminatul
electric, acționarea prin electromotoare, cele legate de efectul termic
(încălzire, sudare etc.) sau din domeniul electrochimiei (baterii și
acumulatori, galvanizarea). În epoca contemporană, electronica a generat noi
aplicații în domenii ca mass-media și tehnologia
informației : radioul, televiziunea, telefonia, internetul.

Antichitate[modificare | modificare sursă]
Prin anul 900 î.Hr., Magnus, un păstor grec, observă că încălțămintea sa, ce
conținea cuie din fier, este atrasă de niște stânci. Acea regiune se va
numi Magnesia, de unde va proveni cuvântul magnet.
Din scrierile lui Thales din Milet rezultă că europenii cunoșteau încă cu 600 de
ani î.Hr. că prin frecare chihlimbarul (în greacă, elektron) se electrizează.

Mașina electrostatică realizată de Otto von Guericke. Experiențele efectuate

constituiau pentru acea epocă adevărate acte de magie

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

În 1088, chinezul Shen Kuo descrie acul magnetic utilizat la busolă pentru
orientare în cadrul navigației maritime.
 Prin secolul al XIII-lea, Pierre de Maricourt (Petrus Peregrinus) efectuează
experiențe cu magneți și descrie proprietățile acestora, realizând în premieră o
hartă a liniilor câmpului magnetic.

Secolul al XVI-lea[modificare | modificare sursă]

Girolamo Cardano, în lucrarea De subtilitate, apărută în 1550, face distincția
dintre forțele magnetice și cele electrice.
În lucrarea De magnete, magneticisque corporibus, et de magno magnete
tellure apărută în 1600, savantul englez William Gilbert descrie acest fenomen și
altele similare și utilizează termenul electro de la cuvântul grecesc ce denumește
acea piatră prețioasă. Așadar Gilbert poate fi considerat părintele conceptului
actual care definește electricitatea. O altă descoperire a acestui savant este faptul
că Pământul este un magnet uriaș și astfel explică funcționarea busolei.

Secolul al XVII-lea[modificare | modificare sursă]

Cercetările lui Gilbert au fost continuate de fizicianul german Otto von
Guericke (1602 - 1686) care observă că între corpurile încărcate electrostatic pot
apărea și forțe de respingere.
În 1660, acesta inventează o mașină ce se compunea dintr-o sferă de sulf ce se
rotea și care prin frecare de un material textil producea electricitate statică.
[1]
 Englezul Francis Hauksbee i-a adus unele îmbunătățiri transformând-o într-un
adevărat generator electric.
În 1644, René Descartes (1596 - 1650) realizează un desen al liniilor de câmp
din jurul unui magnet, susținând că magnetismul se datorează circulației unor
particule între cei doi poli.
Cuvântul electricitate este utilizat pentru prima dată, în 1646, de
autorul englez Thomas Browne într-una din lucrările sale.
Robert Boyle observă în 1675 că forțele de atracție sau respingere dintre
sarcinile electrice se propagă și în vid.

Secolul al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

Butelie de Leyda
 În 1729, Stephen Gray (1666 - 1736) observă că electricitatea poate fi
transportată dintr-un loc într-altul prin fire metalice și astfel realizează distincția
dintre conductori și izolatori. În plus, demonstrează că electricitatea acumulată în
corpuri se distribuie pe suprafața acestora.
Fizicianul francez Du Fay (1698 - 1739) face diferența în electricitate pozitivă
și negativă, pe care de fapt el o denumește electricitate sticloasă (obținută prin
frecarea sticlei) și electricitate rășinoasă (în acest caz materialul fiind chihlimbarul
sau cauciucul).[2]
În 1745, fizicianul olandez Pieter van Musschenbroek (1692 - 1761) efectuează
niște experimente pentru a vedea dacă o sticlă umplută cu apă poate reține sarcina
electrică.[3] Astfel realizează butelia de Leyda, primul condensator electric, care
ulterior va sta la baza construcției condensatoarelor. Aceasta a fost inventată, în
același an, dar în mod independent, și de Ewald Georg von Kleist.[4]
William Watson (1715 - 1787) a perfecționat butelia de Leyda utilizând pentru
cele două armături foițe metalice subțiri, mărind astfel capacitatea acesteia de a
acumula electricitate. A confirmat concepția lui Du Fay privind existența a două
tipuri de sarcină electrică adăugând că cea pozitivă înseamnă de fapt un surplus de
sarcină, iar cea negativă un deficit și că descărcarea nu este altceva decât un eter
electric. Watson a fost primul care a studiat descărcarea curentului în gaze
rarefiate.
În 1752, Benjamin Franklin (1706 - 1790) realizează celebrul său experiment
(care a condus la inventarea paratrăsnetului) prin care a demonstrat că trăsnetul nu
reprezintă altceva decât o descărcare electrică atmosferică.
Jesse Ramsden aduce o perfecționare mașinii electrostatice, care este acum
prevăzută cu un disc de sticlă rotit prin intermediul unei manivele și care prin
frecare de patru porțiuni de piele produce electrizarea unui tub metalic.[5]

Balanța de torsiune, aparat de măsură creat în 1777 de Coulomb pentru a

determina experimental valoarea forței electrostatice
Charles Coulomb (1736 - 1806) este cel care formulează legile cantitative ale
electrostaticii. În 1785, stabilește expresia forței electrostatice dintre două corpuri
încărcate, în funcție de mărimea sarcinilor electrice și de distanța dintre corpuri,
denumită ulterior legea lui Coulomb.
 Fizicianul italian Luigi Galvani (1737 - 1798) este primul care studiază
efectul fiziologic al curentului electric. Compatriotul său Alessandro Volta (1745 -
1827) realizează prima pilă electrică.
În 1800, William Nicholson (1753 – 1815) și Anthony Carlisle (1768 - 1842)
descoperă electroliza, descompunând apa în hidrogen și oxigen.[6]

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Legi și principii[modificare | modificare sursă]
Chimistul englez Sir Humphry Davy studiază efectele chimice ale curentului
electric, fiind astfel fondatorul electrochimiei.[7] Prin procedee electrolitice,
reușește să separe elemente
ca: magneziu, bariu, stronțiu, calciu, sodiu, potasiu, bor.
În 1813, fizicianul și chimistul danez Hans Christian Ørsted (1777 - 1851)
prezice existența fenomenelor electromagnetice descoperind relația
dintre electricitate și magnetism. Acesta a observat că în jurul unui conductor
parcurs de curent electric se creează un câmp magnetic.
Fizicianul estonian Thomas Johann Seebeck descoperă în 1821 efectul
termoelectric, care va sta la baza construcției termocuplului de mai târziu.
Unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului a fost André-Marie
Ampère (1775 - 1836). Acesta studiază interacțiunea reciprocă a curenților
electrici și magneților, forța electrodinamică, iar în 1820 a stabilit formula acestei
forțe. Relația dintre electricitate și magnetism este pusă în evidență, în aceeași
perioadă, și de Ørsted și François Arago. Pentru experimentele efectuate, Ampère a
realizat solenoidul, forma simplificată a bobinei de mai târziu. Unitatea de măsură
pentru intensitatea curentului electric îi poartă numele.

Discul lui Faraday, desen al primului generator electric, conceput de Faraday în

1831
Germanul Georg Simon Ohm (1789 - 1854) studiază pila electrică realizată de
Volta și, în 1826, descoperă proporționalitatea dintre diferența
de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică, denumită
ulterior legea lui Ohm. În cinstea sa, unitatea de măsură a rezistenței îi poartă
numele.
 Americanul Joseph Henry (1797 - 1878) studiază
fenomenele electromagnetice și de inducție, fiind descoperitorul fenomenului
de autoinducție. Unitatea de măsură a inductanței îi poartă numele.
Michael Faraday (1791 - 1867) continuă cercetările lui Ampère referitoare la
forțele electromagnetice și descoperă în 1831 fenomenul de inducție
electromagnetică, enunțând Legea inducției electromagnetice, care pune bazele
teoretice ale conversiei diferitelor forme de energie în energie electrică și
demonstrând astfel că un câmp magnetic variabil poate genera un curent electric.
[8]
 Faraday a mai studiat și electroliza și a formulat legile electrolizei care îi poartă
numele, astfel fiind considerat unul din fondatorii electrochimiei. Faraday a
evidențiat clar modurile în care poate fi obținută electricitatea: prin frecare,
prin inducție, pe cale chimică sau termoelectrică. Cercetările lui Faraday au condus
la o interpretare științifică riguroasă a fenomenelor electromagnetice, ale căror legi
au fost enunțate ulterior de către Maxwell.
Matematicianul, astronomul și fizicianul german Carl Friedrich Gauss (1777 -
1855) se asociază în 1831 împreună cu Wilhelm Eduard Weber și efectuează
cercetări asupra magnetismului și legilor lui Kirchhoff.[9]
Fizicianul estonian Heinrich Lenz (1804 - 1865) demonstrează opoziția dintre
curentul indus și cel generator, numită ulterior regula lui Lenz.
Jean Peltier (1785 - 1845) descoperă în 1834 că, la trecerea curentului electric
printr-o joncțiune formată din metale diferite sudate, are loc un efect caloric de
trecere a căldurii de la un metal la altul, după o anumită lege, numit ulterior efectul
Peltier.
În 1841, James Prescott Joule (1818 - 1889) formulează o lege de conservare a
energiei, arătând că și în cazul circuitelor electrice, energia mecanică, termică și
electrică, trec dintr-una în cealaltă, având suma constantă. În onoarea sa, unitatea
de măsură a energiei îi poartă numele. Un an mai târziu, și Lenz descoperă această
lege în mod independent, care va purta numele celor doi, legea Lenz-Joule.
În 1855, Léon Foucault (1819 - 1868) descoperă curenții turbionari (ce ulterior
vor fi numiți și curenți Foucault) și care apar într-o masă de metal aflată într-
un câmp magnetic variabil. Aceștia provoacă, conform regulii lui Lenz frânarea
masei de metal aflată în mișcare sau, conform efectului Joule, încălzirea acesteia.
În 1873, Frederick Guthrie descoperă emisia termoelectronică,[10] fenomen
redescoperit de Edison în 1880 și utilizat ulterior la construcția diodei. În 1874,
inventatorul german Karl Ferdinand Braun (1850 - 1918) descoperă conducția
unilaterală, fenomen ce va sta la baza realizării diodei semiconductoare de mai
târziu.[11]
Fizicianul scoțian James Clerk Maxwell (1831 - 1879) elaborează, în 1861,
setul de ecuații care descriu legile de bază ale electromagneticii, numite
ulterior ecuațiile lui Maxwell și prin care a demonstrat propagarea în spațiu
a câmpului electric și a câmpului magnetic sub formă de unde electromagnetice.
  Aceasta va avea aplicații, în perioada
[12]
ce va urma, în utilizarea
undelor radio pentru transmiterea informației.
Surse de energie[modificare | modificare sursă]

Generatorul experimental de curent alternativ construit de Pixii în 1832

Sir William Grove construiește, în 1839, prima pilă de combustie care genera
curent electric prin combinarea hidrogenului cu oxigen.
James Wimshurst (1832 - 1903) perfecționează mașina electrostatică care
devine capabilă să genereze tensiuni înalte, ce vor fi utilizate în noi domenii de
studii și cercetare. Aceasta se compune acum din două discuri de sticlă ce se rotesc
în plan vertical în sensuri opuse, iar sarcina electrică era colectată de două bare
metalice.

Model pentru laborator al generatorului electric proiectat de Zénobe

Gramme în 1871
Fizicianul italian Antonio Pacinotti (1841 – 1912) construiește în jurul anului
1860 un generator de curent continuu, pe care inginerul belgian Zénobe
Gramme (1826 - 1901) îl perfecționează, astfel că în 1870, realizează
primul generator electric pentru uz industrial, așa-numitul dinam a lui Gramme.
Prin acesta, se transformă energia mecanică în energie electrică prin
intermediul inducției electromagnetice.
Fizicianul englez John Hopkinson descoperă avantajele sistemului trifazat de
producere și de transport al energiei electrice, inovație pe care o patentează în
1882.[13] Același lucru constituie subiectul uneia din invențiile lui Nikola
Tesla (1856 - 1943) patentate în 1888 și puse în practică de industriașul nord-
american George Westinghouse (1846-1914). Tot prin colaborarea celor doi, în
1895 este dată în funcțiune centrala electrică experimentală de pe Cascada Niagara.
Aplicații practice[modificare | modificare sursă]
În 1808 Davy realizează un corp de iluminat care utilizează arcul
electric generat între doi electrozi.[14]
În 1825, fizicianul englez William Sturgeon (1783 - 1850) construiește
primul electromagnet. Acesta va sta la baza electromotorului, telegrafului și
comutatorului electric de mai târziu și astfel începe epoca mecanizării și
automatizării electrice.
Utilizând principiul lui Faraday, Hippolyte Pixii construiește un generator
de curent alternativ.
Gauss și Kirchhoff reușesc să instaleze primele fire de telegraf, aparatul
telegrafic fiind inventat de Samuel Morse în 1838 și brevetat doi ani mai târziu.
În 1834, americanul Thomas Davenport construiește un motor
electric alimentat de baterii, care poate fi considerat unul din
precursorii tramvaiului de mai târziu.[15]
În 1841, pe străzile din Paris este utilizat pentru prima dată iluminatul cu arc
electric.

Dispozitivul telegrafic construit de Morse în 1837 și aflat acum în colecția

lui France Télécom
Inventatorul american Samuel Morse (1791 - 1872), preluând ideile
lui Chappe (inventatorul telegrafului
optic), Sömmering, Gauss, Weber, Ampère și Wheatstone, aduce
perfecționări telegrafului și anume realizarea unui dispozitiv care permitea
inscripționarea mesajului și realizarea unui nou limbaj de comunicare, care îi va
purta numele, codul Morse. Astfel că în 1844, Morse transmite primul mesaj
printr-o linie telegrafică experimentală în Washington și Baltimore.
 Johann Wilhelm Hittorf (1824 - 1914) studiază descărcarea în vid și, în 1869,
descoperă radiațiile catodice.[16] Aceasta va conduce la descoperirea razelor X,
lucru realizat de Wilhelm Conrad Röntgen (1845 - 1923) în 1895. În plus, razele
catodice vor sta la baza obținerii imaginii la televizoarele clasice.

Telefon suedez din 1896
În 1873 este demonstrată posibilitatea transmiterii energiei mecanice pe cale
electrică: Sunt cuplate rotoarele a două dinamuri de tip Gramme. Când unul este
antrenat de un motor cu abur, acesta devine generator electric și îl rotește și pe
celălalt, devenit motor electric.[17]
În 1876, Alexander Graham Bell (1847 - 1922) patentează primul său telefon,
deschizând o nouă eră în domeniul telecomunicațiilor.

Primul bec electric, realizat de Edison în 1879

În 1878, englezul Joseph Swan (1828 - 1914) inventează lampa electrică cu
incandescență, folosind filament de carbon. Un an mai târziu, americanul Thomas
Alva Edison (1847 - 1931) introduce principiul balonului vidat, obținând o invenție
cu adevărat utilă.
Frații Pierre Curie și Jacques Curie descoperă, în 1880, efectul piezoelectric,
care va juca un rol important în electronică, în controlul frecvenței oscilatorilor.
În 1883, John Hopkinson descoperă principiul motorului sincron.
Fizicianul german Heinrich Hertz (1857 - 1894) demonstrează
existența undelor electromagnetice prevăzute de ecuațiile lui Maxwell și
realizează, în 1886, primele dispozitive care emit astfel de unde, precum și de
detecție a acestora.[18] Această descoperire stă la baza radioului și televiziunii, fiind
urmate mai târziu de telefonia mobilă și internetul wireless. În memoria sa,
unitatea de măsură a frecvenței îi poartă numele.
Nikola Tesla patentează în 1888 motorul asincron, aducând o simplificare în
construcția electromotoarelor. În 1893, același mare inventator american de
origine croată realizează primul emițător radio, devansându-l pe Guglielmo
Marconi.

Secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Generatorul Cockcroft–Walton, care în 1937 a obținut un milion de volți și cu

care s-a realizat prima dezintegrare nucleară artificială din istorie
În domeniul iluminatului electric, o inovație o aduce inginerul american Peter
Cooper Hewitt (1861 - 1921) prin crearea, în perioada 1902 - 1907, a lămpii cu
vapori de mercur.[19] La aceasta a contribuit și studiile
asupra fluorescenței efectuate de inventatorii germani Julius Plücker (1801 - 1868)
și Heinrich Geissler (1814 - 1879).
În 1929, Robert J. Van de Graaff realizează un generator capabil să obțină
tensiuni de sute de mii de volți și scântei de câțiva centimetri și cu care se pot
efectua experimente și demonstrații spectaculoase privind efectele curentului
electric. Generatorul Van de Graaff este de asemenea util pentru
alimentarea acceleratoarelor de particule.
Mari descoperiri teoretice[modificare | modificare sursă]
În 1902, fizicianul olandez Hendrik Lorentz (1853 - 1928), împreună cu
asistentul său, Pieter Zeeman (1865 - 1943) descoperă ceea ce ulterior va fi
denumit efectul Zeeman și care va sta la baza tomografiei prin rezonanță
magnetică nucleară.
Efectul fotoelectric, descris încă din 1887 de Hertz, primește o explicație
teoretică riguroasă din partea lui Einstein în 1905, care la rândul său realizase o
extensie a studiilor lui Planck privind teoria cuantelor.
În 1909, fizicianul american Robert Andrews Millikan (1868 - 1953), prin
celebrul său experiment determină sarcina electronului.
 În 1911, fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes (1853 - 1926)
descoperă supraconductibilitatea. Astfel se pot crea câmpuri magnetice intense,
utile la înzestrarea acceleratoarelor de particule, a tehnologiilor bazate pe rezonanță
magnetică nucleară, în domeniul nanotehnologiei și la obținerea de materiale
deosebite.
Electronica[modificare | modificare sursă]
Apariția diodei, inventată în 1904 de către fizicianul englez John Ambrose
Fleming (1849 – 1945), poate fi considerată începutul electronicii. În
1906, americanul Greenleaf Whittier Pickard (1877 - 1956) realizează primul
detector cu cristal de siliciu, precursor al diodei semiconductoare de mai târziu.[20]
Tranzistorii au fost concepuți, pe la jumătatea secolului XX, la
Laboratoarele Bell Telephone Company, de fizicienii americani Walter Houser
Brattain (1902 - 1987), John Bardeen (1908 - 1991) și William Bradford
Shockley (1910 - 1989).[21]
Transportul feroviar electrificat[modificare | modificare sursă]
Utilizarea electricității în transportul feroviar a condus la
dispariția locomotivelor cu aburi, ineficace și mari consumatoare de resurse și a
mers în două direcții:

 introducerea locomotivelor Diesel cu tracțiune electrică;

 introducerea locomotivelor electrice.
Printre cele mai moderne și mai rapide trenuri acționate electric se numără:
trenul japonez Shinkansen, cel al rețelei feroviare franceze TGV,
cel chinez Maglev, cel al rețelei anglo-franceze Eurostar și cel al rețelei vest-
europene Intercity-Express.
Televiziunea[modificare | modificare sursă]

Iconoscopul realizat de Vladimir Zvorîkin

Pe baza experiențelor lui William Crookes (1832 - 1919) privind descărcarea
electrică în gaze rarefiate, Karl Ferdinand Braun (1850 - 1918) inventează tubul
catodic. Pentru utilizarea acestuia în scopuri practice era nevoie de un emițător
eficient. Acesta a fost creat în 1923 de către inginerul rus Vladimir Zvorîkin (1888
- 1982). În 1931, Philo Farnsworth (1906 - 1971) inventează tubul analizor al
camerei și astfel se ajunge la primul sistem de televiziune complet funcțional.
Telecomunicațiile și internetul[modificare | modificare sursă]
 Satelitul artificial ACRIMSAT
În perioada recentă, telecomunicațiile au cunoscut o evoluție continuă și
semnificativă, de la telegrafie, telefonie și transmisie radio până
la televiziune, telefonie mobilă și internet. Baza teoretică a transmiterii semnalului
prin spațiu, fără fir, o constituie ecuațiile lui Maxwell.
În 1887, fizicianul german Heinrich Hertz (1857 - 1894) realizează primul
dispozitiv capabil să detecteze undele UHF și VHF.
Utilizarea sateliților de telecomunicații a eliminat obstacolele existente în calea
undelor electromagnetice și a condus la acoperirea pe scară globală a serviciilor de
telecomunicații.